Dialoguri prospective (VII)

DESPRE REALISM ȘI PRAGMATISM ROMÂNESC ÎN CADRUL U.E.

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Dl. Flavius Chircu, nu se știu multe despre dumneavoastră. După absolvirea unui Master la Universitatea Politehnica din București ați plecat peste ocean. În 1999 ați absolvit un al doilea Master in Business of Technology la Universitatea din Georgetown, S.U.A. În prezent urmați un Doctorat (PhD) în afaceri cu specializare pe management si antreprenoriat la Bentley University S.U.A..  

În anul 2012 atrageți atenția opiniei publice cu analiza „România 2012. Împotriva periferizării: întărirea Statului și dezvoltarea  IMM-urilor” realizat de Grupul pentru Consolidare Instituțională (GCI). După acest debut furtunos, nu s-au mai auzit foarte multe despre acest think-tank.

După un an vă regăsim alături de Grupul Prospectiv (GP), prin intermediul căruia generați de mai bine de 6 luni, un dialog prospectiv susținut.

Înainte de a începe dialogul, ne puteți spune mai multe despre dumneavoastră și despre viața la Washington? Există o comunitate locală de români? Cât de puternică și vizibilă este aceasta? Dar comunitatea românească din S.U.A. în general?

fCh:  Despre mine adaug doar ca introducerea făcută este suficientă; spun asta este din convingerea ca ideile și faptele trebuie să ne preceadă (auto-)biografiile.  Viața în Washington D.C. este fascinantă, mai ales pentru cel care vrea să afle cum se învârte lumea dintr-unul din centrele sale.  Am trăit și lucrat în mai multe locuri, iar comunitățile românilor sunt într-adevăr în creștere.  Deși românii emigrează în S.U.A. de mai bine de 100 de ani, abia într-un viitor mediu pot vedea agregarea comunității noastre în sensul unui sprijin organizat al relațiilor romano-americane.

ACC: Ce ne puteți spune despre aceste think-tank-urile în care ați fost implicat până acum - GCI si GP? În ce măsură reușesc astfel de grupuri de lucru să atragă opiniile „expatriaților”?

fCh: Doi dintre cei trei co-fondatori ai Grupului Prospectiv sunt expatriați.  Pe pagina de facebook a Grupului Prospectiv sunt de asemenea câțiva expatriați care contribuie activ la discuțiile grupului.  Mai precis un procent de până la 50% din cititorii blogului Grupului vine din rândul expatriaților.  Aș vrea să cred că suntem pe un traseu pe parcursul căruia tot mai mulți ni se vor alătura cu idei și opinii etc.

A.C.C.: Promițătoare într-adevăr evoluția acestui proiect digital. Sper să reușiți să coagulați câți mai mulți expatriați români. Totuși nu ne-ați spus nimic de Grupul pentru Consolidare Instituțională. Să înțeleg că nu mai este de actualitate?

fCh:  Am învățat din experiența acelui proiect.  De exemplu, constrângerile geografice pot fi atenuate activând în spațiul virtual.  Desigur, prin comparație cu un grup de lucru care are (și) întâlniri fizice de lucru, obiectivul în spațiul virtual este generic, cel puțin la început.   

A.C.C.: În cadrul studiului “Romania 2012. Împotriva periferizării: întărirea Statului și dezvoltarea IMM-urilor” menționat mai sus, apare o afirmație pe cât de interesantă, pe atât de adevărată:

„Aderarea la UE a coincis cu izbucnirea unei crize politice de durată, care a făcut imposibile adoptarea unei strategii pentru perioada postaderare și repoziționarea României ca actor al Uniunii Europene. România a continuat să se comporte ca un stat aflat în perioada de aderare. Prin măsurile europene de monitorizare a progreselor în justiție și în alte domenii, UE a impus o relație de supraordonare în raport cu România, ceea ce a diminuat autoritatea națională a statului roman”.

Acest lucru a condus, printre altele, la amânarea includerii României în spațiul Schengen, tratamente discriminatorii față de cetățenii români și amânarea acordării dreptului de muncă în unele state membre ale UE. Nici la nivel social nu stăm foarte bine, începutul anului 2014 fiind marcat de o adevărată isterie britanică a „invaziei” românilor și bulgarilor în insulă.

Evident că aceste aspecte afectează puternic imigranții români de pe teritoriul UE. Ce ar fi putut face și nu a făcut Statul român pentru a preîntâmpina și a atenua efectele negative ale integrării din poziția de „etern candidat” în Uniune pentru imigranții români?

fCh: Cred că Statul român are multe alte probleme de rezolvat înaintea celor legate de efectele resimțite de imigranții români.  În primul rând, Statul ar trebuie să se preocupe de românii din România și, după cum spuneți, de a preîntâmpina și a atenua efectele negative ale integrării asupra acestora.  Nu trebuie să uităm că prin plecarea sa, emigrantul își asumă o nouă condiție, care numai rareori se întâmplă să-l situeze pe acesta de la început într-o situație mai bună decât în România pe toate dimensiunile relevante ale vieții.  

Una peste alta, emigrația și imigrația celor mai mulți au la bază un puternic factor economic, atât la nivel individual cât și de țară;  ori asta ar trebui să ne facă să înțelegem că multe din aceste efecte negative sunt rezultate ale politicilor de imigrare.  Cu timpul România ar putea elabora la rându-i o politică proprie de emigrare și, de ce nu, imigrare.  Cred că o asemenea politică ar fi răspunsul.

A.C.C.: În cadrul interviului acordat postului de radio România Actualități din cadrul emisiuni Euroatlantica din 5 octombrie 2012, realizată de dl. Radu Dobrițoiu, afirmați ca unul din antidoturile împotriva periferizării României este consolidarea sistemului de educație românesc, element strategic național de dezvoltare pe termen mediu și lung.

De asemenea, în cadrul primul dialog prospectiv avut cu dna. Smaranda Dobrescu, adăugați că, citez: “Implicațiile polarizării sociale și economice, într-un sistem în care școlile private sunt o precondiție a mobilității sociale, devin din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea prețului educației”.

În condițiile în care sistemul de educație românesc este subfinanțat cronic, suntem oare din punct de vedere statistic susceptibili de a deveni (și mai) prost educați în viitor, acest aruncându-ne într-un cerc vicios al periferizării din care nu mai putem ieși?  

fCh:  Pe scurt, răspunsul este da.  În lipsa unui punct de inflexiune în actuala evoluție a României, nu ne rămâne decât să vedem cât de jos se poate ajunge cu toate înaintea deznodământului.  A nu schimba cursul lucrurilor după atâta timp și decădere, dar a crede că lucrurile se vor îndrepta cumva continuând ca până acum, este aidoma unui experiment social la scara 1:1 care și-ar propune să vadă cât de repede sau departe se poate face drumul înapoi în istorie.   

A.C.C.: În aceeași ordine de idei, cât de utilă ar fi încurajarea unor politici de brain networking?

fCh:  Cred că ne-ar fi foarte utile tuturor, atât celor plecați, cât și celor rămași deopotrivă.  Nu știu însă cine anume ar trebui să le genereze sau încurajeze, dar cine poate s-o facă să nu mai aștepte.  Statul român nu mai este ce era, așa că a aștepta de la acesta mai mult decât un rol de suport, limitat și acela, devine o scuză nerealistă pentru a nu întreprinde ceva.  

A.C.C.: Cel puțin din punct de vedere teoretic, U.E. încearcă să ajungă la același nivel de integrare politică, socială și administrativă ca S.U.A. Cum se împacă acest lucru cu noțiunea de imigrație internă în Uniune? Mai pot fi priviți din punct de vedere tehnic cetățenii europeni drept imigranți pe teritoriul U.E.?

fCh:  Mi-e greu să speculez pe tema aceasta, mai cu seamă acum când mișcările centrifugale s-au exprimat atât de clar la europarlamentare.  Până când lucrurile nu se clarifică și deficitul resimțit de români pe atâtea planuri în relația cu EUropa nu se estompează, aș recomanda o doză sănătoasă de scepticism, ca a lui Moromete.  Și atenție mare!, deși teoretic toți sunt cetățeni europeni sunt egali, tehnic sunt menținute distincțiile care de fapt ierarhizează diferitele naționalități.

A.C.C.: Pentru a nu fi acuzați de afirmații nefondate, ne-ați putea oferi câteva exemple concrete care să susțină distincțiile tehnice din cadrul Uniunii care ierarhizează diferitele naționalități?

fCh: Păi aș începe tocmai cu cerința ca românii și bulgarii să prezinte încă pașapoartele când intră în Spațiul Schengen, în condițiile în care cerințele tehnice, deja satisfăcute, au fost înlocuite cu altele vag definite și cel puțin aparent arbitrare. Un alt aspect de acest gen, dar cu consecințe mai dure, este mecanismul de accesare al fondurilor europene – discutat de noi in studiul “Europa, între colaps și utopie”. Ca să accesezi fonduri europene n-ar trebui să ai un IQ de peste 120 și o diplomă în politici și administrație comunitară.

A.C.C.: Până acum am văzut că Statul român a fost, hai să spunem, timid, în a-și apăra drepturile de membru al Uniunii în fața acestor situații. Ce ar fi putut face societatea civilă românească și comunitățile locale de români pentru pune mai multă presiune pe sistem, acasă și în țările gazdă?

fCh:  Acasă ar putea să ia alegerile europarlamentare în serios.  E prețul minim necesar care te califică.  Ca români, în țările gazde putem și trebuie să facem multe.  De exemplu, să vorbim în limba română copiilor noștri.  Ca americani de origine română ar trebui să ne educăm concetățenii din S.U.A. și România (politicieni, oameni de afaceri, etc.) despre specificul fiecărui loc în sensul elevării nivelului relațiilor dintre cele două țări.  Numai că succesul în astfel de întreprinderi presupune o masă critică, adică suficient de mulți româno-americani cu un nivel ridicat de omogeneitate programatică care să se constituie într-un lobby româno-american.  Realitatea din păcate este că diaspora românească din S.U.A. este încă divizată,  lucru care s-a văzut cel mai recent cu ocazia Referendumului din 2012.  Trebuie sa adauga faptul ca diviziunile in comunitatea romanilor duin SUA reflecta diviziunile interne din Romania, desi nu cu aceeasi virulenta.  Chiar daca atenuate, diviziunile acestea nu fac decat sa intarzie momentul unui lobby romanesc efectiv in America.  

A.C.C.: Tot în primul dialog prospectiv ați afirmat că „nu e niciun motiv economic să privatizezi monopolurile naturale.  Nu faci decât să schimbi monopolul de stat cu unul privat; numai că aceste tipuri de monopol nu sunt egale”. Nimic mai adevărat. Cu toate acestea, am lichidat totul și am produs șomeri pe bandă rulantă în numele „eficienței”. În prezent economia și industria românească sunt sublime, însă lipsesc cu desăvârșire. Este legitim și oportun să ne gândim la o preluare a monopolurilor strategice de Stat? Dacă da, care ar fi sectoarele prioritare? Ar stimula acest lucru remigrația (migrația de revenire)?

fCh:  Îmi scapă legătura dintre cele două acțiuni.  Mai mult, timpul operează în mod diferit  asupra fiecăreia.  Odată cu trecerea timpului, probabilitatea naționalizării (selective) crește, în timp ce probabilitatea remigrării scade.  În acest moment în timp, pornim teoretic de la o probabilitate foarte mică de naționalizare și una relativ mare de remigrare.

A.C.C.: Foarte bine formulat modul în care timpul poate opera asupra viitorului. Nu ar constitui totuși și un efect psihologic asupra potențialilor migranți de revenire naționalizarea, chiar și parțială, a monopolurilor strategice naționale?

fCh:  Nu m-am gândit la acest aspect, dar nu cu remigranții în gând ar trebui acționat în sensul acesta.  Pe de altă parte, s-ar putea concepe o astfel de reacție win-win din partea emigranților români, de a se întoarce pentru a ajuta la managementul unor astfel de situații.  Totusi, pana la nationalizari, sunt inca aceste cazuri de obiective economice ale Statului roman care trebuiesc incredintate managementului privat.  Cu foarte putine exceptii, nu am auzit de remigranti care sa fie in structurile de conducere ale acestora, preferinta fiind pentru cei ramasi in Romania.    

A.C.C.: După 7 ani de la integrare în U.E., suntem tratați în continuare drept elevul problemă al Uniunii, niciodată ca partener. Apartenența la spațiul Schengen a fost amânată pe termen nelimitat. Fenomenele migratorii de la est la vest sunt descrise de vest drept „migrația sărăciei”. S-a vorbit chiar de o “Europă cu două viteze”. Rămâne Europa de Est doar o infuzie de capital uman, resurse naturale și piețe noi de desfacere pentru Vest?

fCh: Depinde pe cine întrebăm.  Vestul ar răspunde că da; la momentul acesta, când ravagiile Crizei nu dau semne de slăbire, nu m-aș aștepta la generozitate și nici măcar la fair-play.  Prea mulți în Vest percep miza în termeni strict existențiali ai propriei persoane/nații.  Pe de altă parte, prea mulți români au fost condiționați să accepte reprezentările Vestului despre ei și mi-e teamă că se alunecă încet spre resemnare.  Rămâne ca măcar o parte a românilor luminați de pretutindeni să încerce să schimbe situația.  

A.C.C.: Foarte pertinentă observația legată de condiționarea noastră de a accepta statutul de cetățeni de mâna a treia europeni (mâna a doua revine polonezilor și cehilor, mult mai bine cotați decât noi la capitolul imagine. Cât de mult contribuie la acest lucru faptul că Romania rămâne granița de est a sferei de influență vestică? Suntem, așa cum spunea dl. Raoul Weiss, doar o „tranșee evacuabilă“?

fCh:  Câți ar fi putut prezice ascensiunea Finlandei, odată primită în UE în 1995?  Cu siguranță nu Franța.  Însă o geografie extremă n-a fost un obstacol insurmontabil în calea unui popor mic, dar cu conștiința excepționalității sale, ajutat de o economie propulsată de cherestea și telefonia celulară.  Activitatea euro-comisarului Olli Rehn indică rolul foarte important jucat de acest stat în afacerile europene, unii ar spune disproporționat cu geografia sau populația sa.  

Ce vreau să spun cu acest exemplu este că un popor convins de propria poziție în lume și determinat să câștige în lupta cu timpul își poate întoarce adversitățile geo-istorice în favoarea sa.  La momentul acesta, dintre țările foste socialiste, Polonia pare cea mai hotărâtă să-și schimbe rolul, din obiect al istoriei în acela de subiect. Ne aflăm într-un timp al pariurilor regionale, câștigurile și pierderile sunt comensurate cu riscul.

Metafora „tranșeu evacuabil“ cred că se referă nu atât la poziția geografică de extremitate locală a sferei de influență vestică, cât la nivelul scăzut  al investițiilor vestice în România. Din moment ce metafora are substrat militar, ar trebui să adaug că în tranșee rareori explodează obuzele, iar în tranșeele evacuate cu atât mai puțin.

A.C.C.: Într-adevăr, acest articol ne oferă teoria coloniei exploată în regim de urgență și a distrugerii lucide și premeditate a tot ce nu poate fi valorificat în înainte de abandonul locului, generat de lărgirirea sferei de influență estice, evoluție prezentată drept certă de dl. Raoul Weiss. Evenimentele ulterioare datei publicării articolului (27 ianuarie 2014) ne arată totuși că aceste proiecții au fost totuși pripite, aș adăuga chiar manipulatoare.

A.C.C.: În plin conflict civil ucrainian generat de dilemele est-vest, vă voi pune câteva întrebări de sezon: mai este UE capabilă de extindere în cazul Ucrainei? Există suficientă motivație din partea Germaniei si Franței pentru a pierde unul dintre cei mai importanți parteneri de afaceri, Rusia, în favoarea lărgirii sferei de influență către est? Cum va afecta acest lucru România?

fCh:  Apetitul EUropei de extindere s-a diminuat mult odată ce Criza a reliefat tensiunile generate de condamnarea celor 27 de state membre ale Uniunii de a opera pe o schemă depășită. Cred că acum se impune o nouă schemă, mai precis, una în care deciziile sunt luate în germană versus un grup restrâns.   În plus, absorbția Ucrainei nu este trivială, indiferent de schema curentă sau viitoare - nu cred că Germania și Franța își mai doresc o nouă „Polonie” în Uniune.  

Pe de altă parte, dacă ne uităm la recentele evenimente din Ucraina ca o mișcare a sistemului mondial către est, însoțită de decuplarea Rusiei de la acest sistem, în care U.E. ar fi vectorul, lucrurile deja capătă altă semnificație. Corespunzător, extinderea nu devine o problemă de capabilitate decât în măsura în care cele două numite decid ele însele să se decupleze de la sistemul mondial.  Cu Rusia se negociază în sens larg, pe mai multe paliere, chiar acum.  

Pe parcursul acestor evoluții, România crește un pic în semnificație; însă acest lucru se întâmpla numai în sensul pur geografic, ca rezultat al capacităților reduse ale Statului. Din acest punct de vedere, acum se deschide o fereastră  de oportunitate pentru politicienii români de renegociere a capabilităților Statului român în sensul creșterii acestora.  Cât timp această fereastră va rămâne deschisă nu se știe, dar eu m-aș pune pe treabă.     

A.C.C.: Până acum imigranții români au preluat disciplinați și resemnați rolul de asistență socială a celor rămași în sărăcie acasă. Am putea spera mai mult de la acești exilați profesional și financiar și de la diasporă în general? Sunt acești români pregătiți să își depășească condiția de asistenți sociali și să se transforme în investitori, consultanți și lobbiști pentru dezvoltarea societății românești?

fCh:  Răspunsul cred că rămâne în continuare DA, numai că Statul român ar trebui să promoveze o politică activă în sensul acesta – de exemplu: simplificare birocratică, avantaje fiscale și, mai ales, o atenție deosebită la a feri pe cât se poate acești oameni de abuzurile locului.  Într-adevăr, se știu cazuri de români care s-au ars încercând să devină mai mult decât asistenți sociali în România.  Oameni întorși cu bani și mai ales cu idei au trebuit s-o ia de la început în Vest după experiențe antreprenoriale nefericite în România.  

În ceea ce mă privește, mi-am arătat disponibilitatea în mai multe feluri și cu diferite ocazii de a face ceva în România, dar am senzația că se dorește cumva ca noi doar să ne lăsăm banii acolo și cam atât.  Într-un sens mai larg al acestui interes, urmăresc cu mare atenție activitatea dnei. Ioana Petrescu de la Finanțe, cazul dumneaei fiind un test pentru cei care putem și vrem să asistăm România mai mult decât cu banii proprii.

A.C.C.: „Cine s-a fript cu ciorbă, suflă și în iaurt”. Orice asociere potențială între români se lovește de suspiciune. Proba elocventă a nevinovăției este condiția premergătoare și necesară câștigării încrederii celuilalt. Cât de ușoară este în aceste condiții implementarea unui proiect de brain networking sau mobilizarea diasporei pentru a face lobby și a investi în România?

fCh:  Exact atât cât este nevoie de a oferi câteva modele de succes în aceste zone.  Nimic nu antrenează resursele, inclusiv cele ale diasporei, mai bine decât succesul ca model.  Cine vor fi antreprenorii în fiecare direcție? Greu de spus acum cu nume și prenume, dar odată condițiile create pentru un astfel de antreprenoriat, îi vom afla.  Mai trebuie spus ca succesul unor asemenea întreprinderi este un joc al numerelor mari, iar condițiile pomenite ar cataliza un proces care în mod natural este foarte lent.

A.C.C.: După consolidarea pozițiilor extremiștilor (de dreapta și de stânga) și a euroscepticilor inclusiv în Parlamentul European, Uniunea începe să fie contestată nu numai în stradă, ci inclusiv la nivel politic. Cum va afecta acest lucru politica migrației interne europene?

fCh:  Cel mai probabil, emigranții vor fi sacrificați printre primii pentru a da satisfacție acestor constituente.  Numai că, repet, totul este rezultatul unor politici naționale de imigrație ce-și au până la urmă fundament economic.  

Pe de altă parte, în frumoasa teorie de integrare europeană, nu văd de ce azi un tânăr din Vaslui nu-și poate mâine înscrie copilul la o școală în Frankfurt pe baza unui pașaport european și a dovezii că este luat în spațiu acolo.  Când va fi posibil acest lucru, într-un cadru firesc în care copilul va lua inclusiv lecții intensive de germană, am să încep a crede ca modus operandi european transcende naționalismul economic.  Până atunci, totul va fi în flux, după cum economia o cere.

A.C.C.: Cât de oportună este armonizarea politicilor de promovarea a liberei circulații și a dreptului de muncă ale „noilor” veniți care nu fac parte din spațiul Schengen (România, Bulgaria) și, de ce nu, a candidaților la statutul de membru al Uniunii (Ucraina, Serbia, Croația și Moldova) și un lobby comun pentru obținerea practică a statutului de membru al U.E. cu drepturi depline în Parlamentul European?

fCh:  S-a scris mult despre aceasta libera circulație.  Dincolo de implicațiile simbolice nu cunosc impactul economic al acestei situații.  Până una alta, cine a vrut să plece, e deja la destinație.  Cauzele eșecului proiectului Schengen au fost și ele amplu discutate, răspunsul trebuie ca a fost deja generat.  

Ideea unui lobby comun este altă poveste.  Cred că este foarte necesar ca noii intrați să-și vadă interesul și să se solidarizeze, dar mi-e teamă că nu vom vedea prea curând acte de solidaritate. Ce ar trebui făcut în sensul acesta?  O informare despre problemele și oportunitățile comune, urmată de educarea cetățenilor în a vedea că Sofia, Belgradul, Chișinăul și Bucureștiul au mult mai multe în comun între ele decât fiecare are cu Parisul, Londra sau Berlinul.

A.C.C.: În cel de-al patrulea dialog prospectiv discutați pe larg despre Corporate Social Responsability – CSR (Responsabilitate Socială a Corporației). Poate fi încurajat CSR-ul din România să acorde mai multă atenție subiectului remigrației românilor înalt calificați în condițiile în care fiecare angajator mare din România duce o politică agresivă de angajare preferențială a expaților din țara de origine a managementului în zonele cu putere de decizie (exemple: Carrefour, BRD, OMV, Raiffeisen, Dacia, etc.)?

fCh:  Tocmai asta este farmecul CSR-ului, se poate extinde în nebănuite direcții, însă întotdeauna cu un ochi către profitul corporatist.  Cum un CSR activ pe remigrație n-are cum să dăuneze României, cei care ar căuta să persuadeze corporațiile străine active în România ar trebui s-o facă plecând de la realitatea de moment acum și cu adecvata considerație pentru profitul corporației.  Cred că se poate pleca de la premiza ca în România sunt trimiși cei din aceeași cultură (managerială, dar nu numai) cu centrul cel mai apropiat de leadershipul corporației. Se poate face o cauză, inclusiv de către Pro Diaspora Română, ca situația profitului acestor corporații în România s-ar așeza pe baze mai solide în cazul în care români repatriați ar reprezenta local interesele centrului.

A.C.C.:  Această „cauză” pentru un CSR care să încurajeze remigrația românilor care corespund profilului agreat de corporație este o idee căreia merită să-i acordăm mai multă atenție de acum înainte.

Îmi permit să adaug la cele spune mai sus de dumneavoastră că, pe lângă compatibilitățile culturale ale expaților, acești se bucură (din păcate) de o încredere mai mare din partea managementului. Subiectivă sau nu, această percepție trebuie să se schimbe pentru a evita crearea impresiei de simplii executanți în cadrul corporațiilor străine din România.

Sper ca pragmatismul nostru să crească concomitent cu diminuarea prejudecăților noastre postcomuniste legate de ajutorul necondiționat ale Vestului. Am avut șansa repoziționării noastre într-o sferă de influență mai pe placul nostru. După atâta „sărbătorit”, trebuie să începem să ne construim locul în această lume.

A.C.C.: Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat dl. Flavius Chircu și vă doresc succes în tot ceea ce faceți!

fCh: Și eu vă mulțumesc și sper ca ideile mele să (vă) fie de folos. Mult succes și dumneavoastră!

România în pericol!

Adrian Severin

După câteva decenii trăite cel puțin cu iluzia că se află într-o lume a solidarității și armoniei, România își reia locul geo-politic tradițional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea României la aceștia dar și raportarea lor la ea ridică probleme de o imensă complexitate și periculozitate.

În acest context cel puțin două lucruri îmi sunt clare: 1) nimeni nu ignoră România; 2) nimeni nu dorește România. Aceste două teze, doar aparent paradoxale, se conciliază în următorele enunțuri alternative: nimeni nu vrea România ca partener dar toți o vor ca satelit; nimeni nu vrea să se coordoneze cu ea dar toți vor să li se subordoneze; nimeni nu o vrea independentă, toți o vor colonie; nimeni nu o acceptă drept membru al familiei sale dar nimeni nu dorește ca ea să devină membru al altei familii.

În încercarea de a ne domina sau măcar de a nu ne lăsa să fim dominați de concurenții lor, strategii lumii au ales să utilizeze arma exagerării defectelor noastre creind mitul incompatibilității cultural-civilizaționale a românilor cu Occidentul euro-atlantic. Acest mit servește atât puterilor euro-asiatice (în primul rând Rusiei) cât și celor euro-atlantice.

Caracterul excepțional al corupției la români, spre exemplu, este un mit care permite: a) Rusiei să „demonstreze” Occidentului că nu are cum să integreze deplin România structurilor sale (cel puțin nu fără riscuri majore); b) SUA să intervină direct în guvernarea României folosind justiția pentru a elimina de la guvernarea țării pe liderii cu agendă națională (uneori denunțați ca fiind pro-ruși); c) UE să mențină România ca membru de mâna a doua într-o ordine continentală neo-iobăgistă în care până și universalismul imperial are geometrie variabilă și evoluează cu mai multe viteze.

România – spune un alt mit de asemenea unanim îmbrățișat – nu a fost și, se subânțelege, continuă a nu fi pregătită să intre într-o democrație transnațională europeană așa cum, chipurile, ar fi UE, și să contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansați”, respectiv al „adevăraților” europeni – catolici și protestanți, din vest și din nord, din lumea industriei și finanțelor, neo-conservatori și neo-liberali. Aici nu mai este vorba despre „corupția structurală” ci despre o „incapacitate structurală”, o „neputință congenitală” a românilor de a participa cu succes la actul guvernării așa cum este el înțeles și săvârșit în civilizația occidentală spre care ei aspiră nejustificat și în instituțiile căreia s-au strecurat la fel de nejustificat. Cum modelul „bunei guvernări” ar fi unic și universal valabil, rezultă că românii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Așadar nu numai că încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptățirea la un stat propriu sau, cel puțin, la administrarea acestui stat prin ei înșiși.

Pe ce se bazează asemenea teze? Când concluziile sunt atât de ferme și de „utile” ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente.

Dacă cineva ar căuta argumente rezultatul ar fi mai mult decât dezamăgitor pentru propagandiștii mitului. România nu s-a opus nici unei reforme constituționale a UE acceptând să transfere instituțiilor europene, fără nici o garanție de contrapartidă, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV România a acceptat chiar competențe supranaționale de control care nu se aplică nici unui alt membru (cu excepția Bulgariei). România și-a plătit fără crâcnire contribuția la bugetul european comun fără a primi din partea UE fonduri europene măcar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decât a luat) și niciodată nu i-a trecut prin cap să spună, asemenea Marii Britanii, „eu îmi vreau banii înapoi!”. România și-a diminuat capcitatea productivă a economiei naționale în favoarea economiilor occidentale bazate pe export (în special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piață de desfaceri. România a pus resursele sale naturale și forță de muncă ieftină la dispoziția investitorilor străini (europeni și nu numai) foarte interesați să își valorifice capitalurile aici, inclusiv cu prețul coruperii administrației românești. România a oferit statelor occidentale lovite de șovinismul și decandeța bunăstării, mână de lucru calificată pentru meserii pe care cetățenii lor nu mai vor să le practice. Această mână de lucru a creat acolo creștere economică, generând totodată venituri bugetare și noi locuri de muncă. România s-a lăsat sărăcită de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice și mai educate, contribuind astfel la îmbogățirea și progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, în aceeași măsură în care și-a pus în pericol propriul viitor. În timp ce elitele României, formate pe bani românești, aduc bună guvernare și prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduși din afară căci, într-adevăr, în țară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri și trădători. Și atunci, de ce atâta „of” și vai”!? Dacă cineva nu a fost pregătit să integreze România în familia occidentală acela a fost Occidentul însuși. El a fost, în schimb, pregătit și bucuros să o colonizeze.

Un al treilea mit – cu atât mai ușor de acreditat cu cât elitele autentice românești își părăsesc în marș forțat patria – este acela că România are vocația de a fi ghetoul european al romilor. Legătura pe care atât discursul mediatic cât și cel politic occidental o fac între insecuritatea cetățenilor europeni, „invazia” romilor și pretinsa „origine românească” a acestora (origine cel puțin civică dacă nu și culturală) susține ideea că România, prin însăși identitatea sa etnică (în cel mai bun caz incertă dacă nu cu desvârșire romă), pune în pericol civilizația europeană. De aceea romii trebuie expulzați și concentrați în România iar aceasta trebuie izolată în afara spațiului Schengen și nu numai.

„Manelizarea” mass-mediei (independentă în relația cu statul român iar nu și în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum și cea a politicii românești, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a romilor și care este eficiența lor. În schimb presa tabloidizată – cea mondenă și cea de scandal – se delectează cu prezentarea detaliată și necritică a ceea ce tradițiile rome au mai mult în contrast cu tradițiile culturale românești și europene; ba chiar și cu evoluția comunităților rome pe calea convergenței cu valorile civilizaționale europene. Aducerea obsesivă a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puțin corupți), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul național cere să fie oprită imediat, cel puțin în dimensiunea sa mediatică.

În conexiune cu mitul excepționalismului corupției românești și cu cel al identității culturale rome a României se degajă și mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiției române. Aceasta este prezentată ca fiind în același timp blocată și dezlănțuită, controlată și haotică, nesofisticată și impredictibilă. Pe terenul mitului contrariile pot coexista cu ușurință. Pe o atare imagine s-a clădit concluzia că justiția română trebuie pusă sub controlul străinătății. Acesta se exercită la vedere. Or, dacă un stat cu o justiție ineficientă este un stat nefuncțional, un stat cu o justiție controlată din afară nu mai este stat de loc.

„Cum credeți că vin capitalurile de calitate, acelea care vă aduc dezvoltare iar nu numai corupție și înfeudare, dacă investitorii potențiali văd și aud de dimineața până seara numai despre descinderi cu mascați ca în cartelurile mafiote din America Latină sau Orientul Îndepărtat, arestări de lideri politici bazate pe denunțurile interlopilor romi, afaceri ruinate de luptele între clanuri și altele la fel?” – m-a întrebat recent un distins diplomat străin. „Veți rămâne doar cu afaceriștii dubioși protejați de justiția română aflată sub controlul real al câtorva guverne străine!” - a adăugat el. (Și nu era un diplomat rus, cum probabil ar fi fost tentat să bănuiască dl Joe Biden.) Într-adevăr, din „statul romilor” – aflați și ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv și nu tocmai innocet în Occident – capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicției consulare” (desființat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenței și demnității noastre naționale) reînvie în forme și sub acoperiri din cele mai perverse. (Acum nu numai „supușii străini” ci și românii sunt „judecați” de funcționarii diplomatici ai altor guverne, cărora o națiune în declin le-a concesionat această funcție.) Cum să primești un asemenea neam în casa ta?!

Ce dorește, însă, România? Dacă ceva este cu adevărat excepțional la români aceasta nu este nici măcar dezbinarea, care caracterizează, probabil cu o mai mică intensitate, și alte popoare. Excepțional la români este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolator. Pe el s-au bazat, desigur, și creatorii mitologiei anti-românești. Mai exact ai mitului complex al incompatibilității cultural-civilizaționale dintre România și Occidentul euro-atlantic; mit care justifică atât izolarea cât și dominarea externă a națiunii române.

Iată de ce românii trebuie să își asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalți.

Independent de vină, cu timpul cetățenii României au început să resimtă dureros – cum putea fi altfel?! – efectele miturilor amintite anterior. Dincolo de inconvenientele practice, aceastea i-au făcut să se simtă umiliți și trădați. De către cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit și respectat totdeauna: americanii, în special, și vest-europenii. Reacția la descoperirea „refuzului” euro-atlantic („refuz” subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia și euro-scepticismul. Două sentimente șocante la un popor în mod tradițional pro-occidental, euro-entuziast și americanofil.

Americanofobia și euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor și în societatea românească sunt, prin ele înseși, o amenințare la adresa securității naționale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA și UE va afecta interesele vitale americane și vest europene în regiunea Balcanilor și Mării Negre, precum și procesul de continuare al integrării și extinderii UE.

În acest sens reacția societății românești față de criza ucraineană este semnificativă. În mod instinctiv românii s-au plasat de partea Ucrainei, față de care până atunci nu arătaseră o mare simpatie. Pe de altă parte, în disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA și UE) și Rusia românii au arătat, lucru rar în istoria lor, mai multă înțelegere pentru poziția rusă. Într-un fel se poate spune că suntem cu Ucraina împotriva Rusiei și cu Rusia împotriva Occidentului. Surprinzător și periculos! Iată la ce efecte perverse a condus politica de „excludere și refuz” aplicată de Occident României prin „strategia disocierii culturale a românilor”.

Această americanofobie și acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă și prietenoasă) a SUA, precum și prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalității și solidarității, ale coeziunii economice, sociale și teritoriale.

În ceea ce privește SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepționalismului inadecvării și incompatibilității românești alimentat chiar de unele cercuri americane în speranța că astfel vor putea interveni în România și îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează cu atât americanofobia românilor se acutizează și cu cât aceasta se acutizează cu atât risipirea mitului devine mai dificilă.

Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi așa numai în măsura în care americanii vor înțelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr și că perpetuarea lui contravine intereselor americane.

Cât despre UE, lucrurile sunt și mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găsește într-un raport defavorabil de forțe cu protagoniștii UE dar aceștia au mult mai puține motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniunii. Germania, Franța și Italia dar și Spania și Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înțelege cu Rusia și a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental. Dimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „țară a nimănui” care separă Europa germană de Asia rusă.

Pe de altă parte, sub aspect formal România este membru al alianțelor occidentale și în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanțiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul și decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs. Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma și promova drepturile României ca stat membru, așa cum rezultă ele din tratate, precum și a mări influența sa politică și economică în cadrul UE. Pe o astfel de bază se va putea acționa eficient pentru revenirea la proiectul Europei politice de tip federal care să funcționeze în folosul tuturor membrilor săi.

Ce șanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? Foarte puține! În aceste condiții nu se poate trage decît o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.

Cum învrăjbeşte România marile puteri

Mircea Platon

Claude Karnooh spunea într-o conversaţie blogosferică recentă că românii sunt întotdeauna de partea celui mai puternic („Les Roumains dans leurs majorité ne sont ni fascistes ni anti-fascistes... ils sont avec le plus fort du moment”).

În mod curios, verdictul lui Karnooh, un om de stânga, mi-a răscolit memoria unor judecăţi asemănătoare venind dinspre dreapta. De exemplu:

1. CADI, după cum am arătat, e un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University. 

Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.

Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:

„Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.

CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”

Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lădaut România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani.

Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.

În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.

2. În România liberă din 27 octombrie 1996, de dinainte de intrarea României în NATO, e reprodusă o declaraţie a dlui George Friedman, director la acea vreme al Institutului de Cercetări Geopolitice din Louisiana. În 1996, dl Friedman a fondat STRATFOR, companie care i-a permis să continue a-şi da cu părerea despre România şi alte ţări din Estul Europei în aplauzele neoconilor care gândesc global şi prosperă individual.

Iată, conform României libere, ce declara dl Friedman în 1996 cotidianului budapestan Nepszabadsag: „România şi-a schimbat prea des aliaţii şi a învrăjbit marile puteri unele împotriva altora şi de aceea nu se bucură de încrederea Occidentului şi a SUA.”

O voce a României profunde, neatârnate:
 Annie Bentoiu

Când doi spun că eşti beat, în mod normal trebuie să mergi să te culci. Dar când toţi cei care îţi spun că eşti beat semnează acelaşi stat de plată, lucrurile se complică. Ai dreptul să bănuieşti că vor să te inducă în eroare. Şi atunci apelezi la un martor independent.

Iată, de exemplu, ce scria Annie Bentoiu în cartea de memorii Timpul ce ni s-a dat (Humanitas, 2007, carte elogiată la apariţia ei de Monica Lovinescu) comentând afirmaţia lui Friedman: „Adevărul este că şi regimul nazist, şi cel sovietic erau duşmanii noştri obiectivi. Unul ne luase Basarabia şi Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianţele n-aveau cum să fie „sincere” cu niciunul din ei. Un om atacat din două părţi în acelaşi timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul din atacanţi împotriva celuilalt, cu scopul final de a scăpa de amândoi” (p. 9).

Cea mai mare vină a românilor e, de fapt, aceea de a vrea să scape şi de MontaG.U.E., şi de Capuleţi. Capuleţii sunt mai activi în România. Au bani mulţi. Investesc, sunt bine organizaţi. Şi acuză pe oricine cere repatrierea discursului public, naţionalizarea lui, de „fascism,” „comunism,” „naţional-comunism,” „stalinismo-fascism”.

Adevărul e, după cum spunea Annie Bentoiu, că România are duşmani obiectivi. Şi prieteni imaginari. Adevărul e că, pentru a vedea şi afirma acest lucru trebuie să nu fii în slujba nimănui. Trebuie să fii un om liber şi onest, aşa cum era Annie Bentoiu, o reprezentantă a României şi Elveţiei profunde, a unei Europe onest patriarhale. Adevărul e că asemenea oameni nu sunt căutaţi, preţuiţi şi promovaţi deloc în România euro-atlantică. Ca urmare, stăm la mâna muhaielelor globale care ne cer fidelitate neştirbită. Cine nu le pupă inelul, papucul şi căptuşeala ideologică urât mirositoare e înfierat ca inamic al democraţiei.

Din punctul de vedere al stângii susţinătoare a naţiunilor/claselor subalterne, România şi românii nu au se simţi vinovaţi pentru încercările lor de a adormi vigilenţa hegemonului pentru a-i scăpa din strânsoare. Din punctul de vedere al dreptei conservatoare, susţinătoare a unor principii morale eterne, marea ticăloşie a marilor puteri, care vând şi cumpără la kilogram naţiunile mici, scuteşte România de nevoia de justificări. Din punctul de vedere al dreptei sau stângii pentru care nu există morală, ci doar geopolitică şi darwinism social sau etica luptei de clasă, România nu are a-şi reproşa nimic pentru că a încercat să supravieţuiască înconjurată de mari puteri care fură la cântar. Nu-i poţi cere înecatului să nu dea din mâini.

Adevărata problemă a României e alta. Presupunând, de dragul discuţiei, că românii sunt obişnuiţi să ia partea celui mai puternic, faptul acesta se întâmplă şi pentru că, de obicei, în România, cel mai puternic „pays the piper(s) and calls the tune”. Clasa sporovăitoare a României e manelistă: cântă la cererea clientului. În România, temele şi metodele dezbaterii sunt de import. Şi orice încercare de repatriere/naţionalizare a discursului public e denunţată de cimpoiaşii imperiali drept fascism/comunism, naţional-comunism ş.a.m.d..

Paradoxul României e acela că e o ţară marginală care încă acceptă să îşi ia ideile de la centru. Or, centrul e tocmai ceea ce o ţine la margine. La marginea ei înseşi.

România ar câştiga o locaţie („location, location, location” ar exclama orice agent imobiliar politic) mai bună dacă şi-ar accepta marginalitatea politică şi ar căuta ex-centricitatea culturală. Ideologiile şi politicienii de mainstream nu ne-au folosit la nimic. Ne-au ţinut, doar, la mantinelă. Ar fi timpul să începem să gândim cu şi pentru noi înşine, asumându-ne poziţia de marginali. Ca şi cum am fi propriul nostru centru.

Ne-am coagulat împrejurul unor teme şi figuri impuse de sus în jos. Ce ar fi să generăm priorităţi şi lideri de jos în sus? Se opune cineva? E cineva împotrivă? Cred că suntem, în covârşitoare majoritate, pentru.

Au inceput masurile electorale cu impact ne-socotit

Printre ţările europene România se remarcă printr-o taxare excesivă per total: impozit, contribuţii sociale pentru pensii, sănătate şi şomaj datorate pentru un salariat. Acestea însumează un procent de 59,5% din salariul brut în seama angajatului şi a angajatorului. Danemarca, ţara cu nivel de trai dintre cele mai ridicate şi cu inegalităţi minime de venituri în societate ne urmează în clasament cu un procent de 55,56 % din salariul nominal brut. La noi, din totalul taxării, un procent de 27% din salariul nominal brut îl reprezintă taxele plătite de patron, iar 32,5% sunt taxe/contribuţii plătite de fiecare angajat, din care 16% reprezintă impozitul pe salariu. Mai elocvent ar fi să spun că pentru un salariu brut de 1000 euro,patronul plăteşte 1327 euro.  Cel mai mare efort pentru patron îl constituie cele 20% din fiecare salariu plătite pentru pensie. De aceea cerinţa permanentă şi de lungă durată a patronatului de a se diminua această contribuţie din sarcina sa pare justificată.

Faţă de această cerinţă, pentru a o putea încadra în contextul general al fondurilor bugetare aş mai putea adăuga: Totalul cheltuielilor sociale la nivelul ţării este de 19,336% PIB (2012), iar prelevarile din taxe în acest scop acoperă doar 14,1 % din PIB.  Din start se observă că diferenţa trebuie acoperită din alte capitole, din subvenţii de la stat sau din împrumuturi. Doar deficitul bugetului de pensii în 2014 este prognozat la 1,9% din PIB.  Procentele din PIB dedicate domeniilor sociale care de altfel denotă calitatea Statului Social (sănătate, educaţie, pensii, asistenţă socială) sunt comparabile cu cele din alte state europene dezvoltate, sau cel puţin nu sunt flagrant mai mici.  Să nu uităm însă că în valori nominale, raportarea făcându-se la un PIB minuscul şi aceste cheltuieli vor fi extrem de reduse în ciuda procentelor normale alocate, destul de fotogenice.

Reducerea prognozată a se face în acest an a contribuţiei CAS datorate de patron prin votarea în Parlament trebuie să ţină seama şi să coreleze două aspecte:

• Bugetul de pensii are deja un deficit cronic de cel puţin 1,9% din PIB. Sistemul public de pensii este prognozat a fi din ce în ce mai puţin sustenabil. O micşorare a contribuţiilor cu 5 pp in 2014 de la 1 octombrie nu are implicaţii asupra deficitului în acest an întrucât există un plus de colectare de la „taxa pe stâlp”care poate acoperi cele 800 milioane colectate mai puţin pentru pensii într-un trimestru. În anii următori, deficitul suplimentar datorat acestei măsuri va fi de +0,74% în 2015, + 0,8% în 2016 şi +0,84% în anii următori, adăugându-se la deficitul curent de cca 2% din PIB (în condiţii de creştere a PIB-ului concomitentă cu creşterea salariilor.
• Planul de consolidare financiară şi dezvoltare a economiei-Gateway, adoptat de Guvern la 27 mai 2014 prevede o finanţare a economiei româneşti prin infuzie de capital provenind de la pilonul II , adică de la sistemul de pensii private. Acest lucru presupune că actuala contribuţie de 4,5% din cota de 10,5% datorată de angajat se va mări pentru o finanţare optimă a firmelor româneşti listate la bursă. Măsura merită a fi luată în serios, discutată dar şi fundamentată matematic. Prelevarea unor procente din actuala contribuţie îndreptată spre finanţarea pensiilor în plată va mări şi mai mult deficitul bugetului public de pensii ale cărui venituri se vor diminua.  Nu putem calcula deocamdata impactul acestei măsuri asupra bugetului public de pensii fără să cunoaştem procentul suplimentar direcţionat către sistemul pensiilor private.  Presupunem că pentru 4 % redirecţionate vom inregistra un plus de deficit de 0,6% PIB. 

Asadar, deficitul bugetului de pensii dacă măsurile se vor aplica concomitent va atinge o valoare de 1,9+0,74+0,6=3,24% din PIB. Este cunoscuta constrângerea UE care impune doar pentru 2015 un deficit al BGC de doar 1,7% PIB per totalul economiei. Deci este un mix de măsuri lipsite de sens fără introducerea altor taxe şi fără o creştere simultană de cel puţin 5% anual a economiei.

In consecinţă, anunţata reducere a CAS aduce prea multe întrebări și prea puține răspunsuri. Ceea ce se dorește – un stimul pentru economie, prin creșterea numărului de angajați, sau măcar a salariilor celor prezenți și, pe această cale, a consumului – riscă să devină o măsură con­fuză, care sperie și nu con­vinge, inhibă și nu stimulează, încurcă și nu descurcă.

Prima întrebare este de ce măsura nu a con­vins FMI.  Destule îndoieli avem şi în legătură cu politicile FMI, mai ales cele care reclamă vânzarea unor obiective viabile sau potenţial viabile în viitor şi îndoieli în ce priveşte aritmetica deficitului calculată fără imaginaţie, fără a presupune evoluţii favorabile sau dimpotrivă. Totuşi FMI nu se opune scăderilor de taxe, știe ce înseamnă o impozitare ex­ce­sivă pe muncă și nu ar refuza din principiu un stimul fiscal. FMI are încredere în eco­no­mie, dar nu are încredere în politicieni. Are în­credere în economie, pentru că avem, in­dis­cu­tabil, cei mai stabili parametri macroecono­mici din ultimele doua decenii, deşi economia îin sine nu prea dă semne de învigorare şi dezvoltare durabilă. Lipsa de capital este evidentă şi resursele ţării sunt limitate. Aşadar este posibil ca im­plicarea masivă în po­litica economică ro­mâ­neas­că să fie în continuare doar expresia ne­în­cre­derii în politicieni și în ca­pa­citatea lor de a trece po­li­ticile dincolo de ciclul electoral. Tocmai de aceea, FMI nu vrea să-și asume măsura. Ar în­semna să avizeze o decizie cu prea multe implicații electorale evidente.

A doua dilemă se referă la regula expusă de Ministerul Finanţelor conform căreia la un punct de CAS redus, se obţin prin lăr­gi­rea bazei 1,2 puncte de venit suplimentar. Această regulă poate fi valabilă dacă ANAF chiar are de gând să colecteze venituri – ceea ce nu prea es­te cazul, performanța este sub așteptări, iar scu­za reformei instituționale nu mai ține – și con­formarea voluntară la plată va crește. În 2013, eficienţa colectării la CAS pentru anul 2012 s-a dovedit a fi în jur de 80%, e adevărat superioară colectării impozitului pe profit care nu a depasit 28%.

A treia necunoscută se referă chiar la patroni care deocamdată sunt satisfăcuţi de măsura anunţată, dar previzionând tenta electorală a măsurii şi nesiguranţa în care se va afla bugetul de pensii cât de curând, vor pregeta să angajeze personal sau să măreasca salarii, cel puţin atâta vreme cât practica nu va dovedi că măsura este pasabilă şi nu are implicaţii catastrofale asupra deficitelor ţării.

Nu în ultimul rând ne-am putea gândi la efectul în timp al măsurilor stimulative luate de Guvern în sprijinul producătorilor, oamenilor de afaceri. De cele mai multe ori, practic nul. Nu pierdem din vedere nici mult solicitata măsură, evident pozitivă a scutirii de impozit a profitului reinvestit care nu va crea neapărat locuri de muncă în bine cunoscutul stil românesc, dar precis va ajuta la dispariţia capitolului „impozit pe profit” din structura bugetului de stat. Evident, cele expuse pot fi contrazise de realitate, o realitate care să construiască şi să şteargă istoria de 25 ani a faptelor înregistrate, unele bazate pe bune intenţii dar contrare efectelor scontate.

P.S. Un exemplu în acest sens îl dau din experienţa proprie de gestionare a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale în anul 2000. Conform legii 80/1992, pensiile agricultorilor erau plătite din contribuţiile agricultorilor (infime) şi din contribuţiille agenţilor economici care produceau, industrializau sau comercializau produse agricole şi alimentare. Aceştia achitau la fondul de pensii şi asigurări sociale al agricultorilor o contribuţie cuprinsă între 2 şi 4% din veniturile realizate din activitatea de producţie agricolă sau de industrializare a produselor agricole şi alimentare, după deducerea accizelor, respectiv din adaosul comercial, comisionul sau adaosul de alimentaţie publică realizat din activitatea de comercializare a produselor agricole şi alimentare. Încadrarea agenţilor economici pe tipuri de activitate şi niveluri de contribuţie, precum şi modalitatea urmăririi şi încasării contribuţiilor acestora se stabileau prin hotărâre a Guvernului. Preţurile mari ale produselor alimentare combinate cu inflaţia deveniseră de nesuportat pentru populaţie. Agenţii economici de mai sus justificau preţurile uriaşe prin înglobarea acelei taxe în preţ. De bună intenţie am propus Guvernului Isărescu preluarea echivalentului acelei sume în sarcina bugetului de stat, căci şi aşa se deschiseseră firme de consultanţă care să asiste agenţii în găsirea unor pretexte pentru a fi exoneraţi de plata contribuţiei pentru pensiile agricultorilor. Am abrogat măsura. În următorul an şi mai departe nici un preţ al produselor alimentare nu a scăzut. Vi se pare posibilă preluarea acestei maniere de a proceda a agentului economic român de către viitorii patroni uşuraţi de reducerea CAS-ului datorat? Nu ar fi prima data, evident.

SD 

Dialoguri prospective (VI)

În dialog cu Adrian Severin

fCh dă expresia unor preocupări ale celor care caută sa înţeleagă situaţia românilor, sub forma de întrebări, într-un dialog prospectiv cu Adrian Severin (AS), care oferă sub formă de răspunsuri o cheie conceptuală la situaţia de acum(*)