The Global Deep State: A New World Order Brought to You by COVID-19


By John W. Whitehead & Nisha Whitehead April 27, 2021

“A psychotic world we live in. The madmen are in power.”― Philip K. Dick, The Man in the High Castle

For good or bad, COVID-19 has changed the way we navigate the world.

It is also redrawing the boundaries of our world (and our freedoms) and altering the playing field faster than we can keep up.

Owing in large part to the U.S. government’s deep-seated and, in many cases, top-secret alliances with foreign nations and global corporations, it has become increasingly obvious that we have entered into a new world order—a global world order—made up of international government agencies and corporations.

This powerful international cabal, let’s call it the Global Deep State, is just as real as the corporatized, militarized, industrialized American Deep State, and it poses just as great a threat to our rights as individuals under the U.S. Constitution, if not greater.

We’ve been inching closer to this global world order for the past several decades, but COVID-19, which has seen governmental and corporate interests become even more closely intertwined, has shifted this transformation into high gear.

Fascism has become a global menace.

It remains unclear whether the American Deep State (“a national-security apparatus that holds sway even over the elected leaders notionally in charge of it”) answers to the Global Deep State, or whether the Global Deep State merely empowers the American Deep State. However, there is no denying the extent to which they are intricately and symbiotically enmeshed and interlocked.

Consider the extent to which our lives and liberties are impacted by this international convergence of governmental and profit-driven corporate interests in the surveillance state, the military industrial complex, the private prison industry, the intelligence sector, the security sector, the technology sector, the telecommunications sector, the transportation sector, the pharmaceutical industry and, most recently, by the pharmaceutical-health sector.

All of these sectors are dominated by mega-corporations operating on a global scale and working through government channels to increase their profit margins. The profit-driven policies of these global corporate giants influence everything from legislative policies to economics to environmental issues to medical care

Global Disease

The COVID-19 pandemic has propelled us into a whole new global frontier. Those hoping to navigate this interconnected and highly technological world of contact tracing, vaccine passports and digital passes will find themselves grappling with issues that touch on deep-seated moral, political, religious and personal questions for which there may be no clear-cut answers.

We are about to find our ability to access, engage and move about in the world dependent on which camp we fall into: those who have been vaccinated against COVID-19 and those who have not.

“It is the latest status symbol. Flash it at the people, and you can get access to concerts, sports arenas or long-forbidden restaurant tables. Some day, it may even help you cross a border without having to quarantine,” writes Heather Murphy for the New York Times. “The new platinum card of the Covid age is the vaccine certificate.”

This is what M.I.T. professor Ramesh Raskar refers to as the new “currency for health,” an apt moniker given the potentially lucrative role that Big Business (Big Pharma and Big Tech, especially) will play in establishing this pay-to-play marketplace. The airline industry has been working on a Travel Pass. IBM is developing a Digital Health Pass. And the U.S. government has been all-too-happy to allow the corporate sector to take the lead.

Global Surveillance

Spearheaded by the National Security Agency (NSA), which has shown itself to care little for constitutional limits or privacy, the surveillance state has come to dominate our government and our lives.

Yet the government does not operate alone. It cannot. It requires an accomplice.

Thus, the increasingly complex security needs of our massive federal government, especially in the areas of defense, surveillance and data management, have been met within the corporate sector, which has shown itself to be a powerful ally that both depends on and feeds the growth of governmental bureaucracy.

Take AT&T, for instance. Through its vast telecommunications network that crisscrosses the globe, AT&T provides the U.S. government with the complex infrastructure it needs for its mass surveillance programs. According to The Intercept:

“The NSA considers AT&T to be one of its most trusted partners and has lauded the company’s ‘extreme willingness to help.’ It is a collaboration that dates back decades. Little known, however, is that its scope is not restricted to AT&T’s customers. According to the NSA’s documents, it values AT&T not only because it ‘has access to information that transits the nation,’ but also because it maintains unique relationships with other phone and internet providers. The NSA exploits these relationships for surveillance purposes, commandeering AT&T’s massive infrastructure and using it as a platform to covertly tap into communications processed by other companies.”

Now magnify what the U.S. government is doing through AT&T on a global scale, and you have the “14 Eyes Program,” also referred to as the “SIGINT Seniors.” This global spy agency is made up of members from around the world (United States, United Kingdom, Australia, Canada, New Zealand, Denmark, France, Netherlands, Norway, Germany, Belgium, Italy, Sweden, Spain, Israel, Singapore, South Korea, Japan, India and all British Overseas Territories).

Surveillance is just the tip of the iceberg when it comes to these global alliances, however.

Global War Profiteering

War has become a huge money-making venture, and America, with its vast military empire and its incestuous relationship with a host of international defense contractors, is one of its biggest buyers and sellers.

The American military-industrial complex has erected an empire unsurpassed in history in its breadth and scope, one dedicated to conducting perpetual warfare throughout the earth. For example, while erecting a security surveillance state in the U.S., the military-industrial complex has perpetuated a worldwide military empire with American troops stationed in 177 countries (over 70% of the countries worldwide).

Although the federal government obscures so much about its defense spending that accurate figures are difficult to procure, we do know that since 2001, the U.S. government has spent more than $1.8 trillion in the wars in Afghanistan and Iraq (that’s $8.3 million per hour). That doesn’t include wars and military exercises waged around the globe, which are expected to push the total bill upwards of $12 trillion by 2053.

The illicit merger of the global armaments industry and the Pentagon that President Dwight D. Eisenhower warned us against more than 50 years ago has come to represent perhaps the greatest threat to the nation’s fragile infrastructure today. America’s expanding military empire is bleeding the country dry at a rate of more than $15 billion a month (or $20 million an hour)—and that’s just what the government spends on foreign wars. That does not include the cost of maintaining and staffing the 1000-plus U.S. military bases spread around the globe.

Incredibly, although the U.S. constitutes only 5% of the world's population, America boasts almost 50% of the world's total military expenditure, spending more on the military than the next 19 biggest spending nations combined. In fact, the Pentagon spends more on war than all 50 states combined spend on health, education, welfare, and safety. There’s a good reason why “bloated,” “corrupt” and “inefficient” are among the words most commonly applied to the government, especially the Department of Defense and its contractors. Price gouging has become an accepted form of corruption within the American military empire.

It’s not just the American economy that is being gouged, unfortunately.

Driven by a greedy defense sector, the American homeland has been transformed into a battlefield with militarized police and weapons better suited to a war zone. President Biden, marching in lockstep with his predecessors, has continued to expand America’s military empire abroad and domestically in a clear bid to pander to the powerful money interests (military, corporate and security) that run the Deep State and hold the government in its clutches.

Global Policing

Glance at pictures of international police forces and you will have a hard time distinguishing between American police and those belonging to other nations. There’s a reason they all look alike, garbed in the militarized, weaponized uniform of a standing army.

There’s a reason why they act alike, too, and speak a common language of force: they belong to a global police force.

For example, Israel—one of America’s closest international allies and one of the primary yearly recipients of more than $3 billion in U.S. foreign military aid—has been at the forefront of a little-publicized exchange program aimed at training American police to act as occupying forces in their communities. As The Intercept sums it up, American police are “essentially taking lessons from agencies that enforce military rule rather than civil law.”

This idea of global policing is reinforced by the Strong Cities Network program, which trains local police agencies across America in how to identify, fight and prevent extremism, as well as address intolerance within their communities, using all of the resources at their disposal. The cities included in the global network include New York City, Atlanta, Denver, Minneapolis, Paris, London, Montreal, Beirut and Oslo.

The objective is to prevent violent extremism by targeting its source: racism, bigotry, hatred, intolerance, etc. In other words, police—acting as extensions of the United Nations—will identify, monitor and deter individuals who exhibit, express or engage in anything that could be construed as extremist.

Of course, the concern with the government’s anti-extremism program is that it will, in many cases, be utilized to render otherwise lawful, nonviolent activities as potentially extremist.

Keep in mind that the government agencies involved in ferreting out American “extremists” will carry out their objectives—to identify and deter potential extremists—in concert with fusion centers (of which there are 78 nationwide, with partners in the private sector and globally), data collection agencies, behavioral scientists, corporations, social media, and community organizers and by relying on cutting-edge technology for surveillance, facial recognition, predictive policing, biometrics, and behavioral epigenetics (in which life experiences alter one’s genetic makeup).

This is pre-crime on an ideological scale and it’s been a long time coming.

Are you starting to get the picture now?

On almost every front, whether it’s the war on drugs, or the sale of weapons, or regulating immigration, or establishing prisons, or advancing technology, or fighting a pandemic, if there is a profit to be made and power to be amassed, you can bet that the government and its global partners have already struck a deal that puts the American people on the losing end of the bargain.

We’ve been losing our freedoms so incrementally for so long—sold to us in the name of national security and global peace, maintained by way of martial law disguised as law and order, and enforced by a standing army of militarized police and a political elite determined to maintain their powers at all costs—that it’s hard to pinpoint exactly when it all started going downhill, but we’re certainly on that downward trajectory now, and things are moving fast.

The “government of the people, by the people, for the people” has perished.

In its place is a shadow government—a corporatized, militarized, entrenched global bureaucracy—that is fully operational and running the country.

Given the trajectory and dramatic expansion, globalization and merger of governmental and corporate powers, we’re not going to recognize this country 20 years from now.

It’s taken less than a generation for our freedoms to be eroded and the Global Deep State’s structure to be erected, expanded and entrenched.

Mark my words: the U.S. government will not save us from the chains of the Global Deep State.

Now there are those who will tell you that any mention of a New World Order government—a power elite conspiring to rule the world—is the stuff of conspiracy theories.

I am not one of those skeptics.

I wholeheartedly believe that one should always mistrust those in power, take alarm at the first encroachment on one’s liberties, and establish powerful constitutional checks against government mischief and abuse.

I can also attest to the fact that power corrupts, and absolute power corrupts absolutely.

I have studied enough of this country’s history—and world history—to know that governments (the U.S. government being no exception) are at times indistinguishable from the evil they claim to be fighting, whether that evil takes the form of terrorism, torture, drug trafficking, sex trafficking, murder, violence, theft, pornography, scientific experimentations or some other diabolical means of inflicting pain, suffering and servitude on humanity.

And I have lived long enough to see many so-called conspiracy theories turn into cold, hard fact.

Remember, people used to scoff at the notion of a Deep State (a.k.a. Shadow Government). They used to doubt that fascism could ever take hold in America, and sneer at any suggestion that the United States was starting to resemble Nazi Germany in the years leading up to Hitler’s rise to power.

As I detail in my book Battlefield America: The War on the American People, we’re beginning to know better, aren’t we?

WC: 2174


Constitutional attorney and author John W. Whitehead is founder and president The Rutherford Institute. His books Battlefield America: The War on the American People and A Government of Wolves: The Emerging American Police State are available at www.amazon.com. He can be contacted at johnw@rutherford.org. Nisha Whitehead is the Executive Director of The Rutherford Institute. Information about The Rutherford Institute is available at


O nouă Arcă a lui Noe? Andrei Şerban


Agenda LiterNet / Cronici teatru / Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

ianuarie 2021
Acum, la început de an 2021, aş fi vrut să scriu despre lumina care, depăşind punctul de egalitate cu întunericul, creşte încontinuu până în iunie, despre cum mai mult ca oricând simţeam efectul ei benefic. Voiam să scriu şi despre un alt semn cosmic, şi el magic şi luminos - apropierea, în jurul sărbătorilor, a celor doi giganţi, Saturn şi Jupiter. Vibraţii pozitive (aş îndrăzni să le numesc sacre), mai mult ca alteori în timpul sfintelor sărbători, erau disponibile, palpabile chiar, şi păreau să prevestească auspicii luminoase de schimbare după un an atât de sumbru.
Uuuf... ce uşurare ar fi putut să fie! Dar n-a fost...

Un nor violent a învăluit "Casa poporului american", cum e numit Capitoliul, confirmând temeri că întunericul e mai puternic chiar şi decât rarul fenomen cosmic. Puţini ar fi crezut că democraţia americană se poate clătina atât de uşor. Ştirea a şocat planeta.

Pe plan personal, privind înapoi spre jumătatea de secol de viaţă trăită în ţara tuturor posibilităţilor, sunt recunoscător pentru cadourile de o generozitate inimaginabilă pe care acest pământ mi le-a oferit. Am lucrat în meseria mea cu cea mai mare libertate posibilă, am colaborat cu artişti americani de primă mână, atât în teatrul experimental cât şi pe Broadway sau la Metropolitan Opera, m-am bucurat de recunoaştere şi onoruri, am reuşit să creez un nou program la Columbia University, să instruiesc câteva generaţii de actori şi regizori în devenire (şi să învăţ eu însumi în acelaşi timp).

Sigur am avut noroc cu carul, dar numai în America se putea el împlini. Azi simt nevoia să completez: America aceea nu ştiu dacă mai există. Într-o bună zi am început să mă îndoiesc. Nu ştiu dacă "bună" e cuvântul potrivit...

Când intoleranţa reduce la tăcere orice părere care nu respectă punctul de vedere unic, libertatea de expresie (the first amendment) este trunchiată şi, deşi mă aflu la NY, parcă nu mai sunt sigur că nu am fost teleportat la Moscova sau Pekin, atât de puternic a pătruns în viaţa americană refrenul specific regimurilor totalitare: acel faimos "Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră" - de care fugisem în tinereţe.

Sigur, tensiuni au fost tot timpul, spre exemplu eu am ajuns aici când la nivel naţional protestele legate de Vietnam erau în toi. Dar realitatea de acum e cu totul diferită, pentru că s-a intensificat în timp o babilonie de curente divergente în care nimeni nu e tolerant cu nimeni, în care fiecare grupare vrea să impună cu înverşunare propriul "adevăr", ceea ce automat produce reacţii şi mai violente în partea opusă. Dinspre stânga bate un vânt de radicalism dur, se formează brigăzi tinere care seamănă înspăimântător cu sovietele Revoluţiei bolşevice.

Corectitudinea politică americană, ajunsă omniprezentă în universităţi, a escaladat până la excese proprii statelor poliţieneşti (nu e de mirare că termenul a fost împrumutat din vocabularul marxist-leninist!). O idee bună, şi anume că trebuie reparate multe nedreptăţi, aplicată prost a degenerat în şi mai multe nedreptăţi, iar aspectul academic a fost alterat grav. Scopul principal al studentului aliniat doctrinei nu mai este să studieze, ci să protesteze. Şi în acest caz se practică "adevărul unic al liniei partidului", iar cei care au alte păreri sunt intimidaţi şi reduşi urgent la tăcere. Rezistenţa iniţial justificată faţă de rasism, sexism, homofobie, transfobie, xenofobie si alte fobii s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare: oricine poate fi acuzat, indiferent dacă e sau nu vinovat. Ideea de diversitate a apărut iniţial in cercurile academice ca să creeze un echilibru, un pod de legătură, să lărgească experienţa studenţilor. Azi are efectul opus: în loc să unească, divizează!

Cancel Culture îi copiază fioros pe ideologii comunişti ai obsedantului deceniu. S-a ajuns la a cere ca Shakespeare să fie interzis, deoarece scrierile lui "sunt ostile studenţilor de culoare". La fel şi Beethoven! Geniile culturii universale au devenit brusc "învechite" şi, în plus, s-a descoperit că erau de sex masculin şi de culoare albă.

Până şi libertatea folosirii cuvintelor e îngrădită printr-un control de partid. O dictatură de neimaginat în lumea liberă cere să fie scoase din vocabular cuvinte ca "mamă", "tată", "frate", "soră", pentru a nu răni sensibilităţile celor care nu se recunosc în ele, şi se impune folosirea unor termeni neutri, cum ar fi părinte (în engleză parent e într-adevăr neutru, dar în română, de exemplu, pentru a evita "mama", oare poţi spune "părintele Maria"?!). Şi apoi cum rămâne cu cei care se recunosc în cuvintele interzise?! Metode exact ca în comunism, când, dacă la şcoala spuneam: "Domnule Profesor" eram pedepsit şi atenţionat că "Domnii sunt la puşcărie, aici suntem Tovarăşi!". Nu credeam că voi regăsi sinistrele idei staliniste după ani şi ani în lumea liberă! Dorinţa diabolică de a-i controla pe oameni trecând prin cenzurarea limbajului, ce trist şi sinistru!

Crezusem naiv că America poate deveni paradisul pe pământ.

Cei care acum se roagă pentru ea să nu se transforme în iad, au dreptate să fie înfricoşaţi. Cum va fi posibilă "unificarea" Americii visată de Biden în acest peisaj de teatru de război?

Dinspre dreapta, la fel de sumbru, mase de fanatici fideli ai lui Trump se îndoctrinează furios cu credinţa că orice informaţie vehiculată pe surse neagreate e "fake news"! 75 de milioane de americani continuă să creadă că au fost minţiţi şi furaţi, că voturile au fost măsluite. Ar exista chiar dovezi matematice ale furtului, care nu au fost demontate, deci e posibil ca în următorii patru ani acest extremism născut din ataşamentul firesc al maselor pentru conducătorul demis pe nedrept, să ia amploare. S-a acumulat deja o frustrare justificată (cred ei) care a culminat cu insurecţia abominabilă asupra Capitolului - exemplu tragic, dureros al agresiunii asupra unui simbol major al istoriei.

Te întrebi cine sau ce urmează să mai fie anulat, demolat? Statuia Libertăţii însăşi? Şi de către cine!!!

Mişcări juste, începute paşnic, precum Black Lives Matter, au degenerat in violenţă, (intensificate de Antifa, care incită deschis la violenţă brută) dar cel puţin nu au atacat instituţiile fundamentale ale democraţiei. Sigur că rasismul a existat dintotdeauna şi e revoltător că nu s-a găsit nicio rezolvare până azi, dar oare violenţa necontrolată unde duce?


Ca mulţi alţii, eu nu sunt participant, ci un spectator distant; e greu să am o înţelegere clară. De aceea scriu, ca să înţeleg. Fiind la New York, să nu spun nimic ar fi uşor, dar nu e just. E banal, e inutil să repet ce vede toată lumea la breaking news. Să exprim ce simt eu, cui ajută? Cine înţelege cacofonia asta generală? Care acţiuni sunt necesare şi juste, care sunt destructive şi absurde?

Pe de o parte ştim bine că întotdeauna în istoria Americii au existat corupţie şi violenţă, că tensiuni şi animozităţi au fost mereu între partide şi totuşi viaţa a continuat normal. O voce îmi şopteşte să nu public acest articol acum, poate e prea "dramatic", prea hot, ci să aştept răbdător câteva luni, până ce lucrurile se vor clarifica într-un fel sau altul.

Dar faptele dovedesc dimpotrivă că situaţia e mai gravă ca oricând şi merită, în loc să victimizăm, sau să arătăm cu degetul spre alţii, să ne întrebăm cum suntem fiecare responsabili.

Realitatea arată că cele două forţe se află în opoziţie fără ieşire; una afirmă, alta neagă, sau una e activă, alta reactivă, etc.

În absenţa unei a treia forţe, cea reconciliatoare, cele două pot continua să se războiască fără rezultat. Deşi mă abţin să fac profeţii, sunt de acord cu cei care cred că dacă nu intervine o înţelegere nouă, o trezire din orbirea colectivă, ne vom auto-distruge până la urmă. Cum reconcilierea nu pare să se întâmple, oricât de dramatic aş părea, cred că e un moment periculos (atât pentru America, cât şi pentru planetă).

Cum să revin la o stare de demnitate şi calm? Poate dacă încerc să văd în mine însumi virusul posibil al furiei şi frustrării care oricând poate exploda. Cum să găsesc o direcţie care are sens în mijlocul haosului? Ne-ar ajuta să ne amintim că de la naştere fiecare avem în noi un atom sacru.


Suntem atât de absorbiţi de lupta crâncenă cotidiană, încât cei mai mulţi dintre noi trecem pe lângă şansa de a ne deschide spre singura mare aventură pentru care suntem în viaţă, despre care Marc Aureliu spunea: "Fiecare om să trăiască în aşa fel încât să-şi facă datoria şi să nu se agite pentru nimic altceva."

Avem o datorie? Mulţi dintre noi nu eram la curent! Azi noi aşteptăm să ni se datoreze, nu să datorăm. Dacă îl ascultăm pe Meister Eckhart, misiunea morală a omului constă într-un proces de spiritualizare prin care să devină mai asemănător lui Dumnezeu şi să se apropie de El. Recunosc, eu unul sunt la ani lumină distanţă de acest indemn. Dar ajută să mi-l amintesc.

Privesc strada pustie unde locuiesc, cum sunt multe acum în New York, care în timpuri normale exploda de o energie mai vulcanică decât Etna. Din blocul vecin iese un bătrân, care din păcate e singur şi fragil. Merge foarte încet, ajutat de un cadru. Poartă mască, nu-i pot vedea expresia feţei, dar fiinţa lui, în ciuda suferinţei, degajă o demnitate şi un calm regesc. Ce minunat e acest bătrân! Mai mult ca oricând în acest moment aş vrea să fiu ca el, demn şi spiritual liniştit.

Am nevoie să descopăr în mine ceva minunat. Ceva ce pentru moment ştiu că nu pare să existe în lumea scoasă din ţâţâni în care trăim, o lume în care vrem doar răspunsuri la întrebări la care nu putem avea răspuns. Simt totuşi că, în ciuda situaţiei tragice a momentului, prin contrast acest "ceva minunat" se află lângă noi, poate chiar în noi, dar problema e că noi suntem atât de departe ca să-l percepem...

Intrăm într-o nouă eră. Trecutul s-a evaporat şi viitorul e doar în imaginaţie. Avem doar prezentul. De fapt întotdeauna avem numai prezentul. Şi ne avem unii pe alţii! Sau mai bine zis am putea să ne avem unii pe alţii, dacă distanţarea sanitară, conspiraţiile de tot felul, bunkerele care se clădesc şi ura iraţională care a înlocuit mila şi raţiunea nu ne vor lăsa şi mai îndepărtaţi, mai temători şi suspicioşi decât înainte.

Dalai Lama e convins că orice om de pe planetă îi e familiar, că se poate apropia cu înţelegere şi afecţiune de absolut oricine, indiferent unde e, dacă e departe şi dacă nu vorbeşte aceeaşi limbă. Indiferent de apartenenţa politică, de culoarea pielii, de sex, etc... nimeni nu-i e străin. Declara: "sunt la fel ca toţi oamenii, nu mă văd deloc diferit. Doar că la răsăritul soarelui, dimineaţa, încerc să-mi ajustez puţin atitudinea.". Iată cineva care a lucrat cu sine însuşi şi s-a pregătit toată viaţa să-şi dezvolte voinţa de A FI, de a deveni un om adevărat, responsabil, pentru a putea juca un rol conştient în lume. Pentru a fi un servitor al spiritului, dar servind şi umanitatea şi tot ce trăieşte pe acest pământ.

Poate mai sunt şi alţii ca el. Ce bune exemple de urmat ar fi acum când toţi purtăm război contra tuturor. Poate decidem să aruncăm mai puţin cu pietre în semenii noştri.


Cum nu am cum să-mi exersez imaginaţia în teatru, visez utopii!

Mă întreb ce ne-ar putea oferi azi o nouă Arcă a lui Noe?
Nu cred că e doar un mit, o alegorie a ezoterismului, ci şi un ghid practic ca să ne salvăm în caz de dezastru major.

Îmi imaginez că Arca ar avea capacitatea să-i adăpostească pe toţi exilaţii lumii, pe toţi cei care suferă şi pe cei care au imensă nevoie de pace.
Nu ar fi uitat nici bătrânul care inspiră demnitate şi calm regesc.
Ce frumoasă salvare ar fi!

Să pluteşti pe mări... până se linişteşte lumea...


Cum Covid 19 schimba viitorul vaccinurilor

 Analiza facuta de Joseph Mercola Fact Checked


Prin presiunea pentru vaccinarea obligatorie contra COVID-19 sau impunerea restricțiilor sociale celor care refuză, vaccinul COVID-19 deschide calea către experimentarea medicală neconsensuală a publicului larg.

De la începutul pandemiei, liderii mondiali au avertizat că distanțarea socială, purtarea măștii, restricțiile de călătorie și alte măsuri vor deveni parte a „noului nostru normal”. Și, deși vaccinul este vândut ca o modalitate de a pune capăt pandemiei și de a ne readuce la normal, nu poate, deoarece a fost evaluat doar pentru capacitatea sa de a diminua simptomele COVID-19, nu reduce riscul de infecție, spitalizare sau deces.

În timp ce unor vaccinuri COVID-19 li s-a acordat autorizație de utilizare de urgență, încă nu au finalizat nici măcar studiile clinice din etapa 3. Datele pentru unele puncte finale nici măcar nu vor fi colectate până la 24 de luni de la injectare. Ca atare, acestea sunt încă în întregime experimentale

Efectele secundare adverse ale vaccinurilor COVID-19 sunt încă relativ necunoscute. De asemenea, nu se știe dacă acestea ar putea afecta fertilitatea - o preocupare reală, deoarece vaccinul vă determină corpul să producă anticorpi împotriva proteinei SARS-CoV-2, iar proteinele spike conțin, la rândul lor, proteine ​​omologate cu sincitină, care sunt esențiale pentru formarea placentei. Dacă sistemul imunitar al unei femei începe să reacționeze împotriva sincitinei-1, atunci există posibilitatea ca aceasta să devină infertilă Vaccinul ARNm Pfizer conține polietilen glicol (PEG), iar studiile au arătat că 70% dintre oameni dezvoltă anticorpi împotriva acestei substanțe. Aceasta sugerează că PEG poate declanșa reacții alergice fatale la mulți care primesc vaccinul

În raportul său video din 24 decembrie 2020, 1,2 "Viitorul vaccinurilor", jurnalistul de investigație James Corbett analizează modul în care romanul vaccin COVID-19 deschide calea către experimentarea medicală neconsensuală a publicului larg. Așa cum a menționat Corbett, dacă instituția medicală internațională își dă drumul, nimic nu va reveni la „normal” până când oficialii din domeniul sănătății mondiale nu vor stabili definitiv că există un vaccin COVID eficient. Chiar și atunci, totuși, este posibil ca lucrurile să nu revină la normalul cu care ne-am obișnuit sau pe care îl așteptăm. De la începutul pandemiei, liderii mondiali au avertizat că distanțarea socială, purtarea măștii, restricțiile de călătorie și alte măsuri vor deveni parte a „noului nostru normal” 3. Oricum ar fi, refrenul pe care îl auzim de la Bill Gates, Dr. Anthony Fauci și o lungă listă de alți lideri mondiali este că orice sentiment de normalitate va rămâne evaziv până când sau dacă toată populația globală va fi vaccinată împotriva SARS -CoV-2

Noua lume curajoasă a vaccinurilor
„Publicul este pregătit pentru o campanie de vaccinare globală fără precedent”, spune Corbett. Cu toate acestea, o problemă majoră este că vaccinurile actuale COVID-19 sunt încă în stadiul experimental. Deși li s-a acordat autorizația de utilizare de urgență, încă nu au finalizat studiile clinice din etapa 3. Datele pentru unele puncte finale nici măcar nu vor fi colectate până la 24 de luni de la injectare.

O altă problemă este că efectele secundare adverse ale vaccinurilor COVID sunt încă relativ necunoscute datorită vitezei de urzeală "fanatice" cu care au fost dezvoltate.

Chiar dacă există un singur eveniment grav la 1000 de persoane, cumulativ ar echivala cu 100.000 de persoane care ar fi afectate de vaccin pentru fiecare 100 de milioane de vaccinați - un preț ridicat pentru o infecție care are o rată generală de fatalitate a infecției neinstituționalizate de doar 0,26% .4 Dintre cei cu vârsta sub 40 de ani, rata mortalității infecției este de doar 0,01%, ceea ce este mai mic decât cel pentru gripa sezonieră.5

Un al treilea aspect pe care Corbett îl abordează în raportul său este faptul că vaccinurile COVID-19 sunt „spre deosebire de orice vaccinuri care au fost folosite vreodată pe populația umană până acum” și „la fel de diferite pe măsură ce apar aceste vaccinuri, ele reprezintă doar chiar începutul unei transformări complete a tehnologiei vaccinului care are loc în prezent în laboratoarele de cercetare de pe planetă. "

„Amenințarea cu forțarea sau forțarea oamenilor de a deveni cobai nevoiți într-un experiment medical în curs este imorală. Dar chiar și perspectiva aplicării unor astfel de mandate ar presupune ridicarea unui sistem de supraveghere și urmărire care amenință în continuare drepturile și libertățile de bază. La urma urmei, pentru a determina cine a fost vaccinat ... va trebui să existe un sistem pentru identificarea și urmărirea fiecărui beneficiar de vaccin. ~ James Corbett”

Vaccinurile COVID-19 sunt cu adevărat la fel de eficient ca cele publicitate? 

Pe o notă importantă, în timp ce vaccinurile Pfizer și Moderna au raportat rate de succes foarte mari, „succesul” lor este măsurat doar prin capacitatea lor de a diminua simptomele COVID-19 moderate până la severe, cum ar fi tusea și cefaleea. Probabil, acest lucru ar reduce riscul de spitalizare și decese pentru persoanele vaccinate. Cu toate acestea, după cum se explică în „Cum sunt aranjate studiile privind vaccinurile COVID-19”, vaccinurile nu au fost evaluate pentru capacitatea lor de a preveni efectiv infecția și transmiterea virusului. Deci, deoarece vaccinul nu poate reduce infecțiile, spitalizările sau decesele, nu poate crea imunitate efectivă dobândit de vaccin și nu poate pune capăt pandemiei, chiar dacă acesta a fost principal punct de vânzare al vaccinului. Mai mult, după cum a remarcat Corbett: 7 „Studiile sunt susținute ca implicând zeci de mii de oameni, dar în procesul Pfizer, doar 170 dintre aceștia au fost raportate ca fiind„ diagnosticate cu COVID-19 ”în timpul procesului. Dintre aceștia, 162 au fost în grup placebo și opt au fost în grup de vaccinuri. Din aceasta, se deduce că vaccinul a împiedicat 154/162 persoane să dezvolte boala, sau „95%”. Dar, după cum subliniază chiar British Medical Journal, 8 'se raportează o reducere relativă la risc, nu o reducere absolută la risc, care pare a fi mai mică de 1% "

COVID-19 Ushers într-o rasă complet nouă de vaccinuri

Revenind la punctul principal al raportului Corbett, vaccinurile COVID-19 aflate în curs de dezvoltare nu seamănă cu niciun alt vaccin lansat vreodată. Sunt vaccinuri cu ARNm și nu funcționează ca vaccinurile convenționale. Pe scurt, ARN sunt molecule care codifică anumite proteine. ARN-ul utilizat în vaccinurile COVID-19 codifică proteina SARS-CoV-2.

Ideea este că prin injectarea acestui ARN, propriile dvs. celule vor începe să producă și să secrete proteina SARS-CoV-2. Sistemul dvs. imunitar va răspunde apoi la prezența acelei proteine ​​virale producând anticorpi. Este important să ne dăm seama că această tehnologie este complet nedovedită și nu se știe cum această programare ARN ar putea afecta sănătatea dumneavoastră în anii următori. După cum explică Corbett: 9

„Termenul„ vaccinare ”… a ajuns să se refere la procesul general de introducere a imunogenilor sau a agenților infecțioși atenuați în organism pentru a stimula sistemul imunitar să lupte împotriva infecțiilor. Dar nu așa funcționează vaccinurile cu ARNm.

Spre deosebire de vaccinare, care implică introducerea unui imunogen în organism, vaccinurile ARNm încearcă să introducă ARN mesager în organism pentru a „păcăli” celulele corpului respectiv în producerea de imunogeni, care apoi stimulează un răspuns imun ...

În ciuda argumentului omului de paie potrivit căruia opoziția față de vaccin vine exclusiv de la membrii publicului ignoranți care sunt îngrijorați de faptul că li se „injectează mircochips”, există îngrijorări autentice cu privire la siguranța pe termen lung a acestor vaccinuri provenind din comunitatea științifică și chiar și de la denunțătorii din rândul producătorilor Big Pharma. "

1 decembrie 2020, doi astfel de denunțători - Dr. Wolfgang Wodarg, fost președinte al Adunării parlamentare a Comitetului de sănătate al Consiliului Europei, și dr. Michael Yeadon, fost vicepreședinte și șef șef la Pfizer Global R&D - au depus o petiție10 solicitând Agenției Europene de Medicină să oprească studiile clinice de fază 3 ale vaccinului cu ARNm Pfizer până când vor fi restructurate pentru a răspunde problemelor critice de siguranță.

Principalele probleme de siguranță 

Cele patru preocupări cheie privind siguranța specificate în petiția11 către Agenția Europeană de Medicină sunt:
1. Potențialul de formare a anticorpilor non-neutralizatori care pot declanșa o reacție imună exagerată (denumită îmbunătățire imună paradoxală sau amplificare imună dependentă de anticorpi) atunci când individul este expus la adevăratul virus „sălbatic” post-vaccinare. Amplificarea dependentă de anticorpi a fost demonstrată în mod repetat în studiile cu vaccin coronavirus pe animale.12 În timp ce animalele au tolerat inițial bine vaccinul și au avut răspunsuri imune robuste, ulterior s-au îmbolnăvit grav sau au murit atunci când sunt infectate cu virusul sălbatic. În mod clar, vaccinul le-a crescut susceptibilitatea la virus și le-a făcut să fie mai susceptibile de a muri din cauza infecției. 

2. Vaccinul ARNm Pfizer conține polietilen glicol (PEG), iar studiile au arătat că 70% dintre oameni dezvoltă anticorpi împotriva acestei substanțe. Acest lucru sugerează că PEG poate declanșa reacții alergice fatale la mulți care primesc vaccinul. Într-adevăr, la câteva zile de la eliberarea vaccinului, au început să apară rapoarte despre persoanele cu reacții anafilactice care pun viața în pericol, 13 ducând la avertismente că persoanele cu alergii cunoscute nu ar trebui să ia vaccinul Pfizer.14 De atunci, au fost raportate reacții anafilactice de către beneficiarii de vaccinul ARNm Moderna de asemenea.

3. Vaccinul ARNm vă determină corpul să producă anticorpi împotriva proteinei spike SARS-CoV-2, iar proteinele spike conțin, la rândul lor, proteine ​​omocite cu sincitină, care sunt esențiale pentru formarea placentei. Dacă sistemul imunitar al unei femei începe să reacționeze împotriva sincitinei-1, există posibilitatea ca aceasta să devină infertilă.

Aceasta este o problemă pe care niciunul dintre studiile privind vaccinul nu o analizează în mod specific. Vaccinarea în masă a femeilor aflate la vârsta fertilă împotriva COVID-19 ar putea avea consecința devastatoare a provocării infertilității în masă dacă vaccinul declanșează o reacție imună împotriva sincitinei-1. Petiția prevede că această posibilitate trebuie „exclusă absolut” înainte ca vaccinarea în masă să aibă loc.

4. Studiile au o durată mult prea scurtă pentru a permite o estimare realistă a efectelor secundare. În funcție de efectele respective, milioane de oameni pot fi expuși unui risc inacceptabil în schimbul unui beneficiu foarte minor.

Într-un interviu - al cărui fragment este prezentat în Raportul Corbett - Del Bigtree l-a întrebat pe Wodarg cum ne putem asigura că nu ajungem să facem cea mai mare eroare științifică din istorie cu această campanie de vaccinare. Wodarg a răspuns: 16

"Protejați-vă și protejați-vă vecinii și prietenii, astfel încât aceștia să nu primească acest vaccin ... Și trebuie să vă prezentați. Trebuie să le spuneți politicienilor că îi veți învinui pentru ceea ce fac cu asta. Cred că ceea ce se întâmplă ... este o mare trădare. Suntem trădați. Și oamenii care trădează în mod normal sunt pedepsiți și nu vom uita acest lucru dacă continuă să facă acest lucru cu noi. "

Libertatea sănătății subminată în numele „urgenței"

După cum a remarcat Corbett, chiar mai fundamental decât orice preocupare specială în materie de siguranță este faptul că o campanie de vaccinare de această magnitudine, utilizând o tehnologie complet nouă, stabilește „cel mai periculos precedent de sănătate publică din istoria umanității”. Drumând cu panică inutilă, mulți sunt acum dispuși să renunțe la orice fel de libertate în numele reacției la o urgență globală de sănătate.

„Una dintre aceste libertăți esențiale este capacitatea de a refuza o procedură medicală experimentală, libertate recunoscută în Codul de la Nürnberg din 1947 și consacrată în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care prevede că„ nimeni nu va fi supus fără consimțământul liber pentru experimentarea medicală sau științifică ", spune Corbett

„În ciuda faptului că studiile clinice din jurul acestor vaccinuri experimentale sunt în curs de desfășurare și că FDA însăși admite că există„ în prezent date insuficiente pentru a face concluzii cu privire la siguranța vaccinului în subpopulații, cum ar fi copii cu vârsta sub 16 ani, gravide și indivizii care alăptează și indivizii imunocompromiși și „riscul de îmbolnăvire vaccinată în timp, potențial asociat cu imunitatea în scădere, rămâne necunoscut”, guvernele din întreaga lume se gândesc să facă aceste vaccinări obligatorii sau să oblige oamenii să le ia împotriva voinței lor accesul lor la viața publică până când se supun acestei experimentări medicale.
Amenințarea cu forțarea sau forțarea oamenilor de a deveni cobai nevoiți într-un experiment medical în curs este imorală. Dar chiar și perspectiva aplicării unor astfel de mandate ar presupune ridicarea unui sistem de supraveghere și urmărire care amenință în continuare drepturile și libertățile de bază.

La urma urmei, pentru a determina cine a fost vaccinat - și, prin urmare, cine are voie să urce într-un avion sau să acceseze un stadion sau să intre într-un magazin cu o politică de vaccinare - va trebui să existe un sistem pentru identificarea și urmărirea fiecărui beneficiar al vaccinului. "

Într-adevăr, am scris mai multe articole care detaliază modul în care urmărirea stării de vaccinare va introduce un aparat de supraveghere mai mare decât orice am experimentat până acum. Acest sistem inițial de supraveghere a vaccinului va fi în cele din urmă legat de alte sisteme digitale, cum ar fi toate celelalte dosare medicale, identificare biometrică și un sistem bancar complet digital.

Implementarea unui sistem de credit social bazat pe Google, similar cu cel implementat în China în 2018, este foarte probabil, de asemenea. În cadrul unui sistem de credit social, punctele sunt acordate sau scăzute pentru anumite tipuri de comportament. Atunci când scorul dvs. scade sub un anumit punct, pedeapsa este îndeplinită sub formă de restricții de călătorie sau incapacitatea de a obține un împrumut, de exemplu.

„Există deja aplicații precum Digital Health Pass și CLEAR Health Pass, care prevăd o lume în care ID-ul nostru biometric va fi conectat prin intermediul smartphone-urilor noastre la datele noastre de sănătate pentru a acorda sau a refuza accesul din spațiile publice și evenimentele publice”, spune Corbett. „Odată ce vaccinurile COVID sunt distribuite pe scară largă, ar fi pur și simplu o chestiune de a lega fișa de vaccinare cu aplicația pentru permisul de sănătate pentru a preveni accesul persoanelor nevaccinate la orice spațiu dat ... Vaccinul COVID prezintă guverne, agenții de informații și corporații care au un interes direct în suprimarea disidenței, monitorizarea disidenților și controlul populațiilor lor cu ocazia perfectă de a face din astfel de sisteme un element permanent al vieții de zi cu zi. După ce „amenințarea” imediată a crizei declarate de sănătate publică dispare, publicul este deja avertizat că aceste aplicații vor fi tranziționate fără probleme în monitorizarea generală a populației. ” Precedentul creat acum este unul care, în viitor, va acorda autorităților din domeniul sănătății „dreptul” de a forța asupra noastră orice număr de medicamente experimentale, vaccinuri și tehnologii în numele sănătății publice. Dacă dreptul de a refuza o procedură medicală experimentală nu este confirmat acum, întreaga populație a pământului va fi disponibilă pentru experimentare fără recurs.

Noi tehnologii medicale în curs de dezvoltare

În timp ce vaccinurile COVID-19 nu conțin microcipuri activate pentru urmărire, ne uităm într-adevăr la un viitor în care etichetele cuantice cu puncte și biosenzorii hidrogel vor fi probabil folosiți în administrarea vaccinului și vor permite mult mai mult decât simpla identificare sau urmărire a stării dumneavoastră de vaccinare.

Vor putea colecta și transmite tot felul de informații despre ceea ce se întâmplă în corpul tău. Ramificațiile transmiterii tuturor acestor date biologice către o mașină bazată pe inteligență artificială condusă de o elită tehnocratică îndreptată spre a deține toate resursele lumii este presupunerea oricui.

Deja, există un studiu în desfășurare pentru a evalua modul în care un biosenzor implantabil, care monitorizează continuu chimia corpului, poate fi utilizat ca sistem de avertizare timpurie pentru focare de boli, atacuri biologice și pandemii, prin trimiterea unui semnal atunci când detectează apariția unei infecții. Alte tehnologii medicale în curs de dezvoltare includ:

Vaccinuri comestibile
Sisteme de administrare a vaccinului controlate de la distanță - De exemplu, o sferă cu plasă de hidrogel care conține un vaccin poate fi injectată sub piele și, atunci când înghiți o anumită substanță care dizolvă hidrogelul, vaccinul este eliberat. Dovada conceptului pentru acest lucru a fost demonstrată în 2014
Nanoroboti ADN autonomi care pot transporta sarcini utile moleculare în celulele voastre
Microdispozitive care schimbă forma numite „teragrippers” care, atunci când sunt introduse în tractul gastro-intestinal, extind administrarea medicamentului

După cum a remarcat Corbett:
"Nanoboti. Dispozitive bioelectronice care schimbă forma. Vaccinuri controlate de la distanță. Aceasta nu este chestiunea științifico-fantastică, ci a faptului științific, iar precedentul care este stabilit în timpul erei COVID pentru a grăbi utilizarea tehnologiilor medicale experimentale și nedovedite pe spate. a unei crize declarate este același precedent care ar putea fi folosit pentru a împiedica publicul aceste tehnologii injectabile în viitor ...

Aceste produse injectabile fac parte dintr-un sistem elaborat de control biologic, economic și politic care este finanțat de existența unor interese speciale puternice. "

Fapte incontestabile

In timp ce elita tehnocratică din spatele Marii Resetări insistă că nu există nimic nefaste în niciuna dintre aceste tehnologii experimentale, inclusiv vaccinurile ARNm, faptul că ne vor conduce într-un viitor pe care o mare majoritate a oamenilor nu l-ar alege niciodată, având în vedere șansa, pare inevitabil. Note Corbett: 20 „În pofida protestelor celor care au ca interes Bill Gates, care au un interes financiar în aceste vaccinuri experimentale și ale corporațiilor Big Pharma care vând aceste vaccinuri, precum și ale guvernelor cărora li se acordă mită21 de către cartelul internațional de sănătate publică pentru a achiziționa aceste vaccinuri și publicului să le accepte și mass-media corporativă care se bazează pe aceste corporații Big Pharma pentru dolarii lor publicitari, unele fapte despre aceste noi vaccinuri împotriva coronavirusului sunt incontestabile: • Sunt cele mai grăbite vaccinuri dezvoltate vreodată. • Producătorii au primit imunitate totală împotriva răspunderii în cazul în care vaccinurile lor experimentale cauzează răniri.22 • Studiile clinice care testează siguranța acestor injecții nu sunt finalizate, ceea ce înseamnă că fiecare membru al publicului care ia una este acum un cobai uman într-un experiment medical în desfășurare cu populația planete

• Vaccinurile cu ARNm Pfizer și Moderna sunt ele însele parte a unei clase experimentale de injecție care nu a fost niciodată dată publicului; • Aceste vaccinuri nu au fost testate pentru capacitatea lor de a preveni infecția sau răspândirea SARS-CoV-2 și nu sunt destinate acestui lucru. • Și nu există absolut date pe termen lung despre aceste vaccinuri pentru a determina care pot fi efectele lor asupra fertilității, potențialului de amorsare patogenă, 23 sau orice altă reacție adversă gravă. Faptul că acesta reprezintă cel mai nesăbuit și descumpănit experiment din istoria lumii este de necontestat. Niciodată nu au fost presate miliarde de oameni să se supună unei proceduri medicale complet experimentale și invazive pe baza unei boli cu o rată de supraviețuire mai mare de 99% ... Cu siguranță, cei care doresc să fie subiecții de testare în acest experiment în curs ar trebui să fie liberi să se transforme în cobai pentru producătorii Big Pharma. Însă fiecare mandat sau constrângere de a forța vaccinul asupra unui destinatar care nu dorește creează un precedent periculos, un precedent care va duce într-o zi la o populație urmărită și supravegheată, incapabilă să reziste următoarei generații de bioelectronică injectabilă. Acesta nu este un joc, nu este un test. Miliardelor de oameni li se cere să participe la un experiment gigantic, nu doar un experiment de tehnologie medicală, ci un experiment de conformitate și încredere oarbă. Presiunea de a spune da și de a merge împreună cu mulțimea în acest experiment este enormă. Dar dacă pierdem libertatea de a spune „nu” la acest lucru, atunci putem pierde controlul asupra autonomiei noastre corporale - și, în cele din urmă, asupra umanității noastre - pentru totdeauna ”.

One of the Most Powerful Videos I've Ever Seen

The following video from Barbara Loe Fisher is one of the most powerful videos that I have ever seen. I am hopeful that watching this video will inspire you to take up the cause and join the fight for vaccine freedom and independence.

There is a cultural war and collusion between many industries and federal regulatory agencies that results in a suppression of the truth about vital important health issues. If this suppression continues we will gradually and progressively erode our private individual rights that our ancestors fought so hard to achieve. Please take a few minutes to watch this video.




Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune


Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

(40-51 minutes)

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români.

Dar poate o națiune să existe, dacă pe oameni nu-i mai unește nimic, dacă nu mai au nimic în comun? Dacă nu se mai simt nici solidari cu semenii lor, nici responsabili pentru binele acestora? Dacă nu mai sunt loiali nimănui, nici măcar propriei țări? Și poate o țară să existe fără națiunea ei și fără loialitatea cetățenilor ei? Dispariția comunității naționale, a solidarității naționale, a națiunii va fi urmată de dispariția statului național și de înlocuirea lui cu un stat federal, european sau global, în care foste popoare neînsemnate ca noi, la început nu vor conta, iar mai apoi vor dispărea cu desăvârșire. Am mai spus-o, națiunea română a fost construită prin efort solidar și de durată, iar prezervarea sa cere, de asemenea, efort și voință. Ca să nu dispară, națiunea trebuie menținută în viață și ajutată să crească și să se dezvolte, prin educație, prin cultură, prin promovarea unor principii și valori comune, naționale mai întâi și universale mai apoi, prin cultivarea sentimentului comuniunii cu semenii și cu țara. Fărâmițarea comunității naționale în indivizi preocupați în exclusivitate de binele personal, transpus în principal în a avea bani, și complet indiferenți, dacă nu chiar ostili și disprețuitori față de concetățeni și față de țară va duce la slăbirea națiunii și în final la dispariția ei și a statului național. Ceea ce s-ar potrivi foarte bine cu scopurile mișcărilor globaliste neoliberale și ale corporațiilor așa-zis multinaționale, dar care, în fapt, sunt mai degrabă transnaționale, postnaționale sau chiar antinaționale.

Despre legătura dintre neoliberalismul global și demantelarea sistematică a națiunii române,     prin distrugerea programatică a sistemului de învățământ din România, scrie Mircea Platon în recenta și consistenta sa lucrare intitulată „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”. Această carte demonstrează cine și cum a distrus și continuă a distruge învățământul românesc, care sunt cauzele și originile crizei educației din România, de ce criza și reformele din domeniu nu se mai sfârșesc. Scrisă cu rigoarea istoricului deprins cu sursele, cu patosul loialității față de semeni și țară și cu talentul scriitorului celebru, „Deșcolarizarea României” este greu de încadrat într-o singură categorie, fiind în egală măsură studiu antropologic, studiu sociologic, studiu istoric și, de ce nu, studiu pedagogic.

Una dintre tezele fundamentale ale acestei lucrări este că dezastrul școlii românești „nu e dezastrul școlii românești, ci dezastrul societății românești în derivă, care a intervenit abuziv, fraudulos, mercenar și amatoricesc în mecanismele interioare ale școlii românești” (p. 58-59). Societatea românească trece printr-o profundă „criză antropologică”, iar aceasta are un impact major asupra școlii (p. 22), scrie autorul. A doua teză spune că reforma educației este cea care a produs criza sistemului de învățământ românesc. 

Prima parte a lucrării, intitulată „Omul” și cuprinzând trei capitole, prezintă lunga serie de presiuni extercitate de tot felul de actori asupra școlii, în direcția reformării ei. Aceasta descrie, totodată, tipul de „om nou” pe care școala românească actuală își propune să-l formeze, precum și consecințele imediate și ușor vizibile ale reformei. Poate că cea dintâi și cea mai puternică presiune a venit (încă vine?) de la anticomuniștii de serviciu, care de 30 de ani încoace tot suțin că învățământul românesc este unul de factură comunistă și că de aceea el trebuie reformat. „Totul, în școala românească, e privit de necruțătorii luptători anticomuniști, reformiști sau antreprenori ai învățământului și societății românești, ca simptom comunist”. De la temele pentru acasă la obligativitatea de a învăța, de la existența profesorilor și a inspectoratelor școlare, la predarea unor reguli gramaticale sau date istorice, de la operele și autorii studiați la manuale și orare, de la disciplină școlară la planurile cadru, totul „e considerat  un reziduu sau, și mai rău, o apoteoză a comunismului” (p. 14-15). De fapt, acesta este doar un pretext, altele fiind rațiunile care impun reforma – ceea ce nu înseamnă că nu ar exista și naivi sinceri, care chiar cred în ideile propagate de „experții” plătiți foarte gras pentru a „informa”, adică pentru a face propagandă pro-reformă.

Un alt argument-pretext invocat de reformiști este acela că școala românească este una învechită, de secolul al XIX-lea, neadaptată deci „vremurilor în care trăim”, depășită de realitățile zilelor noastre, inadecvată nevoilor prezente și viitoare de pe piața muncii globale. Educația „veche”, „tradițională”, „clasică” – fie ea de secol al XIX-lea, fie ea mai recentă, de „factură comunistă” – trebuie, se afirmă în mediile reformiste, înlocuită de „noua educație”, una centrată pe acțiunea și pe experiența directă a elevului, pe dezvoltarea creativității sale, una diferențiată și ferită de predare și învățare, în care profesorul creează sistuații în care elevul descoperă singur tot ce a produs umanitatea în lunga sa existență, o educație care nu transmite cunoaștere, ci facilitează formarea de competențe. La școală, elevii trebuie să primească nu cunoștințe, ci „educație pentru viață” în cel mai concret sens. Școala să-i învețe să se spele pe mâini, să mănânce fructe, să fie antreprenori și „să facă bani”, să treacă strada, să aleagă la ce emisiuni TV să se uite sau cum să nu devină victimele unor demenți pe internet. De fapt, susține Mircea Platon – și sunt complet de acord –, ne aflăm în fața unei radicale schimbări de paradigmă la nivel de filosofie educațională, întrebarea fundamentală fiind „care este rolul școlii în societate”. La această întrebare se răspunde astăzi foarte diferit de cum s-a răspuns acum un veac și mai bine.

Articularea sistemului de învățământ românesc în secolul al XIX-lea s-a făcut în strânsă legătură cu edificarea statului național român modern, iar atunci rolul școlii, asumat de creatorii de națiune, a fost acela de a educa poporul, de a ridica nivelul de cultură și instrucție al maselor. În felul acesta se asigura, între altele, „mobilitatea socială”, adică se permitea indivizilor să rupă, prin muncă și studiu, barierele propriei clase sociale, furnizând astfel noului stat național „cadre instituționale competente” (p. 63). Potrivit lui Spiru Haret, învățământul avea trei obiective: „În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni” pentru țara lor. „În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”.[1] „Intrarea românilor în zodia modernității în secolul al XIX-lea a însemnat intrarea în zona disciplinei instituționale – a sistemului de educație pus la punct de Spiru Haret, de exemplu” (p. 64), scrie Mircea Platon. Un stat modern nu poate exista și nu poate funcționa fără instituții puternice, pe care le pot ridica doar elitele. „Între, să zicem 1848 și 1948, românii «au ars etapele», realizând unirea, independența și modernizarea instituțională a României. Traumatică, punând lumea tradițională țărănească în fața unor procese și instituții pe care cu greu le putea înțelege și controla, această etapă a beneficiat totuși de avantajul de a fi ghidată de elite organice, selectate fie din rândul boierimii generoase și cu dare de mână, fie din rândul unei țărănimi trecute printr-un sistem de școlarizare care avea menirea de a furniza României monarhice cadre instituționale competente” (p. 62-63).

Legea învățământului din 1948 păstra caracterul  de furnizor de cunoștințe generale pentru mase al școlii obligatorii. Învățământul „urmărea” atingerea următoarelor obiective: „a) înlăturarea neștiinței de carte; b) lărgirea și democratizarea învățământului de bază pentru a cuprinde pe toți copiii de vârstă școlară, precum și pe neștiutorii de carte; c) educarea tineretului în spiritul democrației populare și ridicarea nivelului cultural al poporului; d) îndrumarea folosirii timpului liber al elevilor, prin organizarea activității extrașcolare, legând școala de familie și de viața socială din mediul înconjurător; e) pregătirea cadrelor medii și superioare de specialiști, pe baze științifice, care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și constituirii societății socialiste; f) pregătirea personalului didactic necesar învățământului; g) formarea de cercetători și creatori în toate domeniile științei și culturii”. „Disciplinele de bază” erau „limba și literatura, istoria și geografia națională, matematicile, științele naturii, educația fizică”.[2]  În 1968, noua lege a educației avea ca scop „însușirea, de către cetățeni, a culturii generale și a cunoștințelor necesare exercitării unor profesiuni utile societății, formarea concepției lor materialist-dialectice despre natură și societate, educarea intelectuală, morală, estetică și fizică, cultivarea dragostei lor față de patrie și popor, față de idealurile de pace și progres social. Învățământul se dezvoltă în strânsă legătură cu progresele știintei și tehnicii, cu cerințele economiei și culturii, ale construcției socialismului și comunismului.”[3]

În ciuda ideologizării învățământului, scrie Mircea Platon, perioada comunistă „s-a caracterizat prin extinderea procesului de modernizare, prin extinderea rețelelor de școli, spitale, instituții de învățământ și cercetare, prin crearea de infrastructură pentru baza industrială și agricolă” (p. 63).  După cum se nota într-un raport realizat de americani în 1978, când o nouă lege a învățământului a fost adoptată, „obiectivele programatice ale educației generale” din România erau „de a ajuta elevii să-și pună bazele culturii generale, să-și îmbunătățească dezvoltarea intelectuală și fizică, să încurajeze aprecierea valorilor etice și estetice, să facă să progreseze educația moral-civică, să cultive dragostea de muncă și să pregătească elevii, în funcție de aptitudinile lor specifice, fie pentru continuarea studiilor, fie pentru a intra în câmpul muncii”. Potrivit aceluiași studiu, curricula cuprindea o „echilibrată ofertă de umanioare, studii sociale, științe și pregătire tehnică și fizică” (p. 29).

„Școala comunistă”, observă Mircea Platon, „era de fapt școala interbelică pavoazată comunist” (p. 29-30). „Dincolo de jargonul marxist care împăna unele manuale, dincolo de orele de informare politică, de PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei), de Constituție și de Materialism dialectic, pe care eram siliți, profesori și elevi, să le înghițim”, scrie autorul, „școala românească dintre 1948 și 1989 a reușit să-și păstreze profilul interbelic”, a rămas „o instituție în care puteai să te antrenezi pentru exercițiul distanței de o eră coclită”, iar aceasta s-a putut pentru că existau „pregătire școlară serioasă, examene serisoase (teze, treapta I, treapta a II-a, Bacalaureatul, admiterea la facultate), atmosfera de respect față de profesori, carte și școală”, iar acestea „îți dădeau certitudinea că există ceva dincolo de minciuna comunistă, că ești validat într-un sistem, cel școlar, care te ajuta să crești și îți dădea instrumentele necesare pentru a învăța să stai pe propriile picioare și să te orientezi. În mod cert, certitudinile la care ajungeam noi, în mod individual, prin studiu, în acel context socialist, erau mai solide decât certitudinile induse colectiv, prin propagandă, în actualul context capitalist” (p. 28-29).               

Legea Educației Naționale nr. 1/2011, care este astăzi în vigoare, stipulează că „misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare” (p. 104). „Idealul educaţional al şcolii româneşti”, continuă Legea din 2011, „constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”.[4] Propunerile de reformare a învățământului avansate ulterior de Ministerul Educației și de ISE (Institutul de Științe ale Edcației), sub forma programului „Educația ne unește”, sau de președintele Klaus Johannis însuși și de experții acestuia, sub titlul „România educată”, pornesc – observă Mircea Platon – de la aceleași premise globaliste, care urmăresc, de fapt, crearea de forță de muncă ieftină și de consumatori fidelizați, pentru o piață globală în continuă schimbare.

Mircea Platon argumentează că rolul școlii ar trebui să fie altul însă, anume să pună bazele culturii generale a elevilor, să transmită și să asigure însușirea cunoștințelor elementare, să garanteze mobilitatea socială bazată pe merit și muncă, să pună bazele pentru formarea cadrelor de specialitate capabile să asigure funcționarea corespunzătoare a unor instituții naționale, fără de care un stat național nu poate să existe. „Unul dintre motivele pentru care în România e greu să se înțeleagă om cu om e criza instituțiilor” (p. 63), scrie autorul. Comparând calitatea învățământului de dinainte de 1989 cu urmările reformelor din ultimii 20 de ani, urmări transpuse, de exemplu, în rezultatele dezastruoase obținute de elevi la evaluările naționale sau internaționale standardizate (Evaluările Naționale la finalul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a, Bacalaureatul, testele PISA etc.), evaluări ale căror subiecte nu pot fi niciodată comparate ca dificultate cu subiectele care se administrau la examenele de dinainte de 1989, nu putem decât să constatăm că reformele noastre „moderne”, „creative”, „active”, în fapt, nu funcționează sau, mai mult, că sunt o rețetă pentru dezastru.   

Autorul pledează că „școala are rolul de a-i face copilului un tur de orizont, de a-l introduce în științe. Acesta e rolul practic, scopul întregii activități care se desfășoară sistematic-organizat în cadrul școlii: antrenarea minții, descoperirea vocației sau a talentelor și educarea voinței prin instrucția oferită de acest tur de orizont al realizărilor minții umane, naționale și universale” (p. 59). Mai mult, „datoria școlii este să le antreneze copiilor competențele care nu pot fi antrenate acasă, trebuie să le risipească ignoranța care nu poate fi risipită acasă, mai ales în condițiile unei societăți în care ordinea socială a fost dată peste cap de o mobilitate socială rapidă, bazată nu pe muncă și merit, ci pe bani obținuți din «descurcat» și «țepe»” (p. 42). În opinia autorului, „locul vieții nu poate fi luat de școală” (p. 42) și nu trebuie să fie luat de școală. Deprinderile de igienă personală, regulile de bună purtare, bunul simț se învață și se antrenează acasă, în familie, în comunitate, iar școala, cel mult, „le rafinează” (p. 42), fără a fi nevoie să inventeze câte o nouă disciplină școlară pentru fiecare în parte. Oricum, atâta timp cât nu există consecințe corespunzătoare faptelor, școala nu îi educă pe elevi nici pentru școală, nici pentru viață. „La temelia experienței de viață există experiența consecințelor” (p. 44), care însă lipsește cu desăvârșire în școala succesiv reformată, unde notele sunt negociate, unde profesorii sunt umiliți de părinți și elevi impertinenți, unde obraznicia și comportamentele anti-sociale sunt ignorate sau lăudate, unde regulamentele școlare nu se aplică. În aceste condiții, „școala nu-i poate pregăti pe copii decât pentru un comportament obraznic consumerist, vulgar utilitarist” (p. 45). Or, școala ar trebui să dezvolte elevilor „competențele intelectuale, adică de înțelegere a lumii”, de risipire a ignoranței. „Școala are a se ocupa de cultură, iar părinții au a se ocupa de natură”. Cu tristețe, autorul concluzionează că „ceea ce se întâmplă azi e că școala, sub presiunea părinților și a experților corupți, generatori de cultura degradată, tinde să cultive și să genereze o natură degenerată. Rezultatul acestei combinații, de părinți și experți care reprezintă cultura degradată și de școală care reprezintă natura degenerată, e selecția inversă” (p. 45).

Dacă ne uităm la idealul educațional, așa cum este el definit de Legea Educației Naționale, putem ajunge la concluzia că România nici nu trece, de fapt, printr-o criză a educației, pentru că acel ideal educațional pare să fie într-adevăr atins. Școala formează un individ de tip nou, „autonom”, preocupat de „împlinirea personală”, cu „spirit antreprenorial”, integrat pe piața muncii din Uniunea Europeană și de aiurea. „Infrastructura mentală” a acestui om nou pare, într-adevăr, să fie „în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării”. Cum se traduc toate acestea în practică? Mircea Platon ne explică: elevul generic nu-și mai însușește cunoștințe, nu mai învață, nu mai memorează, nu mai știe nimic, nu-l mai interesează nimic, este obraznic, incult și impertinent, are rezultate modeste sau foarte slabe la evaluările standardizate. Scopul său în viață este acela de „a face” bani, iar succesul este definit prin a avea bani, prin a fi arogant, mârlăn, șmecher, prin a „se realiza” – de preferat în străinătate, pentru că numai străinătatea și integrarea acolo te validează cu adevărat ca om de succes. Omul nou creat de școala nouă emigrează, își schimbă profilul muncii cu ușurința cu care își schimbă șosetele – „educație pe tot parcusul vieții”, de! –, este mână de muncă ieftină și consumator loial pentru companiile multinaționale. Nu contează că nu vorbește corect nicio limbă, nici măcar pe a mamei sale, contează că este bine „integrat social” în societatea globalistă consumeristă. Acesta este elevul generic. Elevul excepțional, non-generic, socotit uneori chiar „genial” studiază la colegii de top sau la școli private, face meditații, memorează, își însușește cunoștințe, exersează , are acces la o bază materială la care elevii generici, despre care se presupune că și ei trebuie să învețe prin descoperire și experiență personală, nici nu pot visa. Elevul excepțional funcționează într-un mediu școlar prezentat drept „modern” și „creator”, dar care este, în fapt, mult mai aproape de școala „clasică”/„tradițională” decât se crede. Elevul non-generic are rezultate bune la evaluările naționale standardizate, poate lua chiar nota 10 la Bacaluareat și ne poate fi prezentat drept model absolut la televizor. Cu toate acestea, nici măcar acești elevi excepționali, non-generici, „geniali” nu vor putea rezolva vreodată subiectele care se dădeau cândva la examenele de treapta I sau a II-a sau la examenul de Bacalaureat. (Sau pot?) Cu toate acestea, și pentru elevii excepționali scopul vieții este, mult prea des, tot „să facă bani” din „antreprenoriat” și „să se realizeze”, dacă se poate, tot în străinătate. Și ei sunt șmecheri și aroganți. Nici ei „nu merită țara pe care au”, căci sunt prea buni pentru ea. Societatea românească actuală este una anomică, în care nu mai există niciun sens comun, niciun scop comun, niciun țel comun, niciun bun-simț comun, scrie cu tristețe și revoltă Mircea Platon (p. 63). Corect, dar este o societate perfect racordată la „contextul globalizării”, populat de „individualități autonome” și utilitariste.

Noile teze educaționale se traduc în realitate și prin faptul că, în România, 40% din știutorii de carte sunt analfabeți funcțional, că rata abandonului – un fenomen care aproape că nu exista în 1989 – a ajuns la cote monstruoase, că 2 % din populația țării (peste 300 de mii de oameni) trăiesc din videochat, că România este pe primul loc în UE la traficul de copii și de femei, că mulți români sunt iar analfabeți de-a dreptul.

Elevii refuză să studieze și pentru că li s-a insuflat ideea că totul în viața lor de școlar trebuie să aibă o utilitate imediată („de ce trebuie să învăț/să știu eu asta?”) și că școala este joc și relaxare, ca o plimbare prin mall. Iar părinții, în majoritatea lor, sunt de acord. O altă presiune pentru reformarea învățământului a venit/vine de la părinți și elevi. Părinți care vor să asigure succesul în viață al odraslelor, fără însă ca acestea să muncească, să învețe, să studieze. Mulți dintre acești părinți sunt, de fapt, oamenii fără educație serioasă și fără cultură adevărată ei înșiși. Ei sunt cei care cer performanță și creativitate, gândire critică și competitivitate, opunându-se însă temelor pentru acasă, studiului temeinic, disciplinelor clasice de studiu, existenței notelor, orarelor, manualelor, disciplinei școlare etc.

Pentru că nu a avut și nu are elite adevărate sau pentru că elitele adevărate nu sunt dornice să se manifeste în spațiul public, preferând prea des turnul lor de fildeș, unde propagandiștii de serviciu nu-i vor ataca, educația a fost distrusă sistematic de asaltul părinților inculți, al elevilor leneși, al ONG-urilor finanțate nu se prea știe de cine cu milioane de dolari și de euro și al celor mai corupți autoproclamați „experți în educație”. Dacă secolul al XIX-lea a avut elite care au creat România modernă ca stat național,  pseudo-elita actuală, care populează agresiv spațiul public (un spațiu mult prea des redus doar la ceea ce se vede la TV), promovează anti-intelectualismul, individualismul, egocentrismul, utilitarismul. „Valorile” lor sunt profitul material și banul. Operele lor de căpătâi sunt privatizarea educației și a sănătății. „Elita” noastră închipuită, dar vizibilă public, nu se simte solidară cu „poporul” din care se trage. Poporul e „prost”, „incult”, „leneș”, „nespălat”.  „Actuala implozie identitară” a României, scrie Mircea Platon, „are de-a face cu refuzul «elitei» din România de a articula poporul într-o națiune” (p. 90). Însă, continuă acesta,

„Nu e normal să li se spună românilor, de dimineață până seara, pe toate posturile, că «românii sunt proști» sau «murdari» sau «așa suntem noi». Pentru că aceste vorbe nu sunt spuse din intenție pedagogică, pentru a îndrepta o stare de lucruri, ci pentru a ne condiționa negativ, pentru a ne săpa încrederea în noi. (…) Românii, aidoma altor neamuri, alcătuiesc o națiune care se cere structurată. Acesta e rolul elitelor (nu al elitei…, ci al elitelor, adică al celor mai buni din toate domeniile.) Dacă elitele nu își fac treaba, corpul social e inert, adică lăsat pradă paraziților și descompunerii. Pentru ca elitele să-și facă această datorie, trebuie create sau întărite instituțiile, adică pârghiile de transmitere a valorilor, pârghiile de modelare, întărire și perpetuare a modului nostru de viață. Nu putem trăi ca și cum binele ar trebui să fie rodul întâmplării, al unui impuls individual. Binele nu e al nostru, ci al celorlalți, al celor cu care suntem în comuniune, în diferite feluri, dar întotdeauna în Adevăr. (…) Regulile, principiile care ar trebui să ghideze educația, viața culturală, conviețuirea noastră în societate nu trebuie lăsate la voia întâmplării”(p. 92-93). Educația în pas cu vremurile nu este o soluție, pentru că, „la urma urmelor, o societate în continuă schimbare are nevoie de un sistem de repere fixe” (p. 93).

Cea de-a doua parte a lucrării, intitulată „Școala de ieri” și cuprinzând trei capitole, ne demonstrează nouă tuturor, în general, și reformiștilor agresivi, în special, că „educația nouă” și că „școala nouă” nu sunt  tocmai așa de… „noi”. Această secțiune a lucrării se constituie, de fapt – în expresia autorului –, într-o „cercetare asupra originilor intelectuale ale actualei tentative de a reforma învățământul românesc” (p. 105). Vorbind astăzi despre școala centrată pe elev, despre renunțarea la memorare, despre dezvoltarea creativității elevilor, despre învățarea prin participarea activă a acestora, despre școala pentru viață, despre implicarea familiei în viața școlii, despre legătura dintre teorie și practică, despre aplicabilitatea practică a cunoștințelor teoretice, despre educația extrașcolară, despre cât de „noi” sunt toate acestea, reformiștii nu dovedesc decât ce puțină cultură au în materie de istorie pedagogică autohtonă sau de aiurea, despre cum vor ei să redescopere roata – căci multe dintre aceste idei s-au pus în practică, la clasă, și înainte să reformeze ei învățământul, dar s-au aplicat altfel. Aratând că „toate-s vechi și nouă toate”, Mircea Platon ne prezintă dezbaterile de la începutul secolului al XX-lea privind „învățământul educativ” versus „învățământul instructiv”  sau „școala instructivă” versus „școala creatoare” și ne dovedește că „premisele și frazeologia «școlii noi/creatoare/educative» de la 1910-1920 [sau de mai târziu] sunt identice premiselor și frazeologiei școlii românești din ultimii 20 de ani” (p. 99). Problema ține de cum sunt puse în practică aceste premise teoretice. Dacă, de exemplu, „educația centrată pe elev” înseamnă că predarea și învățarea/însușirea de cunoștințe dispar din școală, că predarea se transformă exclusiv în crearea de situații în care elevul descoperă singur (absolut orice) și că el va ști (i.e. va învăța) doar ce a descoprit singur, atunci să facem bine să nu ne mai mirăm că nimeni nu mai știe nimic.

Autorul arată că ideile care stau la baza reformei actule în educație își au originea, de fapt, în pedagogia de factură anti-intelectualistă care s-a dezvoltat în spațiul anglo-saxon începând cu anii 1920 și care au dus mai târziu la distrugerea sistemului public de educația din SUA, Canada și Marea Britanie, totul „în numele școlii creatoare, al simplificării programelor, al adaptării la viață, al înlocuirii studiului clasicilor literaturii cu bălăcirea prin băltuțele «modulelor» interdisciplinare despre nimicul sincronic și al libertății copiilor de a descoperi singuri teoremele lui Pitagora, matematica lui Euclid, fizica lui Newton și calculul infinitezimal al lui Leibniz”. Mircea Platon observă că acest tip de teorie pedagogică și urmările sale la nivel de sisteme școlare și-au primit în străinătate partea lor de critică foarte aspră, dar că acest aspect tinde a rămâne complet necunoscut pe la noi (sau complet necunoscut experților reformiști). Autorul notează că în spațiul anglo-saxon, distrugerea învățământului public este camuflată (și cârpită) parțial de școlile private, unde persistă un învățământ de factură clasică, tradițională, axat pe predare și însușire de cunoștințe, pe disciplină școlară și pe rigoare științifică, și parțial de importul de specialiști formați în manieră clasică prin alte țări și pe alte continente – o soluție pe care, însă, România, țară lipsită de resursele financiare ale SUA, de exemplu, nu și-o va permite niciodată.

România „a avut mereu o școală de împrumut” (p. 121). În secolul al XIX-lea a împrumutat „învățământul clasic, de model francez (cu elemente germane, pe filieră țaristă)” (p. 120), un model care a rezistat în comunism, în ciuda înghesuirii sale în strâmtele cadre ideologice ale vremii. Acum, importă modelul anglo-saxon, unul „«deschis», bazat pe «creativitate», «personalizat», astfel încât să încurajeze predispozițiile fiecărui elev în parte, «empiric», lăsând elevul să redescopere singur roata punând întrebări neorientate de cunoștințe prealabile, a căror însușire, desigur ar cere memorie, structură, disciplină” (p. 120), un model deja dovedit prin alte părți ale lumii, inclusiv în Africa sau America de Sus, ca fiind de-a dreptul dezastruos.

Sub titlul general „Reforma de azi”, ultima și cea mai consistentă parte a cărții cuprinde alte 10 capitole, care ne deschid ochii cu privire la autorii reformei, la scopurile și finanțatorii lor. În România, se plănuiște  reforma educației de la începutul anilor 1990. În 1998, prima reformă majoră a educației a lovit sistemul, ireversibil, și de atunci, periodic, Ministerul Educației, ISE, experții Băncii Mondiale, intelectualii unui președinte sau ai altuia, patronii de școli private, directori de ONG-uri cu finanțări străine și obscure, Consiliul Elevilor sau părinții tot reformează educația.       

Întrebând cine sunt „arhitecții” reformei, Mircea Platon  constată că autorii acesteia nu se prea cunosc cu nume și prenume. Există, în schimb, niște „grupuri de lucru” formate nu se prea știe de cine. Între instituțiile-autoare de reformă a învățământlui românesc găsim, de jure, Ministerul Educației Naționale și ISE și, de facto, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Fundația Soros pentru o Societate Deschisă și o armată de ONG-uri finanțate de entități străine. Până și Peace Corps sau Procter & Gamble ne-au dau lecții în materie de reformă a educației! Ideea că Banca Mandială, Fundația Soros, Peace Corps sau Procter & Gamble ar fi experte în reforme educaționale – necesare României sau oricui – ne-ar putea părea, pe bună dreptate, ridicolă, dacă nu ar fi produs în practică atât de mult rău. Iar societatea românească, educată – potrivit lui Mircea Platon „condiționată negativ” – de „elita” publică să creadă că românii sunt „răi” și „proști”, crede aprioric că tot ce vine din străinătate e „bun”, „frumos” și „drept”.  

Într-un rezumat mai mult decât prozaic, ingineria (educațională, socială, financiară?) ar sta cam așa: o instituție străină (să zicem Banca Mondială) angajează o armată de experți (proprii său străini) ca să evalueze starea învățământului dintr-o țară (cum ar fi România); experții, pe care nu-i cunoaștem, de regulă, după nume, dar care sunt plătiți de Banca Mondială regește, ajung la concluzia (să ne mirăm?) că învățământul din țara respectivă este o nenorocire (poate e „comunist”, „nedemocratic” și „autoriar” sau poate e „învechit”, „tradițional”, „neadaptat vremurilor” și… „nedigitalizat”); prin urmare, experții naționali fac recomandări de refomare, preluând indicațiile Băncii Mondiale în cele mai mici detalii; instituțiile naționale (cum ar fi ministerul învățământului sau ISE de la noi), din care banca străină și-a racolat experții pe care i-a plătește regește și care experți au poate chiar funcții de conducere în instituțiile naționale) își însușesc aceste critici și recomandări și trec la „implentarea” reformei; însă reforma are nevoie de mulți bani, pe care țara respectivă îi obține din împrumuturi de sute de milioane de dolari/euro tocmai de la… Banca Mondială; după un timp, experții naționali, responsabili cu reforma, raportează succesul absolut al proiectului și creșterea calității învățământului, dar nu trece prea multă vreme și iar vine un for străin (poate chiar aceeași Bancă Mondială), care găsește noi bube în sistemul de educație „învechit” și „tradițional” și care folosește noua „oportunitate de afaceri”, recomandând o altă reformă, pentru care acordă, firește, cu grația-i știută, alt împrumut. Și tot așa… Acum, în România, tocmai a răsărit „oportunitatea” oferită de pandemia cu noul coronavirus, iar Banca Mondială ne-a sărit, iar, în ajutor cu niște sute de milioane de euro împrumut, ca să „digitalizăm” învățământul. Așa cum experții ISE înșiși o spun în publicațiile și raportele lor, „România a fost ținta majorității proiectelor educaționale ale Băncii Mondiale și a beneficiat de fonduri importante de la Uniunea Europeană și Societatea Deschisă pe lângă surse bilaterale” (p. 381).

Descriind mecanismul prezentat mai sus, Mircea Platon este de părere că „neoliberalismul educațional predicat și pus în practică peste tot în lume de Banca Mondială este unul anarho-tiranic, care urmărește dizolvarea autorității și modelelor naționale de învățământ, prin încurajarea mișcărilor centrifuge (manuale, pedagogii, surse de autoritate alternative, scopuri marginale transformate în obiective principale (ș.a.m.d.), pentru a transfera apoi sediul autorității și pârghiile de putere educațională la nivel supranațional” (p. 356).  Acesta să fie oare sensul aderării Universității București, în anul 2019, la rețeaua de universități europene CIVIS , care își propune să devină la un moment dat o entitate unică, o „Universitatea Europeană”, cu „statut juridic propriu” și cu „mecanisme decizionale și instanțe manageriale proprii” (p. 258-259).     

Continuându-și investigația cu privire la cine sunt „arhitecții” reformei, Mircea Platon descoperă și niște oameni, care sunt însă „mai puțin specialiști în pedagogie, și mai mult «motivational speakers», «public relations people» și agenți electorali deghizați în experți în educație” (p. 150). Între aceștia se regăsesc și Mihaela Apetrei – care se autointitulează „senior trainer pentru public speaking, expert în comunicare, speaker motivațional” (p. 151); Marian Staș – absolvent al Academiei Militare, fondatorul asociației CODECS pentru Leadership, asociație care a oferit (oferă?) cursuri de formare prin diferite CCD-uri (Case ale Corpului Didactic) din țară, Staș fiind el însuși formator plătit de un CCD sau altul ca să-i (re)formeze pe profesori; Tincuța Apăteanu – fost coordonator de comunicare la Rompetrol, fost director al fundației „Dinu Patriciu”, președintele ONG-ului Edusfera, ONG care acum oferă, prin CCD București, cursuri de formare întru digitalizarea învățământului preuniversitar; Florian Colceag – așa-intitulatul „antrenor de genii”, care (zic unii critici) declară orice puști „geniu”, dacă mamă-sa plătește taxa de „evaluare”; Colceag este totodată președinte al asociației EDUGATE și al IRSCA Gifted Education România, organizația inițiatoare a legii privind copiii supradotați; Oana Moraru – „consultat educațional”, patron de școală privată, care însă reformează sistemul public de educație și care vrea învățământ privat, dar cu bani de la stat; Ștefan Vlaston – membru în mai multe partide politice (Noua Republică, PMP), președintele asociației EDU CER, care are și ea o istorie mai mult decât relevantă. Există și o altă categorie de experți, precum Alexadru Crișan, cercetător în cadrul ISE și președinte al Consiliului Național pentru Curriculum din cadrul Ministerului Educației Naționale, dar și președintel al ONG-ului CEDU2000+, organizație „din rețeaua Soros” (p. 316), sau Cezar Bîrzea, directorul ISE – ale căror isprăvi întru reformă sunt pe larg prezentate de Mircea Platon.

Experții naționali, de o factură sau alta, și rapoartele Băncii Mondiale au cerut tot fel de măsuri reformatoare. Au cerut implicarea părinților în activitatea și mai ales în finanțarea școlii, privatizarea producției de manuale și de auxiliare școlare, apariția de noi conținuturi și discipline școlare precum antreprenoriat social, educație financiară, comunicare, oratorie etc., au cerut transformarea școlii în furnizor de servicii sociale și a educației în piață pentru antreprenori diverși sau înființarea a tot felul de instituții care măsoară calitatea învățământului (adică numără hârtii). După ce li s-au pus în aplicarea măsurile, aceiași experți se plâng că manualele sunt prea multe și prost făcute, că îngreunează ghiozdanele copiilor, că părinților li se cere să finanțeze într-un fel sau altul școala/clasa, că disciplinele școlare nu mai au loc în planul cadru, că rezultatele elevilor la testele standardizate sunt foarte slabe etc. În concluzia lui Mircea Platon, „reforma învățământului a fost și este sustrasă complet controlului democratic cu ajutorul: 1. caracterului discret al reformatorilor, grupați într-un Institut de Științe ale Educației care eludează transparența democratică și responsabilitatea politică și care nu are nimic de-a face cu programul miniștrilor educației din partidele votate de electorat; 2. Inegalității financiare și logistice imense dintre reformatori (…) și victimele acestor reforme” (p. 314). Foarte corect se arată că

„Reforma a dus la ideologizarea școlii, la rescrierea scopului educației, a programelor și a manualelor școlare în sensul «societății deschise», adică al noilor ideologii, experimentale, ale unor produse ideologice de sinteză patentate aiurea. Pe de altă parte, s-a ajuns și la comercializarea procesului de învățământ, la transformarea școlii în piață școlară, în tarabă, la care se târguiesc părinți, profesori, edituri, oengeuri, bănci internaționale, guverne străine (Finlanda, Islanda, Norvegia, Liechtenstein, Marea Britania, ș.a.m.d.), elevi, căței și purcei. Neoliberalismul economic și ideologia corectitudinii politice au fost principalele ingrediente ale hapurilor administrate învățământului românesc. Toate neajunsurile de care se plâng acum părinții, profesorii și elevii: haos, darea și luarea de «mită» (cadouri), folosirea unor manuale nepotrivite sau total greșite, rolul prea mare în general pe care îl joacă activitățile tranzacționale în școala românească, toate își au cauza în politicile concepute de Banca Mondială și puse în aplicare de specialiștii de la Institutul de Științe ale Educației prin intermediul Ministerului Educației și cu sprijinul rețelei de oengeuri create după anul 1995, mai cu spor după 2000, în România” (p. 333).   

Analiza lui Mircea Platon este ascuțită, dar dreaptă. Autorul discută despre multe alte probleme în cartea sa: despre politizarea mai veche sau mai nouă a învățământului, despre „modelul” suedez/finlandez (care nu se poate folosi în cadrele culturale și financiare românești și care, între altele, odată cu trecerea la „modulele interdisciplinare” și la „digitalizarea” din ultimii ani, se prăbușește oricum), despre cultul geniilor („nu geniile sunt problema României, ci experții în genii” –p. 250), despre descentralizare, despre ideologizarea și uniformizarea fără precedent a domeniului (ceea ce este de-a dreptul ironic, dacă avem în vedere că se proclamă creativitatea ca deziderat absolut al sistemului), despre manualele alternative, despre diferitele forme de corupție din sistem. Este oare legal și moral ca un angajat al MEN sau al ISE să se afle și pe statele de plată ale Băncii Mondiale sau ale Fundației Soros? Dar ca un patron de școală privată să reformeze sistemul public sau să rescrie legea educației? Dar ca un inspector școlar, fost sau actual, să dețină o școală privată?       

Volumul se încheie cu un scurt capitol concluziv, (încă) o pledoarie a autorului pentru revenirea la școala de factură „clasică”. „Școala-tarabă” de azi este un „«bâlci»”, care trebuie „lichidat”, fără ca aceasta să presupună „dezbatere” cu lungul șir de experți, părinți și ONG-uri. Propunând soluții, Mircea Platon scrie că

„Trebuie redefinit scopul învățământului în sens clasic și al realismului național, trebuie apoi refăcute programele în conformitate cu acest scop, trebuie revenit apoi la manualele unice conform acestor programe, iar apoi trebuie revenit la un sistem de educație care să fie bazat pe virtuțile educative ale învățării. Educația înseamnă formarea caracterului. (…) Rolul școlii publice este și acela de a sădi în elev acest sentiment, al unui spațiu cultural, antropologic, epistemologic, numit «acasă». (…) Fața sistemului de învățământ românesc trebuie să fie întoarsă spre români, cu patriotismul, interesele și datele lor specifice, nu către interesele altora sau către ultimele trenduri ale globalizării. (…) Rolul școlii este acela de a ne ajuta să rămânem, să persistăm, să durăm. Și pentru a face acest lucru trebuie să ne construim educația pe armătura liniilor de forță ale istoriei și culturii românilor. Pentru a fi buni europeni (…), trebuie mai întâi să existăm” (p. 446-449).

În opinia mea, lucrarea lui Mircea Platon ar trebui citită de toată lumea, de  profesori, părinți și elevi, de ziariști și „formatori de opinie”, de liberali și social-democrați, de apărătorii reformei și de contestatarii ei, de susținătorii privatizării școlilor și de diriguitorii învățământului public de masă, de inspectori școlari, de miniștri, de studenți și profesori universitari, de diaspora, de toată lumea. Ca să discutăm informați. Ba aș îndrăzni să spun că lucrarea lui Mircea Platon trebuie citită și de anagajații instituțiilor care au în pază interesul național și securitatea națională. Este o carte așa de bogată în idei, în semnificați, în rezultate, încât niciun rezumat, oricât de extins, nu îi va putea face dreptate vreodată. Cartea se încheie cu o listă explicitată cuprinzând 17 măsuri – „un plan de bătălie” (p. 444) „pentru a restaura demnitatea și funcția învățământului românesc” (p. 451). Oare pe Mircea Platon îl va asculta cineva? Sau domnia sa nu se califică în distinsa categorie a experților?

Elena Dragomir

[1] Alexandru Zub, „Spiru Haret (1851-1912). II. Idei haretiene – Despre educație și cultură”, în Luceafărul, 15 mai 2011, disponibil la https://luceafarul.net/spiru-haret-1851-%e2%80%93-1912-ii-idei-haretiene-despre-educatie-si-cultura, accesat la 31 octombrie 2020. 

[2] Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 177/3 august 1948. 

[3] Legea nr. 11/1968 privind învățământul în Republica Socialista România, în Buletinul Oficial nr. 62/13 mai 1968.

[4] Legea Educației Naționale, nr. 1/2011, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 18/10 ianuarie 2011.