15.7.14

România în pericol!

no country for old men

Adrian Severin

După câteva decenii trăite cel puțin cu iluzia că se află într-o lume a solidarității și armoniei, România își reia locul geo-politic tradițional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea României la aceștia dar și raportarea lor la ea ridică probleme de o imensă complexitate și periculozitate.

În acest context cel puțin două lucruri îmi sunt clare: 1) nimeni nu ignoră România; 2) nimeni nu dorește România. Aceste două teze, doar aparent paradoxale, se conciliază în următorele enunțuri alternative: nimeni nu vrea România ca partener dar toți o vor ca satelit; nimeni nu vrea să se coordoneze cu ea dar toți vor să li se subordoneze; nimeni nu o vrea independentă, toți o vor colonie; nimeni nu o acceptă drept membru al familiei sale dar nimeni nu dorește ca ea să devină membru al altei familii.

În încercarea de a ne domina sau măcar de a nu ne lăsa să fim dominați de concurenții lor, strategii lumii au ales să utilizeze arma exagerării defectelor noastre creind mitul incompatibilității cultural-civilizaționale a românilor cu Occidentul euro-atlantic. Acest mit servește atât puterilor euro-asiatice (în primul rând Rusiei) cât și celor euro-atlantice.

Caracterul excepțional al corupției la români, spre exemplu, este un mit care permite: a) Rusiei să „demonstreze” Occidentului că nu are cum să integreze deplin România structurilor sale (cel puțin nu fără riscuri majore); b) SUA să intervină direct în guvernarea României folosind justiția pentru a elimina de la guvernarea țării pe liderii cu agendă națională (uneori denunțați ca fiind pro-ruși); c) UE să mențină România ca membru de mâna a doua într-o ordine continentală neo-iobăgistă în care până și universalismul imperial are geometrie variabilă și evoluează cu mai multe viteze.

România – spune un alt mit de asemenea unanim îmbrățișat – nu a fost și, se subânțelege, continuă a nu fi pregătită să intre într-o democrație transnațională europeană așa cum, chipurile, ar fi UE, și să contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansați”, respectiv al „adevăraților” europeni – catolici și protestanți, din vest și din nord, din lumea industriei și finanțelor, neo-conservatori și neo-liberali. Aici nu mai este vorba despre „corupția structurală” ci despre o „incapacitate structurală”, o „neputință congenitală” a românilor de a participa cu succes la actul guvernării așa cum este el înțeles și săvârșit în civilizația occidentală spre care ei aspiră nejustificat și în instituțiile căreia s-au strecurat la fel de nejustificat. Cum modelul „bunei guvernări” ar fi unic și universal valabil, rezultă că românii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Așadar nu numai că încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptățirea la un stat propriu sau, cel puțin, la administrarea acestui stat prin ei înșiși.

Pe ce se bazează asemenea teze? Când concluziile sunt atât de ferme și de „utile” ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente.

Dacă cineva ar căuta argumente rezultatul ar fi mai mult decât dezamăgitor pentru propagandiștii mitului. România nu s-a opus nici unei reforme constituționale a UE acceptând să transfere instituțiilor europene, fără nici o garanție de contrapartidă, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV România a acceptat chiar competențe supranaționale de control care nu se aplică nici unui alt membru (cu excepția Bulgariei). România și-a plătit fără crâcnire contribuția la bugetul european comun fără a primi din partea UE fonduri europene măcar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decât a luat) și niciodată nu i-a trecut prin cap să spună, asemenea Marii Britanii, „eu îmi vreau banii înapoi!”. România și-a diminuat capcitatea productivă a economiei naționale în favoarea economiilor occidentale bazate pe export (în special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piață de desfaceri. România a pus resursele sale naturale și forță de muncă ieftină la dispoziția investitorilor străini (europeni și nu numai) foarte interesați să își valorifice capitalurile aici, inclusiv cu prețul coruperii administrației românești. România a oferit statelor occidentale lovite de șovinismul și decandeța bunăstării, mână de lucru calificată pentru meserii pe care cetățenii lor nu mai vor să le practice. Această mână de lucru a creat acolo creștere economică, generând totodată venituri bugetare și noi locuri de muncă. România s-a lăsat sărăcită de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice și mai educate, contribuind astfel la îmbogățirea și progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, în aceeași măsură în care și-a pus în pericol propriul viitor. În timp ce elitele României, formate pe bani românești, aduc bună guvernare și prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduși din afară căci, într-adevăr, în țară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri și trădători. Și atunci, de ce atâta „of” și vai”!? Dacă cineva nu a fost pregătit să integreze România în familia occidentală acela a fost Occidentul însuși. El a fost, în schimb, pregătit și bucuros să o colonizeze.

Un al treilea mit – cu atât mai ușor de acreditat cu cât elitele autentice românești își părăsesc în marș forțat patria – este acela că România are vocația de a fi ghetoul european al romilor. Legătura pe care atât discursul mediatic cât și cel politic occidental o fac între insecuritatea cetățenilor europeni, „invazia” romilor și pretinsa „origine românească” a acestora (origine cel puțin civică dacă nu și culturală) susține ideea că România, prin însăși identitatea sa etnică (în cel mai bun caz incertă dacă nu cu desvârșire romă), pune în pericol civilizația europeană. De aceea romii trebuie expulzați și concentrați în România iar aceasta trebuie izolată în afara spațiului Schengen și nu numai.

„Manelizarea” mass-mediei (independentă în relația cu statul român iar nu și în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum și cea a politicii românești, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a romilor și care este eficiența lor. În schimb presa tabloidizată – cea mondenă și cea de scandal – se delectează cu prezentarea detaliată și necritică a ceea ce tradițiile rome au mai mult în contrast cu tradițiile culturale românești și europene; ba chiar și cu evoluția comunităților rome pe calea convergenței cu valorile civilizaționale europene. Aducerea obsesivă a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puțin corupți), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul național cere să fie oprită imediat, cel puțin în dimensiunea sa mediatică.

În conexiune cu mitul excepționalismului corupției românești și cu cel al identității culturale rome a României se degajă și mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiției române. Aceasta este prezentată ca fiind în același timp blocată și dezlănțuită, controlată și haotică, nesofisticată și impredictibilă. Pe terenul mitului contrariile pot coexista cu ușurință. Pe o atare imagine s-a clădit concluzia că justiția română trebuie pusă sub controlul străinătății. Acesta se exercită la vedere. Or, dacă un stat cu o justiție ineficientă este un stat nefuncțional, un stat cu o justiție controlată din afară nu mai este stat de loc.

„Cum credeți că vin capitalurile de calitate, acelea care vă aduc dezvoltare iar nu numai corupție și înfeudare, dacă investitorii potențiali văd și aud de dimineața până seara numai despre descinderi cu mascați ca în cartelurile mafiote din America Latină sau Orientul Îndepărtat, arestări de lideri politici bazate pe denunțurile interlopilor romi, afaceri ruinate de luptele între clanuri și altele la fel?” – m-a întrebat recent un distins diplomat străin. „Veți rămâne doar cu afaceriștii dubioși protejați de justiția română aflată sub controlul real al câtorva guverne străine!” - a adăugat el. (Și nu era un diplomat rus, cum probabil ar fi fost tentat să bănuiască dl Joe Biden.) Într-adevăr, din „statul romilor” – aflați și ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv și nu tocmai innocet în Occident – capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicției consulare” (desființat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenței și demnității noastre naționale) reînvie în forme și sub acoperiri din cele mai perverse. (Acum nu numai „supușii străini” ci și românii sunt „judecați” de funcționarii diplomatici ai altor guverne, cărora o națiune în declin le-a concesionat această funcție.) Cum să primești un asemenea neam în casa ta?!

Ce dorește, însă, România? Dacă ceva este cu adevărat excepțional la români aceasta nu este nici măcar dezbinarea, care caracterizează, probabil cu o mai mică intensitate, și alte popoare. Excepțional la români este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolator. Pe el s-au bazat, desigur, și creatorii mitologiei anti-românești. Mai exact ai mitului complex al incompatibilității cultural-civilizaționale dintre România și Occidentul euro-atlantic; mit care justifică atât izolarea cât și dominarea externă a națiunii române.

Iată de ce românii trebuie să își asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalți.

Independent de vină, cu timpul cetățenii României au început să resimtă dureros – cum putea fi altfel?! – efectele miturilor amintite anterior. Dincolo de inconvenientele practice, aceastea i-au făcut să se simtă umiliți și trădați. De către cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit și respectat totdeauna: americanii, în special, și vest-europenii. Reacția la descoperirea „refuzului” euro-atlantic („refuz” subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia și euro-scepticismul. Două sentimente șocante la un popor în mod tradițional pro-occidental, euro-entuziast și americanofil.

Americanofobia și euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor și în societatea românească sunt, prin ele înseși, o amenințare la adresa securității naționale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA și UE va afecta interesele vitale americane și vest europene în regiunea Balcanilor și Mării Negre, precum și procesul de continuare al integrării și extinderii UE.

În acest sens reacția societății românești față de criza ucraineană este semnificativă. În mod instinctiv românii s-au plasat de partea Ucrainei, față de care până atunci nu arătaseră o mare simpatie. Pe de altă parte, în disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA și UE) și Rusia românii au arătat, lucru rar în istoria lor, mai multă înțelegere pentru poziția rusă. Într-un fel se poate spune că suntem cu Ucraina împotriva Rusiei și cu Rusia împotriva Occidentului. Surprinzător și periculos! Iată la ce efecte perverse a condus politica de „excludere și refuz” aplicată de Occident României prin „strategia disocierii culturale a românilor”.

Această americanofobie și acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă și prietenoasă) a SUA, precum și prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalității și solidarității, ale coeziunii economice, sociale și teritoriale.

În ceea ce privește SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepționalismului inadecvării și incompatibilității românești alimentat chiar de unele cercuri americane în speranța că astfel vor putea interveni în România și îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează cu atât americanofobia românilor se acutizează și cu cât aceasta se acutizează cu atât risipirea mitului devine mai dificilă.

Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi așa numai în măsura în care americanii vor înțelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr și că perpetuarea lui contravine intereselor americane.

Cât despre UE, lucrurile sunt și mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găsește într-un raport defavorabil de forțe cu protagoniștii UE dar aceștia au mult mai puține motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniunii. Germania, Franța și Italia dar și Spania și Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înțelege cu Rusia și a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental. Dimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „țară a nimănui” care separă Europa germană de Asia rusă.

Pe de altă parte, sub aspect formal România este membru al alianțelor occidentale și în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanțiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul și decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs. Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma și promova drepturile României ca stat membru, așa cum rezultă ele din tratate, precum și a mări influența sa politică și economică în cadrul UE. Pe o astfel de bază se va putea acționa eficient pentru revenirea la proiectul Europei politice de tip federal care să funcționeze în folosul tuturor membrilor săi.

Ce șanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? Foarte puține! În aceste condiții nu se poate trage decît o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.

12.7.14

Cum învrăjbeşte România marile puteri

Mircea Platon


Claude Karnooh spunea într-o conversaţie blogosferică recentă că românii sunt întotdeauna de partea celui mai puternic („Les Roumains dans leurs majorité ne sont ni fascistes ni anti-fascistes... ils sont avec le plus fort du moment”).

În mod curios, verdictul lui Karnooh, un om de stânga, mi-a răscolit memoria unor judecăţi asemănătoare venind dinspre dreapta. De exemplu:

1. CADI, după cum am arătat, e un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University. 

Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „
Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.

Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:
Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.
CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”

Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lădaut România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani.

Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.

În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.

2. În România liberă din 27 octombrie 1996, de dinainte de intrarea României în NATO, e reprodusă o declaraţie a dlui George Friedman, director la acea vreme al Institutului de Cercetări Geopolitice din Louisiana. În 1996, dl Friedman a fondat STRATFOR, companie care i-a permis să continue a-şi da cu părerea despre România şi alte ţări din Estul Europei în aplauzele neoconilor care gândesc global şi prosperă individual.
Iată, conform României libere, ce declara dl Friedman în 1996 cotidianului budapestan Nepszabadsag: „România şi-a schimbat prea des aliaţii şi a învrăjbit marile puteri unele împotriva altora şi de aceea nu se bucură de încrederea Occidentului şi a SUA.”

O voce a României profunde, neatârnate:
 Annie Bentoiu
Când doi spun că eşti beat, în mod normal trebuie să mergi să te culci. Dar când toţi cei care îţi spun că eşti beat semnează acelaşi stat de plată, lucrurile se complică. Ai dreptul să bănuieşti că vor să te inducă în eroare. Şi atunci apelezi la un martor independent.
Iată, de exemplu, ce scria Annie Bentoiu în cartea de memorii Timpul ce ni s-a dat (Humanitas, 2007, carte elogiată la apariţia ei de Monica Lovinescu) comentând afirmaţia lui Friedman: „Adevărul este că şi regimul nazist, şi cel sovietic erau duşmanii noştri obiectivi. Unul ne luase Basarabia şi Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianţele n-aveau cum să fie „sincere” cu niciunul din ei. Un om atacat din două părţi în acelaşi timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul din atacanţi împotriva celuilalt, cu scopul final de a scăpa de amândoi” (p. 9).

Cea mai mare vină a românilor e, de fapt, aceea de a vrea să scape şi de MontaG.U.E., şi de Capuleţi. Capuleţii sunt mai activi în România. Au bani mulţi. Investesc, sunt bine organizaţi. Şi acuză pe oricine cere repatrierea discursului public, naţionalizarea lui, de „fascism,” „comunism,” „naţional-comunism,” „stalinismo-fascism”.

Adevărul e, după cum spunea Annie Bentoiu, că România are duşmani obiectivi. Şi prieteni imaginari. Adevărul e că, pentru a vedea şi afirma acest lucru trebuie să nu fii în slujba nimănui. Trebuie să fii un om liber şi onest, aşa cum era Annie Bentoiu, o reprezentantă a României şi Elveţiei profunde, a unei Europe onest patriarhale. Adevărul e că asemenea oameni nu sunt căutaţi, preţuiţi şi promovaţi deloc în România euro-atlantică. Ca urmare, stăm la mâna muhaielelor globale care ne cer fidelitate neştirbită. Cine nu le pupă inelul, papucul şi căptuşeala ideologică urât mirositoare e înfierat ca inamic al democraţiei.

Din punctul de vedere al stângii susţinătoare a naţiunilor/claselor subalterne, România şi românii nu au se simţi vinovaţi pentru încercările lor de a adormi vigilenţa hegemonului pentru a-i scăpa din strânsoare. Din punctul de vedere al dreptei conservatoare, susţinătoare a unor principii morale eterne, marea ticăloşie a marilor puteri, care vând şi cumpără la kilogram naţiunile mici, scuteşte România de nevoia de justificări. Din punctul de vedere al dreptei sau stângii pentru care nu există morală, ci doar geopolitică şi darwinism social sau etica luptei de clasă, România nu are a-şi reproşa nimic pentru că a încercat să supravieţuiască înconjurată de mari puteri care fură la cântar. Nu-i poţi cere înecatului să nu dea din mâini.

Adevărata problemă a României e alta. Presupunând, de dragul discuţiei, românii sunt obişnuiţi să ia partea celui mai puternic, faptul acesta se întâmplă şi pentru că, de obicei, în România, cel mai puternic pays the piper(s) and calls the tune”. Clasa sporovăitoare a României e manelistă: cântă la cererea clientului. În România, temele şi metodele dezbaterii sunt de import. Şi orice încercare de repatriere/naţionalizare a discursului public e denunţată de cimpoiaşii imperiali drept fascism/comunism, naţional-comunism ş.a.m.d..

Paradoxul României e acela că e o ţară marginală care încă acceptă să îşi ia ideile de la centru. Or, centrul e tocmai ceea ce o ţine la margine. La marginea ei înseşi.
România ar câştiga o locaţie („location, location, location” ar exclama orice agent imobiliar politic) mai bună dacă şi-ar accepta marginalitatea politică şi ar căuta ex-centricitatea culturală. Ideologiile şi politicienii de mainstream nu ne-au folosit la nimic. Ne-au ţinut, doar, la mantinelă. Ar fi timpul să începem să gândim cu şi pentru noi înşine, asumându-ne poziţia de marginali. Ca şi cum am fi propriul nostru centru.

Ne-am coagulat împrejurul unor teme şi figuri impuse de sus în jos. Ce ar fi să generăm priorităţi şi lideri de jos în sus? Se opune cineva? E cineva împotrivă? Cred că suntem, în covârşitoare majoritate, pentru.