Inca o incercare...

Prospectivii au decis sa faca inca o incercare de a relua dialogul pe Facebook. Deocamdata, aplicatia de cont pentru Grupul Prospectiv pe Facebook este evaluata... kafkian. Dupa cum spunea Arthur C. Clarke, "Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic."

Daca totul decurge cum ne asteptam, ne putem regasi aici: 

pagina: https://www.facebook.com/ProspectivAz

grup: https://www.facebook.com/groups/AtelierGP/


On Romania: On The Eve Of The Romanian Revolution (I)

There were three main levels of confrontation involving the Soviet Bloc during the Cold War, and especially during its last decade, that were important for U.S. strategic interests.[1] The first was the East-West confrontation and the possibility of tension exploding into military combat and even nuclear war. On this level, Romanian consistently fought against the policies of provocative military competition, heightened tensions, and proxy wars favored by successive Soviet leaders; and especially Soviet military leaders. It did so primarily by contra-posing its own strategy of international mediation, military disengagement and disarmament.
            Its ability to blackmail reluctant Soviet regime leaders into adopting these policies in exchange for their renewal of the Warsaw Pact in 1985 is one of the most astonishing phenomena of the final Cold War years of which nearly nothing was known at the time – not even the fact of its occurrence. Ironically, reports during the mid and late 1980s of Romanian-Soviet reconciliation in part reflected a reality in which Gorbachev increasingly aligned Soviet security policy with long-standing Romanian advocacy and began meeting the long-standing demands of Bucharest. Prior to that, reports of such reconciliation disseminated during the 1960s and 1970s were standard elements of an active measures campaign designed to create the image of diminished and diminishing Romanian independence. Now they reflected the Soviet realignment with long-advocated Romanian positions. Not surprisingly, Gorbachev – and just about every other Soviet leader – was loath to acknowledge any Romanian role in the process.[2]
Meanwhile, with Bucharest now increasingly in accord with Soviet security policy, one of the most important areas of previous Soviet-Romanian confrontation had been greatly reduced. This, however, provided little respite for Gorbachev. Partly because it judged the timing propitious and partly due to deeply-rooted “trust” issues with Moscow, Bucharest continued to press for even further disarmament, even greater reductions in weapons, troops and defense budgets, and even faster and more complete withdrawal of Soviet troops from foreign territories. And it continued to do so all the way up to the Romanian revolution in December 1989 – to the frequent and considerable discomfort of the Kremlin.
            The second level of confrontation was within the Warsaw Pact, where Romania was relentless in seeking to liberate the Eastern European allies from Moscow’s dominance almost from the moment it signed the Warsaw Treaty in May 1955 (thereby reinforcing and even guaranteeing its own independence). It did this by insisting on a democratization of the Warsaw Pact that would decentralize power within the alliance and rotate its leadership, thus transforming it from an instrument of Soviet military policy into a genuine coalition of equal partners. By 1988 it was even advocating a complete restructuring that would end its role as a military-political alliance and the main official coordinating body for Soviet Bloc foreign and security policies.
            The Romania-advocated transformation of the Soviet alliance so radically shifted the priorities within the alliance from military-political to socio-economic – even to the point of excluding participation of defense ministers and military officers – that it would have required a complete rewriting of the Warsaw Treaty itself. If achieved, it also would have subordinated theretofore preeminent military aims to a political and socio-economic agenda. As the Hungarian leadership reported of the Romanian reform initiative at the time:

The Romanian side will probably try to focus attention on the proposals the Romanian Communist Party has forwarded to the sister parties in the subject of transforming the Warsaw Treaty. These modifications affecting the roles of the political organizations – the admission of Yugoslavia and Albania to the Warsaw Treaty – are essentially aimed at, and may lead to, the revision of the original treaty.[3]

            On Moscow’s instruction, the loyalist members fought the initiative tooth and nail. According to Hungarian reports, however, Bucharest’s argumentation was proving an irresistible force. As Foreign Minister Gyula Horn underscored at a meeting of his country’s Politburo in mid-1989:

Let's not go down the same road that the Romanian have proposed to take, namely that we should add to the agenda the questions of socialist construction, i.e. the experiences of building socialism at home, along with the questions of economic cooperation within the framework of the Warsaw Treaty; I'm sorry to say that several Warsaw Treaty countries have embraced the proposal. … [W]e are opposed to what has been written down [in the proposal], and we do not endorse it under any circumstances.[4]

            The Soviet leadership saw “democratization” of the Warsaw Pact in entirely different light than did their Romanian counterparts. The Kremlin’s perspective would have allowed the USSR to preserve the bloc-to-bloc character of the East-West relationship and to strengthen the integration of the Warsaw Pact under Soviet control, thus facilitating the long-term survivability of the Soviet empire in Eastern Europe. It is difficult to ascertain whether and to what degree Romania’s campaigning played a part in the failure of that Soviet project. However, given that Moscow pursued such preferences even at this late date suggests that continued Romanian opposition did play some role in blocking them.
            At the end of the 1980s only a member of the Warsaw Pact could have carried out such a campaign. Had the United States evinced the slightest interest in the democratization of the Warsaw Pact during the period of Gorbachev’s reforms - which would have complicated Soviet ability to control the alliance - it is likely that the process of ending the Cold War peacefully would have come to a screeching halt. In order to advance the larger goal, the United States had to back off this aspect of its long-standing policy of differentiation. And this shift was made public in April 1989 when President George Bush, Sr. announced the U.S. decision to drop security, foreign and economic policy independence from the Soviet Union as one of the two main elements that earned U.S. support, assistance and friendship, and to focus instead on the internal liberalization within each individual Warsaw Pact state.[5] As U.S. National Security Adviser Brent Scowcroft later explained:

[W]e changed our priorities with how we looked at the Soviet Union – or at Eastern Europe. Before we had favored those countries in Eastern Europe that were making the most trouble for the Soviet Union, the most restive, the most cantankerous, and so on, so that Ceauşescu's Romania was at the top of the list. And instead, what we focused our attention on were those who were trying to liberalize and change the system. So Romania went from the top of our favored list to the bottom, and Poland came up to the top.[6]

            This was devastating for the immediate future of the U.S.-Romanian relationship – a relationship already savaged by a combination of Soviet-coordinated disinformation, the illiberal domestic policies of the Romanian Communist regime, and the apparently accelerating decline of Romanian administrative capacities. Whereas Romania’s role on the first two strategic and alliance levels of confrontation was not only constructive and effective but essentially aligned it with broad U.S. policy during most of the Cold War, the struggle on the third, state level, requiring liberalization within each socialist country, had always been a bone of contention between Bucharest and Washington. The battles that Bucharest had fought and continued to fight on the strategic and alliance levels had little or no echo here.
Unfortunately, the residual popular support for the western-oriented independent policies pursued up until the early 1980s by the Romanian leadership ill-served the process of domestic power-sharing and decentralization later in the decade. Thus, there were virtually no signs of any grass roots-driven liberalization of the Polish variety. Nor was there any sign of Soviet-approved top-down liberalization to regain regime legitimacy, as in Hungary after the crushing of the 1956 revolt and the brutal ‘normalization’ that followed. On the contrary, the Romanian Communist regime gave every sign of misinterpreting popular support for events and orientations past as a blanket approval for dysfunctional domestic policies and new strategic orientations towards the developing world that generated no corresponding legitimacy, on the contrary.
            In great contrast to its constructive and often inspired foreign and security policies, Romanian domestic policy seemed ossified in an early stage of developmental dictatorship that allowed for little reform and even less liberalization in the closing years of the Cold War. Soviet and Pact disinformation, prior cognitive biases in the West, and new U.S. interest in supporting Gorbachev against critics in the USSR and Eastern Europe narrowly focused Western attention on this most vulnerable and blameworthy component of Romanian policy. Meanwhile, Soviet active measures successfully obscured Romanian strategic and intra-alliance initiatives, from two different directions.
Along one tangent, active measures misrepresented Bucharest as advocating other, and often diametrically opposite, policies and/or obstructing the very policies it was advocating in fact. The second line of active measures facilitated “prestige building” operations for favored allies by re-attributing Romanian reform initiatives to them. Thus, even when Romanian moves were known to the West, Romanian authorship of them often was not.
This Soviet active measures effort was extremely successful. For example, although Budapest rigorously followed Moscow’s lead on foreign and security policy, more than one Western analyst believed, by the July 1989 PCC Meeting, that Hungary had “already gone the farthest in gradually detaching itself from the Warsaw Pact.”[7] Less than six weeks before, Foreign Minister Horn emphasized to an approving Hungarian Politburo that, “regarding the future of the Warsaw Treaty, we agree only on those things, which the Soviets also agree upon.”[8] And five months after the July PCC Meeting, in December 1989, Hungarian officials extolled the virtues of “staying in the Warsaw Pact.”[9]
Together with Prague, Budapest was also credited with going the “farthest in advocating the abolition of the military structures of the Warsaw Pact.”[10] This was a role that, according to available Warsaw Pact documents, no Hungarian or Czechoslovak leadership had ever pursued prior to 1990.[11] However, it was a familiar role for Bucharest. One that, according to the proceedings of various Warsaw Pact meetings, the Romanians performed in opposition to all of the other Pact members until their revolution.[12] After the leadership pursuing it had been safely removed at the end of 1989, the rest of the Warsaw Pact simply misattributed the Romanian reform proposal – “dissolution of the Unified Armed Forces, placing the armed forces under national command only, defense of national territory as the only alliance obligation, transformation of the Staff of the Unified Armed Forces into a Coordinating Group” – to Czechoslovakia and Hungary.[13]
As virtually all of the aspects of Romanian security and foreign policy were being systematically reattributed to Soviet loyalist regimes with the help of the Soviet-Warsaw Pact active measures apparatus, the country and its regime were studiously re-projected as advocating almost exactly the opposite of what they had for the last quarter of a century. From the only Pact member that refused to blame and condemn the United States, West Germany and NATO it became the Bloc member that most hated Washington, Bonn and Brussels. From the state that pioneered relations with Western Europe and with the EEC especially, it became the most anti-European of all. From the only alliance member to condemn Soviet-led military invasions and reject the Brezhnev Doctrine, it became the champion of military invasion in Europe and against its own allies. Of course, it had not actually become any of these things. But those were the images projected by the Soviet disinformation apparatus with remarkable success in the West.

[1] Parts of this study were appeared as Chapter 14: “Warsaw Pact Reform,” and Chapter 15: “From Partner to Pariah” in Larry L. Watts, Extorting Peace: Romania and the End of the Cold War, 1978-1989, Bucharest, RAO, 2013.
[2] For example, Gorbachev’s description of Romanian initiatives and proposals as not completely inane, damns them with faint praise. See e.g. Mikhail Gorbachev, Memoirs, New York, Doubleday, 1996, pp. 466, 473-476.
[3] Memorandum on the Hungarian Position Concerning the Transformation of the Warsaw Pact Working Mechanisms, 6 December 1988, pp. 3-4, Parallel History Project on NATO and the Warsaw Pact (PHP), www.isn.ethz.ch/php, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich and the National Security Archive at the George Washington University on behalf of the PHP network. (Hereafter: PHP). The Hungarian delegations were instructed to avoid any responding to the Romania request and to “not give categorical answer to the Romanian proposals.” Op. cit., p. 4.
[4] Minutes of Meeting of the HSWP Political Committee on 16 May 1989 – Excerpt on WP Issues, 16 May 1989, p. 1, PHP. Horn added that the Romanian leadership had “clearly” placed such “great pressure” on Moscow to discuss the issues of “socialist construction and the modernization of the Warsaw Treaty” that the “Soviets are now making a concession.”
[5] George Bush and Brent Scowcroft, A World Transformed, New York, Alfred A. Knopf, 1998, pp. 38-39.
[6] General Brent Scowcroft , “The End Of The Cold War And What's Happened In The Ten Years Since,” Transcript Of Keynote Speech, Brookings National Issues Forum, Brookings Institute, Washington D.C., Thursday, 2 December 1999.
[7] Vojtech Mastny, “XXIII. Meeting of the PCC, Bucharest, 7-8 July 1989: Editorial Note,” in Vojtech Mastny, Christian Nuenlist, Anna Locher, and Douglas Selvage, “Records of the Warsaw Pact Political Consultative Committee, 1955-1990,” May 2001, PHP. Unfortunately, the Romanian versions of Ceauşescu speeches at the Bucharest summit are not included in this collection, so the Romanian voice is essentially missing. There is little evidence to suggest, however, that the description of Hungarian withdrawal from the Pact was correct, or that Ferenc Münnich’s admonition given in 1950, that Hungarian foreign policy “was a prerogative of the Soviet Union,” had been seriously reconsidered regarding the Warsaw Pact. László Borhi, “Kádár and the United States in the 1960s” in Ansii Halmesvirta, editor,Kádár’s Hungary – Kekkonen’s Finland, Hungarologische Beiträge, vol. 14, Jyväskylä, Finland, University of Jyväskylä , 2002, p. 64. Head of Parliament and then President Matyas Szűrös, Horn and Kádár echoed that same position during the 1980s.
[8] Minutes of Meeting of the HSWP Political Committee on 16 May 1989-Excerpt on WP issues, 16 May 1989, in Csaba Békés and Anna Locher, editors, “Hungary and the Warsaw Pact, 1954-1989: Documents on the Impact of a Small State Within the Eastern Block,” October 2003, PHP.
[9] Report on the 24th CMD Meeting, 1 December 1989, PHP.
[10] Vojtech Mastny, “XXIV. Moscow, 6-7 June 1990: Editorial Note,” 24 January 2003, in Mastny, Nuenlist, Locher and Selvage (2001), PHP. Along the same lines of suddenly “remembering” previously non-existent independent behavior, General Jaruzelski made the rather astounding claim that “Poland was the only Warsaw Pact member to have developed a territorial defense concept of its own.” Talk by Gen. Wojciech Jaruzelski, 5 February 2002, “Polish Generals,” PHP. Romania also did, the difference being that Romania implemented it while Poland did not.
[11] For example, Hungarian Foreign Minister Gyula Horn continued to oppose shifting the Warsaw Pact from its military and political focus to socio-economic issues in the CMFA meeting in Warsaw at the end of October 1989. Speech by the Hungarian Foreign Minister (Gyula Horn), 26 October 1989, PHP. Likewise, before his ouster, Hungarian Party chief Miloš Jakeš rigidly adhered to the Soviet template regarding Warsaw Pact reform.Speech by the General Secretary of the KSČ (Miloš Jakeš), 7 July 1989, PHP.
[12] Although the special working group on “issues related to the improvement of the mechanism of cooperation within the Warsaw Pact” met four times between its founding in July 1988 to the autumn of 1989, it could reach no consensus because of the “deep opposition of views” pitting Romania against all the rest. Ironically, consensus was reached at the fifth meeting in February 1990 when the other members accepted the transformation of the Pact’s functions and the rotation of the Supreme Commander post, thus the main elements of the Romanian reform proposal. However, Ceauşescu had fallen and the new Romanian representatives at the PCC meeting neither claimed nor were given any credit for what amounted to the reform that ended the Warsaw Pact. See e.g. Jordan Baev, “The End of the Warsaw Pact, 1985-1991: Viewed from the Bulgarian Archives,” in “National Perspectives,” PHP; Information on the Budapest meeting of the Group “for issues to the improvement of the mechanism of cooperation within the Warsaw Pact,” 5 March 1990, Diplomatic Archive, Sofia, Opis 47-10, A.E. 34, p. 10.
[13] Proposal by the Czechoslovak Delegation, 7 June 1990, PHP; Records of the PCC Meeting in Moscow: East German Report, 8 June 1990, PHP; Vojtech Mastny, “XXIV. Meeting of the PCC, Moscow, 6-7 June 1990, Editorial Note,” 24 January 2003, PHP.


Ideas and visions have their ebbs and flows

The readers of this blog are familiar with the Group discussions about the recent works published by the American historian Larry L. Watts about the role of Romania in the Soviet Bloc during the Cold War--see here, and here. Based on an unprecedented amount of primary sources, open source and/or recently declassified from both sides of the Iron Curtain, Watts makes a compelling case for Romania's maverick position in the Soviet Bloc. The contribution of the American historian is not just an epistemological tour de force, but also a convincing rebuttal of the predominant thesis according to which Romania was a mere Trojan Horse of the Soviets in the West.

As the students of the Romanian relationships with the West are preparing to welcome the 3rd, and last, installment from Watts' contribution on the subject, it is worth taking a look at a couple of American echoes to his first two volumes.

From the first enclosed review, from page 169 in the original publication, authored by Joseph S. Gordon, we learn the critique of someone who questions Watts' thesis and Romania's maverick position. Gordon faults Watts for not developing a "coherent narrative" towards his stated objectives, or, stated in other words, for failing to show the forest while belaboring on its many a leaf. Neither being sure about the standard employed by Gordon in his assessment, nor about a competing narrative or even factual correction of the arguments marshaled by Watts, I have to question the utility of the review beyond being an illustration for a telegraphed hatched job.

Yes, history is far from being an exact science, so that leaves room for competing interpretations. Yet, it so happens that Watts' critics cannot muster more than summary dismissals of his works, which is somewhat reassuring for his theses with the diligent readers.

From Gordon's critique, I take however a point: Once the groundwork of unearthing the facts has been done by Watts, more analytical work could help one arrive faster at conclusions. Surely, more facts, especially competing, could and should recenter the analytical arguments, if/when they become available. Until then, the historian would do well the consider Watts' works foundational.

The second enclosed review, from page 220 in the original publication, authored by Christopher E. Bailey, reads like an antithesis to Gordon's. The reader should also notice the chronology of these reviews in the same publication, the American Intelligence Journal, Gordon's in volume 29, No 2, Bailey's in volume 32, No 1.

At first sight, the Romanian reader should not overlook the nature of the US intellectual debate surrounding even a remote subject, such as the Romanian relations with the West during the Cold War. The between the lines readers can almost extrapolate the historical debate in terms of competing visions at the center of American power. Ideas and visions have their ebbs and flows, not always in line with some Platonic notion of truth.

HTML Tables

Joseph S. Gordon, a retired Colonel in the USAR who is currently the Colin Powell Professor of Analysis at the National Intelligence University. He was also recently elected Chair of the International Association for Intelligence Education.

Christopher E. Bailey, faculty member at the National Intelligence University, specializing in national security law, processes, intelligence ethics, and strategy.


Despre reforma statului român în viziune „tehnocrată”

Adrian Severin, 13 decembrie 2015

Sunt guverne a căror linie este dată nu de primul ministru ci de un alt membru al cabinetului, în realitate mai influent decât acesta. În istoria recentă se poate vorbi astfel despre Guvernul Vasile / Băsescu (în care vioara întâia a fost Traian Băsescu, oficial doar ministru al transporturilor, iar nu premierul Radu Vasile) sau despre Guvernul Ponta I / Georgescu (în care adevăratul șef era ministrul de finanțe Florin Georgescu). În Guvernul Cioloș – guvern fără ideologie dar nu și fără stăpân – ideologul și ghidul strategic este fără îndoială vicepremierul Vasile Dâncu, ministru al dezvoltării regionale și al administrației publice.
Domnul Dâncu este om politic. Nu în sensul că ar aparține unui partid. (În realitate, nu cred că este, cum se spune, omul PSD; partid care de altfel nici nu mai există.) Acțiunea sa are caracter politic pentru că intenția sa declarată, care îi animă demersurile, este de a reforma iar nu de a administra. Ca orice adevărat om politic, organizează distribuția și exercițiul puterii, și totodată o exercită în concret pentru atingerea unor scopuri care nu sunt intrinseci acesteia. Tehnocratul caută soluția optimă la o problemă dată folosindu-se exclusiv de puterea încredințată lui. Scopul este circumscris de aceasta. Omul politic își stabilește singur datele problemei de rezolvat și apoi caută să adune suficientă putere pentru a rezolva problema respectivă în concordanță cu convingerile sale asupra soluției ideale.
Ceea ce îngrijorează în cazul domnului Dâncu, nu este competența, inteligența sau onestitatea. Preocupant este faptul că dânsul are un program politic fără să aibă un mandat politic care să îi legitimeze demersul. De aceea trebuie să ascultăm cu atenție sporită ceea ce spune. Numai așa vom putea înțelege la timp ținta politică a „guvernului tehnocrat” și eventual vom putea interveni la timp spre a-i corecta traiectoria sau a-i opri evoluția. La nevoie, în stradă, căci acela este singurul loc în care poporul se poate manifesta în măsura în care decizia lui de la urne nu mai este luată în seamă, iar aleșii săi sunt opriți să acționeze prin intimidare, arestare sau implicare în scandaluri și procese inițiate oportun de o justiție selectivă.
Într-o declarație de maximă importanță peste care presa noastră superficială a trecut ușor, domnul Dâncu, referindu-se la Guvernul actual ca la unul de sacrificiu, spunea că precedentele guverne au fost formate din oameni politici care știau ce trebuie făcut dar nu au făcut ce trebuie pentru că aveau nevoie de voturi (sic!). Spre deosebire de acele guverne actualul executiv, fiind tehnocrat, va face ceea ce trebuie întrucât nu umblă după voturi (sic!). Declarația aceasta trebuie decriptată.
Cu privire la ideea de sacrificiu, jurnalistul Șerban Cionoff, într-o excelentă analiză, spunea că de fapt ar fi vorba despre sacrificarea poporului iar nu a guvernului. Sunt înclinat să îi dau dreptate. Cu subtilitatea caracteristică lui, domnul Dâncu a făcut probabil un lucru pe care și eu îl fac uneori: vorbind formal unui anumit auditoriu a trimis în realitate un mesaj altora; în speță comanditarilor anonimi ai executivului. Aceștia au fost asigurați că Guvernul Cioloș își va îndeplni misiunea de a sacrifica poporul român, impunându-i restricțiile cerute de austeritatea în care sunt interesate corporațiile transanționale. Altminteri ce ar putea sacrifica un guvern care nu are nevoie de voturi? Cel mult veniturile din care membrii săi și-au construit – nu se știe cum – fabuloasele averi, a căror sporire a fost suspendată sau ocultată pe perioada concediului fără plată în care își vor desfășura activitatea ministerială.
Că făcând ceea ce trebuie partidele de guvernământ devin impopulare și pierd voturi, este un lucru deja cunoscut. Acesta este simptomul uneia dintre cele mai grave boli ale democrației. Chiar și într-o democrație bolnavă însă, votul popular este modalitatea principală prin care guvernanții se supun controlului popular și sunt sancționați pentru greșelile lor. Guvernanții care nu sunt supuși votului și deci nu au nevoie de voturi, acționează fără împuternicire populară și în afara controlului popular. Or, excluderea poporului de la controlul actului politic înseamnă adoptarea dictaturii ca modalitate de organizare a societății.
Domnul Dâncu spune mai mult decât atât. El spune că actualul guvern, sustras acum și în viitor de la votul popular, va face ceea ce trebuie, adică ceea ce este bine, potrivit, adecvat, tocmai pentru că nu este cenzurat democratic și nu se sinchisește de legitimitatea democratică. Cu alte cuvinte, numai dictatura ar permite o bună politică. Democrația ar însemna moartea unei politici corecte. Trecerea la dictatură nu este, deci, capriciul unor spirite întunecate, ci obligația impusă de nevoia poporului, incapabil să se auto-guverneze, de a fi corespunzător guvernat. Guvernul Cioloș se pregătește, așadar, să facă bine poporului chiar și împotriva poporului; adică sacrificându-i libertățile cetățenești. Ca democrat convins nu pot împărtăși această viziune deși nu pot să nu recunosc că este o anumită logică în ea. Oricum, din perioada interbelică, o pledoarie atât de transparentă în favoarea dictaturii nu s-a mai auzit în spațiul public românesc.
Sacrificarea libertății implică întărirea forței represive a statului. Inclusiv într-o democrație guvernele pot lua măsuri nepopulare. Consecința este pierderea alegerilor. De aceea, guvernele legitimate de popor nu au nevoie să doteze statul cu mijloace coercitive excesiv de robuste. Poporul poate corecta fără violență ceea ce nu îi place în politica guvernului. Într-o dictatură, lipsindu-i o atare modalitate de recurs, poporul este împins să recurgă la violență. Negocierile nu mai au loc în Parlament sau la urne, ci pe stradă. Acolo trebuie să aștepte poliția, jandarmeria, agenți secreți, gaze lacrimogene, tunuri cu apă, gloanțe de cauciuc etc.
Iată logica proiectului de buget al României propus de Guvernul Cioloș; sau iată o logică pe care proiectul de buget o probează. Cine are îndoieli cu privire la înțelesul cuvintelor vicepremierului Dâncu, poate scăpa de ele citind bugetul care, ca orice buget, este expresia sintetică și în cifre a unei gândiri politice, a unui program politic întreg.
Unul dintre ultimii social-democrați ai Parlametnului României, dna Gabriela Crețu, analizând bugetul ajunge la următoarele concluzii de necontestat: „Ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale au, fiecare în parte, mai mult decât Ministerul Educației și Cercetării Științifice, și Ministerul Culturii luate împreună. Instituțiile de forță (sus-numitele, plus serviciile secrete și procuratură, fără sistemul judiciar) au de trei ori mai mult decât educația… Asta se cheamă stat polițienesc, orice ați spune sau ați crede.” Corect! Așa se cheamă.
Este oare compatibil un asemenea stat cu interesele corporațiilor transnaționale care au adus la putere „guvernul tehnocrat”? Evident. În 1990, ca ministru al reformei am avut câteva conversații halucinante cu reprezentanții unor importante cercuri de afaceri străine care, în zorii democrației postcomuniste, deplângeau dispariția vechiului regim dictatorial. Cu Ceaușescu făcuseră afaceri foarte bune. Negociau cu unul singur, plăteau un singur comision confidențial și ce se convenea aia se întâmpla. Acum trebuiau să alerge după nu știu câte aprobări, să convingă nu știu câți parlamentari, să închidă gura presei „libere” dar flămânde, și eventual să plătească nu știu câte bacșișuri unei cohorte de funcționari publici. (La începutul anilor 1990 nu intrase în funcțiune încă sistemul giganticei mite de mai târziu.) Asta pentru ca după aceea să se trezească cu scandaluri de presă, controale administrative, procese judiciare, retractări, anulări, amânări. Afacerile au nevoie de predictibilitate și stabilitate. Or, nimic nu este mai predictibil și mai stabil decât dictatura.
În aceiași termeni se pune problema și cu înghețarea salariului minim – una dintre temele cele mai sensibile și mai strategice ale proiectului de buget. Refuzul creșterii salariului minim este justificat prin nevoia ieșirii din criza economică pe calea austerității, de lipsa banilor și de obligația corelării salariului cu productivitatea. La prima vedere argumentele sunt imbatabile. Numai la prima vedere însă.
Chiar dacă ar fi vorba să se iasă din criză prin austeritate – doctrina instituțiilor externe pentru care lucrează majoritatea miniștrilor de profil ai cabinetului Ciloș – atunci frugalitatea trebuie să vizeze consumul din profiturile corporatiste iar nu plata muncii. Dacă nu ar fi ținuți de obligații de loialitate față de FMI sau Comisia Euro-germană – cu care au contracte pe durată nedeterminată, în timp ce de voturile românilor nu au nevoie – tehnocrații din guvern ar putea gândi, însă, și la politici de stimulare a economiei. Atunci impozitele ar trebui să stimuleze reinvestirea profiturilor realizate în România și nu fuga lor în străinătate, iar pe de altă parte, prin creșterea salariilor ar urma să se susțină, deopotrivă, sporirea calității muncii, rămânerea forței de muncă superior calificate în țară și creșterea consumului la nivel de masă pe piața românească. Nu ar fi oare mai bine așa? Pentru România, nu pentru corporațiile străine și dictatura lor.
M-am temut mereu că Guvernul Ponta face, din rațiuni electorale, cheltuieli mai mari decât țara și-o poate permite. Am avut mereu bănuiala că, simțindu-și sfârșitul, respectivul guvern face promisiuni generoase spre a-i lăsa astfel succesorului său o bombă cu ceas sub fotoliu. Nu trebuie luate cu ușurință zicerile domnului Vasile Dâncu, potrivit cărora „creșterea economică extraordinară cu care ne lăudăm nu este de prea mare folos”. Într-adevăr, cea mai mare parte a acestei creșteri, rod al unei economii de filiale aparținând corporațiilor străine, pleacă din țară pe un drum care nu trece prin casele românilor. Creșterea rezultată din investiții neproductive (în special în zona speculațiilor imobiliare) nu umple nici ea stomacul. Fără a stimula printr-o aministie condiționată aducerea averilor ilicite în țară, creșterea realizată prin recuperarea impozitelor neplătite de corporații exclusiv pe căi represive, nu este nici ea durabilă. Am putea deci accepta argumentul că nu sunt bani suficienți pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare.
Constatăm însă că se găsesc bani pentru susținerea sporită a instituțiilor de forță, a instituțiilor represive și a birocrației prezidenațiale umflată prin preluarea abuzivă a unor atribuții pe care Constituția nu le pune în sarcina Președintelui-mediator. Bani nu sunt doar pentru creșterea celui mai mic salariu minim din UE. După cum nu este clar nici dacă se găsesc bani pentru investițiile strategice de primă urgență. Așadar structura bugetului confirmă teza statului-polițienesc și a trecerii la un regim autoritar oficial.
În fine, problema productivității. Ea este, de asemenea reală. Cum oare, însă, să crească productivitatea atâta timp cât fondurile acordate educației sunt la pământ, salariile mici gonesc specialiștii cei mai competitivi din țară iar insuficiența veniturilor pe care le aduce omului munca îl face pe acesta să se gândească la mijloace de supraviețuire din afara sau pe seama serviciului decât la îmbunătățirea performanțelor sale ca salariat?
Evident că toate acestea sunt favorabile, însă, corporațiilor transnaționale. În condițiile în care forța de muncă în statele Occidentului euro-atlantic devine tot mai scumpă nu numai din cauza creșterii exigenței salariaților dar și din aceea a creșterii cheltuielilor pentru securitatea fizică a muncii aflată sub amenințarea terorismului islamic și în care războiul mondial emergent pune în pericol în primul rând accesul pe piața statelor BRICS, unde oricum costul forței de muncă este în urcare, corporațiile au nevoie de locuri relativ mai sigure unde să își transfere capitalurile exploatându-le la maxim prin plata unor salarii mici. Un asemenea loc este România. Prin menținerea salariului minim la un nivel ultrascăzut, aceasta oferă în plus și posibilități de evaziune fiscală, sumele plătite peste nivelul minim rămânând oculte.
Când marile piețe ale lumii sunt zgâlțâite de confruntări armate sau de amenințarea unor asemenea confruntări iar tu trebuie să îți pui banii la adăpost cât mai aproape de casa care îți arde, nu este oare firesc să te duci acolo unde prețul „cazării” este cel mai mic întrucât prețul muncii este cel mai mic? Răspunsul este evident. Corporațiile transnaționale pot dormi liniștite. Guvernul României lucrează pentru ele.
În măsura în care mai reprezintă interesele acestui popor, Parlamentul României ar trebui să respingă fără să clipească acest buget. Nu pentru că în detalii ar fi rău sau din punct de vedere contabil incorect. El trebuie respins pe chestiuni de principiu. Un Parlament democratic nu poate adopta bugetul unui stat polițienesc. Un Parlament național nu poate adopta bugetul plutocrației internaționale. Votul care urmează va demonstra ceea ce deja se bănuiește. Sub șantajul forțelor reunite ale justiției politizate și hegemonilor externi parlamentarismul românesc a fost lichidat iar instituția parlamentară românească a rămas doar o scoică goală.
La o conferință de presă vice-prim ministrul Vasile Dâncu anunța că Guvernul intenționează și o reformă administrativă vastă care va porni de la redefinirea rolului statului. Ideile expuse sunt foarte interesante și cu multe dintre ele sunt personal de acord. Domnul Dâncu pare a nu fi observat însă că problema rolului statului ține de ideologie, nu de tehnocrație. Dreapta este favorabilă statului minimal în timp ce stânga susține statul bunăstării. Promovarea uneia dintre aceste viziuni sau a variantelor lor, depinde de mandatul dat de electorat în alegeri. În numele cărei ideologii intenționează să își proiecteze reforma guvernul tehnocrat și cu ce mandat?
Una dintre ideile centrale ale anunțatei reforme este tocmai reducerea rolului autorităților naționale în favoarea descentralizării. Acest principiu a fost susținut și de mine în 1991 în calitate de ministru al reformei. Problema este scopul descentralizării. El poate fi apropierea exercițiului puterii (adică a deciziei) de cetățean și astfel întărirea statului național prin flexibilizarea lui. Același instrument poate fi folosit însă și pentru slăbirea admnistrației centrale spre a facilita dezmembrarea statului. Lucru pe care, în legătură cu România, îl doresc mulți de multă vreme. Printre aceștia, pe plan intern, cei mai amenințători nu sunt autonomiștii maghiari ci „miticofobii” români.
Dincolo de aceasta trebuie observat că un stat național poate fi descentralizat din punct de vedere administrativ dar o colonie nu. Descentralizarea unei colonii înseamnă, de fapt, dezmembrarea ei. Ca să putem descentraliza statul român trebuie mai întâi să avem un stat. Bun sau rău, în 1991 încă îl mai aveam. Astăzi statul de atunci este doar un teritoriu locuit de o populație și administrat sub mandat străin. Iată de ce, înainte de a ne gândi la descentralizarea adminstrativă sau la definirea rolului statului, trebuie să acționăm pentru refacerea, reabilitarea, resuscitarea, reinventarea sau cum dorim să îi mai spunem, statului-națiune român, a națiunii române. Pentru asta este nevoie de un guvern politic și mai ales, de un guvern român.


BOR, ultima reduta de aparare a neamului romanesc
Adrian Severin

 Cei care urmăresc cu un minim de atenție evoluția Bisericii Ortodoxe Române (BOR), au putut observa în această toamă semnele acumulării unei forțe care în societatea românească actuală pare a nu avea egal. Două momente sunt de referință: hramul Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași și cel al Sfântului Dumitru Basarabov la București.
Momentul sărbătorii propriu-zise a fost precedat de pelerinaje și slujbe de priveghi desfășurate de-a lungul mai multor zile. Fiecare slujbă a durat în jur de patru ore. La ele au participat mii de credincioși într-o ordine aproape perfectă. Printre aceștia am identificat, într-o reculegere exemplară și numeroase familii de romi; dintre acelea pe care statul cu greu reușește să le integreze în școală sau în disciplina socială. Un intelectual rom aprecia că această comunitate-problemă care și-a făcut din ignorarea regulilor majorității un mod de a-și trăi și compensa marginalizarea tradițională, va putea fi integrată doar prin credință. Că o fi așa sau nu, fapt este că deocamdată doar asta pare a funcționa.
La Patriarhie, aranjamentele florale au fost donate de o florăreasă. Adică un comerciant care în mod normal trăiește din profit dar care face asemenea gesturi caritabile an de an. Sute de preoți au slujit la altar dar s-au și răspândit prin mulțime, păstrând ordinea deopotrivă administrativă și spirituală, precum și oferind sentimentul uniunii dintre cler și popor. Coruri de o excelentă calitate artistică au cântat ore și zile în șir cântări care în anumite momente au tăiat respirația auditoriului.
Participanții, în sumă totală de câteva sute de mii (aprox 200.000 la Iași și aprox 100.000 la București) – respectiv de câteva ori mai mulți decât cei prezenți la ceremoniile „spontane” de protest de la București și alte orașe, desfășurate tot în această toamnă dar la date ulterioare, între orele 19 și 22 – au stat la rând zile și nopți, adesea la temperaturi foarte scăzute sau pe ploaie, așteptând să se închine pentru câteva secunde în fața sfintelor moaște ori au rămas în picioare aproape nemișcați ascultând cântările sacerdoților. Nu s-au înregistrat bătăi, scndaluri, furturi, violuri și altele asemenea. (Bănuiesc că unele altercații trebuie să fi avut loc dar la o asemenea masă ele vor fi fost nesemnificative.)
Pe tot parcursul evenimentelor, printr-un efort organizatoric uluitor, credincioșilor li s-a oferit mâncare și băutură (evident nealcoolică) furnizată de către donatori din parohii. Prin voluntariat s-a asigurat asistență medicală. Pelerinii au primit cazare gratuită în spații ale Patriarhiei.
După tot chinul fizic îndurat la cozile interminabile dar perfect ordonate și frigul puternic răbdat la lungile slujbe de noapte desfășurate sub cerul liber, oamenii arătau fericiți. Nici o asemănare cu chipurile desfigurate de ură, cu rânjetele anomice sau neliniștea isterică de la alte manifestații populare mai mult sau mai puțin contemporane. (Să mă ierte oamenii profunzi și responsabili, cu adevărat frumoși și măcar în cugetul lor liberi, care au fost de asemenea prezenți – ca o minoritate – la protestele politice de masă. Nu figurile lor au umplut, însă, ecranele televizoarelor. Din păcate.)
O sărutare dată moaștelor îi transpunea pe credincioșii creștini în mod misterios din lumea necazurilor cotidiene într-o lume desăvârșită patronată de treimea credinței, speranței și iubirii. Întrebată de un jurnalist pentru ce s-a rugat, o doamnă a spus că s-a rugat pentru sănătate, copii, familie, prieteni și … dușmani. Nu știu dacă în legătură cu dușmanii o fi fost chiar așa dar este clar că doamna cu pricina credea că așa ar fi bine. (Neîndoilenic, protestatarii anti-sistem din Piața Universității nu s-au rugat pentru dușmani.)
Pentru agnostici moaștele sunt o adunătură de oase. (Sunt și creștini care nu venerează moaștele.) Pentru cei care cred în cultul moaștelor, acele oseminte sunt întruparea harului sfânt, legătura materială dintre Dumnezeu și oameni realizată prin intermediul rămășițelor nemurite (sic!) ale celor care au trăit în respectul legilor dumnezeiești. Aceste rămășițe sunt, pentru credincioși, dovada că oamenii trăiesc, pot și trebuie să trăiască în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trăiește tainic în oameni.
Credința acestor oameni este demnă nu numai de respect ci și de invidie (un sentiment mai puțin lăudabil). Cei care cunosc durerea îndoielii, nu pot decât să admire capacitatea atâtor români de a crede fără să se îndoiască. Este impresionant să auzi poveștile multora care spun cum s-au vindecat de boli grave sau au scăpat de necazuri foarte palpabile, rugându-se la diveși sfinți. E greu de spus dacă sfinții și moaștele lor i-au ajutat sau credința lor i-a salvat. Fapt este că miracolul, cel puțin aparent, s-a produs. În măsura în care comportamentul viscerelor noastre este puternic influențat de acțiunea creierului nostru, biserica se constituie într-un spital al sufletului; suflet prin care se vindecă și celelalte boli. În măsura în care asemenea oricărui corp, și corpul omenesc generează un câmp invizibil care inter-relaționează cu alte câmpuri similare, este perfect posibil ca de calitatea vibrației sufletești – cerebrale – a fiecăruia să depindă starea de spirit – pozitivă sau negativă, hotărâtă sau șovăielnică, empatică sau refractară – a unei comunități întregi. O stare de spirit care îi afectează direct comportamentul, acțiunea, eficiența.
De ce să li se spună acestor oameni că nu au dreptate? De ce să li se răpească beneficiile unei aparențe care produce doar consecințe reale pozitive? Nu doar pentru ei ci și pentru cei cu care ei vin în contact. Cu ce garanții li se poate nega dreptatea? De unde știu cu atâta siguranță cei care nu cred, că cei care cred greșesc? Cei care, în numele rațiunii, se îndoiesc de justețea credinței altora dar nu se îndoiesc de justețea propriei îndoieli, nu sunt decât niște bigoți seculari, niște dogmatici de semn contrar.
Și chiar dacă veneratorii moaștelor ar greși, crezând în ceea ce nu există, care ar fi paguba? Nici una. În schimb, dacă nu greșesc, cei care se îndoiesc și vor să îi smintească s-ar putea să aibă o mare problemă.
La ce bun atunci toată disputa? Cui servește acest militantism ateist chipurile „spontan”? La fel de „spontan” ca și manifestațiile anti-sistem din diverse piețe publice ale orașelor românești. Iată o întrebare cu atât mai justificată cu cât, în mod tradițional, BOR nu este militantă și nu practică prozelitismul. (Unii tocami asta îi reproșează.) Așadar, comunitatea scepticilor, agnosticilor sau ateilor, ca și comunitățile altor culte, nu riscă să se micșoreze prin convertiri la ortodoxie organizate de BOR.
În realitate natura acestui conflict nu este religioasă ci politică. Nu ideile și credințele se luptă. Confruntarea nu este cea dintre rațiune și misticism. Nici cea dintre pretinsa puritate a credinței și presupusa corupție a ierarhiei bisericești. Competiția este una de putere. Nu prozelitismul BOR sperie ci puterea BOR. Puterea unei biserci naționale indisolubil legată de identitatea națională românească și, pe cale de consecință, de interesele naționale românești. Iată caracterul obiectiv al contradicției.
Contestările tot mai virulente și așa zis spontane la adresa Bisericii Ortodoxe Române (BOR) ascund o luptă pentru putere. În ciuda aparențelor, aceasta nu este o luptă internă românească – fie între credincioși și ierarhia bisericească, fie între laicat și biserică – ci o luptă cu caracter geo-strategic. BOR este ultima structură de rezistență redutabilă a națiunii române.
Vorbind de putere trebuie în primul rând să reamintim că biserica nu se reduce la clădiri și nici la ierarhie. Ea este o comunitate de credincioși organizată ierarhic. Spre deosebire de statul român care are în frunte câte un politician mereu obligat să își „cumpere” cumva postul iar după aceea să își amortizeze investiția, BOR are în frunte dumnezeirea însăși; căci Patriarhul nu este decât „întâiul rugător” al românilor spre divinitatea conducătoare primordială.
BOR este o biserică națională. Aceasta nu se rezumă, însă, la dimensiunea geografică a națiunii. BOR, spre deosebire de statul român, unește prin cuvântul și sub semnul său dimensiunea teritorială cu dimensiunea culturală a națiunii române. Statul român este organizarea politică a societății trăitoare pe teritoriul României. El este un stat civic și multicultural. Statul tuturor cetățenilor români indiferent de religia sau de identitatea lor etno-culturală.
BOR îi adună în structurile sale pe credincioșii creștin-ortodocși români de pretutindeni; din țară și din lume. Numărul acestora (care îi include și pe cei care se consideră români fără a avea cetățenie română) este posibil să depășească totalul cetățenilor români. Contactele și influența lor în lume, însumate, le întrec, cu certitudine, pe cele ale cetățenilor români rezidenți în România, singuri.
BOR a dezvoltat o rețea uluitoare de eparhii conduse de episcopi și mitropoliți în întreaga lume, pe mai multe continente. Aceste „comunități românești extrateritoriale” s-au dotat cu infrastructuri (biserici și nu numai) și ierarhii respectate care le adună și le mențin tradițiile; așa cum nici o misiune diplomatică românească nu este în stare să o facă. În raporturile cu statul, românii din diaspora sunt doar indivizi legați, eventual printr-un contract de cetățenie, de niște birocrați fără chip. În raport cu BOR ei sunt comunități etno-culturale care gravitează în jurul centrului de iradiere principal situat la București, pe Colina Bucuriei, în Catedrala și Palatul Patriarhal. (Catedrala Mântuirii – adică a „Salvării” – Neamului va fi centrul simbolic al națiunii culturale creștin-ortodoxe române sugerând prin dimensiuni „măreția” ei. În condițiile în care poporului român i s-a inhibat tocmai instinctul măreției.) În toate momentele esențiale ale vieții lor (naștere, moarte, întemeierea familiei) românii creștin-ortodocși se adună, mulți în costume naționale, în biserici sub privegherea preoților sau ierarhilor locali. Patriarhul este reperul terestru al acestei rețele românești mondiale pe care, cel puțin teroretic, o poate mobiliza în orice moment întru susținerea sau respingerea unui proiect politic. (Adică un proiect a cărui realizare reclamă putere.)
Cum să lase, oare, România politică o asemenea putere în afara controlului său?! Cum ar putea actorii globali – corporatiști sau statali – care colonizează România politică să lase neatinsă o asemenea citadelă a ființei naționale românești?!
Până de curând, BOR nu a fost singura redută a neamului românesc. De o mare încredere populară și, pe cale de consecință, de o mare susținere și ascultare populară se mai bucura armata și presa. Fără a atinge nivelul de credibilitate al acestora, de un grad ridicat de simpatie s-au mai bucurat, pentru o oarecare vreme, sindicatele (mai demult) și autoritatea judiciară (mai recent). Lor ar trebui să le adăugăm, poate, după 1997, când Regele Mihai a revenit oficial în țară, Casa Regală.
Evident spiritele moderne și democrate nu au fost încântate să vadă că armata și biserica se află pe primele locuri în ierarhia încrederii românilor, în timp ce Parlamentul, instituția centrală a democrației, rămânea constant la coada listei. Desigur, găsim aici semnele unei societăți conservatoare – nu retrogradă ci sceptică față de aventurile revoluționare și deloc grăbită să îmbrățișeze modelele postmoderne, înainte de a fi sigură că vechii hegemoni și-au abandonat năravurile. În același timp aflăm și rezultatele unei lucrări perseverente – începute de URSS și continuate de protagoniștii Occidentului euro-atlantic – vizând distrugerea respectului românilor față de propriile elite politice.
Fapt este că, în concursul cu biserica pentru câștigarea minților și inimilor românești, statul secular s-a putut baza doar pe armată și întrucâtva pe justiție iar societatea civilă pe presă și eventual pe sindicate. Cu toate erau stâlpi de susținere ai națiunii. Între timp situația s-a deteriorat.
Primele au murit sindicatele. Le-a distrus corupția liderilor dar mai ales dezindustrializarea și colonizarea României. Acestea au pulverizat masele salariale compacte și au deznaționalizat patronatul. Subminarea capitalului românesc (la desăvârșirea căreia contribuie astăzi din plin acțiunile DNA), asociată cu neputința statului român de a civiliza capitalul globalizat, precum și legile antisindicale promovate de toate guvernările românești închinate – de dreapta și de stânga – ale ultimului deceniu, au lăsat sindicatele ca pe niște scoici goale cu conducători hăituiți și emasculați. Mișcarea sindicală a fost înlocuită de galeriile de fotbal, convocate după nevoi ca batalioane de asalt ale „partidelor trădării naționale” – cripto-partide care vor să participe la guvernare fără să participe la alegeri și de aceea acționează sub acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate.
După sindicate a căzut armata. Pe de o parte, ea a fost compromisă prin înmulțirea generalilor de intendență, de bucătărie, de sport, de famfară și evident, de informații, al căror număr aproape că a depășit numărul generalilor militari. Pe de altă parte, armata a fost implicată în scandaluri de corupție mai mult sau mai puțin artificiale care, nu tocmai întâmplător, au abătut atenția de la vitejia românilor dovedită pe diferite teatre de operații din lume. Mai mulți șefi ai Marelui Stat Major, pe lângă mulți ofițeri de toate gradele, au fost condamnați la închisoare prin hotărâri judecătorești adesea discutabile, acuzați fiind de fapte care nu aveau ce căuta în legea penală și, care, chiar de ar fi fost adevărate, nu prezentau pericol social în contextul concret dat. Pericolul social al decredibilizării capilor armatei este cu mult mai mare. La acestea se adaugă faptul că participarea armatei române la misiuni de succes asociate unor proiecte geo-politice eșuate, inițiate unilateral de aliați cărora România nu a știut să li se opună, a afectat aprecierea performanțelor ostășești ale românilor. Victoriile din luptele drepte purtate în războaie strâmbe atrag cu greu admirația.
Presa a urmat la rând. Mai mult decât pseudoștirile mereu infirmate de realitate sau comentariile neprofesioniste ori tendenționase, prestigiul, la un moment dat uriaș al mass mediei, a fost aruncat în aer atât de deconspirarea agenților sub acoperire strecurați în redacțiile ziarelor, radiourilor și televiziunilor, cât și de descoperirea mai recentă a uriașelor rețele oculte de interese nelegitime care i-au calibrat mesajul încălcând dreptul la corecta informare a cetățeanului, intoxicând și manipulând societatea pe care se presupunea că presa trebuie să o servească cu obiectivitate și pentru care ar fi trebuit să reprezinte „câinele de pază al democrației”. Aproape nimeni nu mai crede azi în independența presei române. Ea s-a dovedit a fi în prea mare măsură, nu doar dependentă de finanțatori odioși ci și insensibilă față de interesul național.
Despre justiție – ultima venită dar foarte rapid plecată din topul încrederii populare – nu sunt prea multe de spus. Caracterul său selectiv, hotărârile discriminatorii când nu au fost de-a dreptul scandaloase, evidenta politizare a autorității judecătorești, au sfârșit prin a fi sesizate de marea majoritate a populației, în ciuda spectacolului hollywoodian al anticorupției și a populismului care a însoțit activitatea antinațională desfășurată de „industria anticorupției”. Dincolo de imagine, realitatea corupției în creștere, unită cu paralizarea administrației naționale, subminarea capitalului național, lichidarea elitelor naționale și distrugerea destinelor unor oameni nevinovați, inclusiv din rândul cetățenilor obișnuiți (cazul Rarinca este emblematic), ca efecte ale unei justiții separate nu atât de celelalte puteri cât de națiunea română însăși, toate au convins că și „justiția coruptă ucide”. Ucide inclusiv statul român.
Cât despre Casa Regală ce se mai poate spune? După repatrierea sa în 1997 aceasta s-a integrat de o manieră fără precedent istoric în ordinea republicană a țării. Situându-se deasupra tuturor partizanatelor și în afara tuturor politicianismelor populiste, Regele și familia sa au devenit, chiar și pentru cei care nu sunt adepții monarhiei, un reper unificator și un standard moral al națiunii. Fără a cauționa necritic Republica dar și fără a o contesta, ei au contribuit la reconcilierea istorică a românilor cu ei înșiși, la coeziunea societății în plan intern și la proiectarea unei imagini respectabile a României pe plan extern. Regele și-a folosit legitimitatea istorică spre a întări iar nu spre a pune în discuție legitimitatea democratică a instituțiilor republicane. Grandoarea însemnelor monarhice a reușit să ofere cel puțin momente de grandoare unei națiuni însetată de măreție, căreia i s-a furat până și demnitatea, oferindu-i-se în schimb doar grandilocvența discursului populist al unei clase conducătoare de tot mai slabă calitate profesională și morală. Nimic nu putea distruge forța coagulantă a acestui mit arhetipal decât împingerea Casei Regale în scandaluri prilejuite de dispute prozaice. Granița între mitul arhetipal (o istorie exemplară care oferă un model de unitate) și mitul tribal (o istorie care justifică dezbinarea) s-a dovedit a fi foarte subțire. Specialiștii manipulării au făcut ca ea să fie repede traversată. Când de la măreția simbolului se trece la mizeria biografiei omenești, din flacără nu mai rămâne decât cenușa.
Așa se face că BOR a rămas singură. Ultimul aliniament pe care neamul românesc se mai poate apăra. Acum însă i-a venit rândul. Era de așteptat să vină. Iată de ce, indiferent de reproșurile care i s-ar putea face, ea trebuie apărată. Explicațiile prin care se suține că acuzele vizează administrația iar nu credința, ierarhia iar nu credincioșii, nu pot fi primite nici măcar atunci când sunt sincere. Ele ignoră și ocultează pericolul principal: acela ca bătând păstorul să se risipească turma; ca odată cu apa murdară să aruncăm din covată și copilul – națiunea română. Or, aceasta trebuie evitat, oricare ar fi prețul!

Ca orice alcătuire omenească BOR nu este perfectă. Ea este o adunare de credincioși iar nu una de sfinți; o comunitate de aspiranți la desăvârșire iar nu una de desăvârșiți. De aceea BOR este susceptibilă de critică. Problema este cine o critică, pe ce se întemeiază legitimitatea criticii, care este obiectul criticii și în ce scop este criticată? Să le luăm pe rând.
I. Din punct de vedere formal BOR este criticată de atei, de credincioșii altor culte și de propriii săi membri. În grupul celor din urmă trebuie să facem distincție între practicanți și nepracticanți, pe de o parte, și între credincioșii elevați (spiritualizați), practicanții tradiționaliști și dogmaticii radicali.
1. Nu este nimic surprinzător în aceea că ateii sau agnosticii nu cred în moaște, în sfinți, în icoane, în rugăciune și altele asemenea. Pentru ei toate acestea sunt o pierdere de timp, de bani și de energie creatoare. Într-un stat laic sunt liberi să gândească astfel și sunt liberi să își exprime gândurile.
Față de aceștia BOR se raportează chiar în termenii laicității atunci când – evident, considerându-i păcătoși – spune că Dumnezeu îl iubește pe păcătos, pe care îl mântuiește, mai mult decât pe credincios, pe care îl încearcă. „Pe păcătos îl ajută Dumnezeu, căci la bolnav vine doctorul iar nu la omul sănătos.”
Cu atât mai mult în aceste condiții nu sunt justificate, credibile și admisibile criticile atee la adresa BOR, în măsura în care ele trec dincolo de dialogul intelectual bazat pe respect reciproc dintre teologie, filosofie și știință. Neavând nici o legătură contractuală cu biserica, agnosticii nu au nici un temei să o tragă la răspundere pentru ceea ce face în sânul ei. Având însă o legătură contractuală cu statul român ei trebuie să respecte caracterul secular al acestuia. Când nu o fac, statul este ținut să îi sancționeze garantând astfel egalul tratament al tuturor credințelor și libertatea cultului.
2. Emil Cioran spunea că nu poate fi tolerant acela care crede cu adevărat în valorile sale. Toleranța față celălalt presupune îndoiala față de sine. Din atare perspectivă criticile celorlalte culte la adresa ortodoxiei pot fi înțelese.
Ele trebuie să se limiteze însă la aspectele teologice fără a trece pe terenul luptei „politice”, adică al luptei de putere, dintre biserici. Ecumenismul, puternic sprijinit de BOR (în ultimile decenii BOR a creat mai multe centre ecumenice în România iar Patriarhul BOR prezidează un Consiliu consultativ al tuturor cultelor din România), facilitează o asemenea atitudine.
Fiecare cult se organizează și funcționează potrivit rânduielilor lui și nu are a se amesteca în problemele interne ale altor culte. Într-un stat laic aceasta mai înseamnă și excluderea prozelitismului. Comunitățile trebuie să își mărturisească public credința în deplină libertate și siguranță. Mai departe, revine fiecăruia dreptul de a adera la o religie sau alta, liber de orice presiuni, de orice promisiuni și de orice temeri lumești.
În același sens critica ierarhilor BOR se poate face numai în interiorul bisericii respective potrivit prevederilor sale canonice iar nu pe stradă de adepții altor culte, în baza unor „proceduri ad hoc”.
3. Trecând la dezbaterile din sânul BOR, este necesar să amintim că biserica nu se organizează după principiile statului democrat. O comparație atentă între cele două ar putea duce la observarea mai multor elemente comune, decât se crede. Ele explică și garantează conviețuirea statului cu biserica.
Cu toate acestea deosebirile rămân esențiale. Ele nu îngăduie, nu pot îngădui și nu au de ce să îngăduie preluarea în cadrul BOR a instrumentelor de dezbatere, luptă și decizie specifice ordinii de stat. Biserica nu este organizarea politică a unei comunități ci organizarea ei spirituală; nu este instrumentul prin care o cultură se exprimă în competiția puterilor politice ci este cultura însăși ca putere a cuvântului celor fără de putere. De aceea, a critica BOR pentru că nu este organizată democratic sau a încerca reformarea ei prin folosirea procedeelor caracteristice democrației de stat (inclusiv demonstrații de stradă), ar fi un nonsens. Ceea ce s-ar obține astfel ar fi doar un stat religios fără dinți – un fel de teocrație frustrată – care ar intra imediat în coliziune cu statul laic.
II. Cu privire la fondul criticilor aduse BOR, să ne oprim la doar trei: că este prea coruptă; că este prea închisă, prea conservatoare și prea autistă din punct de vedere social; că este prea permisivă, prea flexibilă și prea puțin militantă. O observație generală referitoare la toate aceste critici luate împreună este aceea că în loc să caute a optimiza valorificarea aportului BOR ca entitate organică cu o anumită identitate istorică, criticii vor un alt fel de BOR pe care istoria nu l-a produs, nu îl va produce și nici nu știm dacă ar trebui să ne pară rău că nu a fost produs.
1. Să trecem repede peste tema corupției. Corupția este o problemă sistemică în România. Corupția nu poate fi eradicată în biserică atâta timp cât ea este endemică în societate. Nu poți trăi ca om cu desăvârșire sănătos într-o societate cu desăvârșire bolnavă.
Pe această temă, mă limitez a compara felul în care avansează lucrările pentru realizarea megaproiectului Catedralei Mântuirii Neamului, supravegheate de BOR, cu cel privind lucrările pentru construirea autostrăzii București-Comarnic, supravegheate de Guvern. Dacă BOR s-ar fi ocupat de construcția infrastructurilor de transport ale României, probabil că țara ar fi avut astăzi câteva mii de kilometri de autostradă la costuri considerabil mai mici. Să faci din lăcomia câtorva preoți un argument pentru a acuza și decredibiliza o întreagă comunitate de credincioși ale cărei exemple de cinste nu le relevă nimeni niciodată, reprezintă cel puțin încălcarea principiului proporționalității. Când vorbim despre corupția BOR – care privește mai mult aspecte morale ținând de ceea ce în termeni economici s-ar numi „abuz de poziție dominantă” iar nu de însușirea banului public – ar trebui într-adevăr să arunce primul piatra cel care nu a greșit niciodată.
2. O altă acuzație frecvent întâlnită privește „obscurantismul” BOR, „înapoierea” sa, „bigotismul” maselor de credincioși aliniați la sărutarea moaștelor, inapetența pentru modernizare. Acestea sunt puse adesea în contrast cu modernitatea bisercii catolice.
Intelectualitatea fină, inclusiv cea creștin-ortodoxă, nu privește cu simpatie fervoarea mistică a multor credincioși, pe care îi acuză de fanatism, primitivism și incultură. Ea reproșează ierarhiei bisericești că nu ia măsuri pentru a combate asemenea atitudini; ba mai mult că le-ar încuraja și ar urmări perpetuarea lor spre a-i putea exploata pe cei ținuți în întuneric.
Acești critici fac parte din aceeași categorie cu cei cărora nu le place cum arată Parlamentul României, suprapopulat de mârlani iresponsabili cu titluri științifice cumpărate. Nu ne place cum arată Parlamentul? Dar așa arată poporul român care l-a ales! Nu ne place cum arată biserica? Dar așa arată credincioșii români care o constituie? Nici Parlamentul nici biserica nu sunt o elită în sensul calitativ al cuvântului. Parlamentul este o proiecție a electoratului; este electoratul la scară redusă. Biserica este chiar totalitatea membrilor săi. Dacă dorim să fie altfel și ca acest altfel să vină mai repede, trebuie ca fiecare dintre noi să se implice într-o dezbatere publică menită a ridica nivelul mediei dintre frunte și coadă.
 i. În domeniul educației statul are un sistem de organizare mult mai autoritar decât biserica. (Asta și apropo de cei care critică BOR pentru a fi mai puțin democrată decât statul.) În școlile de stat o teorie se poate schimba de pe o zi pe alta. Profesorul o predă și elevul o preia ca atare. Biserica nu poate practica asemenea viraje bruște. Ea nu trebuie să demonstreze ci să convingă. Or, convingerile se schimbă cu mult mai greu. Tocmai de aceea munca educativă trebuie să vină mai mult de la baza socială decât de la vârful administrativ.
Culmea este că ierarhia BOR tocmai asta face de câțiva ani buni. Relația dintre teologie, filosofie și știință reprezintă obiectul multor dezbateri de excepțională calitate organizate, printre altele, la Televiziunea Trinitas. Predicile ierarhilor BOR introduc nenumărate elemente de raționalism în mesajul religios. Am ascultat o predică excepțională a Patriarhului Daniel (nu doar Prea Fericit ci și Prea Hulit) în care anumite miracole biblice erau explicate prin referire la faptul că materia se prezintă în chip de corp și de câmp, iar Învierea, elementul central al religiei creștine („Dacă Isus nu a înviat zadarnică este credința voastră și propovăduirea noastră” – apud Sf Apostol Pavel), era prezentată ca transfigurare iar nu ca resuscitare. Mă întrebam câți dintre cei prezenți la slujbă, care încă mai cred că Dumnezeu are barbă și care, fără să știe, perpetuează în comportamentul lor ritualuri sau credințe precreștine (păgâne) preluate din fuga istoriei, integrate și adaptate la creștinism fără să aibă vreo o bază în Evanghelie, au înțeles exact ce li se spune?
ii. Cât de departe și mai ales cât de repede poate merge, însă, ierarhia bisericii pe această cale, atâta timp cât ea se află nu doar sub presiunea elitelor spiritualizate ci și sub aceea a fundamentaliștilor care o acuză exact de ceea ce ceilalți îi contestă, respectiv de prea mult liberalism, relativism și ecumenism? Culmea este că și unii și alții vor o biserică mai militantă, mai agresivă, mai implicată în luptele sociale.
A calma fundamentalismul – străin deopotrivă doctrinei creștine și tradițiilor BOR – a fost misiunea pe care și-au asumat-o ierarhii români dintotdeauna. Au fost exemple de activiști religioși români. Au fost preoți români care au omorât în numele credinței și cu convingerea că o apără. Au fost și sunt creștini ortodocși români care au crezut și încă mai cred că o religie a iubirii nu poate fi promovată decât prin ură. Acestea sunt doar exemple izolate și derapaje necaracteristice.
BOR nu a cunoscut niciodată ceva de felul Inchiziției, nu i-a urmărit, judecat și executat pe necredincioși, nu a furnizat sprijin organizat extremismului, nu a alimentat radicalismul. Am fost martor al eforturilor supraomenști a cel puțin doi Patriarhi de a calma elanul fundamentalist al tinerilor ortodocși români care ar fi distrus țara. Rezistența organizată de ierarhia BOR a fost însă una de catifea. Nici nu putea fi altfel. Includerea a fost preferată excluderii, mângâierea respingerii, dialogul acuzei, iertarea sancțiunii, dragostea înfierării. Chiar și atunci când a greșit, BOR a fost ghidată de ideea unificării iar nu de cea a sciziunii, a excluderii. Ea a dorit inclusiv unirea progresiștilor cu habotnicii pentru a se ridica împreună. Ceea ce nu este deloc ușor. Și din păcate, după cum se vede, deloc apreciat.
iii. Este, oare, catolicismul mai spiritualizat? Comparațiile de acest gen sunt relative și de aceea înșelătoare.
Spunând acestea, să ne încumentăm la o singură observație. Sărbătoarea centrală a catolicilor este Crăciunul. La ortodocși sărbătoarea centrală este Paștele. Prima celebrează o naștere cum toți au văzut atâtea și și-o pot ușor imagina. Cea de a doua se referă la o înviere unică, la care nici un credincios contemporan nu a asistat. Care dintre acestea necesită o mai mare putere de abstractizare, de sofisticare și de credință? Este ușor să crezi în ceea ce ai mai văzut. Este foarte greu să crezi în ceea ce nu ai văzut și pare a fi împotriva firii. Sunt oare autoflagelările sau sanctificarea viscerelor, practicate de catolici, semnul unei superioare spiritualizări? Nu este rolul meu să mă pronunț. În materie de credință toată lumea are dreptate întrucât nimeni nu are nimic de demonstrat.
Cu o ritualistică simplificată prin adaptare la ritmurile vieții moderne, catolicismul occidental are biserici goale și mănăstiri părăsite. Păstrând un ritual apropiat vechilor origini bizantine BOR are lăcașuri de cult arhipline, în timp ce numărul mănăstirilor este în creștere. Să fie asta, oare, diferența dintre modernitate și bigotism? Să fie cea dintre șovinismul bogatului nemilostiv și disperarea bunului samaritean? Să fie cea dintre degradarea consumeristă a celor care au și elevația spirituală a celor care sunt? Orice ar fi este vorba despre opțiuni înrădăcinate într-o realitate istorică și geografică obiectivă care trebuie respectate ca atare.
Așadar, catolicismul nu este mai spiritualizat decât ortodoxia. El este mai socializat; adică mai implicat în problemele existențiale ale societății și de aceea aparent mai pragmatic. Asta este însă o altă discuție. Ea privește legătura dintre religie și politică:

1. Cel mai grav reproș care se aduce BOR se leagă de lipsa sa de sensibilitate față de problematica socială. La aceasta face aluzie și formula atât de des repetată potrivit căreia în loc să se construiască spitale, se construiesc biserici. Deși spitalele sunt construite de stat iar bisericile se construiesc de credincioși. Deși la biserică vin și cei bolnavi și cei sănătoși, în timp ce la spital vin doar bolnavii. Deși bisericile sunt, cum am mai spus-o, la rândul lor spitale – spitale ale sufletului.
Ceea ce nu se observă este că în ultimele decenii BOR a evoluat imens în direcția implicării în soluționarea problemelor sociale. Pe teren social s-a produs cea mai mare schimbare de abordare și de mentalitate a BOR; perfect posibil sub influența studiilor făcute de ierarhii ortodocși în universitățile catolice. Astfel, mai mult ca niciodată în trecutul său, BOR a construit, dotat sau administrat orfelinate și cămine pentru bătrâni, școli și grădinițe, cantine pentru săraci și chiar clinici medicale. Nu mai vorbim de așezămintele culturale. Atunci ce justifică o asemenea critică?
Unii autori au observat cu pertinență că perpetuarea criticii respective este explicată prin aceea că BOR s-a implicat doar în soluționarea problemelor sociale dar nu și în dezbaterea cauzelor care au generat acele probleme. Așadar, ceea ce i se reproșează BOR este neimplicarea în acțiunea de prevenție. Cu alte cuvinte în planificarea politică; adică în lupta politică. Or, aceasta ar însemna să îi cerem BOR să fie altceva decât ea este.
Spre deosebire de alte biserici creștine – armeană, rusă, bulgară, sârbă, ca să amintim doar de cele orientale – BOR nu s-a născut prin „decret politic”. Nu există nici o dată la care să fie consemnat un gest al puterii politice având ca obiect creștinarea românilor. Aceasta înseamnă că ortodoxia română s-a afirmat fără vreo dependență de politică, de puterea vreunui stat. În atare sens se poate spune – pentru mulți paradoxal – că BOR a fost încă de la origine… „laică”. Ea nu este creația vreunui principe, respectiv a unui stat, ci, dimpotrivă, este cea care a creat statul sau, mai exact, a ajutat o populație să devină popor, națiune organică – adică să își construiască o identitate culturală pe temelia căreia și-a putut afirma dreptul la organizare politică de sine-stătătoare, la autodeterminare.
Independentă de politic și separată de stat de la origine, BOR nu putea fi decât ceea ce s-ar numi o „biserică aristocratică”: autolegitimată și autosuficientă, stăpână pe sine dar în vestmânt de rând, tolerantă pentru că era sigură de legitimitatea ei, fără ambiții politice precum și lipsită de tentația ca și de nevoia prozelitismului. Ușa BOR a fost totdeauna deschisă celor care doreau să intre. BOR nu a tras pe nimeni înăuntru și nici nu i-a condamnat pe cei care nu au vrut să vină la ea; nu a exclus pe nimeni și nu a ținut pe nimeni cu forța.
Aceasta a sosit la pachet cu o anumită indiferență față de ceea ce se petrecea în afara vieții spirituale a bisericii. Deschisă față de cei ce veneau spre ea, BOR s-a închis în sine față de cei care rămâneau în afara ei și de frământările lor. (Lucrul explică și atitudinea BOR față de ateismul militant al comunismului real, în contrast major cu acțiunea contestatară a bisericii catolice.) Ca regulă, ierarhii BOR nu au căutat să influențeze politica statului căruia i-au oferit identitate, cu timpul agenda acestuia evoluând, la rându-i, independent de cea a bisericii. Excepții au existat – cu efecte mai bune sau mai rele – dar ele nu au făcut decât să întărească regula.
Susținătorii occidentali ai principiului laicității nu pot decât admira și invidia o asemenea situație. În contratimp cu ei, tocmai românii care se declară admiratori ai civilizației occidentale, par a cere acum BOR să se politizeze și o critică pentru că nu o face. Oare chiar asta vrem? O biserică actor politic?
Cei care o doresc trebuie să înțeleagă că implicarea tot mai profundă a BOR în rezolvarea problemelor sociale vine, de astă dată, la pachet cu prozelitismul. Nu poți face omletă fără să spargi ouă. Tratarea sărăciei se face prin caritate sau milostenie. Prevenirea sărăciei presupune o anumită organizare a societății care, din perspectiva BOR, trebuie să pună în armonie ordinea cetății terestre cu ordinea cetății celeste. Așa se trece de la religie la ideologie și de la liturghie și cateheză la „ora de religie” în școlile de stat. În 1990, la ieșirea din comunism, BOR pleda pentru introducerea în programele școlare a unor ore de etică religioasă și istorie a religiilor. În 2015, mai implicată ca niciodată în realitatea socială, BOR a insistat pentru organizarea unor ore de religie creștin-ortodoxă. Câtă vreme aceste ore sunt opționale nu se poate vorbi despre prozelitism. BOR continuă să nu aibă nevoie de el. Este vorba însă despre consecințele firești ale unei implicări sociale mai avansate. Acum se cere atenție pentru ca din prea mare entuziasm criticist să nu transformăm BOR într-un actor politic cu tendința de a-și apropria statul. Democrația națională bolnavă nu se poate salva prin teocrație.
2. Analiza nu poate fi încheiată fără a aduce în discuție și relația dintre BOR și stat pe tărâm fiscal. Unii se plâng că BOR nu plătește suficiente impozite și că, dimpotrivă, se înfruptă de la bugetul statului, la formarea căruia contribuie și cei care nu sunt creștin-ortodocși.
Problema este greșit pusă. BOR nu este un evazionist fiscal. Ea plătește exact atâtea impozite cât prevede legea statului. Principiul laicității impune însă statului anumite obligații față de comunitățile de credincioși. Prima și cea mai cunoscută privește tratamentul egal al acestora. Respectiva obligație nu este însă nici singură și nici simplu de interpretat. Ea nu exclude ci presupune recunoașterea și sprijinirea comunităților religioase care sunt părți constitutive ale societății în folosul căreia lucrează statul. Pe de altă parte, egalitatea de tratament, pentru a fi reală și pentru a conduce la o egalitate de situație între comunitățile de credință, implică recurgerea la discriminarea pozitivă.
Statul trebuie să observe că spre deosebire de celelalte culte (romano-catolic, greco-catolic, musulman, precum și cultele protestante și neo-protestante) care au o organizare transnațională și deci sprijin financiar extern, BOR este o biserică națională care nu se poate bizui decât pe sprijinul statului unde majoritatea cetățenilor se declară a fi în același timp români și creștin-ortodocși, România. Sprijinind toate celalte culte pentru păstrarea identității și capacității lor de funcționare, acest stat este ținut să acorde cultului principal sprijinul principal. Aceasta inclusiv întrucât între numărul fidelilor și dimensiunea problemelor lor există o relație direct proporțională.
O asemenea abordare nu poate duce la concluzia că România ar fi un stat religios. Trebuie înțeles, însă, că o națiune civică solidă nu poate exista fără o identitate culturală certă. De aceea statul român ca națiune civică trebuie să acorde sprijin națiunii culturale române. Faptul nu înseamnă nici că România ar fi un stat etnic. Trebuie admis, însă, că o națiune pluriconfesională (căci nu toți românii sunt creștin-ortodocși) nu se poate bucura de coerență culturală fără un reper central la care minoritățile de credință să se raporteze. În același timp, trebuie observat că un stat multi-cultural nu poate ajunge la unitate civică dacă toate comunitățile sale etno-culturale – în primul rând cea majoritară – nu posedă deplina conștiință a identității lor și această identitate nu se exprimă în deplină securitate. Un stat civic și multicultural – cum este România și cum sunt toate statele-națiune moderne – nu este viabil dacă nu este echitabil și nu este echitabil dacă toate comunitățile etno-culturale care îl alcătuiesc nu se găsesc în raporturi care exprimă echilibrul între putere și legitimitate. În cazul nostru dintre puterea pe care o conferă numărul și legitimitatea pe care o conferă identitatea. De aceea, sprijinul dat BOR de către stat nu vizează favorizarea unui cult în detrimentul altora (inclusiv a agnosticilor) ci crează premisa clarității și securității identitare a majorității cetățenilor români care alături de claritatea și securitatea identitară asigurată de stat tuturor celorlalte comunități confesionale și etnice cofondatoare ale națiunii civice române (statului român), îi dau trăinicie și unitate acesteia.
Cum statul nu are decât banii contribuabililor, el susține o asemenea politică prin subvenții bugetare sau scutiri de impozite. Astfel toți cetățenii contribuie la construcția statului lor ca unitate în diversitate. Cine nu înțelege aceasta nu înțelege cum se construiește un stat în care cetățenia este chemată să adune ceea ce identitățile despart, iar întregul este ținut să aibă o identitate suficient de conturată spre a concura sau coopera eficient cu alte state în folosul tuturor părților sale.
3. Problema nu este, deci, felul în care statul român laic, civic și multicultural s-a raportat la BOR ci felul în care partidele au făcut-o. Acestea nu au fost nici un moment interesate să slăbească BOR, atâta timp cât BOR a rămas, potrivit tradiției sale, în afara sferei politice și, deci, nu le-a făcut concurență. Dimpotrivă, ceea ce au vrut partidele a fost să introducă BOR în această sferă de partea lor; adică să își aproprieze puterea BOR.
M-am pronunțat împotriva politizării BOR, tot atât de tare precum m-am pronunțat împotriva politizării justiției. Am fost împotriva discursurilor politice ținute în biserici sau folosirii ceremoniilor religioase în scopuri politice de partid. Nu am dorit folosirea amvonului ca tribună a discursului paritzan cu atât mai mult cu cât sunt convins că incendiile pornite de la candela din altar sunt de nestins. Din nefericire, presiunii partidelor politice a fost greu să i facă față de manieră absolută. Au fost preoți care au acționat partizan ca agenți electorali. Multe adunări religioase au avut parte de „momente politico-ideologice”. Prezența liderilor politici a tulburat adesea liniștea rugăciunii.
Cu toate acestea ierarhia BOR a rezistat. Sunt martor al acestei rezistențe. Cu diplomație, Patriarhii și întreg episcopatul BOR, pe care i-am cunoscut destul de bine, au refuzat chemările de a se implica în politică, încercând să creștineze partidele iar nu să politizeze biserica. Au făcut-o nu neapărat din principialitate ci din înțelegerea faptului că orice partizanat extern va duce la sciziuni interne în sânul bisericii, distrugându-i tocmai unitatea din care îi vine tăria.
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ordinea statală, ierarhia BOR nu este un guvern format de partidul care a câștigat alegerile, avându-l pe Patriarh ca Prim-Ministru. Diversele curente care compun comunitatea credincioșilor – progresiști, tradiționaliști, fundamentaliști – nu se întrec în alegeri spre a-și impune opinia și programul prin intermediul ierarhiei. Patriarhul și ceilalți ierarhi nu se plasează de o parte sau de alta, la o extremă sau alta ci ating deodată toate extremele și exprimă simultan toate școlile de gândire. Aceasta este tradiția apolitismului BOR în care nimeni nu este chemat și nimeni excomunicat. Toți vin când vor și stau cât cred de cuviință. De aceea BOR nu este o amenințare pentru partide ci numai o eternă atracție alimentată de speranța iluzorie că ar putea-o captura și lua-o ostatec.
4. Astfel analiza noastră ajunge la concluzia sa firească. Dacă BOR este o putere pe plan spiritual-identitar dar care refuză să se manifeste pe planul competiției politice, cine este interesat să o slăbească? Cine o atacă? Nu partidele politice. Pe acestea nu le deranjează. Nu statul român. Acestuia îi conferă substanță identitară. BOR deranjează pe toți aceia pe care îi deranjează existența unei națiuni române sigură de sine și de aceea rezistentă. Cine nu vrea să se împiedice de refuzul românilor, trebuie să submineze BOR. Orice actor statal sau corporatist care vrea să aibă o Românie la dispoziția sa trebuie să neutralizeze forța coagulantă a BOR. Cine vrea să distrugă neamul românesc trebuie să distrugă BOR.
Evident BOR este susceptibilă de critici. Cei care o fac cu bună credință trebuie să știe însă pe ce teren joacă și care sunt riscurile ca nemulțumirile lor, mai ales atunci când sunt exprimate în afara bisericii cu instrumentele politicii de stat, să fie canalizate spre a lăsa națiunea română fără unul dintre principalele sale atuuri identitare iar nu pentru a perfecționa viața spirituală a credincioșilor creștin-ortodocși români. Aceasta în detrimentul tuturor cetățenilor României, indiferent de originea lor etno-culturală sau de religia lor. Căci România este patria lor comună.
În acest context, înainte de a încheia, merită citate cuvintele atât de actuale ale lui Mihai Eminescu, cuvinte pe care o prietenă care nu este de confesiune ortodoxă mi le-a semnalat chiar în timp ce redactam prezentul eseu: “Biserica răsăriteană este de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise. Ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari sau turci. Ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu.”
Cu toate păcatele ei omenești, BOR este o redută de apărare a neamului românesc. Din nefericire, ultima.