17.2.17

Acum, doar stanga mai poate salva Capitalismul

Related image

O prelucrare dupa o idee a lui Karin Pettersson
E tragic, dar  nu exista solutie: intr-o perioada cand e nevoie mai mult decat oricand de social democratie, aceasta se afla la nivelul sau cel mai de jos. Ce ar trebui sa faca progresistii? Exista patru lectii pe care stanga ar trebui sa le invete si patru directii de reflectat in privinta drumului de urmat.
Lumea s-a schimbat, ne-am despartit de mult de Epoca de aur
In 1979 demograful francez Jean Fourastie a lansat expresia „cei 30 ani gloriosi”, referindu-se la  perioada dintre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si prima criza a petrolului din 1973. A fost o perioada de prosperitate economica, crestere a standardelor de viata si crestere reala a salariilor in Europa de Vest si in SUA. Peste mai mult de 35 ani, multi politicieni de stanga isi pierd inca gramada de timp in nostalgie visand la acele vremuri. Dar de la Varsta de aur   a trecut deja mai mult timp decat a durat ea, si lumea a si pierdut memoria acesteia.
Probabil cea mai importanta trasatura a epocii post belice a fost stricarea balantei intre munca si capital. Sindicatele au facut contracte cu angajatorii pentru salarii. Crescand salariile lucratorilor a crescut cererea si in contrapartida au crescut si profiturile patronale. Guvernele sustineau regimurile cu politici keynesiene. Analistii politici argumenteaza in mod diferit daca acest aranjament s-a obtinut prin bunavointa capitalistilor sau  prin presiunea muncii. De fapt este mai complicat decat atat. Dupa Peter Hall, trei au fost factorii care au facut posibila balanta puterii.
In primul rand, dupa razboi, memoria puternicului conflict intre clase era proaspata in opinia publica. Politicienii de stanga sau dreapta au inteles nevoia unor politici care sa duca la cresterea calitatii vietii pentru o mare parte a populatiei. In multe tari  guvernele conservatoare si de dreapta au implementat retele de asigurari sociale si politici de asistenta sociala.
In al doilea rand, economistii au insistat pe ideea ca guvernele sunt capabile sa asigure angajarea deplina. Aceasta formula a incurajat partidele mainstream de stanga sa faca pace cu capitalismul in loc sa caute alternative mai radicale.In sfarsit,  se facuse un pas important electoral spre crearea unui puternic stat al bunastarii. (social, echivalent actual). Clasa sociala nu era inca clar structurata in vederea votului.  Stanga politica care reprezenta clasa muncitorilor ar fi putut sa faca un compromis cu partidele clasei de mijloc pe un program politic care sa ofere beneficii sociale si politici economice active.  Niciuna din aceste deziderate nu s-a aplicat insa.
Nu e vorba despre comert
Ascultand populistii de dreapta cat si pe cei de stanga ati fi tentati intr-un mod irational sa inchideti granitele, lucru care automat ne-ar readuce in zilele fericite. Sa fim clari insa: multi din avocatii comertului liber au subestimat efectele negative ale comertului global. Politicile au esuat in compensarea pierderilor. Povestea cea lunga a ultimilor 30 ani este totusi aproape in intregime o poveste despre cu totul altceva.
Forta majora de schimbare a societatilor capitaliste.
Forta majora a schimbarii in societatile vestice capitaliste este miscarea de la industrializare la post-industrializare.Comparata cu aceasta, orice alta schimbare poate fi considerata precum o cuta cute pe o suprafata. Cand lucratorii se schimba de la linia de asamblare in sectorul de servicii, se schimba modul de mers al economiei dar si relatiile de putere, identitatile si politicile.
In epoca de dupa razboi sindicatele aparau drepturile lucratorilor. Prin trecerea la economia serviciilor, puterea acestora s-a diminuat. Rezultatul este ca rolul sindicatelor de contrapondere la influenta corporatista a slabit dramatic ca si suportul lor politic oferit partidelor social democrate.
Slujbele actuale fie adesea reclama calificari inalte, fie ofera salarii mici si asigurari slabe. E dificil sa gasesti slujbe „bune” dispunand de calificari cotate intre joase si medii Aceasta polarizare a pietei muncii aduce inegalitate, dar nu doar in termeni de venituri. E afectata de asemenea stabilitatea jobului sau a locuintei si posibilitatea de a avea sperante in ce priveste planificarea viitorului  propriu si al familiei.
O alta schimbare majora este educatia. In prezent aproape jumatate din populatia tarilor vestice are o calificare universitara in mod obisnuit, ca rezultat al politicilor social democrate in domeniu. Acest lucru determina valorile diferite ale oamenilor si sensul identitatii iar in viitor poate submina votul de clasa.
In sfarsit, un soc exagerat dar fundamental in ordinea economica post razboi este bascularea care a avut loc cand femeile pana atunci casnice  de generatii au intrat in competitie cu barbatii pe piata muncii. Discursul public de azi poarta obsesia imigrantilor. Dar aceasta provocare nu se poate compara cu schimbarea cauzata de cresterea exponentiala a numarului femeilor competitoare barbatilor pe locurile de munca.
Schimbarile enuntate aici sunt fundamentale si ireversibile. Ele nu numai ca au consecinte uriase economice dar au provocat si au alterat identitati, valori si politici care reverbereaza inca in societatile noastre.
Este totusi vorba de politica
Cresterea populismului nu este doar o reactie a schimbarilor structurale dramatice dar inevitabile. Trebuie inteleasa ca o consecinta a politicilor neoliberale dezechilibrarea serioasa a  balantei dintre capital si munca. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, sociologul Karl Polanyi a emis celebra sa idee ca „ o societate bazata pe o piata complet libera este un proiect utopic si imposibil de realizat deoarece oamenii se vor opune proiectului  de a fi transformati in marfuri.”
Convingerea lui Polanyi era ca pietele nesupravegheate si completa transformare in marfuri a fiintelor ar duce la fascism. Cartea sa Marea Transformare a fost publicata chiar inainte de a incepe epoca post-belica care a creat retele de asigurari si asistenta sociala statelor, exact ca un raspuns la temerile lui Polanyi.
Motivul pentru care aceste politici s-au putut realiza  a fost acela ca atat dreapta cat si stanga au inteles pericolele saraciei si somajului de masa. Dupa cum nota istoricul Toni Judt in cartea sa Postwar, planul Marshall a avut consecinte economice dar criza evitata de acesta a fost politica. Scopul era de a preveni caderea Europei din nou in fascism si totalitarism.
Odata cu dezvoltarea neoliberalismului, aceasta lectie a fost uitata. In anii 80 si 90, spectrul inflatiei a devenit principala preocupare a politicilor economice ale partidelor la guvernare. In acelasi timp, odata cu slabirea sindicatelor, capitalul s-a organizat si mobilizat, energizat de teoriile economice ale fundamentalismului de piata. Politicile puse in aplicare au fost de natura sa anuleze contractul social. Politicile economice ale partidelor mainstream de la stanga la dreapta erau convergente si social democratii adesea luau puterea. Efectul a fost ca o mare parte din sustinatorii votanti din clasa muncitoare ramasesera de stanga, dar fara o voce care sa-i reprezinte.
Rezultatul acestor schimbari structurale si politici neoliberale s-a dovedit a fi explozia inegalitatilor poate cel mai bine descrisa de francezul Thomas Piketty. Cercetarea lui arata cum relativ corecta distributie a bogatiei acumulate dupa razboi a disparut.Intr-o lume in care profitul capitalului depaseste nivelul cresterii, acumularea de active de catre cei deja bogati este in masura sa stearga ideile de corectitudine si justitie sociala care sunt caramizile fundamentale ale constructiei in democratiile vestice.
Pas cu pas, capitalismul se autodevoreaza cu consecinte dramatice pentru stabilitatea sociala si democratia liberala.
Sfarsitul cresterii
Una dintre asumptiile fundamentale ale ordinii noastre politice este ideea nivelelor de crestere permanenta si stabila. Aceasta idee s-a schimbat azi. Nu doar Piketty prevede nivele mai joase de de crestere pentru viitorul previzibi. Si economistul american Robert Gordon sugereaza ca progresul rapid realizat mai mult de 250 ani in urma ar putea sa ramana o perioada unica in istoria umanitatii.


Cresterea depinde fie de marirea productivitatii fie de cresterea populatiei. Dupa cum arata Gordon, productivitatea castigata datorita revolutiei internetului a scazut in ultimii ani. Spre deosebire de inventiile din epoca revolutiei industriale, schimbarile tehnologice de azi nu par sa ridice in mod fundamental productivitatea muncii sau standardul de viata. In acelasi timp, populatiile din multe tari europene apartinand  varstei a treia s-au inmultit.
In orice acceptiune a viitorului, generatiile viitoare vor trebui sa se aplece asupra imputinarii resurselor si a diminuarii cresterii. Politicile incorsetate de aceste restrictii vor fi total diferite de politicile cu care ne-am obisnuit.
Lucrurile nu vor deveni mai simple daca  tarile apartinatoare EMU vor avea mainile legate de o combinatie intre datorii mari si sarcini fiscale. Politicianul, omul de stiinta german Walter Streeck a numit aceasta situatie drept „statul consolidat”, o situatie in care guvernele devin constiente ca singura lor optiune  de balansare a bugetului este sa taie in continuare din cheltuielile retelelor de asigurari si asistenta sociala.

In acelasi timp pietele muncii experimenteaza schimbari majore, Unii economisti considera  ca automatizarea ar putea perturba societatea eliminand un numar mare de locuri de munca din clasa mijlocie si schimband dramatic atat piata fortei de munca cat si structura societatii. Altii sustin ca cresterea gradului de automatizare va conduce atat la cererea de noi produse cat si la crearea de joburi noi.
Oricare ar fi finalitatea, schimbarile de tehnologie vor pune o presiune mare asupra pietei fortei de munca. Noi ne aflam probabil la inceputul unei perioade de foarte dificila transformare, cand  calificarile multor lucratori vor fi depasite. Aceste dezvoltari vor adauga la deja explozia de inegalitati si in viitor vor submina un contract social deja fragilizat.
.

Drumul ce urmeaza

Inapoi la stat

Cadrul in care ne vom misca ne adauga lipsa solutiilor la alte probleme dificile: schimbarile climatice, migratia sau crizele capitalismului global. Scopul social democratilor ar trebuii sa fie societatile deschise, cooperarea internationala si circulatia ideilor si a oamenilor peste granite. Dar politicile de fapt sunt cele aplicate local. Si intr-o perioada in care populatia si-a pierdut increderea in politici, liderii progresisti trebuie sa se intoarca la votanti si sa ia un nou mandat.Acesta este traseul propus de catre partidele populiste si este un mister de ce  stanga a fost atat de tardiva in a raspunde.
Vestea buna este ca statul social a fost mai elastic decat multi ar fi crezut la inceputul epocii neoliberale si variatiile intre tari referitoare la nivelul redistribuirii, nivelul taxelor si al justitiei sociale raman suficient de largi. Nu exista nicio convergenta institutionala  la un singur model al taxarii mici si al statului minimal al bunastarii. (statul social). Este un mit neoliberal acela conform caruia competitivitatea tarilor si performanta economica depind de taxele scazute si de pietele dereglementate.. Din contra, succesul economic apare in diferite forme. Aceasta creaza spatiu de variatie in politicile nationale si o cale de intoarcere la proiectul progresist.


Imigrația și nemulțumirile sale


Este oare populismul o reacție împotriva insecurității economice în economiile post-industriale  sau împotriva valorilor liberale și progresiste? Unii politologi, ca de exemplu omul de stiinta Norris Pippa de la Harvard, au gasit argumente pentru acestea din urmă. Problema cu acest punct de vedere este că valorile, desigur, nu există separat și independent de realitățile economice sau de ritmul schimbării în tehnologie.
Este important să recunoaștem, totuși, că tendința pe termen lung este determinata de faptul că valorile se schimbă în directia acordarii  de mai mult sprijin pentru democrație, toleranța și egalitatea de gen. O mișcare politică, care se inscrie in  joc pe termen lung trebuie să tina seama de acest lucru.
Trăim într-o epocă a globalizării și a migrației. În același timp, statul național ramane în viitorul apropiat principiul de organizare pentru realizarea politicii. Într-o astfel de lume sunt inca necesare frontierele și controalele la frontieră. Dar, astăzi politicile europene de tip „cursa pentru efort minim” (eng. race-to-the-bottom) nu sunt doar imorale, ele sunt, de asemenea de efect scurt din  punct de vedere economic. Una dintre puținele soluții la dilema creșterii mai lente este imigrația.
O singură țară nu poate accepta un număr nelimitat de refugiați. Dar, tot asa cum deschiderea piețelor muncii pentru femei a condus atat la îmbunătățirea egalității cat și la crearea de creștere, politicile social democrate de migrație trebuie să se bazeze pe ideea inviolabilitatii drepturilor omului - combinată cu o strategie clară pentru modul in care deschiderea și egalitatea pot conlucra.
Contrar intuiției, cu cat într-o țară sunt niveluri mai ridicate de redistribuire, cu atât mai mare este sprijinul alegătorilor. Se pare ca și taxele mai mari și beneficiile generoase promovează scenarii care creează un sprijin pentru aceste politici (asa cum sustine Peter Hall într-o lucrare in curs de aparitie). Acest lucru are consecințe pentru modul în care trebuiesc elaborate politici pentru păstrarea intacta a solidarității.
Statul universal al bunastarii a fost contestat în multe țări în ultimii 30 de ani. Argumentul a fost că universalitatea și nivelul ridicat de redistribuire ar reduce stimulentele pentru muncă și ar împiedică creșterea economică.  De fapt niciuna dintre afirmatii nu este adevărata. Politicieni, atat de  dreapta cat și de stânga. au răspuns la imigrație, prin indepartarea de beneficiile obtinute ca drepturi, in favoarea cerințelor de eligibilitate pe criterii etnice. Pentru susținătorii solidarității, acesta este un drum periculos, nu numai pentru că este greșit moral, ci pentru că pe termen lung va pune în pericol principiile care fac posibilă redistribuirea.
Pe termen lung, migrația trebuie tratata la nivel global. Pe termen scurt, platforma progresiștilor trebuie să se bazeze pe doi piloni:  politici de migrare generoase (dar nu nelimitate), combinate cu o apărare fără echivoc a universalitatii. În caz contrar, proiectul social-democrat în sine va fi subminat.
Dilema
Încă din anii '80, sociologul danez Gösta Esping-Andersen a întrebat cum ar putea economiile post-industriale sa remodeleze politicile electorale. El a argumentat că apartenenta de clasa a devenit tot mai irelevanta pentru comportamentul de vot și că acest lucru ar submina compromisul istoric între clasa muncitoare și clasa de mijloc, care a făcut posibil statul bunăstării. De atunci, acest punct de vedere a fost contestat și revizuit.
Politologii Jane Gingrich și Silka Häusermann au arătat că apartenenta de clasa continuă să fie un bun predictor al preferințelor politice și al optiunii de vot - dar pe noi linii.
Este adevărat că alegătorii tradiționali din clasa muncitoare constituie acum o parte mai mică a electoratului și că sprijinul pentru stânga a scăzut. Dar, în același timp, clasa de mijloc a crescut și a adoptat valori mai progresiste.
Acest lucru este posibil și cel puțin parțial, o veste bună pentru social-democrați. În cazul în care blocul votant al clasei muncitoare devine mai mic, clasa de mijloc il poate înlocui ca protector al statului social și al politicilor progresiste.
Adevărata dilemă pentru social-democrație este faptul că potențialii alegatori din circumscripțiile sale sunt împărțiti în două blocuri electorale cu diferite valori și interese. Pe de o parte, alegătorii din clasa muncitoare, care favorizează politicile de redistribuire ce urmăresc egalitatea veniturilor. Pe de altă parte, clasa de mijloc progresistă, în creștere, care favorizează investițiile sociale, dar nu este la fel de interesata în materie de egalitate de venit.
Deci, care sunt opțiunile electorale pentru progresiști? Una este să orienteze clasa muncitoare de a nu merge pe drumul bunăstării șoviniste și al nostalgiei. Partenerii posibili de coaliție în aceasta strategie ar fi partidele populiste și conservatoare. Problema (în afară de renunțarea la valorile de bază ale egalității și ale deschiderii), este că clasa de mijloc progresista va abandona nava, dupa toate probabilitățile.
O altă opțiune este de a defini proiectul progresist ca fiind despre educație și nu despre redistribuire. Acesta a fost răspunsul anilor '90 și în această strategie electorală partidele „verzi” și liberale ar putea face parte din coaliție - dar clasa muncitoare ar fi lăsata în urmă.
O a treia cale ar fi să se recunoască faptul că un proiect social-democrat care renunta la clasa muncitoare - chiar dacă aceasta este în scădere - va pierde rațiunea de a fi, și că lupta necesară împotriva creșterii inegalității creează noi posibilități de a crea o coaliție între clasa muncitoare și clasa de mijloc.
Anti-Elitism, Politici fara identitate
"Anti-elitismul" este un cadru politic complicat și periculos. Dar unul dintre motivele pentru care e atât de puternic este că surprinde unele dintre problemele cu care ne confruntăm în prezent.
Este important să se înțeleagă că creșterea populismului este un răspuns rațional la creșterea inegalității și a eșecului stângii de a articula politici economice credibile care provoaca neoliberalismul.
Ca o chestiune de principiu stânga trebuie sa apere, să promoveze și să protejeze extinderea drepturilor femeilor și a minorităților. Dar accentul principal pentru o politică progresită nu poate fi acela de a câștiga o disputa într-un război cultural.
Pe de o parte, politica trebuie să joace un rol mai activ în crearea unui echilibru între capital și muncă într-o lume în care forțele ce controleaza inegalitatea sunt în creștere de putere. Dar, o platformă politică bazata pe impozite mai mari și pe mai multe investiții publice nu va fi suficienta.
După cum a arătat politologul Bo Rothstein, corectitudinea și egalitatea de șanse sunt blocuri constitutive vitale pentru politici cu scopul de (re)construirea încrederii și a capitalului social, la rândul lor, componente necesare pentru o politică progresistă. Social-democrații au nevoie să facă din lupta impotriva inegalitatii o sarcina de onoare la fel de importanta ca si in cea împotriva rentelor și a corupției economice derivata din redistribuirea veniturilor.
Acest lucru ar face posibilă o coaliție între clasa muncitoare și cea de mijloc printr-o versiune de anti-elitism, care este construita pe o idee de corectitudine, mai degrabă decât pe resentimente.
Slăbiciunea acestei strategii este că ar necesita schimbări majore ca să fie credibilă pentru social - democrație, care, în multe țări a devenit sinonima cu stabilirea puterii. Aceasta ar însemna să devină mult mai ambițioasa cu privire la politici precum impozitarea averii și a capitalului și la reglementarea piețelor financiare. Dar ar implica, de asemenea, sa ia în serios probleme pe care cele mai multe partidele social-democrate le-au abandonat, cum ar fi salariile pentru politicieni și pentru directorii executivi. Și sa ia in consideratie faptul că astăzi partidele social-democrate, într-o mare măsură, primesc membri și recruteaza politicieni din clasa de mijloc.

Doar Stanga poate salva acum Capitalismul

Este evident că nici liberalismul, nici conservatorismul sau populismul de dreapta nu dețin răspunsurile la problema centrala de azi: inegalitatea exploziva care subminează creșterea economică, democrația și contractul social. Acestea sunt probleme care pur și simplu nu pot fi rezolvate prin apărarea valorilor liberale, sau prin protecționism și închiderea frontierelor pentru imigranți.
Este de asemenea evident că astăzi, mai mult decât cu mult înainte, este nevoie de o contrapondere la puterea tot mai mare a capitalului în cazul în care democrația liberală - și capitalismul – ar urma să fie salvate. Lumea s-a schimbat. Alegătorii au înțeles acest lucru, și sunt în căutarea politicienilor care-si doresc acelasi lucru.
Social-democrații vorbesc adesea despre primatul politicului. În cazul în care doresc să fie o parte din următorul capitol al istoriei ei trebuie să acționeze cu aceasta convingere - sau să continue să palească.
Ce fel de politica are nevoie Romania?


Situatia Romaniei are niste particularitati de care ar trebui sa se tina seama indiferent ce politicieni sunt la putere: Economia e anemica si cam bolnava, rolul hotarat de alte tari dezvoltate din UE pentru noi fiind acela al unei piete de desfacere cu peste 18 milioane de consumatori stabili. Nu discut cum s-a ajuns aici, dar aceasta este situatia. Ea se manifesta prin faptul ca Romania nu mai exporta produse industriale finite, nu mai intra in competitie cu alte produse similare pe piete europene sau non-europene decat intr-o masura nesemnificativa. Producatorii romani fac produse simple de utilitate locala, care inglobeaza de obicei o valoare adaugata mica.  Multinationalele din tara fac subansamble in mare majoritate care au pretul fixat de catre firma –mama in corelatie cu gradul necesar de competitivitate. De aceea pretul acestor subansamble este dinainte fixat, pret care determina si salarii mici, corespunzatoare. Multe companii straine prefera sa aibe si au acces direct la resurse: energie electrica, gaze naturale, apa, apa minerala, lemn, teren agricol, metale rare, etc. De obicei concesionarile au redevente foarte mici contractate cu companiile straine care exploateaza resursele. La randul lor, terenurile ce se vand sunt mult subevaluate de catre cumparatorii de la proprietarii saraci care nu sunt capabili sa cultive pamantul
Atragerea de capital strain suplimentar este posibila, dar la valori scazute avand in vedere lipsa mainii de lucru calificate, expertiza scazuta in toate domeniile, lipsa infrastructurii complexe necesare unei mari afaceri.
O alta particularitate consta in veniturile salariale mici, cele mai mici din Europa si gradul ridicat de saracie (peste 40%). Putem adauga faptul ca populatia activa este imbatranita din cauza exodului tinerilor in alte tari in cautarea unui standard superior de viata. Aceasta populatie angajata imbatranita nu a beneficiat de mult timp de recalificari sau cursuri de perfectionare. Formarea  continua a adultilor este un concept care a disparut din Romania. Calificarile de varf sunt in IT, dar plecarea informaticienilor din tara este si mai accentuata. Deocamdata ei sunt o resursa umana care trebuie si poate fi valorificata in mod eficient.
Statisticile arata ca cel mai mare aport la PIB si veniturile bugetare il au firmele straine.


Fiscalitatea, element de reglare in economie, este scazuta la maxim posibil si este deficitara prin faptul ca marile companii straine isi expatriaza profitul in tarile de bastina. Mai trebuie spus ca impartirea profitului intre munca si capital rezulta pe ansaamblul economiei din an in an a fi mai dezavantajoasa fata de munca.


Avand in vedere aceasta situatie redata pe scurt, nu rezulta ca solutia ar sta intr-o politica populista, o politica de dreapta neoliberala sau de stanga. Pentru o dezvoltare a economiei - cea mai stringenta cerinta -  este nevoie de un mix de politici  care sa ajute la crestere si diversificare economica, si la redistribuire mai mare. Unele din caracteristicile stangii sunt de interes secund, cum ar fi corectitudinea si egalitatea de sanse, deja in mare masura devenite automatisme, aspectele de internationalism, sau politica  fata de imigranti, care sunt interesati in mica masura de Romania. In acelasi timp este nevoie de reglementarea pietelor financiare, de o functionare a bancilor in favoarea economiei, de diminuarea profiturilor acestora in favoarea persoanelor fizice si juridice. In conditii de inflatie nesemnificativa cum avem acum, politica monetara este un reper important in dezvoltarea economica. Dobanzile mici la creditele din economie sunt de o mare importanta
Asadar mixul acesta de nevoi nu caracterizeaza clar o ideologie politica ci demonstreaza nevoia unui stat puternic.
Retelele existente de asistenta sociala trebuie finantate corespunzator, fiind in prezent greu functionale la un standard normal. Asigurarile sociale de pensii, sanatate, somaj e strict necesar sa le pastram chiar daca nu se pot autofinanta exclusiv prin contributii. Statul va cauta in timp, pe masura cresterii sa aibe o redistribuire mai buna, ca sa tina in viata statul social. Rolul unei politici de stanga in acest domeniu vital este major.
Pentru functionarea unui dialog social eficient si echitabil, pentru modificarile necesare aduse Codului muncii cu prevederi privitoare la contractele de munca si contractele la nivel national si de ramura, pentru respectarea unui standard de viata acceptabil pentru intreaga populatie, Romania are nevoie de un nou contract social.
                                                                                                                           S.D
                    

10.1.17

Consiliile europene de întreprindere – Brexit, o altă victimă

Related image

Consiliile europene de întreprindere (European Works Councils  - EWC) sunt o realizare viabila si functionala a Europei sociale și conceptul de bază al UE conform caruia lucrătorii trebuie să aibă drepturi și, în schimbul acceptarii liberalizarii pieței transfrontaliere, care include si circulația lucrătorilor între diferite piețe ale muncii, sa permita ca angajații firmelor din toata Europa să fie consultati și informati.

Un avantaj mai puțin cunoscut de a fi în UE pentru lucrătorii angajați de firme internaționale cu mai mult de 1.000 de angajați în UE și cu cel puțin 150 în două sau mai multe state membre ale UE este opțiunea de a înființa un astfel de EWC. In mod normal, procesul poate fi declanșat printr-o scrisoare din partea reprezentanților angajaților din cel puțin 2 țări.

Aceste organisme nu negociază salarii. Acest lucru rămâne ferm stabilit în cadrul legislațiilor naționale ale muncii, precum și in cutuma și practicile naționale privind stabilirea salariilor. Germania, de exemplu, negociază platile tuturor salariatilor din aceeasi ramura industriala. Federația angajatorilor regionali în proiectare, in industria chimică sau in cea de vânzare cu amănuntul demareaza negocierile printr-un acord de intelegere salarială, care este apoi, de regula, acceptat ca etalon național.
Negociatorii germani iau în considerare starea economiei, orice temeri privind inflația și capacitatea firmelor de a rămâne profitabile în fața concurenței globale. Astfel a fost posibil, la începutul secolului 21, ca sindicatele să fie de acord să țină la nivel scazut creșterile salariale din sectorul industriei germane de fabricatie, în scopul de a recapitaliza firmele și de a reorganiza și reorienta producția, astfel încât firmele germane au rămas competitive față de importurile din Asia.
În schimb, în Marea Britanie, negocierea salariala este încă efectuată companie cu companie, adeseori într-un context conflictual. În Franța, sindicatele generale politizate ideologic tind sa negocieze acorduri foarte generale. Există reguli complexe pe baza carora sindicatele semneaza astfel de intelegeri. Sindicatele franceze reprezintă doar aproximativ 7% din forța de muncă, dar pot semna în continuare acorduri care sunt respectate de toata lumea. Multe dintre practicile de pe piața franceza a muncii, cum ar fi timpul de lucru, concedieri sau salariul minim sunt stabilite de legislația națională astfel încât uniunile fac lobby si campanie și iși mobilizeaza activiștii pentru a pune presiune asupra politicienilor.
Deci EWC nu schimbă limitele a ceea ce contează cel mai mult in majoritatea piețelor de munca din Europa - și anume plati și consultatii privind concedieri sau schimbări în practicile de lucru. Dar ele reprezintă un mecanism important pentru ca lucrătorii angajați de aceeași firmă sa fie informati și pentru ca managerii de rang superior să fie avertizati și să încerce să rezolve problemele înainte de a se transforma in conflicte. Firmele multinaționale americane care operează în Europa au înființat 171 EWC, mai puțin decât firmele germane care au 230, dar mai mult decât Marea Britanie, cu 112 și Franța, cu 128. In total sunt 1000 de consilii europene de întreprindere care acoperă 19 milioane de angajați, la reuniunile carora participa reprezentanți aleși sau numiti din aproximativ 20.000 de sindicate sau consilii locale.

EWC sunt consacrate în legislația europeană și, prin urmare, in cea națională din fiecare dintre cele 28 de state membre, inclusiv Marea Britanie. Firmele din Spațiul Economic European trebuie, de asemenea, să înființeze EWC. Guvernul britanic a dat o promisiune vagă că toată legislația UE inclusa in prezent în statutul britanic va fi trasferata în legislația națională britanică. Dar, în anii 1990, euroscepticismul a devenit preponderent in  problema Europei sociale și o cerinta cheie a conservatorilor britanici și a organizațiilor de afaceri a fost ca practicile și directivele Europei sociale să nu aibă forță legală în Marea Britanie.

În orice caz, cele două directive UE din 1994 și 2009, care constituie baza juridică pentru operațiunile EWC nu va mai avea forță juridică în Marea Britanie. Chiar dacă legile UE cu privire la EWC sunt transpuse în dreptul civil din Regatul Unit. ele nu vor avea putere executorie, iar Theresa May a insistat asupra faptului că Curtea Europeană de Justiție, arbitrul final la orice dispută privind Europa socială, nu va avea nici un rol în viața corporatistă britanica.

Totusi companiile britanice care angajează mai mult de 1.000 de lucrători, cu operațiuni care implica cel putin 150 de persoane în două sau mai multe alte state membre ale UE nu vor scapa de obligația de a înființa un EWC și de a plati pentru funcționarea acestuia. Aceasta este natura suprarealista a Brexit-ului. Marea Britanie se poate umfla in pene și să proclame că numai parlamentul poate decide legile britanice, dar atunci cand o firmă din Marea Britanie va dori să opereze în Europa, va trebui să respecte legislația și reglementările UE, inclusiv cele referitoare la EWC.

Pentru a garanta că Marea Britanie post-Brexit nu devine o piață liberă a muncii care refuza sa accepte regulile comune ale Europei sociale, firmele cu EWC cauta acum sa-si relocalize birourile centrale pentru managementul resurselor umane și relațiile cu angajații pentru a se incadra in jurisdicția UE-27.

De multe ori EWC trebuie sa foloseasca avocați specializați in dreptul muncii în cazurile conforme cu legislația națională a muncii pentru curți judecatoresti și tribunale. Firmele americane și britanice vor dori să gestioneze operațiunile EWC dintr-o jurisdicție scrisa si vorbita in limba engleză și care are acces la un sistem de instanțe de muncă in care se foloseste limba engleză.

Astfel, experții văd un rol sporit pentru Irlanda, pentru ca nicio firmă nu va dori să desfasoare operatii EWC intr-o țară care a respins cooperarea și normele UE. S-ar putea, de asemenea, ca desi multe EWC acoperă firme care operează în Marea Britanie, angajatii acestora care ar solicita numirea și alegerea intr-un EWC sa nu primeasca acest drept care nu va mai fi consacrat în mod legal pentru angajații britanici.  

Consiliile europene de întreprindere reprezintă o dezvoltare simbolică și semnificativă în istoria parteneriatului social. Prin ieșirea din UE, muncitorii britanici și sindicatele lor vor pierde dreptul automat și legal executoriu de a avea manageri care sa discute despre operațiunile de la nivel european privind salariații.

Pentru mulți ideologi anti-europeni, reducerea drepturilor lucrătorilor este un motiv major pentru a iesi din UE. Deoarece tot mai mulți muncitori se simt lăsați în afara economiei moderne, ei se orienteaza spre demagogia populista care ofera solutii simple, de multe ori bazate doar pe un tratament dur al lucrătorilor imigranți, eliminând supapa de siguranță a unui forum de management de tip EWC pe care il considera contra-productiv.
                                                                                                                                                     S.D



 Note bibliografice: Denis McShane

8.12.16

Miza alegerilor legislative 2016


Image result for vot in urna imagini

                                                    

S-a incheiat o campanie atipica in Romania.. Contextul european in care aceasta a avut loc este un atac permanent asupra statului natiune venit din toate partile. Globalizarea economică a tocit instrumentele politicii economice naţionale şi a slăbit mecanismele de transfer şi distribuţie care întăreau incluziunea socială. Mai mult, decidenţii politici adesea se  ascund în spatele (real sau imaginar) presiunilor  competitive emanate din economia globală ca să justifice lipsa lor de responsabilitate faţă de cerinţele populaţiei şi invocă aceleaşi presiuni când implementează politici impopulare cum ar fi austeritatea fiscală. Când democraţia nu reuşeşte să performeze economic sau politic  este posibil ca parte din oameni să se gândeasca la soluţii autoritare. Şi, pentru destui economişti, delegarea politicii economice spre structuri tehnocrate pentru a le izola de „nebunia maselor”de cele mai multe ori este soluţia preferată de abordat.Trendul tehnocrat ne-a ajuns si pe noi in ultimul an chiar daca acesta a devenit realitate aparent prin cerinta strazii. Nu vorbesc inca a n-a oara despre performantele guvernului tehnocrat, ci despre sansele democratiei liberale in actualul context politic, de fapt miza actualelor alegeri.
O adevarată democraţie, una care combină regula majorităţii cu respectul pentru drepturile minorităţilor reclamă două seturi de instituţii: în primul rând instituţii de reprezentare, cum sunt partidele politice, parlamentele şi sistemele electorale care au nevoie să obţină sufragiul popular, ceea ce le conferă dreptul de acţiune politică; al doilea derivă din faptul că democraţia reclamă şi instituţii de constrângere cum ar fi justiţie şi media independente, pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale precum libertatea de exprimare şi prevenirea abuzului de putere al guvernelor. Prin prezenta guvernului tehnocrat rolul partidelor si al Parlamentului s-au diminuat vizibil in conditiile in care tehnocratii si-au depasit prerogativele uzuale de gestionare a treburilor curente. Modificari ale legilor prin ordonante de urgenta, aparitia altor legi noi in acelasi fel, ignorarea motiunilor simple votate de Parlament, tendinta de a se considera un lux drepturile omului de catre ministrul care ar trebui sa fie atent la respectarea plenara a acestora, denota slabirea institutiei cu reprezentativitatea cea mai evidenta, adica a Parlamentul. Pe de alta parte justitia si presa  de regula institutii independente, cu rol predominant in respectarea drepturilor fundamentale si prevenirea abuzurilor de putere si-au depasit atributele, facand uz de o autoritate excesiva. De ce presa? Gandesc in primul rand la impunerea subiectelor  si ingradirea timpilor de exprimare a interlocutorilor, in special in cazul televiziunilor, in mod particular in cadrul acestei campanii electorale.

Si am ajuns la momentul campaniei. Prin ce s-a remarcat aceasta campanie? In primul rand pe dilema premierului si nu pe programele partidelor politice, adica rolul executivului primeaza in continuare asupra orientarilor ideologice si programatice. Televiziunile gazda nu au pus deloc accentul pe descrieri de intentii politice si programe,  pe discutii comparative asupra programelor, ci pe cancanuri si intrebari nesfarsite daca Dragnea va fi premier, daca Ciolos va accepta sa fie premier peste o majoritate din doua sau mai multe formatiuni politice, daca Ciolos, eroul zilei va continua  sa se bucure indirect de optiunea populara. Adica, lucruri care ignora nevoia de reprezentativitate, deci de democratie. Preferinţele electorale sunt un construct bazat pe procesarea de informaţii public-relevante. În absenţa unor dezbateri deschise şi informate, apte să contracareze manipularea, decizia colectivă devine o loterie sau o funcţie compozită a diferitelor curente manipulatorii din societate.

Daca nu ne gandim la democratie, per a contrario ne putem gandi la un regim autoritar, de genul celui in care premierul isi ia angajamente la Bruxelles fara sa consulte inainte forul ales al natiunii, in care acesta ignora Parlamentul cand angajeaza tara in imprumuturi pentru achizitii directe de tehnica militara, in care privatizeaza, sau cum prefera D-l Ciolos sa se exprime, vinde pachete minoritare de actiuni, in care prin ordonante de urgenta modifica redeventele in favoarea exploatarilor straine, etc. Avem deci un executiv puternic, secondat de un aparat represiv pe masura, cu servicii speciale militarizate, cu program de guvernare schitat in 10 puncte care pot insemna orice, mai putin masuri concrete. Tara va depinde doar de un prim ministru  pentru care romanii nu au avut ocazia sa voteze. Mai mult, devin din ce in ce mai sigura –scuze daca se va dovedi ca am gresit- ca majoritatea care va impune premierul va fi formata din PNL, USR, UDMR, PMP. Poate il vom regasi in pozitii de forta chiar pe nepenalul Basescu. Cu voie de la stapanirea germana. Acestea sunt semne care anticipeaza un regim autoritar.

In tarile europene  reprezentativitatea nerespectata local si la nivel European si diminuarea democratiilor in statele europene  a constituit motivul pentru care partidele de extremă dreapta si populiste  nefiind de acord cu democraţia diminuată şi cu pierderea atributelor de suverantate în favoarea hiperglobalizării, au câştigat adepţi.  Asadar, daca liderii lumii ar trebui sa gaseasca mecanisme de moderare a globalizarii, statele natiune ar trebui sa-si apere cu toata forta reprezentativitatea si vointa populara si sa-si intareasca statul nu prin masuri autoritare ci prin masuri de intarire a  INCLUZIUNII SOCIALE, atat timp cat nu e inca prea tarziu!!
                                                                                                                                                  SD





8.10.16

Criza economica financiara si pensiile cu capitalizare

Image result for stock exchange images


Intr-un sistem de pensii pay-as-you-go (PAYG) sustenabilitatea este legată de dezvoltarea PIB și în egală măsură de numărul de salariați și de salariul acestora. Acest fapt nu doar că are sens economic întrucât nevoile pensionarului sunt legate de volumul de bunuri și servicii disponibile, dar oferă și mai multă fiabilitate. În timp ce rata profitului pe piețele financiare fluctuează drastic și impredictibil, venitul național și salariile se modifică relativ mai lent.
Problema unei sustenabilități mai mari a sistemului PAYG este mai puțin controversată decât cea a presupuselor randamente mai mari ale schemelor de pensii  capitalizate. În mod semnificativ rate mai mari de rentabilitate sunt citate adesea ca un avantaj presupus al sistemelor de pensii capitalizate integral. În timp ce performanțele cerute în PAYG se împlinesc în dependență directă de creșterea salariilor și a numărului de contribuabili, investițiile financiare din schemele cu capitalizare pot aduce beneficii mai mari datorita randamentelor mai mari ale pieței de capital.. Prin urmare, viitorii pensionari care au luat parte la un sistem PAYG ar pierde în mod semnificativ dat fiind incertitudinea veniturilor viitoare.
În special spre sfârșitul anilor 1990 stimulate de o lunga perioadă de performanțe excesive ale investirii capitalului, s-au dezvoltat în populație asteptări exagerate privind randamentele investiționale. Riscurile pieței de capital au fost subestimate în mod semnificativ.
În urma masivei scăderi a pieței de valori la începutul anilor 2000 și a prăbușirii acesteia în 2008, un anumit recul al optimismului a avut loc, dar așteptările unor randamente mari au continuat să prevaleze.
OECD realizează periodic simulari de randament care par a se baza pe ipoteze nerealist de mari de profit investițional, poate și pentru că ipotezele au fost făcute pe baza unor perioade de observație nereprezentative. O analiză bazată pe o verificare empirică  indică însă rate îndoielnice ale profiturilor fondurilor de pensii acum și în viitor, având în vedere plauzibilitatea ipotezelor și evoluțiile pieței de capital. În primul rînd o ipoteză prea optimistă a profitului este datorată  calcului de profit pe termen lung, când se presupune că rezultatele perioadelor negative vor avea timp să fie compensate de activitatea pozitiva a burselor și pieței de capital în general.Astfel, Evaluarile OECD din 2009 au luat în considerare o perioadă de rulare a fondurilor timp de 45 ani,  perioadă neuzuală luată în calcul de autorii evaluării Rezultatul probabil că a uimit și autorii întrucât acesta a relevat că  bazându-se pe ultimii 25 ani dinainte de 2006, prognoza obținută arată că activele ajustate cu inflația  bondurilor  unui deponent se pot dubla la fiecare 13 ani si a acțiunilor la bursa la fiecare 9 ani.
Atunci când se utilizează date istorice pe o perioadă lungă de timp, mai degrabă decât perioadele de observație relativ scurte și non-reprezentative, devine evident faptul că este necesară o estimare mult mai sobră a așteptărilor viitoare de profit. În acest fel nu numai ca presupusul avantaj al rentabilitatii schemelor de pensii  se dovedește nefondat dar se dovedește și că asumpțiile rentabilității pe termen lung a fondurilor de pensii capitalizate au nevoie de o diminuare substanțială. Aceste concluzii au în vedere în special perioadele încă necunoscut de lungi ale deflației în care nu se stie daca randamentul poate acoperi măcar diferența până la valoarea nominală inițiala a depunerii.
David Mum, seful Departamentului de cercetare al Uniunii salariatilor privati din Viena a calculat rentabilitatea bruta totala pe baza datelor istorice din SUA din 1927, a „portofoliilor echilibrate” (50% acțiuni, 50% bonduri) pe o perioadă de investiții de 40 ani. Rata totală medie brută  a portofoliului echilibrat a reieșit a fi de 4,2%, cu 3,6 puncte procentuale sub valoarea folosita ca baza empirica a simulării randamentelor de catre OECD. Chiar dacă economia nu avea anvergura prezentă în anii luați în considerare de către David Mom, deflația actuală ar compensa eventualul pesimism al calculului. Așadar, să presupunem că la nivel mondial rata anuală ar fi în medie de 4,2%

Mai mult decât atât, diferența empirică dintre rentabilitatea brută medie reală și creșterea medie a PIB-ului  real s-au dovedit a fi foarte mici: Creșterea medie a PIB-ului real al SUA față de aceeași perioadă este de 3,6 la sută, mai exact cu 0,6 la sută mai mică decât randamentul empiric total brut pe investiții echilibrate. Prin urmare, diferența este atât de mica încât randamentul efectiv mediu - după deducerea costurilor e posibil să dispară. Nu ținem seama însă ca costurile de administrare a fondurilor cu capitalizare ar trebui sa fie mai mici decat cresterea medie a PIB. Realitatea este însă mai severă, în sensul că costurile de administrare sunt din ce in ce mai mari iar numarul contribuabililor în timpul crizelor prelungite, cum este cea prezentă se diminuează cu un procent egal cu rata de creștere a șomajului.
. Acest lucru înseamnă că nu există dovezi pentru  rentabilitatea sistemelor cu capitalizare în SUA, în ciuda fazei sale lungi de dezvoltare liberă și în ciuda piețelor sale financiare foarte avansate.

Ipotezele de bază cu privire la randamentele  viitoare efective reale necesită, prin urmare, o corecție substanțială în sens descendent, ceea ce ar avea implicații considerabile pentru sume anticipate de pensii capitalizate. Ca o aproximare brută, la o reducere de rentabilitate a unui punct procentual, rata de înlocuire, care este procentul de pensie al unei persoane la veniturile sale de pre-pensionare, ar scadea cu mai mult de 20 la sută. Ratele realiste de rentabilitate preconizate, determină astfel pensii capitalizate substanțial mai mici și în funcție de ponderea părții capitalizate rezultând un total de pensii în mod corespunzător mai mici. Acest lucru este de o mare importanță pentru evaluarea caracterului adecvat pe termen lung a sistemelor de pensii, precum și pentru evaluarea durabilității lor financiare.

 Criza din 2008 ale carei efecte înca nu au apărut în totalitate a dovedit pentru sistemele de pensii următoarele neajunsuri, vizibile sau accentuate în special în perioadele de șomaj.
1 . Sistemul PAYG devine nesustenabil în special în perioade de austeritate cand salariile sau veniturile scad si când numarul de contribuabili scade datorita somajului. Sistemul public de pensii, însă implică un contract între stat și contribuabil, motiv pentru care cel puțin în sistemele bazate pe echitate (nu pe formula ultimilor ani)  pensionarul nu este prejudiciat; pensia preconizată ii va fi acordata, riscurile fiind suportate de stat prin transferuri de la bugetul de stat. Deficitul bugetului consolidat creste cu atât mai mult cu cât chiar înaintea crizelor acesta era dezechilibrat prin deficit. Elementul care  ilustrează în formula de calcul performanța economică anuală va trebui să rămâna constant, indiferent de regresul economiei. Altfel, pensia publică are fluctuații cu atât mai mari și dezavantajoase cu cât inflația sau deflația luate in calcul la alcătuirea bugetului anual sunt mai semnificative.
2  Sistemele de pensii private cu capitalizare sunt supuse unui cumul de riscuri care lucrează toate în sensul dezavantajării contribuabilului dacă legislația nu prevede o mențiune relativă la pensia minim garantată. Factorii defavorizanți sunt:
·       Șomajul
·       Deflația
·        Căderea piețelor și crizele bursiere
·       Lipsa de investiții avantajoase
·       Management ineficient
·       Costuri prea mari de administrare a fondurilor, volatilitatea globală a prețului activelor
·       Criza bancară
·       Hazard moral: fraudă, pensie prost vândută, investiții excesiv de riscante, etc
·       Costul administrării unui cont individual este mai mic în perioada de început, crescând în timp proporțional cu valoarea activelor. La acest cost se adaugă si procentul din contributia lunara a fiecarui contribuabil. Costurile de administrare sunt elementul la dispoziția administratorilor să facă departajarea  între o pensie finală cu o rentabilitate pozitivă sau negativă. Ar putea si deflația să acționeze în același sens, dar e greu de presupus că acest risc ar fi preluat integral de custode sau de administratori
Asadar, o concluzie pe care indraznesc sa o expun este aceea ca fondurile de pensii cu capitalizare nici macar pe perioade lungi de timp(40 ani) nu sunt sigure ca vor fi rentabile daca intervin evenimente (riscuri) din cele mentionate mai sus.

În 2000 Polonia era în etapa de campanie pentru pensiile private bazate pe contribuții definite când noi elaboram prima formă a legii pensiilor private. Personal am beneficiat de sfatul unui profesor la Harvard care a stat un an de zile în România în acest scop. Am primit vizita lui Jose Pinnera, părintele pensiilor private din Chile și viitor consilier al lui Bush jr cu care am organizat seminarii și discuții la televiziuni. Am fost cu totul capacitată și convinsă că legea este necesară având în vedere rata mică de înlocuire din sistemul public și raportul extrem de defavorabil dintre lucrători și pensionari precum și șomajul mare, constant. Bugetul public de pensii era în deficit de doi ani și modelele noastre arătau că așa va rămâne. Așadar legea prezentată de mine în guvernul Isărescu dirija o parte din contribuția datorată sistemului public pentru obținerea unei pensii PAYG către capitalizare în speranța investirii cu înțelepciune a acestor bani și înmulțirii lor. Ideea era ca din cele doua componente ale pensiei, una din sistemul public și cealaltă obținută la vârsta pensionării din sistemul privat să rezulte o pensie individuală superioară vechii pensii obișnuite. Cum statul nu putea administra un proces de investiții legea prevedea ca administratori privați să facă acest lucru în baza unor reglementări de detaliu și cu autorizare , supraveghere și control din partea Comisiei speciale pentru pensiile private. În momentul 2004 PSD nu a fost de acord să implementeze această lege, propunându-mi mie în calitate acum de președintă a Comisiei de specialitate din Camera Deputaților să conduc o mică comisie care să parcurgă încă odată legea cu toți colegii în scopul obținerii acordului tuturor partidelor. Zis și făcut. Am urmat singură sau în grup cursuri la Budapesta, Londra, Elveția pentru legislație, administrare, actuariat. Legea a trecut prin parlament susținută de mine în 2004, pusă de acord cu reprezentanții tuturor partidelor. Între timp am scris împreună cu consilierul meu Mihai Șeitam prima carte româneasca despre pensii private. În acel moment legea prevedea un singur comision de administrare  aplicat și anume un procent lunar din contribuție de sub 1%. Sub regimul Boc, si presiunea mediului de afaceri ce dorea să se angajeze in munca de administrare de fonduri de pensii, legea s-a modificat în mai multe locuri, dar într-unul, in mod esential: Comisionul de administrare avea acum doua componente, adica un procent din contribuția lunară și un procent din totalul activelor din contul personal al fiecărui contribuabil. Cu cât activele din contul individual creșteau cu timpul, acest comision devenea din ce în ce mai mare. Nu mai eram în politică, nu am avut cum să intervin. Un timp, un an sau doi rentabilitatea a fost încurajatoare, adică în jur de 10%. În 2015 aceasta era de 7,37% si a scazut in continuu pana in septembrie 2016 cand rentabilitatea medie ponderata a ajuns la 4,76%.

Este momentul în care să ne gândim că fenomenele cumulate de șomaj ridicat, salarii mici, deflație și comisioane în creștere nu mai pot asigura o rentabilitate pozitivă peste ani, când va veni vremea pensionărilor din sistemul cu capitalizare.
De aceea, în aceste condiții diferite de momentul elaborării legii si greu de prevăzut, am abordat problema utilității menținerii acestor fonduri în formula actuală care nu oferă siguranța unei rentabilități pozitive.





                                                                                                                   S.D

Referinte:

Why The OECD And The European Commission Should Significantly Lower Their Assumptions For Returns On Pension Funds by 

Pensii Private, Smaranda Dobrescu, Mihai Seitan Editura juridica 2005