27.2.17

DIALOG cu sufletul deschis

Prof. Ioan Aurel Pop: Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească

Mircea Platon Profesorul Ioan Aurel Pop este rectorul celei mai bine cotate instituții de învățământ superior din România, Universitatea Babeș-Bolyai, cel mai tânăr membru al Academiei Române, unul dintre marii istorici ai Țării, dar mai presus de toate, o voce lucidă și înțeleaptă prin care parcă auzim, dacă ascultăm cu atenție, cuvântul conștiinței noastre cele bune


Să ascultăm, deci.
Rep: Domnule profesor, mulțumim pentru amabilitatea de a ne oferi un interviu în aceste zile, mai ales în condițiile în care aveți o agendă foarte încărcată...Să intrăm direct în subiect:  Conform proiectului de programă școlară, „în ciclul gimnazial istoria își asumă formarea unor mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naționalism, de formare de stereotipii și xenofobie.” În egală măsură, se urmărește ca aceeași disciplină „să stimuleze asumarea multiculturalității și multiperspectivității”. Cum am putea prezenta incursiunile lui Mihai Viteazul în Sudul Dunării, dintr-o perspectivă multiculturală? Cum am putea prezenta în condiții de multiculturalism - fără să facem procese de intenție lui Ștefan cel Mare, de pildă - istoria Țărilor Române, în condițiile în care capitulațiile încheiate de domnitorii noștri urmăreau tocmai protejarea spațiului de influența culturii și religiei islamice?


Românii au devenit, din fire, ascultători, după atâția stăpâni care le-au dictat mereu, secole la rând, ce să facă și ce să zică. Trendul european și chiar mondial era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaționalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzați de naționalism, antisemitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Așa că am ajuns să ne punem cenușă în cap și când nu trebuia, cu speranța că doar-doar vom fi iertați pentru toate, pentru cele făcute și pentru cele nefăcute.

Programa aceasta este o mostră de „suflat și în iaurt”! Vă dați seama, ca și mine, că nu trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit. Cine și de ce ar putea pune în manuale, în România actuală, „forme de naționalism” și de „xenofobie”? Mai ales că, vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români. Suntem europeni și basta! Majoritatea analiștilor, formatorilor de opinie, invitaților de serviciu pe platouri, eseiștilor etc. nu fac distincție între națiune și național, patriotism, naționalism, xenofobie, șovinism. Or, definițiile sunt simple, ca la școală: patriotul este cel care-și iubește locul de naștere, al lui, al părinților și bunicilor etc. (dacă ele concordă) și nu cel care urăște patriile altora; națiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniți prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiții etc. (sau măcar prin unele din acestea); toți oamenii din lume trăiesc uniți în comunități, fiindcă omul e o ființă socială; spirit național înseamnă cultivarea identității etnice proprii, în rând și împreună cu identitățile altora; naționalism înseamnă glorificarea propriei națiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora; xenofobia este ura față de străini, față de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; șovinismul marchează ideologia vrăjmășiei dintre popoare și națiuni și a superiorității unei/ unor națiuni față de alta/ altele etc. Toate aceste noțiuni au semnificații destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în bloc, ca să obțină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi broda …

Ideologiile prezenteiste – nu doar la noi – tind să înfățișeze istoria, adică viața oamenilor care au trăit odinioară, în funcție de valorile actuale. Vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obținut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că și românii, alături de alții, au ajutat la despresurarea orașului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialiști, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă, „apărarea Republicii Creștine europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câțiva profesori din țări ale Europei Centrale și de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident și chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizației europene” și am aflat că era tot restrictiv și ofensator! Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaș, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile și ideile oamenilor de la 1683 celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) și creștinii se băteau între ei! Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăși la lupte violente între islamici și creștini (europeni), ca o ironie a sorții! Evident că nu pot să-l prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creștinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era așteptat de greci ca un eliberator, ca un erou. Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau și îi presau, i-au învins sau au fost învinși și au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi și obligații, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei și alte locuri de cult mahomedane etc.

Nu poți să inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi și civilizații! Firește, depinde cum prezinți aceste situații, dar ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals și minciună.

Iar astăzi este defazat să faci asta! Azi, când Marea Britanie întoarce spatele Europei ca să-i fie ei mai bine, când America vrea să fie numai a americanilor (care?) și face ziduri la graniță, când Ungaria, Polonia sau Cehia își proslăvesc propriile națiuni și exprimă, nu de puține ori, rezerve sau chiar ură față de altele, față de vecini!

Spuneați, într-o cuvântare ținută la Bistrița anul trecut și care a devenit foarte populară pe internet, că Mihai Viteazul a fost criticat de otomani,  - firesc, pentru că atâția au pierit de sabia lui, dar și de occidentali, pentru că și-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că a fost, deci, naționalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că și-a „trădat” sistemul de alianțe, cum am spune azi?

Haideți să numărăm câte alianțe au trădat Germania, Anglia sau Franța, de la Marea Revoluție Franceză încoace și apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru european”, „adaptări subtile la realități” etc. Este evident că „politica interesului național”, valabilă de la Renaștere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franței, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra unor suverani creștini!) și dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi. Egalitatea nu este și pentru căței, vorba fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era și „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocși), iar asta, în condițiile prejudecăților puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident. Nu, Mihai nu a fost naționalist (vă spuneam că naționalist înseamnă proslăvirea exclusivă a propriei națiuni, prin ignorarea ori în detrimentul altora) și nici nu a urmărit formarea României la 1600. Nu erau încă, la noi, vremurile coapte pentru așa ceva. Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei țări care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A și luat importante măsuri în favoarea românilor asupriți din Transilvania, a creat stema unită a celor trei țări, a pregătit o dinastie uniunii (federației) nou create etc. Aș zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost perceput ca român de către contemporani). Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou național. Aceasta nu este nici de bine și nici de rău, ci este o constatare. Toate țările au eroi naționali sau părinți ai patriei! Dacă și-a urmărit și interesul personal (cine nu face asta în viață?!), a făcut-o în așa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul țării și, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor.
De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor. Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă, din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribiliști, adolescenți întârziați, care urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine și nu numai.

Trecând în alt plan, vreau să vă întreb despre apelul semnat, inițial alături de alte 83 de personalități ale Academiei Române, un apel la unitate, la cinstirea eroilor și înaintașilor care au făcut posibilă Marea Unire pe care o sărbătorim sau „comemorăm”? anul viitor. Un post de televiziune cu patron din Ardeal a scris că acest îndemn este unul cu „accent puternic naționalist”. Având în vedere conotațiile negative care i se asociază acestui termen, de naționalist, nu se va ajunge la momentul în care și corifeii unirii vor fi portretizați, la nivel oficial, ca niște personaje negative?

Distinse Domnule Șomănescu, acum sunt, din câte știu, în ciuda a vreo trei răzgândiți, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat (dintre cei circa 200 membri români). Oamenii (și academicienii sunt oameni, cu defecte și calități) au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaștere a creației științifice și culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale națiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată la 1866. Se poate ca unii academicieni – înaintați, firește, în vârstă – să fi uitat de democrația noastră originală și să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă și criticate. Nu spun că unii – importante voci ale acestui popor – nu au luat în serios apelul, dar văd alții l-au caricaturizat, respins, condamnat, aș zice aproape cu „mânie proletară”. Observ că și unii reprezentanți ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deși este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituției României etc. Iar Constituția nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu. Nicio propoziție, frază sau noțiune din apel nu jignește vreo altă națiune sau vreo minoritate. În schimb, dacă aș lua câteva exemple de discurs politic din pozițiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria și ale înaltelor oficialități de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu vreau sa spun mai mult!

Dar nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate și democrație, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă și anume se referă la felul în care combatem o opinie cu care nu suntem de acord. Apelative de genul „bătrâni ramoliți”, „adunătură de expirați buni de dus la cimitir”, „comuniști”, „ceaușiști” etc. – adresate unor oameni, totuși, reprezentanți ai unei instituții a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai intoleranță, ci și paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educație și multe altele. Nu se pot respinge de plano noțiuni consacrate și uzitate peste tot în lume, precum „națiune”, „unire”, „suveranitate” etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem alte comandamente de servit.
Se vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există și cu atât mai mult realitățile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internațională de state se cheamă încă „Organizația Națiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunță că, după Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranității”, la care renunțase prin tratatele UE; autoritățile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unității” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificația termenului de „naționalism” și intervin public ca să se afle în treabă.

Am ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuți de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră, dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristețe, când ne gândim la anii trecuți de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic.
Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băsești) nu au putut muri decât după pronunțarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm și să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi și slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii. Să ne bucurăm și pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naționale solide. Cele mai legitime mișcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul națiunilor” – au fost cele de emancipare națională, în acord cu principiul autodeterminării naționale, recunoscut inclusiv de SUA sub președintele Woodrow Wilson.
Firește, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toți mulțumiți nici în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, rușii și, mai ales, ungurii, au fost frustrați, supărați, dornici de revanșă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 și că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria! Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică.  Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naționale, ne „gratulăm” reciproc. Așa este între vecini! Vedeți cum este și la alte popoare, cu pretenții, nu ca noi!
Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aștept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deși acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toți cetățenii prin referendum, deși atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!
Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuși, o mare rușine, care ne-ar arăta adevărata față de epigoni. Altminteri, eu aș fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită și fericită, generoasă și curată, patria primitoare a tuturor cetățenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranță, șovinism, ură națională și rasială etc. și nu neapărat pe la noi, ci în țările unde s-a născut democrația modernă, libertatea, egalitatea și frăția …

Domnule profesor, eu am senzația că trăiesc într-o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte de 1940. Pare-mi-se că sunt după alegerile din 1938, când Regele Carol al II-lea s-a supărat pe rezultatul electoral, când vechile înțelegeri de securitate se prăbușeau, când se crea o nouă ordine mondială. Și atunci, ca și acum, autoritățile și poporul par să fie mai degrabă preocupați de războiul cel dintre noi. Convingeți-mă că greșesc și că un nou 1940 nu este deloc aproape....

Mi-ar plăcea, firește, să vă conving, să am argumente să vă conving și, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n replica profesorului care le reproșează elevilor că nu înțeleg lecția: „Copii, v-am explicat o dată și nu ați înțeles nimic, v-am explicat a doua oară și voi tot nu ați înțeles; a treia oară am înțeles și eu, iar voi tot nu ați înțeles!”. Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins … Pe de altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că – ar fi zis A. D. Xenopol – faptele istorice sunt fapte de succesiune și nu de repetiție. Se petrec o dată și petrecute rămân! Nu pot să le reproduc în laborator, așa cum descompun apa în hidrogen și oxigen, de câte ori doresc!

Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne convingă, acum ca și atunci,cât sunt ei de democrați. Hitler opera cu masele, cu mulțimile care umpleau piețele și reitera ideea că luarea prin forță a unui teritoriu de către Germania era legitimă și că era ultima sa pretenție. Și azi se iau teritorii de la alții, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri. Democrația directă a străzii – aparent forța poporului – se impune și azi în fața democrației reprezentative. Trei guverne recente ale României au fost schimbate de popor, cum se spune. Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioți și că nu știu ce votează! Chiar dacă ar fi așa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu avantajele și dezavantajele sale. Dezinformarea este în floare, iar manipulările de tot felul ne lasă deconcertați, uluiți, prostiți! În cine și în ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneți, fiindcă nu numai românii par lipsiți de busolă (ei sunt obișnuiți să fie așa!), ci lumea întreagă.

Și totuși, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare și de autoreglare pe care nu le știm și pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor – și au fost multe! – de mii de ani ființa umană și comunitățile (inclusiv națiunile, fie etnice, fie civice) au găsit resurse de viețuire, de supraviețuire și de conviețuire, atunci când se spera mai puțin. Pe scurt, nu vă pot convinge, pentru că nu am certitudini, dar speranțe am … Altminteri, nu aș fi om!   

Sărind de la una, la alta...Spuneați, în cadrul Adunării Naționale Bisericești de anul acesta, că aveți un coleg la Cluj supărat pe o televiziune bucureșteană care nu arată temperatura din orașul dvs.... Cum poate fi explicată o astfel de supărare dintre Ardeal spre Vechiul Regat, având în vedere că președintele țării, președintele CCR, șeful SRI, șeful DNA, Avocatul Poporului,  Ministrul Apărării Naționale, Procurorul General al României, Patriarhul României si Prim-ministrul sunt din Vestul Țării? De ce nu întâlnim această atitudine în Moldova, care nu are niciun reprezentant în aceste poziții înalte?

Da, am dat un exemplu frust și, poate, naiv de dur, ca să arăt că, deși sunt deosebiri reale între provinciile istorice românești, acestea nu trebuie exacerbate, nu trebuie augmentate. Mai întâi, pentru că nu există țară pe lumea asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalități locale. În al doilea rând, prin comparație, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, venețienii, ligurii, toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât sunt bavarezii și prusienii între ei. Totuși, țara unită s-a format și la noi târziu (nu ca la francezi, obosiți și ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm istoriei șansa să funcționeze și să ne arate cum este bine: or la noi, după circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez), am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două segmente temporale, încât să ne pronunțăm atât de critic față de scurta noastră experiență împreună?
Bunicii și străbunicii noștri au făcut unirea sătui de relele dezbinării și convinși de avantajele unirii, sătui de umilințe și jigniri, de atâtea rătăciri pe coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea noi să spunem că ei au greșit?
Este evident că trăim vremuri dificile, pe care unii ni le facem singuri și mai dificile. Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape tulburi și exagerează provincialismele, entitățile locale. Să știți că și unii moldoveni sunt îndemnați să se supere pe bucureșteni! Unde mai pui că Dodon, susținut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior, fiindcă Bucovina a fost sub austrieci și s-a ridicat în ritm cu Europa! Nimic mai fals: Bucovina este Țara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești cu Putna lui Ștefan; din Bucovina (numită astfel târziu) a pornit toată Țara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova, din moment ce este nucleul, sufletul Țării Moldovei? Cu Transilvania e mai complicat! A stat cel mai mult înstrăinată (aproape un mileniu) și nu s-a putut bucura de viață oficială românească decât după 1918. Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul) reprezintă azi, în linii mari, 40% din suprafața și populația țării. Las deoparte materiile prime din subsol și de pe sol, orașele mari, zestrea istorică variată și bogată etc.
În Transilvania, vechile „națiuni” dominante și mai ales ungurii au crescut, generații la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuși, de slugi, de servitori. După 1918, lucrurile s-au schimbat, dar mentalitățile mai greu. De asta, a fost și grea conviețuirea între români și maghiari. După un secol, în fine – în ciuda frângerii dureroase din anii 1940-1944 – se simt si românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect geografic) cei mai occidentali dintre români și că civilizația de succes în lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres și s-a degradat în fanariotism, balcanism etc. Din secolul al XVIII-lea încoace, românii, prin elitele lor cele mai active și conștiente, se străduiesc să se sincronizeze cu Occidentul, or cei care au fost cel mai aproape de acest model au fost transilvănenii. Pe fondul acestor deosebiri reale și mentale, le este ușor unora să semene vânt.
Ceea ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea Imperiului Roman, Europa a trăit două experiențe opuse, una de fărâmițare în mici unități numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate etc. și alta de integrare în mari entități precum imperiul (carolingian, romano-german) și universalismul papal. Nu au reușit niciunele! Primele erau prea mici, iar celelalte prea mari. Și a fost cumva găsită calea de mijloc, a statelor naționale (centralizate, federale etc.), imperfectă și ea. În acest moment istoric (de câteva decenii) s-a încercat noua formulă integratoare numită UE, care este în impas. Ce va fi, vom vedea, dar subiecții de drept în UE sunt, deocamdată, statele, multe dintre ele state-națiuni. Atenție însă la antagonizarea românilor pe criterii provinciale! Se lucrează intens la ea, inclusiv în contextul discuției despre regionalizare și nu toți „formatorii de opinie” urmăresc scopuri oneste față de această țară.

Să ne întoarcem puțin la identitate...Spuneați tot anul trecut, la Bistrița că, Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici și bizantini și așa trebuie să rămână”. În școală se vorbește foarte puțin și mai degrabă peiorativ despre spațiul bizantin, iar despre apartenența noastră la acest areal, mai deloc. De ce există această blocadă la adresa bizantinismului? Cum se defineau marii noștri domnitori? Bizantini, Apuseni sau niciuna nici alta?

Am răspuns, parțial, mai sus la această întrebare. Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem lui domnului român să fi gândit politic corect, precum președintele ONU de astăzi.
În școală – grăbită și ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferență dintre Occidentul latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), că suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi. Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 și mai mult) a fost un model de civilizație perdant în fața impetuosului model vestic, descătușat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaștere și Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurențial și individualist, liberal și democratic, bazat pe competiție. Modelul nostru răsăritean, contemplativ și isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa veșniciei – mai ales în creația artistică, de excepție – dar a rămas cantonat în plan secund. Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ștefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mișca în voie la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italiene.     

V-am tot întrebat de identitate și iată de ce. Cum vă explicați că, deși avem toate informațiile la îndemână, repetăm aceleași greșeli din trecut, inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi? În proiectul de programă școlară de care vorbirăm (că tot sunt din Kleine Walachei)  la începutul interviului, experții de la Institutul pentru Educație au scris cuvântul „multiperspectivitate”, care nu există în limba română...Nu cumva problema noastră este una de identitate?

De ce vorbesc eu mereu de nevoia noastră de identitate, încât am obosit? Am obosit nu fiindcă sunt făcut (etichetat) naționalist – m-am obișnuit și cu asta!– ci fiindcă parcă vorbesc în gol. Vă rog să ieșiți pe stradă și să întrebați câțiva români de ce se simt români. Veți vedea și veți auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioși, întrebarea care vine invariabil este: cum este România și cine sunt românii? Firește, ne autoflagelăm și ne prezentăm ca neam de nimic!
Mai nou, unii au găsit soluția: se dau altceva și nu se mai recunosc români. Poate că această lejeritate în a trata lucrurile serioase să ne fi și salvat din când în când, în trecut, dar ea nu poate fi mereu o conduită de viață pentru un popor decent, conștient. Dar, vreau să mă refer la limba noastră și să vă spun convingerea mea în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizați de istorie! Repet și pentru cititorii Dumneavoastră: pe la 1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape nealterate, fără să fie copleșite de „valurile de barbari” și răspunde, surprinzător, că românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”.
Această constare îi salvează pe români de toate relele și-i ridică între cei aleși de soartă să fie privilegiați. Perfectul simplu indicativ din Oltenia și de pe Jiurile ardelene, din Țara Hațegului (parte, cândva, a Voievodatului lui Litovoi), mergând până pe unele văi din Munții Apuseni, acest perfect simplu este cea mai bună dovadă de latinitate și de continuitate, pentru că vine ca directă moștenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud, cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local este mai aproape de latina populară. Limba noastră este una permisivă și se deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct. Dacă forțăm nota, cădem în ridicol și cam așa facem acum nu doar sub influența englezei, ci și a digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea și aici un rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai inventivi, ci și independenți și liberi. Să facă orice!    

Apropo de etichetări, să vorbim puțin și de perioada comunistă. Cine încearcă să privească nuanțat această perioadă se poate trezi cu invective de tipul „ceaușist”, „legionar” sau „nostalgic”. De ce nu putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistența din munți, sine ira et studio?

Mi-e greu să vă spun, fiindcă problema este foarte complicată. Vedeți, regimul comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: una proletcultistă, de internaționalism proletar și de dictatură stalinistă atroce, când nimic din ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; o alta mai echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice (minus monarhia modernă, Basarabia, diaspora etc.); ultima, naționalist-comunistă, în care ne conducea „geniul Carpaților” și în care trecutul, prezentul și viitorul erau aureolate de glorie, în vreme ce muream de foame, de frig, de întuneric. Toate acestea se amalgamează astăzi intenționat, încât nu mai este loc pentru nuanțe. Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are și o anumită vârstă, îl numești „comunist”, „boșorog” și îl acuzi de-a dreptul că a trăit sub regimul odios. Mă și mir, câteodată, cum de mi-am ales să trăiesc trei decenii din viață în acel regim condamnat de istorie, când puteam și eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu! Am impresia că unii chiar cred că noi (generația mea) ne-am ales comunismul și ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta alegere. Nu mai revin la convingerea unora că toți cei care au trăit în comunism sunt de-a dreptul troglodiți!

Văd că se discută, totuși, în unele cercuri, despre închisori și rezistența din munți, dar îndrăzneții sunt repede aduși cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenți să nu deviem de la calea justă.
Am scăpat de adevărul unic de sub comunism și am dat de adevărurile controlate de astăzi! Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …

Ca istoric, știți bine rolul agenților de influență în viața politică și socială a unei țări. Din acest punct de vedere, cum vi se pare faptul că, în afară de două - trei excepții, între care și ActiveNews, majoritatea instituțiilor mass-media din România sunt patronate sau conduse de străini?

Stimate Domnule Șomănescu, este încă o dovadă că, deși „boierii minții”, spiritele subțiri, de viță veche, filosofii subtili de salon ne acuză de xenofobie, de naționalism și chiar de șovinism, noi ne încăpățânăm să-i iubim pe străini, chiar și pe aceia care ne fac rău! Firește că acești veghetori la mersul nației – văzută de ei ca o jalnică masă gregară, patibulară – nu descoperă nicio primejdie nicăieri, nici peste Prut și Nistru, de unde suntem amenințați direct, fără ocolișuri, nici spre vest, de unde ne vin tăietorii de păduri și noii stăpâni de moșii, nici peste Ocean, de unde ne vine vestea că NATO nu mai face pomeni și că SUA se închid în sine, nici de mai aproape, unde se pregătesc festinuri autonomiste etc. Cu alte cuvinte, România nu are inamici decât în închipuirea noastră! Este clar că această situație de care vorbiți înlesnește munca agenților de influență din viața politică și publică a României, deși sunt și destui români neaoși zeloși în sensul despre care vorbiți. Oricum ar fi, românii nu-i urăsc și nu-i vor urî pe străinii de bine, ba, pudici fiind, îi vor iubi și pe cei care le fac rău, după pilda biblică …  
În încheiere, domnule profesor, vă rog să ne relatați un episod istoric mai puțin cunoscut, din care să vedem ce atitudine aveau românii față de semenii lor...fie că e vorba de domnitori, de soldați, de oameni simpli...Mărturisesc că sunt puțin invidios pe studenții care au ocazia să vă asculte săptămânal...

Vreau să vă spun o întâmplare de demult despre identitatea de român, fiindcă de ea vorbirăm mult mai sus, spre disperarea unora, ba chiar stăturăm la taclale. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin (e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia și nu a evanghelistului Matei), regele Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiță românească.
Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supușii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Când a ajuns rege, dar și mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la colțuri Valachorum regulus(„regișorul românilor”), ca și Ștefan cel Mare. Voit ofensator pentru Matia – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăișor al românilor” –, titlul este măgulitor pentru Ștefan cel Mare, care își câștiga astfel admirația unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin oprirea tătarilor și otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova. D’origine humile de progenie de Valacchia („de origine umilă, de neam din Valahia”) era formula prin care birocrația venețiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron, conform zvonurilor culese de la fața locului. Iar împăratul romano-german Frederic al III-lea observa disprețuitor că Matia era natus a Valachopatre („născut din tată român”).
E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul venețian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizați cu admirație ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său și de majestatea sa”). Dar asta nu a schimbat prea mult percepția negativă din interiorul regatului. Și acum vine episodul. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiți de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ștefan cel Mare, după ce aceștia își începuseră mesajul prin cuvinte românești („Spune domnului nostru”), că, dacă așa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.
Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte românești, putea să fie „un mijloc de a arăta că și acea limbă a strămoșilor săi, așa de asemenea cu latina, o înțelege”. Nu este foarte clar dacă regele înțelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau și pentru că era limba strămoșilor și a unei părți a supușilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina. Declarând însă, de față cu demnitarii curții, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte românești, marele om politic a alimentat și a confirmat cu siguranță rumorile despre descendența sa din români.
Elita ungară știa, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe”și că zvonul despre descendența regelui din Sigismund de Luxemburg ținea mai mult de legendă, ca și ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Țara Românească. Și oricum, chiar și „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică„, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei țări catolice precum Ungaria.
Matia Corvin a fost rege ungar și spirit renascentist european, într-o vreme când spunem că naționalitatea era de neglijat și, totuși, era privit de unii ca român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare cruciat european, Iancu de Hunedoara. Și mai spun unii că identitatea etnică este o ficțiune!
Vă mulțumesc mult domnule profesor, a fost o onoare și o bucurie!
Vă mulțumesc și eu.

17.2.17

Acum, doar stanga mai poate salva Capitalismul

Related image

O prelucrare dupa o idee a lui Karin Pettersson
E tragic, dar  nu exista solutie: intr-o perioada cand e nevoie mai mult decat oricand de social democratie, aceasta se afla la nivelul sau cel mai de jos. Ce ar trebui sa faca progresistii? Exista patru lectii pe care stanga ar trebui sa le invete si patru directii de reflectat in privinta drumului de urmat.
Lumea s-a schimbat, ne-am despartit de mult de Epoca de aur
In 1979 demograful francez Jean Fourastie a lansat expresia „cei 30 ani gloriosi”, referindu-se la  perioada dintre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si prima criza a petrolului din 1973. A fost o perioada de prosperitate economica, crestere a standardelor de viata si crestere reala a salariilor in Europa de Vest si in SUA. Peste mai mult de 35 ani, multi politicieni de stanga isi pierd inca gramada de timp in nostalgie visand la acele vremuri. Dar de la Varsta de aur   a trecut deja mai mult timp decat a durat ea, si lumea a si pierdut memoria acesteia.
Probabil cea mai importanta trasatura a epocii post belice a fost stricarea balantei intre munca si capital. Sindicatele au facut contracte cu angajatorii pentru salarii. Crescand salariile lucratorilor a crescut cererea si in contrapartida au crescut si profiturile patronale. Guvernele sustineau regimurile cu politici keynesiene. Analistii politici argumenteaza in mod diferit daca acest aranjament s-a obtinut prin bunavointa capitalistilor sau  prin presiunea muncii. De fapt este mai complicat decat atat. Dupa Peter Hall, trei au fost factorii care au facut posibila balanta puterii.
In primul rand, dupa razboi, memoria puternicului conflict intre clase era proaspata in opinia publica. Politicienii de stanga sau dreapta au inteles nevoia unor politici care sa duca la cresterea calitatii vietii pentru o mare parte a populatiei. In multe tari  guvernele conservatoare si de dreapta au implementat retele de asigurari sociale si politici de asistenta sociala.
In al doilea rand, economistii au insistat pe ideea ca guvernele sunt capabile sa asigure angajarea deplina. Aceasta formula a incurajat partidele mainstream de stanga sa faca pace cu capitalismul in loc sa caute alternative mai radicale.In sfarsit,  se facuse un pas important electoral spre crearea unui puternic stat al bunastarii. (social, echivalent actual). Clasa sociala nu era inca clar structurata in vederea votului.  Stanga politica care reprezenta clasa muncitorilor ar fi putut sa faca un compromis cu partidele clasei de mijloc pe un program politic care sa ofere beneficii sociale si politici economice active.  Niciuna din aceste deziderate nu s-a aplicat insa.
Nu e vorba despre comert
Ascultand populistii de dreapta cat si pe cei de stanga ati fi tentati intr-un mod irational sa inchideti granitele, lucru care automat ne-ar readuce in zilele fericite. Sa fim clari insa: multi din avocatii comertului liber au subestimat efectele negative ale comertului global. Politicile au esuat in compensarea pierderilor. Povestea cea lunga a ultimilor 30 ani este totusi aproape in intregime o poveste despre cu totul altceva.
Forta majora de schimbare a societatilor capitaliste.
Forta majora a schimbarii in societatile vestice capitaliste este miscarea de la industrializare la post-industrializare.Comparata cu aceasta, orice alta schimbare poate fi considerata precum o cuta cute pe o suprafata. Cand lucratorii se schimba de la linia de asamblare in sectorul de servicii, se schimba modul de mers al economiei dar si relatiile de putere, identitatile si politicile.
In epoca de dupa razboi sindicatele aparau drepturile lucratorilor. Prin trecerea la economia serviciilor, puterea acestora s-a diminuat. Rezultatul este ca rolul sindicatelor de contrapondere la influenta corporatista a slabit dramatic ca si suportul lor politic oferit partidelor social democrate.
Slujbele actuale fie adesea reclama calificari inalte, fie ofera salarii mici si asigurari slabe. E dificil sa gasesti slujbe „bune” dispunand de calificari cotate intre joase si medii Aceasta polarizare a pietei muncii aduce inegalitate, dar nu doar in termeni de venituri. E afectata de asemenea stabilitatea jobului sau a locuintei si posibilitatea de a avea sperante in ce priveste planificarea viitorului  propriu si al familiei.
O alta schimbare majora este educatia. In prezent aproape jumatate din populatia tarilor vestice are o calificare universitara in mod obisnuit, ca rezultat al politicilor social democrate in domeniu. Acest lucru determina valorile diferite ale oamenilor si sensul identitatii iar in viitor poate submina votul de clasa.
In sfarsit, un soc exagerat dar fundamental in ordinea economica post razboi este bascularea care a avut loc cand femeile pana atunci casnice  de generatii au intrat in competitie cu barbatii pe piata muncii. Discursul public de azi poarta obsesia imigrantilor. Dar aceasta provocare nu se poate compara cu schimbarea cauzata de cresterea exponentiala a numarului femeilor competitoare barbatilor pe locurile de munca.
Schimbarile enuntate aici sunt fundamentale si ireversibile. Ele nu numai ca au consecinte uriase economice dar au provocat si au alterat identitati, valori si politici care reverbereaza inca in societatile noastre.
Este totusi vorba de politica
Cresterea populismului nu este doar o reactie a schimbarilor structurale dramatice dar inevitabile. Trebuie inteleasa ca o consecinta a politicilor neoliberale dezechilibrarea serioasa a  balantei dintre capital si munca. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, sociologul Karl Polanyi a emis celebra sa idee ca „ o societate bazata pe o piata complet libera este un proiect utopic si imposibil de realizat deoarece oamenii se vor opune proiectului  de a fi transformati in marfuri.”
Convingerea lui Polanyi era ca pietele nesupravegheate si completa transformare in marfuri a fiintelor ar duce la fascism. Cartea sa Marea Transformare a fost publicata chiar inainte de a incepe epoca post-belica care a creat retele de asigurari si asistenta sociala statelor, exact ca un raspuns la temerile lui Polanyi.
Motivul pentru care aceste politici s-au putut realiza  a fost acela ca atat dreapta cat si stanga au inteles pericolele saraciei si somajului de masa. Dupa cum nota istoricul Toni Judt in cartea sa Postwar, planul Marshall a avut consecinte economice dar criza evitata de acesta a fost politica. Scopul era de a preveni caderea Europei din nou in fascism si totalitarism.
Odata cu dezvoltarea neoliberalismului, aceasta lectie a fost uitata. In anii 80 si 90, spectrul inflatiei a devenit principala preocupare a politicilor economice ale partidelor la guvernare. In acelasi timp, odata cu slabirea sindicatelor, capitalul s-a organizat si mobilizat, energizat de teoriile economice ale fundamentalismului de piata. Politicile puse in aplicare au fost de natura sa anuleze contractul social. Politicile economice ale partidelor mainstream de la stanga la dreapta erau convergente si social democratii adesea luau puterea. Efectul a fost ca o mare parte din sustinatorii votanti din clasa muncitoare ramasesera de stanga, dar fara o voce care sa-i reprezinte.
Rezultatul acestor schimbari structurale si politici neoliberale s-a dovedit a fi explozia inegalitatilor poate cel mai bine descrisa de francezul Thomas Piketty. Cercetarea lui arata cum relativ corecta distributie a bogatiei acumulate dupa razboi a disparut.Intr-o lume in care profitul capitalului depaseste nivelul cresterii, acumularea de active de catre cei deja bogati este in masura sa stearga ideile de corectitudine si justitie sociala care sunt caramizile fundamentale ale constructiei in democratiile vestice.
Pas cu pas, capitalismul se autodevoreaza cu consecinte dramatice pentru stabilitatea sociala si democratia liberala.
Sfarsitul cresterii
Una dintre asumptiile fundamentale ale ordinii noastre politice este ideea nivelelor de crestere permanenta si stabila. Aceasta idee s-a schimbat azi. Nu doar Piketty prevede nivele mai joase de de crestere pentru viitorul previzibi. Si economistul american Robert Gordon sugereaza ca progresul rapid realizat mai mult de 250 ani in urma ar putea sa ramana o perioada unica in istoria umanitatii.


Cresterea depinde fie de marirea productivitatii fie de cresterea populatiei. Dupa cum arata Gordon, productivitatea castigata datorita revolutiei internetului a scazut in ultimii ani. Spre deosebire de inventiile din epoca revolutiei industriale, schimbarile tehnologice de azi nu par sa ridice in mod fundamental productivitatea muncii sau standardul de viata. In acelasi timp, populatiile din multe tari europene apartinand  varstei a treia s-au inmultit.
In orice acceptiune a viitorului, generatiile viitoare vor trebui sa se aplece asupra imputinarii resurselor si a diminuarii cresterii. Politicile incorsetate de aceste restrictii vor fi total diferite de politicile cu care ne-am obisnuit.
Lucrurile nu vor deveni mai simple daca  tarile apartinatoare EMU vor avea mainile legate de o combinatie intre datorii mari si sarcini fiscale. Politicianul, omul de stiinta german Walter Streeck a numit aceasta situatie drept „statul consolidat”, o situatie in care guvernele devin constiente ca singura lor optiune  de balansare a bugetului este sa taie in continuare din cheltuielile retelelor de asigurari si asistenta sociala.

In acelasi timp pietele muncii experimenteaza schimbari majore, Unii economisti considera  ca automatizarea ar putea perturba societatea eliminand un numar mare de locuri de munca din clasa mijlocie si schimband dramatic atat piata fortei de munca cat si structura societatii. Altii sustin ca cresterea gradului de automatizare va conduce atat la cererea de noi produse cat si la crearea de joburi noi.
Oricare ar fi finalitatea, schimbarile de tehnologie vor pune o presiune mare asupra pietei fortei de munca. Noi ne aflam probabil la inceputul unei perioade de foarte dificila transformare, cand  calificarile multor lucratori vor fi depasite. Aceste dezvoltari vor adauga la deja explozia de inegalitati si in viitor vor submina un contract social deja fragilizat.
.

Drumul ce urmeaza

Inapoi la stat

Cadrul in care ne vom misca ne adauga lipsa solutiilor la alte probleme dificile: schimbarile climatice, migratia sau crizele capitalismului global. Scopul social democratilor ar trebuii sa fie societatile deschise, cooperarea internationala si circulatia ideilor si a oamenilor peste granite. Dar politicile de fapt sunt cele aplicate local. Si intr-o perioada in care populatia si-a pierdut increderea in politici, liderii progresisti trebuie sa se intoarca la votanti si sa ia un nou mandat.Acesta este traseul propus de catre partidele populiste si este un mister de ce  stanga a fost atat de tardiva in a raspunde.
Vestea buna este ca statul social a fost mai elastic decat multi ar fi crezut la inceputul epocii neoliberale si variatiile intre tari referitoare la nivelul redistribuirii, nivelul taxelor si al justitiei sociale raman suficient de largi. Nu exista nicio convergenta institutionala  la un singur model al taxarii mici si al statului minimal al bunastarii. (statul social). Este un mit neoliberal acela conform caruia competitivitatea tarilor si performanta economica depind de taxele scazute si de pietele dereglementate.. Din contra, succesul economic apare in diferite forme. Aceasta creaza spatiu de variatie in politicile nationale si o cale de intoarcere la proiectul progresist.


Imigrația și nemulțumirile sale


Este oare populismul o reacție împotriva insecurității economice în economiile post-industriale  sau împotriva valorilor liberale și progresiste? Unii politologi, ca de exemplu omul de stiinta Norris Pippa de la Harvard, au gasit argumente pentru acestea din urmă. Problema cu acest punct de vedere este că valorile, desigur, nu există separat și independent de realitățile economice sau de ritmul schimbării în tehnologie.
Este important să recunoaștem, totuși, că tendința pe termen lung este determinata de faptul că valorile se schimbă în directia acordarii  de mai mult sprijin pentru democrație, toleranța și egalitatea de gen. O mișcare politică, care se inscrie in  joc pe termen lung trebuie să tina seama de acest lucru.
Trăim într-o epocă a globalizării și a migrației. În același timp, statul național ramane în viitorul apropiat principiul de organizare pentru realizarea politicii. Într-o astfel de lume sunt inca necesare frontierele și controalele la frontieră. Dar, astăzi politicile europene de tip „cursa pentru efort minim” (eng. race-to-the-bottom) nu sunt doar imorale, ele sunt, de asemenea de efect scurt din  punct de vedere economic. Una dintre puținele soluții la dilema creșterii mai lente este imigrația.
O singură țară nu poate accepta un număr nelimitat de refugiați. Dar, tot asa cum deschiderea piețelor muncii pentru femei a condus atat la îmbunătățirea egalității cat și la crearea de creștere, politicile social democrate de migrație trebuie să se bazeze pe ideea inviolabilitatii drepturilor omului - combinată cu o strategie clară pentru modul in care deschiderea și egalitatea pot conlucra.
Contrar intuiției, cu cat într-o țară sunt niveluri mai ridicate de redistribuire, cu atât mai mare este sprijinul alegătorilor. Se pare ca și taxele mai mari și beneficiile generoase promovează scenarii care creează un sprijin pentru aceste politici (asa cum sustine Peter Hall într-o lucrare in curs de aparitie). Acest lucru are consecințe pentru modul în care trebuiesc elaborate politici pentru păstrarea intacta a solidarității.
Statul universal al bunastarii a fost contestat în multe țări în ultimii 30 de ani. Argumentul a fost că universalitatea și nivelul ridicat de redistribuire ar reduce stimulentele pentru muncă și ar împiedică creșterea economică.  De fapt niciuna dintre afirmatii nu este adevărata. Politicieni, atat de  dreapta cat și de stânga. au răspuns la imigrație, prin indepartarea de beneficiile obtinute ca drepturi, in favoarea cerințelor de eligibilitate pe criterii etnice. Pentru susținătorii solidarității, acesta este un drum periculos, nu numai pentru că este greșit moral, ci pentru că pe termen lung va pune în pericol principiile care fac posibilă redistribuirea.
Pe termen lung, migrația trebuie tratata la nivel global. Pe termen scurt, platforma progresiștilor trebuie să se bazeze pe doi piloni:  politici de migrare generoase (dar nu nelimitate), combinate cu o apărare fără echivoc a universalitatii. În caz contrar, proiectul social-democrat în sine va fi subminat.
Dilema
Încă din anii '80, sociologul danez Gösta Esping-Andersen a întrebat cum ar putea economiile post-industriale sa remodeleze politicile electorale. El a argumentat că apartenenta de clasa a devenit tot mai irelevanta pentru comportamentul de vot și că acest lucru ar submina compromisul istoric între clasa muncitoare și clasa de mijloc, care a făcut posibil statul bunăstării. De atunci, acest punct de vedere a fost contestat și revizuit.
Politologii Jane Gingrich și Silka Häusermann au arătat că apartenenta de clasa continuă să fie un bun predictor al preferințelor politice și al optiunii de vot - dar pe noi linii.
Este adevărat că alegătorii tradiționali din clasa muncitoare constituie acum o parte mai mică a electoratului și că sprijinul pentru stânga a scăzut. Dar, în același timp, clasa de mijloc a crescut și a adoptat valori mai progresiste.
Acest lucru este posibil și cel puțin parțial, o veste bună pentru social-democrați. În cazul în care blocul votant al clasei muncitoare devine mai mic, clasa de mijloc il poate înlocui ca protector al statului social și al politicilor progresiste.
Adevărata dilemă pentru social-democrație este faptul că potențialii alegatori din circumscripțiile sale sunt împărțiti în două blocuri electorale cu diferite valori și interese. Pe de o parte, alegătorii din clasa muncitoare, care favorizează politicile de redistribuire ce urmăresc egalitatea veniturilor. Pe de altă parte, clasa de mijloc progresistă, în creștere, care favorizează investițiile sociale, dar nu este la fel de interesata în materie de egalitate de venit.
Deci, care sunt opțiunile electorale pentru progresiști? Una este să orienteze clasa muncitoare de a nu merge pe drumul bunăstării șoviniste și al nostalgiei. Partenerii posibili de coaliție în aceasta strategie ar fi partidele populiste și conservatoare. Problema (în afară de renunțarea la valorile de bază ale egalității și ale deschiderii), este că clasa de mijloc progresista va abandona nava, dupa toate probabilitățile.
O altă opțiune este de a defini proiectul progresist ca fiind despre educație și nu despre redistribuire. Acesta a fost răspunsul anilor '90 și în această strategie electorală partidele „verzi” și liberale ar putea face parte din coaliție - dar clasa muncitoare ar fi lăsata în urmă.
O a treia cale ar fi să se recunoască faptul că un proiect social-democrat care renunta la clasa muncitoare - chiar dacă aceasta este în scădere - va pierde rațiunea de a fi, și că lupta necesară împotriva creșterii inegalității creează noi posibilități de a crea o coaliție între clasa muncitoare și clasa de mijloc.
Anti-Elitism, Politici fara identitate
"Anti-elitismul" este un cadru politic complicat și periculos. Dar unul dintre motivele pentru care e atât de puternic este că surprinde unele dintre problemele cu care ne confruntăm în prezent.
Este important să se înțeleagă că creșterea populismului este un răspuns rațional la creșterea inegalității și a eșecului stângii de a articula politici economice credibile care provoaca neoliberalismul.
Ca o chestiune de principiu stânga trebuie sa apere, să promoveze și să protejeze extinderea drepturilor femeilor și a minorităților. Dar accentul principal pentru o politică progresită nu poate fi acela de a câștiga o disputa într-un război cultural.
Pe de o parte, politica trebuie să joace un rol mai activ în crearea unui echilibru între capital și muncă într-o lume în care forțele ce controleaza inegalitatea sunt în creștere de putere. Dar, o platformă politică bazata pe impozite mai mari și pe mai multe investiții publice nu va fi suficienta.
După cum a arătat politologul Bo Rothstein, corectitudinea și egalitatea de șanse sunt blocuri constitutive vitale pentru politici cu scopul de (re)construirea încrederii și a capitalului social, la rândul lor, componente necesare pentru o politică progresistă. Social-democrații au nevoie să facă din lupta impotriva inegalitatii o sarcina de onoare la fel de importanta ca si in cea împotriva rentelor și a corupției economice derivata din redistribuirea veniturilor.
Acest lucru ar face posibilă o coaliție între clasa muncitoare și cea de mijloc printr-o versiune de anti-elitism, care este construita pe o idee de corectitudine, mai degrabă decât pe resentimente.
Slăbiciunea acestei strategii este că ar necesita schimbări majore ca să fie credibilă pentru social - democrație, care, în multe țări a devenit sinonima cu stabilirea puterii. Aceasta ar însemna să devină mult mai ambițioasa cu privire la politici precum impozitarea averii și a capitalului și la reglementarea piețelor financiare. Dar ar implica, de asemenea, sa ia în serios probleme pe care cele mai multe partidele social-democrate le-au abandonat, cum ar fi salariile pentru politicieni și pentru directorii executivi. Și sa ia in consideratie faptul că astăzi partidele social-democrate, într-o mare măsură, primesc membri și recruteaza politicieni din clasa de mijloc.

Doar Stanga poate salva acum Capitalismul

Este evident că nici liberalismul, nici conservatorismul sau populismul de dreapta nu dețin răspunsurile la problema centrala de azi: inegalitatea exploziva care subminează creșterea economică, democrația și contractul social. Acestea sunt probleme care pur și simplu nu pot fi rezolvate prin apărarea valorilor liberale, sau prin protecționism și închiderea frontierelor pentru imigranți.
Este de asemenea evident că astăzi, mai mult decât cu mult înainte, este nevoie de o contrapondere la puterea tot mai mare a capitalului în cazul în care democrația liberală - și capitalismul – ar urma să fie salvate. Lumea s-a schimbat. Alegătorii au înțeles acest lucru, și sunt în căutarea politicienilor care-si doresc acelasi lucru.
Social-democrații vorbesc adesea despre primatul politicului. În cazul în care doresc să fie o parte din următorul capitol al istoriei ei trebuie să acționeze cu aceasta convingere - sau să continue să palească.
Ce fel de politica are nevoie Romania?


Situatia Romaniei are niste particularitati de care ar trebui sa se tina seama indiferent ce politicieni sunt la putere: Economia e anemica si cam bolnava, rolul hotarat de alte tari dezvoltate din UE pentru noi fiind acela al unei piete de desfacere cu peste 18 milioane de consumatori stabili. Nu discut cum s-a ajuns aici, dar aceasta este situatia. Ea se manifesta prin faptul ca Romania nu mai exporta produse industriale finite, nu mai intra in competitie cu alte produse similare pe piete europene sau non-europene decat intr-o masura nesemnificativa. Producatorii romani fac produse simple de utilitate locala, care inglobeaza de obicei o valoare adaugata mica.  Multinationalele din tara fac subansamble in mare majoritate care au pretul fixat de catre firma –mama in corelatie cu gradul necesar de competitivitate. De aceea pretul acestor subansamble este dinainte fixat, pret care determina si salarii mici, corespunzatoare. Multe companii straine prefera sa aibe si au acces direct la resurse: energie electrica, gaze naturale, apa, apa minerala, lemn, teren agricol, metale rare, etc. De obicei concesionarile au redevente foarte mici contractate cu companiile straine care exploateaza resursele. La randul lor, terenurile ce se vand sunt mult subevaluate de catre cumparatorii de la proprietarii saraci care nu sunt capabili sa cultive pamantul
Atragerea de capital strain suplimentar este posibila, dar la valori scazute avand in vedere lipsa mainii de lucru calificate, expertiza scazuta in toate domeniile, lipsa infrastructurii complexe necesare unei mari afaceri.
O alta particularitate consta in veniturile salariale mici, cele mai mici din Europa si gradul ridicat de saracie (peste 40%). Putem adauga faptul ca populatia activa este imbatranita din cauza exodului tinerilor in alte tari in cautarea unui standard superior de viata. Aceasta populatie angajata imbatranita nu a beneficiat de mult timp de recalificari sau cursuri de perfectionare. Formarea  continua a adultilor este un concept care a disparut din Romania. Calificarile de varf sunt in IT, dar plecarea informaticienilor din tara este si mai accentuata. Deocamdata ei sunt o resursa umana care trebuie si poate fi valorificata in mod eficient.
Statisticile arata ca cel mai mare aport la PIB si veniturile bugetare il au firmele straine.


Fiscalitatea, element de reglare in economie, este scazuta la maxim posibil si este deficitara prin faptul ca marile companii straine isi expatriaza profitul in tarile de bastina. Mai trebuie spus ca impartirea profitului intre munca si capital rezulta pe ansaamblul economiei din an in an a fi mai dezavantajoasa fata de munca.


Avand in vedere aceasta situatie redata pe scurt, nu rezulta ca solutia ar sta intr-o politica populista, o politica de dreapta neoliberala sau de stanga. Pentru o dezvoltare a economiei - cea mai stringenta cerinta -  este nevoie de un mix de politici  care sa ajute la crestere si diversificare economica, si la redistribuire mai mare. Unele din caracteristicile stangii sunt de interes secund, cum ar fi corectitudinea si egalitatea de sanse, deja in mare masura devenite automatisme, aspectele de internationalism, sau politica  fata de imigranti, care sunt interesati in mica masura de Romania. In acelasi timp este nevoie de reglementarea pietelor financiare, de o functionare a bancilor in favoarea economiei, de diminuarea profiturilor acestora in favoarea persoanelor fizice si juridice. In conditii de inflatie nesemnificativa cum avem acum, politica monetara este un reper important in dezvoltarea economica. Dobanzile mici la creditele din economie sunt de o mare importanta
Asadar mixul acesta de nevoi nu caracterizeaza clar o ideologie politica ci demonstreaza nevoia unui stat puternic.
Retelele existente de asistenta sociala trebuie finantate corespunzator, fiind in prezent greu functionale la un standard normal. Asigurarile sociale de pensii, sanatate, somaj e strict necesar sa le pastram chiar daca nu se pot autofinanta exclusiv prin contributii. Statul va cauta in timp, pe masura cresterii sa aibe o redistribuire mai buna, ca sa tina in viata statul social. Rolul unei politici de stanga in acest domeniu vital este major.
Pentru functionarea unui dialog social eficient si echitabil, pentru modificarile necesare aduse Codului muncii cu prevederi privitoare la contractele de munca si contractele la nivel national si de ramura, pentru respectarea unui standard de viata acceptabil pentru intreaga populatie, Romania are nevoie de un nou contract social.
                                                                                                                           S.D