15.1.20

RADU PORTOCALA: REGIONALIZAREA SI FEDERALIZAREA ROMÂNIEI SE REGASESC ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE





Atat in textul memorandumului cat si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sunt promotorii ei de azi.

Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii»  in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»
1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa Centrala si Orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gandirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepand cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rand, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamantului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frana in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine».
2- Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cat se poate de virulente in legatura cu acest subiect.
3-Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gandire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atat de diferite si emisa de surse atat de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de-a lungul si de-a latul continentului. Nu mai ramanea decat sa fie lansat principiul contopirii intr-o cat mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Cativa ani mai tarziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. (...) Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atat de stramta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii».
4 - Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamana trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tarziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni Europene (sic!) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii Europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic!). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani (...) in gandirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper».
5- Iar Hitler declara ca «germanii (...) trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa».
6- Incepand cu anii 90, Guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea Europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial. «Aceasta staruinta a Germaniei, de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor. Examinand-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sunt tratate la varful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS».
7-O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atat de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dand dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stanga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost reutilizata in 1962, de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietei Comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tarziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfarsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa Regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin Constructia Europeana).
8-Asadar, atat fenomenul regionalizarii, cat si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducandu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuand temeinica traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat conducerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecand de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana, desi este pur germana, Uniunea Federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sunt de inspiratie germana, iar Ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avand drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «Euroregiunea Prutul Superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «Euroregiunea Dunarea de Jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiunilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este  depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa».
9- Rolul politic, istoric al frontierei se sfarseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cand propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de                  intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incat identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta Autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta Autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavarseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.
10-Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decat doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din Kosovo.
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnalat existenta «Centrului European pentru Problemele Minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de Guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decat o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Suntem Germania, predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari (fostul bloc socialist) in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»
12 - Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboaie mondiale va fi dobandit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl, la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gandirea italiana si germana din anii 30 si 40.Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decat o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decat o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pana acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atat mai mult, cu cat o parte considerabila a clasei politice internationale, preluand fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspandit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunerea Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfarsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta Autonomiei Regionale. Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamantul Secuiesc si in Transilvania. Sunt multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. (...) Nu exista alta alternativa decat autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. (...) Ma bucura nespus de mult ca sunt si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. (...) Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si cativa dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La randul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugand ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene.
13-Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei etc.).
14 - Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale Constitutiei Europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca, daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: Constitutia Europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decat faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparand. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intamplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoasterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamant a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intampla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa se mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi  insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n ci a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adancile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramana intreaga.


Radu PORTOCALA
Note:
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture ; Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online






Mircea Dogaru abordeaza aceasta problematica din perspectiva momentului


Wolfgang Streeck arata dinamica dintre State mici/faramitate -- Democratie -- Capitalism

17.12.19

Wolfgang Streeck: Cum se va incheia capitalismul?


F.A Hayek ( 1899-1992) este fara indoiala cel mai remarcabil dintre economistii austrieci moderni si un membru fondator al Institutului Mises.
Articolul lui Hayek din 1939 construiește o punte între economia austriacă, „liberalismul autoritar” interbelic al lui Schmitt, ordoliberalismul german postbelic și neoliberalismul Uniunii Monetare Europene din anii 90.
Pornind de la aceasta viziune a lui Hayek, Wolfgang Streeck dupa ani buni de la infiintarea Uniunii Europene faca o analiza a naturii acesteia in cartea sa
EURO-Uniunea sau *Lasati orice speranta cei care ati intrat (mici) in EUropa!
In principal Streeck uemareste sa analizeze in ce masura teoria lui Hayek se poate aplica functionarii Uniunii Monetare care este UE.
1).
Consiliul European. Este format din șefii guvernelor naționale și este susținut de diverse consilii de miniștri, în special de finanțe și afaceri externe. O importanță deosebită o are aici așa-numitul Grup Euro al miniștrilor finanțelor din statele membre ale Uniunii Monetare Europene (UEM). Consiliul este legislativ și executiv al multinaționalelor europene, o combinație non-statala care este de la sine o trăsătură definitorie a unui regim de autoritarism.
 Odată ce a fost luată o decizie, in Consiliu este aproape imposibil ca publicul național și reprezentanții acestora să o anuleze, efect care a fost studiat în diferite contexte sub rubrica diplomație pe mai multe niveluri. Guvernele vor aduce deciziile în dezbaterile naționale privind ratificarea și vor considera că puterea lor va fi crescută, deoarece ne-ratificarea ar afecta poziția lor cu celelalte guverne și, prin urmare, ar slăbi poziția țării în negocierile viitoare.
O altă consecință a primatului  Consiliului în guvernanța economică europeană este aceea că redefinește conflictele de clasă ca si conflicte internaționale, transformând problemele de distribuție între clase în probleme internaționale. Acest lucru nu numai că încurajează coalițiile încrucișate la nivel național, dar, de asemenea, atenuează conflictele economice, întrucât le înglobează în pachete de emisiuni mai mari, le predă diplomaților și, mai ales, le confunda cu probleme de pace internațională. Astfel, diplomația ocupă locul luptei de clasă, iar cooperarea internațională are prioritate asupra justiției sociale, atât timp cât conflictele de clasă reprimate pot fi împiedicate să revină sub forma ostilităților internaționale. Chiar și atunci, totuși, economia de piață capitalistă va rămâne probabil protejată de corecția egalitaristă, de exemplu, de către țările mai puternice din punct de vedere economic care își apără interesul prin atragerea instrumentului de suveranitate națională. Acesta trebuie înlocuit insa cu un amestec de pretenții tehnocratice către expertiza superioară și supunere adaptata  „realităților globalizării”.
Întrucât acest lucru nu poate fi întotdeauna suficient, arhitecții regimului neoautoritar politic-economic consideră că este necesar să ofere publicului o previzualizare a democrației internaționale, un trailer al lucrurilor viitoare, sub forma așa-numitului „Parlament European” cu„ alegerile europene ”. Desigur că „parlamentul” nu are niciun executiv de control; îi lipsește dreptul de inițiativă legislativă; și nu poate schimba constituția „Europei”. Regulile jocului european sunt scrise de către directorii naționali sub forma unor tratate internaționale incredibil de complexe și, chiar și pentru specialiști, complet iligibile. La fel cum nu există o majoritate guvernantă în Parlament, nu există nici o opoziție: alegătorii care sunt sceptici sau care nu le pasă de construcția europeană se abțin de la vot și, într-adevăr, în număr tot mai mare.
. De zeci de ani încoace, activitatea „Parlamentului European” este administrată de o Mare Coaliție centristă, care funcționează ca un lobby puternic pentru relocarea puterii de decizie din democrațiile naționale într-o „Europă” imunizată împotriva așteptărilor democratice și lipsită de oportunități pentru , în termenii lui Schmitt, interferența „democrat-pluralista” cu ceasul capitalist al pieței libere. Europenizarea de astăzi este în mare măsură identică cu o golire sistematică a democrațiilor naționale de conținut politico-economic, eliminând resturile democrației „sociale” potențial redistributive, adăpostite în statele națiuni, intr-o economie care a trecut de mult peste granițele naționale într-o politică construita drept „Piața unică”.
În orice caz, prezența la vot a scăzut din nou, la 43% și nu mai puțin de 15% dintre cei care s-au deranjat să voteze au votat pentru partidele clasificate drept „anti-europene” de către „adevărații europeni”. Indiferent, Spitzenkandidat al cărui partid a câștigat 30% din scaune (adică susținerea a aproximativ 13% din electorat) si-a revendicat victoria.
Se stie ca cu cât este mai divers un regim multinațional din punct de vedere al structurilor și intereselor economice naționale, cu atât este mai puțin probabil ca organul său de conducere să poată lua măsuri discreționare pentru a corecta rezultatele piețelor.  E adevarat ca federațiile de state pot fi cele mai bune asupra eliberarii economiilor lor de la intervenția statului - adică a ceea ce știința politică contemporană a numit „integrare negativă” -lucru subliniat de Friedrich von Hayek încă din 1939. Federația internațională, așa spune Hayek, va să fie utila în viitor pentru restabilirea și păstrarea păcii internaționale; dar o federație care nu reușește să-și integreze economia nu va suporta; iar integrarea economică între țări diferite și egale nu poate avea loc decât sub forma integrării pieței: instituționalizarea unei piețe unice, fără intervenții ale statului, deoarece statele membre nu vor fi de acord cu nimic altceva decât asta.
2.)  Comisia Europeana. Comisia are în rolul său de agenție birocratică însărcinată cu punerea în aplicare a deciziilor Consiliului și supravegherea respectării țărilor membre la tratate. Deși este în subordinea Consiliului, Comisia poate și folosește puterile sale administrative pentru a proteja piața unică, împiedicând statele membre să-și protejeze economiile naționale, precum și instituțiile naționale, cum ar fi dreptul muncii, care oferă lucrătorilor capacitate politică colectivă. Practic, interesul instituțional al Comisiei în protejarea și extinderea competențelor și funcțiilor sale este cel mai bine servit prin consacrarea agenției sale pentru eliberarea economiilor naționale de distorsiunea pieței politice naționale, așa cum este ea democratică, promovând astfel integrarea economiei europene sub forma a unei piețe comune construite și protejate politic, curățate de naționalitate și nederanjata de democrația pluralistă supranațională.
3) Curtea Europeană de Justiție (CEJ). De fapt, adevăratul legiuitor care se confruntă cu CEJ, Consiliul, necesită, de regulă, unanimitate pentru a corecta o decizie a Curții și, uneori, chiar revizuirea în unanimitate a unui tratat internațional. Capitalul normativ inițial al CEJ, după cum este bine cunoscut, a fost legea concurenței de genul dezvoltat de școala ordoliberală germană. Curtea a extins continuu acel capital, folosindu-și autoritatea pentru a institui piețe competitive oriunde a apărut o oportunitate pentru acest lucru și identificându-le cu așa-numitele „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă în Uniune.
După ce a stabilit timpuriu principiul „supremației și efectului direct” al dreptului european, inclusiv, desigur, propriile hotărâri, CEJ comandă instrumente puternice pentru a interveni în economiile politice naționale și pentru a le impune ceea ce este în esență o constituție economică liberală și într-adevăr neoliberală, protejat de politica democratică, parțial prin design și parțial prin implicit, în orice caz exact așa cum se prevede atât doctrina ordoliberală germană, cât și „liberalismul autoritar” al lui Schmitt.
4) Banca Centrală Europeană (BCE). BCE este punctul principal al Uniunii Monetare Europene (UEM) și, într-adevăr, suveranul acesteia. În timp ce alte bănci centrale sunt încorporate într-un stat cu jurisdicție coextensivă și trebuie să se confrunte cu un guvern și un public la același nivel teritorial și politic, moneda și piața comună pe care BCE o conduce sunt apatride (așa cum este, în esență, sistemul juridic guvernat de către CEJ). Aceasta face BCE cea mai independentă bancă centrală din lume, iar regimul său monetar cel mai depolitizat. Spre deosebire de banii keynesieni, euro nu este altceva decât un mijloc de schimb și un magazin de valoare; în special nu este adecvat pentru corectarea democratică a pieței, de exemplu în exercitarea ocupării depline a forței de muncă. Banii europeni, așa cum sunt conceputi în tratatele care i-au creat, sunt banii austrieci, ordoliberali și neoliberali.

Într-adevăr, nu există o instituție care să corespundă mai aproape idealului liberalismului autoritar decât BCE. UEM, cu „piața unică” și mobilierul instituțional minimalist, arată în mod evident o realizare ideală a „statului autoritar” al lui Schmitt la optzeci de ani după concepția sa. Legitimitatea instituției sale de bază, BCE, se bazează exclusiv pe presupusa sa expertiză tehnică în ceea ce privește ce tip de politici publice necesită o economie liberă de piață dacă rămâne una.
La suprafață, mandatul BCE este pur și simplu să asigure o rată de inflație dorită pentru economia combinată a statelor sale membre și să asigure sănătatea și viabilitatea sistemelor lor financiare și de plată. Întrucât economiile politice naționale care fac parte din UEM sunt guvernate istoric de instituții diverse, cu toate acestea, acestea tind să răspundă diferit la regimul monetar și la politica monetară a BCE. Dacă acest lucru crește posibilitatea eșecului monedei comune, așa cum s-a întâmplat în succesiunea crizelor din 2008, BCE, fiind singura instituție responsabilă de UEM în ansamblul său, este forțată sau se simte liberă să facă „orice este nevoie”.
Împreună cu Consiliul, Comisia și CEJ, dar, dacă este nevoie, și fără ei, Banca Centrală Europeană s-a transformat în guvernul de facto al celei mai mari economii de pe Pământ, un guvern complet protejat de „democrația pluralistă” care acționează și nu poate acționa decât ca gardian și garant al unei economii de piață liberale. Începând cu criza din 2008, care este, desigur, departe de a se termina, dacă va fi vreodată, Banca a dobândit capacități largi de a disciplina statele și societățile suverane din și sub jurisdicția sa pentru a le face să respecte respectarea regulilor unei regimul neoliberal de piață monetară cum-cum. Astăzi, BCE poate, la discreția sa, să rețină lichiditatea din sistemele bancare ale statelor care refuză să-și urmeze preceptele cu privire la finanțele lor publice, dimensiunea și componența sectoarelor lor publice și chiar structura sistemelor lor de stabilire a salariilor. Statele și guvernele care nu se „reformează” în conformitate cu rectitudinea capitalistă și, prin urmare, nu reușesc să câștige încrederea înalte finanțe internaționale, pot fi pedepsite într-o mare varietate de moduri - în timp ce statele care realizează reforme instituționale promovate de către bancă poate fi răsplătit, chiar și prin BCE tipărind bani proaspătă pentru ei, cu încălcarea sau eludarea tratatelor UEM.
Având în vedere asimetria jurisdicțională dintre BCE și țările membre ale UEM, precum și absența unei omologe politice la fel de eficiente la nivelul UEM în ansamblul său, BCE este dictatorul ideal - singurul agent capabil să ia măsuri decisive - atunci când este vorba de gestionarea crizelor, de exemplu în cazul unei neplată a unui stat membru. Același lucru este valabil și pentru ca țările membre să convergă pe modelul de capitalism neoliberal finanțat, în adaptarea la cerințele unui regim monetar comun, unic, potrivit pentru toate „piețele financiare”. A sosit „statul autoritar” ca creator și protector al „liberalismului autoritar”.

Sinteza a unui text aparut prima oara intr-un articol din 2015, apoi republicat în cartea „Cum se va încheia capitalismul?” din 2016.
SD








 

 






1.12.19

Unde am ajuns? Ce-i de făcut?

No photo description available.

Unde am ajuns? Ce-i de făcut?
Așa zisele alegeri prezidențiale din 2019, ca și cele europene care le-au precedat, precum și asemenea celor parlamentare care le vor urma în 2020 (alegerile locale sunt adesea admise chiar și în sistemele dictatoriale sau în colonii) au fost un fals monumental. Ele nu au fost nici libere nici corecte. Dar nu este nimic neobișnuit sau ilogic în asta. Un stat lipsit de suveranitate nu are de ce să organizeze astfel de alegeri; și nici nu îi este permis să le organizeze.

ALEGERILE CA PLEBISCIT ÎN FAVOAREA RENUNȚĂRII LA SUVERANITATE
Popoarelor din colonii, sau mai exact elitelor lor, li se permite accesul la civilizația materială a metropolei, dar nu și la decizia politică. Se întâmplă azi în România. Românii nu mai iau decizii politice. Cei care încearcă, merg la pușcărie.
Unii se străduiesc acum să facă analiza recentului exercițiu electoral. Alții vor să anticipeze viitorul actualei guvernări, impusă prin manevre de culise incluzând apelul la agenții sub acoperire, exploatarea trădării, șantajul și mita, împotriva votului popular exprimat la alegerile din 2016.
Pentru mine ambele exerciții sunt inutile. Tot ceea ce este de spus despre ceea ce tocmai s-a încheiat, a fost spus dinainte, în strădania de a infirma prognozele. Nu a fost să fie. Comportamentul românilor nu a fost modificat cu o iotă, indiferent de consistența și gravitatea avertismentelor. Ceea ce deja se întâmplă și urmează a se întâmpla din punctul de vedere al guvernării, a fost deja descris cu anticipație și era știut. Nu mai este nimic de comentat. Totul este doar de suportat.
Cu titlu de sinteză retrospectivă voi aminti principalele mele observații făcute în lunile anterioare evenimentelor pseudo-electorale din noiembrie 2019.
1. În marja minimă de libertate îngăduită, românii nu au fost chemați la alegeri prezidențiale, ci la un plebiscit în cadrul căruia li s-a cerut să valideze sau invalideze renunțarea la suveranitatea statului. Au validat-o. În acest context s-a ratificat și teza potrivit căreia, prin aderarea la UE, România nu s-a limitat doar la delegarea exercițiului unora dintre atributele suveranității sale, ci, pur și simplu, și-a cedat definitiv suveranitatea; fie și numai parțial, dar ... în părțile esențiale. De aici decurge restul: statul polițienesc, politicile antisociale, cedarea de avuție națională, depopularea țării, anularea identității naționale. La ce altceva ne putem aștepta?
2. Indiferent cum am califica evenimentele din decembrie 1989, este clar că ele au revoluționat sistemul politic românesc asigurând, printre altele, trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, precum și de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă. Aducerea în fața justiției a revoluției din 1989, prin liderii săi principali, reprezintă fundamentul delegitimării regimului politic instaurat în anii 1990 și justificarea contra-revoluției cu treizeci de ani mai târziu. Pe acest fundal, plebiscitul de la 24 noiembrie 2019 a aprobat, odată cu renunțarea la suveranitate, trecerea de la democrație la oligarhie.
3. Pe 24 noiembrie 2019, nu s-a pus problema alegerii răului celui mai mic, ci aceea de a împărți puterea între polii răului, astfel încât relele opuse să se limiteze unul pe altul. S-a preferat sau s-a ajuns, prin neatenție sau neputință, la concentrarea puterii într-o singură mână. Obținerea puterii absolute deschide drum abuzului absolut.
4. În România nu (mai) există partide de stânga și de dreapta, ci numai uniuni de clanuri corupte care au voit fiecare să stăpânească de manieră absolută statul polițienesc ilegitim; așa numit „paralel”, dar mai corect definit ca „subteran”. Ciocnirea dintre aceste uniuni de tip mafiot a deconspirat mecanismele și modul de operare a acestui „stat-cârtiță”, care, asemenea oricărei cârtițe, prin simplul fapt al scoaterii la lumină, și-a redus capacitatea distructivă.
5. Prin efectul concentrării de putere, statul oligarhic subteran s-a salvat și s-a impus devenind suprateran și ascunzându-și justițiar-autoritarismul sub haina populismului pseudo-democratic. De acum avem un regim oligarhic decorat cu simboluri democratice (printre care și partidele politice reziduale – PSD și PNL – sau cele artificiale – USR, Plus, ProRomânia – imposibil de reformat). El a fost instalat cu sprijinul unor puteri străine și va dura cât îl vor accepta ele.
6. O realitate socio-economică ambiguă a frustrat întreaga comunitate națională românească și, pe linia mentalităților sale tradiționale (autoritariste și egalitariste), a polarizat-o de manieră radicală, împingând în mare parte electoratul de dreapta spre neofascism iar pe cel de stânga spre neo-marxism, atât de departe încât extremele au ajuns să se atingă și să se întrepătrundă.
7. În România actuală, competiția dintre stânga democrată și dreapta democrată nu mai există. Această confruntare s-a internaționalizat, ea regăsindu-se exclusiv în lupta acerbă dintre globalism și suveranism, respectiv dintre hegemonii globali (inclusiv oculta corporatistă supranațională) și supușii lor neocoloniali. Trădarea (pseudo)elitelor politice interne (ceea ce include și eliminarea, în special sub pretextul luptei împotriva corupției, a adevăratelor elite naționale) oprește implicarea României în această luptă de partea suveranismului.
Acesta este rezumatul lucrurilor deja spuse sau care sunt evidente. Este limpede că tot ceea ce urmează se învârte în jurul ideii de recuperare a suveranității. Iată de ce orice discuție cu sens trebuie să plece de la situația externă, marcată de rivalitățile puterilor neocoloniale și de globalizarea capitalului, și să cerceteze modalitățile de organizare a luptei pentru redobândirea suveranității naționale.

ROMÂNIA ÎN OCHIUL URAGANULUI GEOPOLITIC GLOBAL
În plan extern, România postcomunistă și-a sprijinit strategia de securitate pe patru piloni: parteneriatul strategic cu SUA, NATO, UE și sistemul de cooperare regională (compus dintr-un ansamblu de structuri în format bilateral, trilateral și multilateral). Acestora li s-a adăugat și relația strategică cu China, din păcate definită cu multiple ambiguități, marcată de o nesfârșită alternanță de avansuri și reculuri, și sufocată de ineficiență structurală (de care vinovată a fost partea română).
Sistemul de cooperare regională s-a prăbușit relativ repede. El a fost privit mereu de Germania și chiar de Franța ca fiind „anti-european”; adică anti UE și mai exact împotriva hegemonismului franco-german, subminând capacitatea Berlinului și Parisului de a tranzacționa geopolitic cu Moscova. La fel cum au fost privite de primadonele profitoare ale UE și porțile deschise Chinei de către statele membre din estul danubiano-pontic.
Trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia i s-a adăugat la scurtă vreme Moldova, a fost destructurată prin efectul Maidanelor kievene, aparent pro-occidentale dar în realitate puse în slujba unei înțelegeri cel puțin tacite dintre Berlin și Moscova privind partajarea Ucrainei. Așa cum rezultase ea din destrămarea pripită a URSS, Ucraina era prea mare atât pentru ambițiile europene ale Germaniei cât și pentru cele globale ale Rusiei. „Formula Steinmeier”, consacrată în formatul Normandia (negocieri între Germania, Franța, Rusia și Ucraina privind soluționarea crizei Dombasului și scoaterea de pe agendă a anexării Crimeii, dacă nu chiar validarea ei) prevede un soi de federalizare a Ucrainei care cel mai probabil va muta frontul războiului civil din estul în vestul țării, unde pacificarea se va realiza de Occidentul european prin închiderea robinetului financiar și transformarea zonei în hinterland al UE. Centrul Ucrainei va rămâne o zonă-tampon între frontul euro-german și cel ruso-asiatic, „vecin iubit de-a pururi, dar membru niciodată”.
Lucrurile s-au desfășurat cam la fel cu Moldova. „Dezoligarhizarea” țării s-a realizat prin „moldovenizare”, ca formă evoluată a „transnistrializării”. Oligarhizarea era, vezi Doamne, efectul afinității cu România cea coruptă. Ceea ce România a adus Moldovei a fost, chipurile, excepționalismul corupției românești, iar nu democrația, statul de drept și bunăstarea. Lupta împotriva corupției a fost echivalată astfel cu refuzul identității culturale și geopolitice românești. Tot Europa germană s-a ocupat de această inginerie geopolitică; facilitată, desigur, și de neinspirata și inconsistenta, mioapa și lașa politică moldavă a Bucureștiului. Strigând, alături de SUA, că influența rusească pătrunde în Moldova (ca și în România) pe poarta corupției (ca și când corupători occidentali nu ar exista), Berlinul a lăsat această influență să intre pe fereastra anticorupției. Diplomația americană a căzut în capcana germană și a achiesat la un pact tripartit (Germania / UE, Rusia, SUA) care a ridicat un zid rusesc pe Prut.
Renunțând practic, de voie de nevoie, la trilaterala sa cu Ucraina și Polonia, România s-a implicat într-o trilaterală mai problematică din cauza lipsei de contiguitate teritorială, cu Polonia și Turcia. Pirueta neo-otomană a premierului Erdogan, implicând o adevărată antantă cordială între Ankara și Moscova, a lăsat nu numai NATO fără acoperire în flancul sud-estic și pe frontul medio-oriental, ci și amintita trilaterală în aer. Triunghiul Rusia-Turcia-Germania (în cadrul căruia Berlinul toarnă fățarnic gaz pe focul „derapajelor democratice și geopolitice” ale Moscovei și Ankarei numai pentru a le pune în cap Washingtonul și a nu le permite un acord cu acesta), rămâne viabil și tot mai solid la Marea Neagră, așa cum avertizam încă de la începutul anilor 2000, prinzând România într-o poziție cât se poate de inconfortabilă, cu un picior în tabăra americană, cu limba scoasă spre Kremlin și cu spatele (încovoiat) spre Europa germană. În consecință, la Marea Baltică, Polonia își caută drumul singură, decuplându-se treptat dar ferm de România și baleind între Germania, Rusia și SUA.
Întâmplător sau nu, în acest context, Bulgaria (care nu mai dorește baze militare NATO pe teritoriul său) și Serbia (care nu le-a dorit niciodată) au dat semne de apropiere tot mai accentuată față de Rusia. De câțiva ani, deja, Ungaria, împinsă de aspirațiile sale naționale, incompatibile cu globalismul euro-atlantic (și nu neapărat compatibile cu interesul național românesc), se deplasează tot spre estul euro-asiatic suveranist. În ochiul acestui uragan național, căruia îi adaugă aportul lor de energie și state precum Polonia, Cehia, Slovacia, Grecia sau Italia, România rămâne singura globalistă. Un contratimp foarte caracteristic pentru istoria sa.
Bucureștiul s-a alăturat și „inițiativei celor trei mări”, de inspirație americană, care este cea mai recentă expresie a strategiei proiectelor comune regionale ca factor de securitate. Dacă asemenea structuri au trezit ostilitatea Berlinului atunci când au încercat să materializeze idei locale, aceasta din urmă a fost de natură să producă cu atât mai multă indispoziție cu cât era expresia intenției SUA de a ridica o stavilă în calea realizării unui alt Pact Ribbentrop-Molotov. Prinsă, astfel, în focul controverselor americano-germane, România a încercat să joace la două capete și cu Washingtonul și cu Berlinul, pentru a cădea, așa cum se întâmplă, de regulă, între luntrii.
Îndepărtarea Turciei de NATO, coincide cu îndepărtarea Marii Britanii de UE. Aceasta reduce influența SUA în UE (ca să nu spunem că exclude America din Europa) și lasă mână liberă tandemului franco-german pentru desprinderea UE din legătura sa strategică transatlantică. Proiectul unei armate europene, la care România a aderat cel puțin declarativ, astfel cum este conceput la Paris și la Berlin, nu este un pas pe drumul către o federație europeană de state națiune, ci pe acela către un imperiu european dominat de Germania (cu conivența Franței, mai degrabă neo-mussoliniană, decât neo-napoleoniană), în care statele naționale, în special cele estice, sunt condamnate la dispariție.
Din punct de vedere politic, supusă regimului MCV și lăsată în afara spațiului Schengen, România este un membru de rang secund al UE. Recent, Comisia europeană a dat semnalul decuplării României de Bulgaria. Simultan, procesul integrării Balcanilor de Vest în UE a fost oprit. Aceasta constituie o schimbare de abordare cu caracter strategic. României i se acordă astfel, pentru prima dată, un statut diferit (și inferior) față de cel al Bulgariei, care pare a o plasa în fapt undeva între membrii cu drepturi depline ai UE și statele candidate din vecinătatea balcanică a acesteia. Ce i se rezervă de fapt României? În nici un caz garanții de securitate.

SCENA ESTE PREGĂTITĂ PENTRU DEZMEMBRAREA STATULUI ȘI DISPARIȚIA NAȚIUNII
Să privim puțin și către fluxurile economice europene. Principalele investiții se opresc pe Carpați. Coridoarele de transport europene (în special autostrăzile) nu trec Carpații. Dezvoltarea relativă a Transilvaniei, sprijinită de Europa germană, și arierarea Moldovei, lăsată într-o relativă sărăcie, creează frustrări la nord și la est, care se decontează în sudul valah.
Analizați harta distribuției votului la ultimul scrutin prezidențial: Ardealul și Moldova împotriva Munteniei. La aceasta contribuie și inducerea în mentalul colectiv al românilor ardeleni a unui complex de superioritate față de „miticii dâmbovițeni”. Simultan se resuscită vechile resentimente moldave la adresa valahilor, vinovați de a fi anulat cu viclenie perspectivele propășirii autonome a moldovenilor.
Sistemul bancar românesc se reduce la CEC (pusă acum și ea pe lista privatizărilor). Celelalte bănci sunt filiale ale unor instituții financiare străine care, simțind, desigur, că viitorul României ca stat suveran și unitar este incert, au încetat creditarea investițiilor apte a duce la dezvoltarea economică a națiunii române, pompând în schimb în afara țării avuție națională românească.
Într-o situație similară se află și sistemul energetic românesc. Privatizarea Hidroelectrica îi va da ultima lovitură. României i se impune prin presiuni politice externe, renunțarea, fără nici o compensație, la securitatea sa energetică, pentru a oferi securitate energetică statelor central și sud-est europene, spre satisfacerea jocurilor geopolitice ale actorilor globali.
Readucerea acasă a emigranților economici (așa numita diasporă) nu este nici pe departe un obiectiv al UE și al guvernelor românești sprijinite de aceasta. Dimpotrivă, politicile de austeritate antipopulare vizează încurajarea emigrării românilor (albi, instruiți, harnici, inventivi și puțin pretențioși) în Occident, lăsând loc pe actualul teritoriu românesc, bogat în resurse naturale, pentru emigranții extracomunitari (din afara UE) necesari Europei dar nedoriți ca rezidenți în statele națiunilor ei imperiale. România poate fi organizată, în fine, și ca ghetou al romilor sau al altor comunități etno-culturale europene pe care noul Sfânt Imperiu Roman de origine germană nu vrea sau nu poate să le integreze. Așa cum s-a mai încercat cu câțiva ani în urmă.
Procesul dezmembrării României sau al reducerii ei la o realitate simbolică, include un atac viguros împotriva BOR. El este iminent și va exploata apatia credincioșilor ortodocși, inapetența pentru implicare politică a ierarhiei bisericești, de principiu neutră în relația dintre victimă și agresor, ca și înclinația către a zidi lăcașuri de cult în locul zidirii de suflete creștine. Succesul demersului este predictibil atât timp cât milioane de creștini declarați nu au ieșit să voteze pentru consacrarea constituțională a familiei creștine, alte milioane au votat pentru scoaterea iertării în afara legii și toate aceste milioane au susținut plebiscitar ura împotriva suveranității naționale.
În asemenea condiții, mai este UE un stâlp de rezistență pentru securitatea națională a României? Cu siguranță, nu.
Mai rămâne doar SUA, căci NATO cu adevărat este în moarte clinică, activarea în caz de nevoie a articolului 5 al Tratatului de la Washington fiind de acum o simplă iluzie, după cum iluzorii sunt așa zisele forțe multinaționale deplasate pe teritoriul României spre a-i asigura chipurile apărarea. (La București, de exemplu, își are sediul un comandament „multinațional” la nivel de brigadă, căruia îi lipsește tocmai... brigada pe care să o comande în caz de nevoie.) Înarmată cu echipament depășit fizic și moral, România nu ar putea face față unui atac din partea Rusiei, chiar dacă am da pe arme contravaloarea tuturor pensiilor și salariilor încasate azi de bugetarii români. Noroc că Rusia nu are nici un interes să ne atace, putând rezolva mai simplu, mai ieftin și mai eficient toate problemele pe care le are cu ineptele guverne bucureștene, pe calea războiului hibrid sau cu mâna „aliaților României”.
Revenind la SUA, ei bine, aceasta și-a pierdut interesul strategic în România. Pentru Washington este mult mai profitabilă o înțelegere strategică cu Rusia, decât continuarea unui război al nervilor cu aceasta pe frontul românesc. Așa se explică și absența americană din „alegerile” prezidențiale românești, ca și abandonarea guvernului PSD, al cărui control îi fusese cumva cedat de către actorii vest-europeni. Faptul că Germania și-a apropriat în România, Președintele, Guvernul, justiția, comisarul european și mare parte a serviciilor de informații românești, arată nu capacitatea competitivă a Berlinului, ci abandonul Washingtonului, preocupat de atingerea altor obiective.

ÎMPOTRIVA DISPARIȚEI SE IMPUNE RESUSCITAREA ”FACTORULUI INTERN”
Iată problemele! Pe lângă ele, refondarea PSD, limitarea efectelor incompetenței și trădării PNL sau neutralizarea extremismului globalisto-populist al USR, sunt simple glume diversioniste. Cum se pot realiza acestea? Reciclând gunoiul? Vânturând vântul? Imposibil.
Cum putem rezolva, însă, problema primordială a suveranității, uitând de actualele partide politice? Votul nu mai este o soluție. El ne mai este îngăduit numai întrucât prin vot nu putem schimba nimic.
Curând (probabil în câțiva ani), o parte semnificativă a românilor (inclusiv unii dintre iohaniștii sau useriștii de azi), edificați și exasperați, va trece la proteste publice împotriva statutului colonial al României. Aceasta va duce la oficializarea dictaturii și va accelera procesul de dezmembrare a țării.
În acel moment toată speranța se va lega de „factorul intern” reprezentat de grupările patriotice ale instituțiilor de forță încă active pe teritoriul românesc. Spre acestea va fi necesar să ne îndreptăm în perioada următoare și acolo să ne organizăm în vederea unei renașteri naționale; pentru a declanșa o reconquistă și un risorgimento românești.
Dacă nu o vom reuși, istoria va consemna dispariția altui popor de pe harta lumii – nefericitul popor român. Nu ar fi primul caz de acest fel.

Adrian Severin

12.11.19

Macron: NATO, UE, interviu acordat revistei Economistul




Macron s-a exprimat nu de mult despre posibila disparitie a Europei.
“Europa a uitat că este o comunitate, gândindu-se tot mai mult la ea însăși ca piață, cu extinderea ca scop final. Aceasta este o greșeală fundamentală, deoarece a redus domeniul de aplicare politic al proiectului său, în esență începând cu anii 90. O piață nu este o comunitate. O comunitate este mai puternică: are noțiuni de solidaritate, de convergență, de gandire politica care s-au pierdut. Mai mult decât atât, Europa a fost construită practic pentru a fi partenerul american in caz de conflicte.


Un prim semn al divergentei UE- America este acela ca pentru prima data exista un presedinte american care nu împărtășește ideea franceza despre proiectul european Din aceasta divergenta trebuie trase concluzii.


1. în primul rând, Europa pierde treptat evidența istoriei sale; în al doilea rând, are loc o schimbare în strategia americană; în al treilea rând, reechilibrarea lumii merge mână în mână cu ascensiunea - în ultimii 15 ani - a Chinei ca putere, care creează riscul de bipolarizare și marginalizează clar Europa. La riscul unui „G2” al Statelor Unite și Chinei, se adauga reapariția puterilor autoritare pe marginea Europei, ceea ce o slăbește foarte mult. Această reapariție a puterilor autoritare, în esență Turcia și Rusia, care sunt cei doi actori principali ai politicii de vecinătate și consecințele Primăverii Arabe, creează un fel de agitație.


Toate acestea au dus la fragilitatea excepțională a Europei, care, dacă nu se poate gândi la sine ca o putere globală, va dispărea.


Ca atare, dacă Europa nu se trezeste, ca sa faca fata acestei situatii si nu decide masuri de a face fata provocarilor există un risc considerabil ca pe termen lung să dispara geopolitic sau cel puțin că nu-si mai poata controla destinul.


2.Asadar primul lucru de făcut este ca UE să recâștige suveranitatea militară in conditiile in care valorile europene pregnante pana in anul 2000 în jurul ideii de extindere nelimitata a democratiei, urmare a unor socuri s-au dovedit a nu fi chiar atat de perene.


Dacă regimul Bashar al-Assad decide să riposteze împotriva Turciei, UE se va angaja sub aceasta? Este o întrebare crucială. Europenii au intrat în conflict pentru a lupta împotriva lui Daesh [Statul Islamic]. Paradoxul este că atât decizia americană, cât și ofensiva turcă au avut același rezultat: sacrificarea partenerilor noștri care au luptat împotriva lui Daesh pe teren, Forțele Democrate Siriene.


În ochii președintelui Trump, NATO este privit ca un proiect comercial. El consideră un proiect în care Statele Unite acționează ca un fel de umbrelă geopolitică, dar compromisul este că trebuie să existe exclusivitate comercială, este un aranjament pentru achiziționarea de produse americane. Franța nu s-a înscris pentru asta. Mai ales ca ea nu este consultata in luarile de hotarari de interventie ale NATO in lume..


interoperabilitatea NATO funcționează bine. Dar acum trebuie clarificate care sunt obiectivele strategice de urmarit de catre UE în cadrul NATO. Europa ar putea fi în măsură să facă acest lucru dacă accelerează dezvoltarea apărării europene. Deja s-a decis cooperarea consolidată între mai multe state membre, ceea ce implică unirea, o clauză de solidaritate între statele membre. A fost creat un fond european de apărare. Exista inițiativa europeană de intervenție, concepută pentru a fi complementară NATO.


Instabilitatea partenerului nostru american și creșterea tensiunilor au făcut ca ideea apărării europene să fie adoptata treptat. Este actualizarea pentru o Europă puternică și strategică. Probabil ca la un moment dat va trebui sa se tina seama de NATO.In opinia lui Macron ceea ce traim in prezent este moartea cerebrala a NATO.. Trebuie să fim lucizi.






3. Problema tehnologiei este esențială: inteligența artificială, date, tehnologie digitală și 5G, toate formele de tehnologie care sunt atât civile cât și militare. Dar la întrebarea 5G, Europa este împărțită ...


Dar aceasta este o chestiune suverană. Este vorba despre suveranitate. Ani de zile s-a delegat gândirea asupra acestor probleme operatorilor de telecomunicații. Dar ei nu sunt responsabili de suveranitatea sistemelor de securitate. Datoria lor este de a oferi acționarilor lor profituri, nu pot fi acuzati pentru asta. Într-un fel, s-a abandonat complet ceea ce a fost „gramatica” suveranității, care sunt probleme de interes general care nu pot fi gestionate de afaceri. Afacerea poate fi partenerul tău, dar este rolul statului de a gestiona aceste lucruri.



Întotdeauna declara Macron, le-am spus partenerilor noștri, fie că sunt americani sau chinezi: „Te respect pentru că ești suveran”. Și, așadar, cred că Europa va fi respectată doar dacă își va reconsidera suveranitatea.


4.Agenda prioritară este economică, nu mai este strategică sau politică. Pe scurt, ideea care stă la baza este că, dacă toate sunt legate de afaceri, toate vor fi în regulă, nu ne vom răni. Într-un fel, deschiderea nedeterminată a comerțului mondial este un element de creare a păcii. Cu excepția faptului că, în câțiva ani, a devenit clar că lumea s-a dezlănțuit din nou, că tragedia a revenit pe scenă, că alianțele despre care am crezut că nu pot fi ridicate, că oamenii pot decide să întoarcă spatele, că noi ar putea avea interese divergente. Și că într-un moment al globalizării, garantul final al comerțului mondial ar putea deveni protecționist. Principalii jucători din comerțul mondial ar putea avea o agendă care a fost mai mult o agendă a suveranității politice sau de adaptare a internului la internațional decât a comerțului


Apărarea europeană a fost relansată în vara lui 2017. Era ceva ce nu fusese pus pe masă de la mijlocul anilor '50, în ciuda diverselor eforturi care au început în 1999. Ne-am gândit doar la tehnologie în Europa piață, adică modul de înlăturare a barierelor, roaming-ului etc. Nu ne-am gândit deloc în ceea ce privește furnizorii și aspectul strategic. Europa este împărțită pe anumite aspecte și se deplasează prea lent, în special pe probleme de stimulent economic, solidaritate bugetară. Este mai mult problema integrării zonei euro, a uniunii bancare, care nu se mișcă suficient de repede și care fac obiectul unei diviziuni în Europa. De asemenea, Europa este împărțită în ceea ce privește migrația. Practic, Europa a fost prea lentă pentru a gestiona cele două crize majore prin care a trecut în ultimii zece ani și pentru a găsi soluții comune


Schimbarea eventuala a Constitutiei ar fi posibila daca s-ar gasi mai multi amatori care umpartasesc aceeasi agenda. Cu alte cuvinte, ca sa punem mai multi în comun pentru a ne îndrepta către un sistem care este mai slab, mai moale, din ce în ce mai puțin strategic, nu e un lucru benefic. E necesara eficientizarea lucrurilor, decizie mai rapida, mai clara, schimbarea dogmei și ideologiei care ne conduc astăzi.


Întotdeauna am spus că trebuie să avem germanii alături de noi și că britanicii trebuie să fie un partener în apărarea europeană. Păstrăm tratatele bilaterale pe care le-am susținut la Sandhurst. Cred că Marea Britanie are un rol esențial. De fapt, Marea Britanie se va confrunta cu aceeași întrebare, deoarece Marea Britanie va fi chiar mai afectată decât noi, dacă natura NATO se schimbă. Prin urmare, văd relația bilaterală ca fiind esențială dintr-o perspectivă militară. Ceea ce este adevărat este că Marea Britanie, chiar înainte de Brexit, a optat pentru o strategie mult mai agresivă. Din punct de vedere tehnologic și multe alte puncte de vedere, au decis să abandoneze suveranitatea pentru un model de tip Singapore, aș numi-o. Personal, nu sunt atât de sigur că este durabil. Am discutat acest lucru cu Theresa May, și apoi cu Boris Johnson, pentru că cred că au fost clasele de mijloc care au reacționat și au votat pentru Brexit. Cred că elitele vor câștiga de la acel tip de model. Nu cred că o fac clasele de mijloc. Cred că clasele de mijloc britanice au nevoie de un model european care funcționează mai bine, în care să fie mai bine protejate.


In privinta nemtilor aceștia s-au descurcat de la începutul mileniului mult mai bine decât noi. De ce există o problemă cu Germania? Germania nu se află în aceeași etapă a ciclului său economic și politic ca noi, așa că trebuie să ne refacem. În primul rând, ei s-au ocupat cu mare succes de prima decadă a acestui secol. Au introdus reforme la momentul potrivit, au reușit să se deschidă, având o economie foarte competitivă. Sunt marii câștigători ai zonei euro, inclusiv a disfuncțiilor sale. Astăzi, doar sistemul german trebuie să recunoască faptul că această situație nu este sustenabilă. Dar cum spuneam: convingându-i, încurajându-i să meargă în această direcție, sunt singurul mijloc pe care trebuie să-i aduc în poziția mea. Îmi derulez reformele, nu le cer sprijinul sau nimic. Dar le spun, acest sistem nu este sustenabil. Astfel, la un moment dat, vor fi nevoiți să se reajusteze. Experiența a arătat că uneori durează mai mult, dar, odată ce și-au pus mintea, sunt mai bine organizate decât mulți. Nu arată prea multe semne că doresc să depună eforturi. Adică te împing înapoi tot timpul. Nu este atât de adevărat. În apărare, sunt alături de noi, ceea ce a fost un tabu. Sunt alături de noi strategic, inclusiv pentru proiecte ambițioase, inclusiv pentru exportul de arme, care este un avantaj real. De asemenea, au sprijinit mecanismele de integrare a zonei euro. Acum avem o problemă de scară și este adevărat că tabu este problema stimulului bugetar. Acest lucru este valabil pentru întreaga Europă. Ne stabilim raporturile într-un mediu care a fost un mediu foarte diferit în ceea ce privește ratele și lichiditatea.


Ne aflăm într-o situație geopolitică în care nimeni nu poate descrie cu adevărat starea bugetară a Chinei. Presupunem că merg pentru asta, investesc masiv. Statele Unite și-au crescut deficitul pentru a investi în probleme strategice și pentru a stimula parantezele cu venituri medii. Întrucât Europa este singură în consolidare, care este situația Europei astăzi? Am spus acest lucru altor șefi în termeni destul de brutali, dar este o realitate macroeconomică și financiară. Europa este unul dintre continentele cu cele mai mari niveluri de economii. O mare parte din aceste economii sunt utilizate pentru a cumpăra obligațiuni americane ale Trezoreriei. Deci, cu economiile noastre, plătim pentru viitorul Americii și, în plus, ne expunem la vulnerabilitate. Este absurd.


Având în vedere acest context, trebuie să ne regândim acordul macroeconomic. Avem nevoie de mai multă extindere, mai multă investiție. Europa nu poate fi singura zonă care să nu o facă. Cred că acesta este și motivul pentru care dezbaterea despre 3% din bugetele naționale și 1% pentru bugetul european aparține în secolul trecut. Acest tip de dezbatere nu ne va permite să dezvoltăm această politică. Acest tip de dezbatere nu ne va permite să pregătim viitorul. Când mă uit la nivelul nostru de investiții în inteligență artificială, în comparație cu China sau Statele Unite, nu suntem doar în aceeași ligă.



5.Când spun echilibrarea puterii, asta ridică și problema aliaților noștri. Dar, pentru a spune foarte simplu, avem dreptul să nu fim drepți dușmani cu dușmanii prietenilor noștri. În termeni aproape copilași, asta înseamnă. Că putem vorbi cu oamenii și, prin urmare, să construim echilibre pentru a opri întreaga lume să ia foc.


Nu cred că este cel puțin incompatibil. Pentru că este, în primul rând, ceea ce ne permite să fim eficienți și să avem efect de pârghie în vecinătatea europeană. De asemenea, este ceea ce ne permite să adoptăm faptul că, pentru mine, punctul de vedere al puterii militare nu este neapărat destinat pentru a fi folosit. Este folosit în lupta împotriva terorismului, în Africa și ca partener în coaliția internațională. Cu toate acestea, servește esențial diplomației noastre. Cred că este foarte important să păstrezi ambele pârghii și, prin urmare, să cauți să joci acest rol de echilibrare a puterii, precum și de a menține credibilitatea militară. În aceste zile, dacă nu aveți credibilitate militară, într-o lume în care puterile autoritare sunt din nou în creștere, nu va funcționa.


Aici se pune intrebarea cum am putea împăca acea problemă a umanității și umanismului și a cerințelor realpolitikului într-o lume ostilă și periculoasă?


În primul rând, există un factor pe care l-am putea subestima, care este principiul suveranității oamenilor. Și cred că răspândirea valorilor, a umanismului pe care îl deținem și universalizarea acestor valori în care cred, funcționează doar în măsura în care suntem în stare să convingi oamenii. Uneori am greșit dorind să ne impunem valorile, schimbând regimuri, fără sprijin popular. Este ceea ce s-a întâmplat în Irak sau în Libia. Este probabil ceea ce era prevăzut la un moment dat în Siria, dar nu a reușit. Este un element al abordării occidentale, aș spune în termeni generici, că a fost o greșeală la începutul acestui secol, fără îndoială fatală și care a pornit de la unirea a două forțe: dreptul de a interveni cu neo-conservatorismul. Iar aceste două forțe s-au împletit și au produs rezultate dramatice. Pentru că suveranitatea poporului este în opinia mea un factor de neegalat. Este ceea ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem și trebuie respectat peste tot.


Marea dificultate constă în faptul că asistăm la un fel de reacție, la întoarcerea altor valori concurente. Modele nedemocratice, care contestă umanismul european ca niciodată. Am spus adesea că modelul nostru a fost construit în secolul al XVIII-lea odată cu iluminismul european, economia de piață, libertatea individuală, regula democratică și progresul claselor mijlocii. Modelul chinez este un model care reunește o economie de piață și o clasă mijlocie în expansiune, dar fără libertate. Unii oameni spun că funcționează, așa că există un fel de dovadă vie. Nu știu dacă este durabil, nu cred. Dar cred că această non-durabilitate este demonstrată la un moment dat de oameni în ceea ce privește tensiunea pe care o creează. Întrebarea de acum este dacă modelul nostru este durabil, deoarece văd oameni peste tot în țările noastre care sunt dispuși să se întoarcă pe unii dintre acești parametri. Oameni care spun: „Ei bine, am al doilea gând despre economia de piață, poate de fapt ar trebui să ne retragem din lume și să mergem spre protecționism sau izolaționism”. Alții care spun: „Ei bine, sunt dispus să renunț la anumite libertățile de a merge către un regim mai autoritar dacă mă protejează mai mult și îmi permite creșterea și bogăția mai mare. ”Această criză este chiar aici, susținută de o serie de partide din democrațiile noastre. El apare în Europa și ar trebui să ne conducă să ne punem la îndoială. Și, așadar, cred că ar fi greșit să spunem pur și simplu: „Vreau umanismul și il voi impune altora.” Întrebarea este cum să urmărim o agendă strategică, promovând, în același timp, o agendă pentru dezvoltare, economic agenda deschisă, o agendă politică, culturală, prin care am putea consolida acest umanism.


Practic, cred că umanismul european, pentru a câștiga, trebuie să devină din nou suveran și să redescopere o formă de realpolitik.


Acum trebuie să ne gândim la asta, să ne dotăm cu „gramatica” de astăzi, care este o gramatică a puterii și a suveranității. Acest lucru este, de asemenea, ceea ce justifică politica mea culturală și de copyright, de exemplu. Vreau să apăr autorii europeni și creativitatea europeană, pentru că așa se răspândește umanismul. Astăzi cea mai mare amenințare la adresa umanismului sunt regimurile autoritare, dar și ideologia religioasă politică. Creșterea islamului politic radical este, fără îndoială, principalul dușman al valorilor umaniste europene, care se bazează pe individul liber și rațional, pe egalitatea dintre femei și bărbați și pe emancipare.




6.Mă uit la Rusia și mă întreb ce alegeri strategice are. Vorbim despre o țară de dimensiunea unui continent, cu o masă vastă de teren. Cu o populație în declin și îmbătrânire. O țară al cărei PIB are aceeași dimensiune ca cel al Spaniei. Ceea ce se reînarmează la dublu, mai mult decât oricare altă țară europeană. Ceea ce a fost în mod legitim subiectul sancțiunilor în urma crizei ucrainene. Și, în opinia mea, acest model nu este durabil. Rusia este implicată în supra-militarizare, în multiplicarea conflictelor, dar are propriile probleme interne: demografie, economie, etc. Care sunt opțiunile sale strategice?


O opțiune este: reconstruirea unei superputeri de la sine. Acest lucru va fi extrem de dificil, chiar dacă propriile noastre erori i-au oferit un anumit efect. Ne-am arătat să fim slabi în 2013-2014, iar Ucraina s-a întâmplat. Astăzi Rusia își optimizează jocul în Siria din cauza propriilor noastre erori. Îi oferim un spațiu de respirație, astfel încât să poată juca tot așa. Dar toate acestea sunt foarte dure, din motivele pe care le-am menționat, împreună cu un model politic și ideologic bazat pe conservatorismul bazat pe identitate, care împiedică Rusia să aibă o politică de migrație. Pentru că populația rusă este compusă din și înconjurată de populații musulmane care o îngrijorează foarte mult. Având în vedere dimensiunea teritoriului, acesta ar fi putut avea o pârghie de creștere extraordinară, și anume o politică de migrare. Dar nu, este un proiect politic conservator ortodox, deci nu va funcționa. Nu cred prea mult în această opțiune de sine stătătoare.


O a doua cale pe care ar fi putut-o lua Rusia este modelul eurasiatic. Doar că are o țară dominantă, și anume China, și nu cred că acest model ar fi vreodată echilibrat. Am văzut acest lucru în ultimii ani. Mă uit la planurile de masă care sunt prezentate pentru reuniunile pentru noul drum al mătăsii, iar președintele rus este așezat tot mai departe de președintele Xi Jinping. El poate vedea că lucrurile se schimbă și nu sunt sigur că îi place. Dar președintele rus este un copil din St Petersburg. S-a născut acolo; fratele său mai mare a murit în marea foamete și este înmormântat la St Petersburg. Nu cred nici o secundă că strategia lui este să fie vasalul Chinei.


Și ce alte opțiuni a mai rămas? Restabilirea unei politici de echilibru cu Europa. Fiind respectat. El nu are voie să gândească: „Europa a fost vasalul Statelor Unite, Uniunea Europeană este un fel de Cal Troian pentru NATO, NATO avea să se extindă chiar până la granițele mele.” Pentru el, acordul din 1990 nu a fost respectat ; nu exista nicio „zonă sigură”. Au încercat să meargă cât mai departe de Ucraina, iar el a vrut să o oprească, dar prin relații traumatice cu noi. Conservatorismul său l-a determinat să dezvolte un proiect anti-european, dar nu văd cum, pe termen lung, proiectul său poate fi altceva decât un proiect de parteneriat cu Europa.


Comportamentul său din ultimii ani a fost cel al unui om care a fost instruit de serviciile de [securitate] cu o stare mai dezorganizată decât ne dăm seama. Este o țară imensă cu logica puterii în centrul său. Și un fel de febră obsidională, adică sentimentul de a fi asediat de pretutindeni. El a experimentat terorismul înainte ca noi. El a întărit structura statului în timpul războaielor cecenilor și apoi a spus: „vine la noi din Occident”.


Ideea mea nu este în niciun caz naivă. Nu am vorbit despre o „resetare”, am spus că ar putea dura zece ani. Dacă dorim să construim pacea în Europa, să reconstruim autonomia strategică europeană, trebuie să ne reconsiderăm poziția cu Rusia. Că Statele Unite sunt cu adevărat grele cu Rusia, este superego-ul lor administrativ, politic și istoric. Dar există o mare între ei doi. Este cartierul nostru, avem dreptul la autonomie, nu doar să urmărim sancțiunile americane, să regândim relația strategică cu Rusia, fără a fi nici cel mai puțin naiv și a rămâne la fel de dur în procesul Minsk și în ceea ce se întâmplă în Ucraina. Este clar că trebuie să regândim relația strategică. Avem o mulțime de motive pentru a ne supăra unul pe celălalt. Există conflicte înghețate, probleme energetice, probleme tehnologice, cyber, apărare etc. Ceea ce am propus este un exercițiu care constă în a spune cum vedem lumea, riscurile pe care le împărtășim, interesele comune pe care le-am putea avea și cum putem reconstruiți ceea ce am numit o arhitectură a încrederii și securității.


Este în interesul nostru să inchidem conflictele aparute. Cum este în interesul nostru să rezolvăm conflictele înghețate, cu o agendă poate mai largă decât doar problema ucraineană, așa că analizăm toate conflictele înghețate din regiune și explicăm poziția noastră. Ce garanție are nevoie? Este, în esență, o garanție a UE și a NATO fără avansuri suplimentare pe un anumit teritoriu? Asta înseamnă. Înseamnă: care sunt temerile lor principale? Care sunt ale noastre? Cum ne apropiem de ele împreună? La ce probleme putem lucra împreună? Pe ce probleme putem decide să nu ne mai atacăm reciproc, dacă pot să o spun așa? Pe ce probleme putem decide să ne reconciliem? Deja, împărtășind, avem mai multe discuții. Și cred că este foarte productiv.


In privinta discutiilor cu omologi din Polonia si Tarile Baltice, lucrurile sunt specifice caci depind de țară. În Polonia, există o anumită îngrijorare. Dar încep să le vorbesc. Evident, am vorbit despre asta mai întâi cu Germania, dar am parteneri care se ocupă de asta. Finlanda s-a mutat semnificativ, sunt în Inițiativa Intervențională Europeană. Am plecat în Finlanda, am fost primul președinte francez în mai bine de 15 ani care a mers acolo. Președintele Niinistö și cu mine am vorbit împreună, am făcut unele progrese. Am discutat- ​​cu Danemarca, am discutat-o ​​cu statele baltice - Estonia și Letonia. Lucrurile merg înainte. Nu spun că toată lumea este pe aceeași linie. Am avut o discuție foarte lungă pe acest subiect cu Viktor Orban. Este destul de aproape de părerile noastre și are un rol esențial intelectual și politic în cadrul grupului Visegrad, ceea ce este important. Acesta este și modul în care am putea să-i convingem puțin pe polonezi.


Deci, cred că lucrurile se schimbă. Nu pot să dau vina pe polonezi. Au o istorie, au o relație cu Rusia și și-au dorit umbrela americană imediat ce a căzut zidul. Lucrurile nu se vor întâmpla peste noapte. Dar încă o dată, deschid o piesă care nu cred că va da rezultate în 18 sau 24 de luni. Dar trebuie să încep toate aceste proiecte în același timp, într-un mod coerent, cu unele lucruri care ar trebui să aibă un efect imediat și altele care ar putea avea efect în cinci sau zece ani. Dacă nu iau această cale, nu se va deschide niciodată. Și cred că asta ar fi o greșeală uriașă pentru noi. A avea o viziune strategică a Europei înseamnă a te gândi la vecinătatea și parteneriatele sale. Ceea ce nu am făcut încă. În timpul dezbaterii privind extinderea, a fost clar că ne gândim mai ales la vecinătatea noastră în ceea ce privește accesul la Uniunea Europeană, ceea ce este absurd.


De fapt, va îndemn să examinați consecvența unei abordări care să spună: „inima politicii noastre externe este extinderea”. Aceasta ar însemna că Europa se gândește la influența sa numai în ceea ce privește accesul, în special la piața unică. Acest lucru este antagonist la ideea unei Europe puternice. Este Europa ca piață.


Am încercat să fiu consecvent, le-am spus: „Avem o problemă. Nu putem face ca acesta să funcționeze cu 27 dintre noi; 28 azi, 27 mâine. Credeți că va funcționa mai bine dacă suntem 30 sau 32 dintre noi? ”


La final, Europa devine o piață, dar nu mai există solidaritate și nici o politică de viitor. Dacă cheltuim aceeași sumă de bani pentru ceva mai mare, nu mai există nicio politică de convergență, nu mai există niciun proiect politic pe termen lung și nu mai există nicio capacitate de a investi în raport cu lumea exterioară. Așa că atunci vă spun: este singura modalitate de a împiedica Rusia, Turcia și China să faca colonii din aceste țări.


. Dar nu mai vreau noi membri până când nu am reformat însăși Uniunea Europeană. În opinia mea, este o condiție prealabilă cinstită și indispensabilă.


7. Apartine oare Turcia NATO?
Eu: nu aș putea spune. Nu este în interesul nostru să îi împingem afară, ci poate să reconsideram ceea ce este NATO. Am aplicat exact același raționament la Consiliul Europei și Rusiei. Am fost criticat în mod rotund pentru asta, dar cred că este un mesaj mai puternic, deoarece Consiliul Europei implică obligații. Menținerea Rusiei în Consiliul Europei a fost vorba despre acordarea unei protecții mai mari cetățenilor ruși. În orice caz, cred că întrebarea care trebuie pusă este: „Ce înseamnă să aparținem NATO?” Cred că, în contextul actual, este mai mult în interesul nostru să încercăm să menținem Turcia în cadrul și într-o mentalitate responsabilă, dar asta înseamnă și că, având în vedere modul în care NATO funcționează astăzi, garanția finală a NATO trebuie să fie clară în ceea ce privește Turcia. Și astăzi, ce a cauzat această frecare? Ce am văzut, de ce am vorbit despre „moartea creierului”, este că NATO ca sistem nu își reglementează membrii. Deci, de îndată ce ai un membru care simte că are dreptul să plece singur, acordat de Statele Unite ale Americii, îl aprob. Și asta s-a întâmplat.”



Sinteza: SD















































































































13.9.19

Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (V)

Image result for capitalism imagini bull

Sclavia poate fi inca resimtita in economia americana. Conform istoricilor Sven Beckert si Seth Rockman, „sclavia este in mod necesar imprimata in ADN-ul capitalismului american”.
Este limpede aceasta concluzie, daca analizam cu atentie si obiectivitate ce se intampla cu imigrantii (cvasi)ilegali care „aleg” America.
Sectoare economice intregi se bazeaza pe munca imigrantilor, cu toate ca America, cel putin de fatada, ii izgoneste constant sau ii tine (teoretic) la distanta, prin constructia de ziduri fizice sau legale. Desi au cele mai dure legislatii contra imigratiei ilegale, statele americane din sud (Arizona, Nevada, New Mexico, Texas, Florida) ar intra instant in faliment daca ar renunta imediat si total la cei 15 milioane de imigranti care asigura cele mai putin dezirabile munci (pentru cetatenii americani „deplini”). Deci, America are nevoie ca de aer de imigranti, pentru ca modelul sau economic sa continue sa functioneze.
Toti cei care imigreaza in America o fac pentru ca viseaza la „taramul celor liberi”, sperand sa traiasca „visul american”. Cu toate acestea, imigrantii suficient de norocosi ca sa isi gaseasca de lucru, mai ales cei ce ajung sa lucreze la negru, descopera ca au ajuns captivi intr-un sistem economic care se bazeaza pe munca lor foarte prost platita, care mai este si nesigura, putand fi discretionar curmata de angajator sau data in vileag autoritatilor. Nu poti fi decat un captiv al angajatorului in astfel de conditii.
Dincolo de ocean, in tarile bogate ale UE – ma refer, deopotriva, la Germania, Franta, UK, Italia, Olanda sau Spania – se fac zeci de procente din PIB pe baza muncii cvasi-clandestine, la negru, a imigrantilor, inclusiv a muncii cetatenilor UE rezidenti al statelor central sau est-europene, pe care mass-media, opinia publica si chiar birocratia din aceste tari ii considera imigranti, in ciuda ipocritului principiu al libertatii de circulatie si de stabilire oriunde in UE a cetatenilor UE. Imigrantii lucreaza pe salarii de nimic, nu pretind drepturi de asigurari sociale, nu sunt afiliati sindicatelor, nu protesteaza fata de abuzurile de putere (care, uneori, sunt chiar abuzuri fizice si sexuale) ale patronilor, intrucat au un statutut incert din punct de vedere legal si nesigur. Acestia sunt captivii cei mai potriviti si tapii ispasitori perfecti pentru toate frustrarile, nelinistile si esecurile populatiei „bastinase”.
In fapt, in tarile „civilizate”, sclavia nu a fost niciodată desființată, ci numai abolită la nivel legal.
Exceptând oribila segregare rasială cu care a trăit (și încă mai trăiește) America în ultimii 150 de ani, lumea neo-feudală în care trăim a menținut și multiplicat formele directe sau insidioase de sclavie, în ciuda legilor si a principiilor frumoase care proclamă libertatea, toleranța, diversitatea și demnitatea umană. Lumea este din ce în ce mai mult segregată între bogați și săraci, intre puternici (VIP, adica persoane foarte importante) si slabi (insignifianti), intre cetateni cu drepturi egale si imigranti. Contează doar profitul si averile acumulate. Inechitatea și inegalitatea de șanse sunt reclamate peste tot, în aeroporturi, avioane sau vase de croazieră, in reclame, pe stadioane, în sălile de spectacole, în turism, în mass-media și în bula de internet potrivită fiecăruia după nevoile fabricate de comercianți (unde există cultura și civilizația main-stream și restul sub-culturilor).
Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam de munca mizerabil platita de sub-contractantii sau de producatorii in sistem lohn ai produselor si serviciilor marilor intreprinderi globale detinatoare de branduri, care si „relocalizeaza” productia, in cautare de conditii fiscale si de cost care sa le imbunatateasca rata de profit. Conform unui recent raport al OECD, peste 15 trilioane de dolari sunt plimbati in acest sistem care combina sclavia moderna cu evaziunea fiscala. Sclavia din tarile – colonie ale corporatiilor globale cuprinde chiar si copiii, obligati sa munceasca de la varste la care americanii sau europenii primesc, cu titlu de cadouri de la Mos Craciun, primele gadget-uri, smartphone sau tablete.
Iar lista exemplelor de sclavie post - modernă nu se opreste aici, pentru ca exista sclavia sexuala, asa cum exista captivitatea sportivilor profesioniști, în special, fotbaliști care joacă la cluburi profesioniste din Europa, unele dintre ele listate la bursă, captivi care sunt „vanduti” cu titlu de drepturi de exploatare sportiva, sau sclavia salariatilor cu ora are lucreaza in foc continuu pentru a atinge tinte fixate de corporatie.
Cu titlul de fapt divers, sa retinem ca, in preajma Crăciunului 2018, salariatii britanici ai amazon.com s-au revoltat pentru ca au fost obligati sa lucreze cate 16 ore pe zi, cu pauze de masa de 30 minute si cu pauze pentru toaleta de 10 minute din 4 in 4 ore. Corporatia s-a aparat sustinand ca era necesara trimiterea la timp a tuturor cadourilor. Intr-adevar, elfii lui Mos Craciun nu se pot plange de faptul ca lucreaza in foc continuu. O greva a elfilor ar duce la ratarea cadourilor copiilor lumii, nu? Si atunci ar fi ca in bancurile cu Mos Craciun si copiii somalezi.
O sumedenie de indignati anonimi, dar foarte ingaduitori cu ei insisi o sa intrebe in comentarii pline de ura de ce scriu eu, un avocat, despre economie.
In primul rand, scriu pentru ca economia este despre noi toti (oeconomos = regulile bunei organizari a gospodariei).
In al doilea rand, scrieu eu despre economie, asa cum este inteleasa de contemporanii nostri mai norocosi, feriti de blocajul in timp de care suferim noi, pentru ca economistii nostri se pastreaza congruenti cu proiectul ultra-conservator si libertarian al primilor ani de dupa Revolutie, cand ne-am procopsit cu „Manole” Isarescu, profesor fara opera la ASE si academician. In ASE inca se invata dupa manuale inspirate (sau chiar copiate) din carti de economie americana din anii `80 ai secolului trecut si din compilatii ale revistei The Economist din perioada in care isi dadea teza de doctorat acelasi „Manole” (aceeasi ani `80 ai secolului trecut). In special in prezent, „marii” economisti romani continua sa se ghideze dupa zicala lui Ronald Reagan, „guvernul este problema, si nu solutia”. Fostul actor de la Hollywood a fost, totusi, presedinte al SUA in aceeasi perioada a anilor `80 ai secolului trecut. De atunci, lumea s-a mai schimbat, cat de cat.
In orice caz, va intreb direct (desi doar retoric) ce preferati: (i) sa nu stiti deloc ce se intampla in mod real in Vest, adica acel taram de basm pe care inca il idealizam, ca si cand nu ar fi trecut 30 de ani de la momentul la care sistemul capitalismului american si-a atins apogeul (dupa care a urmat coborarea la nivelul de capitalism gregar), in conditiile in care „elita” economistilor romani contemporani ignora, poate chiar intentionat, realitatea, sau (ii) sa stiti cate ceva din aceasta realitate de la un avocat?
Nu de alta, dar parca lumea noastra era ghidata, in ultimii 15 ani, de sloganul „vreau o tara ca afara”...

Gheorghe Piperea