12.8.17

General de brigada dr. Gheorghe Vaduva – Romania, tara distrusa cu buna stiinta!

vaduva

– Domnule general, aţi conceput strategii privind apărarea naţională şi aţi identificat potenţialele pericole şi agresiuni care ne pândesc. În ce moment al existenţei noastre ne aflăm?
General de brigadă (r), dr. Gheorghe Văduva:
– Din 1989 încoace s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Unele dintre ele au şi explicaţii. Ştim că societatea capitalistă este una concurenţială, bătălia economică fiind cumplită, este fără cruţare, nu se menajează nimeni în această bătălie pentru pieţe şi resurse. Asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificative, reţeaua amplificând practic acest conflict. Aşa au apărut ameninţări cu totul şi cu totul noi, care nu existaseră până acum. Gradul de interdependenţă a crescut, s-a „spart” bipolaritatea, iar lumea a intrat într-un fel de haos în vederea unei noi organizări. Noi am trecut puţin de această etapă, însă n-am depăşit-o, fiind destul de departe de ceea ce înseamnă noua organizare.

– Suntem deosebit de vulnerabili…
– România este o ţară care practic a fost distrusă. Cauzele sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, însă nu cred că acesta este răspunsul. Nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. E adevărat că economia socialistă era una uriaşă cu „picioare de lut”, centralizată, cu planificare, dar funcţiona. România avea o piaţă, oamenii aveau loc de muncă, salarii…
Problema e că, după reconfigurare, am dat de o piaţă europeană extrem de eficientă, concurenţială, dură. Nu poţi să intri în ea oricum şi cu orice. Faptul că dintr-odată s-a declanşat agresiunea asupra acestui tip de economie socialistă a dus, în primul rând, la distrugerea sistemului bancar, concomitent cu privatizarea întreprinderilor – practic distrugerea acestora – în toate marile oraşe ale ţării. Nu spun că acele combinate gigantice erau nemaipomenite, însă unele, precum cel de la Călăraşi, deţineau tehnologie de ultimă oră, utilajele importate din Germania fiind încă sigilate în momentul distrugerii acelor coloşi. Totul a fost dat la fier vechi. Ba mai mult, statul român şi-a asumat şi ecologizarea zonei respective. Sunt lucruri cutremurătoare, n-am învăţat nimic din lecţia Argentinei.
Trecerea asta de la un sistem la altul ţine de o bătălie geopolitică, de un nou tip de război, generat de o violenţă politică inexplicabilă. Uitaţi-vă în toată lumea asta, agresiunea a ajuns să vină şi din cultură, deşi în cultura adevărată nu poate exista violenţă, deoarece cultura înseamnă valoare, iar valoarea nu generează războaie. Practic, vorbim despre violenţa de pe piaţa culturală, alimentată cu „produse” culturale. A invada lumea cu produse de acest tip înseamnă a o domina. Filme, cărţi, reţele de socializare… Mai avem apoi violenţa financiară, economică, informaţională…

– Cât mai putem suporta acest „bombardament” extrem de agresiv?
– România a suportat aceste presiuni mari care, ciudat, sunt justificate. Ele vin din această schimbare dintr-un „efect de falie”. Trecerea bruscă la un alt tip de sistem – pe care nici nu l-am identificat prea bine -, deocamdată asistăm la un capitalism vulgar, nemaivorbind de faptul că însuşi capitalismul este într-o perioadă de aşezare pe alte structuri. În tot sistemul, sunt dezbateri intense vizavi de intervenţionismul statului în economiile ce stau să se prăbuşească. Obama a băgat 780 de miliarde, bani publici, în bănci, într-un mediu privat care a creat criza, chipurile pentru a-l revigora. Suntem practic în situaţia crizelor din ’29 şi ’39 încheiate cu Al Doilea Război Mondial. Toată nebunia aceasta a creat un comportament haotic din care nu mai ştim cum se poate ieşi.

– Cine va plăti oalele sparte?
– Ţările sărace, ca de obicei. Oamenii de rând vor plăti, aşa a fost întotdeauna. Vom plăti propriile noastre neputinţe, uriaşa noastră prostie. Aproape că nici nu-nţelegi cum se poate ca, în ultimii douăzeci de ani, când am avut o grămadă de şanse să corectăm ce-a fost rău în vechiul sistem, să păstrăm ce-a fost bun, am reuşit să distrugem tot: Electroputere, Tractorul, uzinele mecanice, sistemele de irigaţii, combinate de toate tipurile, tot, tot…! Întreprinderile au fost făcute prin munca oamenilor, nu aveau amprenta „socialism”.
Hodoronc-tronc, având izmenele rupte-n fund, ne mai şi confruntăm cu perspectiva intrării într-un război în Orient…
În Orient se întâmplă un lucru formidabil. Vorbim despre o mare ruptură între lumea democratică şi lumea aceea cramponată în fundamentalism, însă bineînţeles la mijloc este petrolul. Acolo se joacă o carte foarte mare. Sper să le vină mintea la cap şi la unii, şi la alţii, să depăşească această situaţie…

– Dacă nu le vine mintea la cap spre ce ne-ndreptăm?
– Spre o uriaşă catastrofă! În eventualitatea unui război purtat de evrei în Iran, s-ar putea să avem un conflict care să-l copieze pe cel din Irak. Prin implicarea americanilor, vom vedea o forţă colosală care va mătura tot. Atunci vom asista la un război asimetric, purtat după toate regulile acestui tip de război.

– Vor fi atrase în joc China şi Rusia?
– Este foarte puţin probabil. Nu cred că va exista un asemenea scenariu. Nimeni nu are interese de globalizare a conflictului. Există peste 12.000 de capete nucleare active în lume, şi, dacă unul singur explodează, s-a cam terminat cu ceea ce înseamnă omenire. Pentru că, evident, vor exploda şi celelalte…

– Putem face o simulare luând în calcul scenariile unor conflicte zonale şi generalizate?
– Un asemenea război ar putea începe cu un atac israelian asupra capacităţilor nucleare ale Iranului, de tipul celui efectuat tot de evrei, în 1981, asupra reactorului Osirak din Irak. Desigur că Iranul ar riposta. Forţa Iranului nu constă numai în rachetele Shahab, care, din punctul meu de vedere, pot fi contracarate cu uşurinţă de sistemele antiarachetă pe care le au americanii, israelienii şi europenii. Toată zona aceea care este de partea Iranului deţine tot felul de mijloace, inclusiv arme biologice, şi ar putea declanşa o ripostă greu de imaginat şi greu de controlat. Au şi ei specialişti prin toată lumea care pot lansa virusuri cu efecte cumplite. Pe de altă parte, luptătorii fundamentalişti s-au dotat cu armament individual reactiv modern. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Afganistan; câteva mii de talibani s-au luptat şi se luptă cu super-puteri.
Israelul ar trebui să se potolească! Ar trebui să ştie că din momentul în care s-a dotat cu arma nucleară, toate ţările din jur, mai devreme sau mai târziu, se vor dota cu aşa ceva. Nu poţi să te opui acestui proces. S-a creat o discrepanţă strategică uriaşă. Pe de-o parte sunt cele cinci ţări care au câştigat Al Doilea Război Mondial, apoi sunt ţările precum India şi Pakistanul, care s-au dotat cu arma nucleară sub ochii celorlalţi şi e posibil ca multe alte ţări să deţină armament nuclear cumpărat de la alţii. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă. Sigur, Israelul are interesul să deţină controlul în zonă, însă au fost generate soluţii anomice şi antinomice. Dacă ar fi existat vreo soluţie salvatoare, cu siguranţă, până la această oră ea ar fi fost pusă în aplicare. Criza aceea e cumplită. Butoiul cu pulbere reprezentat odinioară de Balcani în Europa s-a mutat acolo.
Nu cred că e cineva nebun să-şi ridice peste 80 de milioane de oameni în cap. Primăvara Arabă, dincolo de realităţile care nu se spun, a relevat tendinţa ieşirii din dictaturi personale. Era conducătorilor matusalemici a trecut. Rămâne totuşi atracţia faţă de coridorul energetic al lumii, adică nordul Africii şi ţările arabe. Se încearcă crearea unor puncte strategice care să nu permită o reacţie comună a ţărilor respective în războiul pentru acapararea resurselor.

– Revenim la noi… Decidentul politic mai ţine cont de părerile specialiştilor?
– Să ştiţi că armata a pregătit o reformă adevărată, însă totul a rămas pe hârtie, deoarece nu s-a primit nimic pentru programele de înzestrare. Mai mult decât atât, domnii ăştia decidenţi politici au atacat armata română din toate părţile, cum le-a venit lor mai bine, făra excepţie. În primul rând că au acordat cu nemiluita gradul de general. Acesta nu se acordă decât coloneilor activi care au competenţe strategice şi doar în limita în care armata are nevoie de ei.
Avem cei mai mulţi generali pe cap de locuitor din lume. S-au făcut cu nemiluita, în bătaie de joc. Nu ştiu dacă au făcut-o intenţionat, pentru a umili acest grad care ţine de competenţă strategică şi de încrederea militarilor. Generalul este cel care duce soldaţii la luptă şi este ultima creastă în sistemul de rezistenţă al unei naţii. Atunci când intervine armata, dacă se trece peste acest nivel, s-a terminat cu ţara aia! Armata se poate pregăti sute de ani pentru a se întrebuinţa o dată, poate zece minute, sau un an. Pe nimeni nu interesează acest aspect: „hai mai lăsaţi-mă cu ameninţările astea!”. Trebuie să le vină ăstora odată mintea la cap. Naţia asta trebuie să înţeleagă că politicienii pe care-i votează trebuie să fie oameni de calitate care să înţeleagă interesele naţionale şi să apere ţara aceasta, pentru că suntem într-un moment de răscruce. Se vrea acum Moldova Mare a lui Ştefan, se vorbeşte că Transilvania este altceva decât România, însăşi stema ţării noastre nu reprezintă un simbol al unităţii naţionale. România nu este o aglomerare de provincii cum au arătat tâmpiţii ăştia-n stemă. Suntem un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani. Şi nu mai ştiu de ce acest popor înţelegător şi răbdător este certat ba că n-a ieşit la vot, ba că n-a făcut nu-ştiu-ce… Este scârbit de ticăloşii ăştia care-şi bat joc de el. Este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi într-o prăpastie.

– Rămânem pesimişti?
– Sub nicio formă! Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa, şi pentru noi, şi pentru pământul ăsta. Mă scârbeşte însă această violenţă politică stupidă, care se manifestă de fapt în întreaga lume, dar care la noi a atins cote inimaginabile. Noroc cu formele de rezistenţă ale unei Românii tăcute care n-a intrat în aceste jocuri şi care îşi păstrează nivelul de credinţă, de cultură şi de bun simţ. Profesorii Bădescu şi Dungaciu în «Sociologia Frontierelor» aminteau de rezistenţa de sută la sută prin cultură, de renaşterea nu prin Hegel şi Kant, ci prin păstrarea moştenirii naţionale, prin tradiţie, prin obiceiuri, prin Biserică. Nici măcar exodul românesc în lume nu este o atât de mare dramă. Se vor întoarce mulţi mai căliţi, mai pregătiţi, mai bine informaţi.
Eu sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit… Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia, şi că dezbaterile nu trebuie să fie conflictuale. Să înţeleagă că n-au fost votaţi pentru a-şi etala costumele şi cravatele de firmă, ci pentru a rezolva nişte probleme care dor. Ar mai trebui definit interesul naţional, căci nimeni n-a avut timp de aşa ceva, iar soluţia de redresare va trebui să fie una acceptată de tot spectrul politic.

http://www.cotidianul.ro/

Nicolae Vacaroiu: Negociatorii FMI si BM sunt asemanatori comisarilor sovietici

Manual pentru Ponta despre asasinii economici şi despre trădare naţionalăImage result for nicolae vacaroiu imagini


Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile 
Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010
Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei româneşti - de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă şi maximă responsabilitate.
Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI
“FMI şi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.
Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.
Sinucidere prin cădere economică
“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.
Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa 1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (...) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”
“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”
“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”
Dispute foarte dure şi foarte serioase
“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.
Rezultatele obţinute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creştere a veniturilor cu 0,4%.
Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”
Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării
“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaţionale
În 1993, când se purtau aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.
Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”
Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze
“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa mondială.
Am obţinut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”
Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile”
“Am privatizat 2800 de unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile».
Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.
Nevoia de guvernanţi puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de desfacere
“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară.Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale  duce automat la o scădere pronunţată pe plan industrial, agricol şi efectele se regăsesc în căderea pieţei interne, pierderea pieţelor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieţele eliberate. Să nu uităm că la sfârşit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig şi dureros război – lupta pentru pieţe de desfacere. Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câştigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaţii multinaţionale (urmăriţi fuziunile din ultima vreme) şi bineînţeles organismele financiare internaţionale. Ţie, ca ţară în curs de dezvoltare, aflată în traziţie, ţi se cere să iei măsuri rapide de fărâmiţare a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiţii, ai nevoie de guvernanţi puternici, inteligenţi, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câştiga dar cel puţin pentru a nu pierde acest război.”
Trădarea din interior
“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (...) Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis foarte rapid.
În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (...) Aceasta a fost deci a doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să avem cinci-şase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca Mondială.”
„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”
“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.
Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul 1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut orice.
Ar fi fost o tragedie naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti, chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”
Privatizare la doi lei
Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.
(...)Şi acum apare şi reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.
Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”
Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării
“La începutul anului 1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.
Şi acum să discutăm despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”
Desfiinţarea rezervei strategice de grâu
“În 1997 s-a realizat o producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-şi achite datoriile.
De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci.Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.
Au fost presiuni externe şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziţie.”
Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui
“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele României.
Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal, iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?
Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau într-un deceniu.
Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”
România – colonie corporatistă internaţională
“Noi suntem în situaţia ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65% investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate românească.
Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii, ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru independenţa României.
De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes
Vă întreb, la ce ar folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională, lipsită de speranţă? Reconstruirea unei societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (...) Pierderea autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.
Industria şi agricultura, pe butuci
“Ceea ce se întâmplă acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile. Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională, s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje, sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce ea ar fi complet distrusă?
Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de marmură şi cu metalurgia românească.
Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”
“Economia de piaţă din ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost sancţionată foarte dur, cu închisoarea.
În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.
În ţările europene avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate, cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare pentru societate.”
Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată
“Deci, să aducem în ţară valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea din şcoli.”
S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI
“Am spus că trebuie renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur româneşti.
Din păcate, în februarie 1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (...) Efectul îl scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”
Victor Ciorbea a fost umilit
”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de a fi umilit. Nu este admisibil ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”

Ordonanţe şi decizii de proastă calitate
“(…) Membrii Guvernului (Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate. Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi societăţii româneşti în ansamblul ei.”
UE, împotriva grâului românesc
“La aceasta s-a adăugat şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde nu putea aduce decât grâu de calitate.”
„Am exportat lemn în disperare”
“Pentru a se suplini această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete, nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci, crescând gradul de valorificare de la unu la patru.
Adăugaţi la toate acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri, dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.
Efectul nu este altul decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la lichidare, până la închidere.
Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.
Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti. Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.”
“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor”
Reprezentanţii FMI vin cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea conducerii FMI. (...) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată că acele organe sunt sănătoase.
Repet afirmaţia că nu trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre ţările în curs de dezvoltare.Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările unde sunt trimişi iar mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă acasă, se mai discută... şi aşa mai departe.
Duritatea acestor negocieri este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul  specialiştilor, al Băncii Naţionale. Specialiştii trebuind să aibă şi pricepere şi forţă şi, mai ales, să aibă dorinţa de a lupta pentru ţară, nu plăcerea de a face pe gustul FMI.”
FMI nu-şi asumă eşecurile
“Este de ştiut că nici FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec.De fiecare dată, reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor) că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este a lui. Este însă la fel de adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992 au fost apoi eliminate.”
România, dependentă total de FMI
“Nerespectarea unor prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste organisme.
Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.
“Am îngenuncheat şi facem sluj”
“Nimeni nu ne vrea binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu.Important este ca noi înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în aplicare.
(...) Ne-am umilit şi m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării, mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de teamă. Imediat ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist, antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.
Cred că este timpul ca specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se bată pentru ele.
Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară, ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.
Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.

11.8.17

Anthony Signorelli: The Postcapitalist Manifesto

Image result for bridge with stairs

A Unique Time in History
For the first time in 500 years, we could actually change the capitalist system. I mean replace it, not just revise it. I mean get rid of capitalism and create something new. And it is all happening because of the digital revolution. Virtually everyone on the cutting edge of social change has dreamt of this time. This is our moment to fix the systemic injustices, exploitations, violence, and hierarchy that plague society. Whether your focus is racial injustice, labor equity, sexual identity, poverty, climate change, feminism, sustainable land use, or indigenous culture, the dream has been to change the system. Well, “the system” is called capitalism, and we stand on the threshold of a dramatic, historic transformation. The driving force in this change is surprising. It is not socialism or communism. It is not religion and its moral concerns. It is not even our global political structures. Rather, this once-amillennium opportunity is being driven by capitalism itself and its relentless pursuit of digitalization. As I will show, that pursuit of digitalization will cause markets to malfunction, labor to become valueless, and investment to become meaningless. The logic of capitalism will stop working. This has never occurred before, and because of it, we have the opportunity to shape the future as no generation since the Renaissance.

But there is NO GUARANTEE!
Capitalism will be challenged as never before—that is for certain—and the new digital world will offer an alternative paradigm. Nonetheless, capitalism will fight back. It will wail and gnash its teeth; it will thrash its body against the emerging alternative. It will resist and attempt to impose its own alternative, which could be far worse than capitalism as we know it. Set aside a few minutes to read this manifesto. Take notes and write down your questions. See for yourself how this moment in history offers us the opportunity to shape a new world unlike anything that has come before. Our time is now.

The Opportunity No One Is Talking About
What I am about to share with you is something even society’s elites are beginning to understand, but dare not say. Here is the basic truth: Capitalism is driving digitalization, automation, and robotic production into the core of our society. It must do so because success in capitalism requires it. Everyone knows this will change everything, but the secret no one tells you is this: As a result of these changes, capitalism can no longer function. And if capitalism cannot function, it will be replaced. And if capitalism will be replaced, what will it be replaced with? You see, we are at a unique moment in history. The last big change in our economic system occurred about 500 years ago when feudalism—the system of lords, dukes, and kings—began to break down, and a new system known as capitalism began to take root. Since then, capitalism has become the dominant economic system in the world.
 Now we are on the brink of capitalism’s collapse, and it will be replaced as well.

Four Transformations: The Postcapitalist Opportunity
 As activists, environmentalists, and social theorists, all the problems we are concerned about— racism, sexism, homophobia, climate change, war, and so on—have the same root cause—the capitalist system. The collapse of the capitalist system will not just change our relationship to capitalist principles, it will actually replace these principles altogether. q Where capitalism is built on hierarchy, the postcapitalist world is built on egalitarian networks. q Where capitalism is built on violence and coercion, the postcapitalist world is built on voluntary participation. q Where capitalism is built on extraction, the postcapitalist world will be built on conversion. q Where capitalism is built on scarcity, the postcapitalist world is truly abundant because it provides infinite supply at no cost. These new principles—egalitarian networks, voluntary participation, conversion and virtual connections, and digital abundance—are the organizing principles for the new postcapitalist world. By replacing the old principles, these new ones provide the possibility of a completely new way of organizing society. And yet… It is entirely possible that we lose this opportunity. Capitalism will also be driven toward digital monopoly and the control of network platforms. It will be driven to maintain its global hegemony. It will attempt to sustain itself according to its own crumbling principles. Eventually, it won’t work; but eventually could be a long time. That is why I am publishing this manifesto now. This transition, which is both inevitable and undefined, provides us with the greatest opportunity in 500 years to shape a new economic system that addresses the problems, injustices, and unfairness of the old capitalist system. We have the opportunity to tear out the core principles underlying bigotry. We have a chance to change the ethic so that no one profits from environmental degradation or destruction. Indeed, we can define a new system that frees individuals from the shackles of job-defined offices and enables them to live to their highest and greatest potential. Yet, to take advantage of these opportunities, we need to see them clearly, understand them, and know where to take action and why it will work. This manifesto points the direction. You see, it will be up to us—the activists, environmentalists, and social theorists—to define what will replace capitalism. From foundational principles to specific policies and legal frameworks, everything is on the table. There is a competition brewing for the new dominant ideas—capitalism will certainly try to sustain itself—and a new set of ideas, generally known as postcapitalism, will arise to compete with capitalism. This is our opportunity to define those ideas, but this opportunity will only last for a while. The moment is upon us. In fact, it is already happening.

Where We Are Today
The Four Pillars of Capitalism Capitalism is based on the four principles of hierarchy, violent coercion, extraction, and scarcity, and it uses all of these principles to define social, political, and economic relationships. I call these four principles “pillars” because they are the foundation of a capitalist perspective. All of capitalism’s power and all of its problems derive from these four pillars.

Hierarchy
The first pillar is hierarchy. Capitalism requires a hierarchy so that power can flow through the system. Organizations are set up as a hierarchy of offices, with each office exercising power over a certain realm of activity, which often includes other offices beneath it. The office on top exercises power over the office on the bottom, and often the bottom office is an individual employee. All corporations are structured this way. All militaries are structured this way. All governments are structured this way. It doesn’t matter who the people are that fill those offices; it only matters that the office be competently filled by someone who is responsible for carrying out that office’s tasks. In this way, hierarchy has defined our economic relationships for centuries. But hierarchy goes much deeper, too. As a structural component of the capitalist society, it defines how the power flows, not just in business, but also in social and political relationships. In fact, it is so endemic to our culture that, in the mainstream, we tend to view hierarchical relationships as “normal,” and hierarchy becomes the basis of social power differentials in our society.

Violent Coercion
The second pillar is violent coercion. Capitalism is fundamentally coercive. It uses violence to coerce people into compliance, especially in the various forms of labor. Violence breaks strikes and peaceful protests; it drives conquest and the control of resources; it is the root of destruction in the natural environment; and violence was the core of slavery. Finally, violence is the threat behind the rule of law that enables police, as representatives of the state, to keep order, and which too easily devolves into the brutality against people lower in the hierarchy, thus displaying the negative, abusive side of the Rule of Law. Violence has nearly always involved the dehumanized image of one’s enemy, and the practice of violence usually habitualizes dehumanization. For those involved, it is easier to hate and to kill when indigenous populations are viewed as “savages,” or when they believe that “the only good German is a dead German,” as many soldiers did during WWII, or when young black men are perceived as threatening criminals by law enforcement and the media. This dehumanization is a central part of most social ills.

Extraction
The third pillar of capitalism is extraction. Capitalist success depends on access to the resources needed to be extracted through activities like mining, oil drilling, agriculture, and logging and clear-cutting. This principle makes capitalism intensely geographic, and led to the development of previously nascent ideas of private property and state control of territory—over time, states came to control territory so that private land ownership could be defended, and lumber, mining, and mineral extraction rights could be exercised. Perhaps like no other principle, this one shows the interconnections between the capitalist system and our current forms of government. Extraction and exploitation are required in an economy that uses things up—either by burning them or using them to produce something else, which also gets used up. Extraction is further magnified by capitalism’s imperative to grow—endlessly, into new markets, and for the purpose of maintaining profits. Extraction, then, is tied to the consumption economy—capitalism needs people to burn, waste, and dispose more and more resources every day so that the economic activity of extraction can march forward.

Scarcity
The fourth and final pillar is scarcity. The capitalist market depends on the scarcity of goods and services because limited supply creates competition among buyers. When capitalism manufactures a product, it creates one unit of the product, and if more than one person wants that product, then competition arises. This competition among buyers creates demand and pushes up prices and profits, both of which are good for the capitalists. Without scarcity, the market cannot function, and capitalists cannot sell their goods.

The Foundation
Activists, environmentalists, and social theorists have long known that the roots of our current challenges trace back to these four principles. In their writings, these people describe how hierarchy, violence, and dehumanization, for example, provide the roots of racism, sexism, homophobia, and xenophobia. They show that extraction, violence, and scarcity support mining, drilling, and deforestation. In other words, the systemic oppression described by activists and critics derives directly from the capitalist system and its core principles. Just as the strength of capitalism has been an obstacle to social change in the past, the disintegration of the system now presents a tremendous opportunity for social and environmental change. As capitalism crumbles, a new system can be created that does not systemically support racism, misogyny, climate change, war, environmental degradation, and homophobia. The last time this happened, feudalism crumbled and capitalism emerged to reorganize society. This time capitalism will crumble, and it is up to us to shape postcapitalism, which will reorganize society once more.

How Do We Know Capitalism Will Collapse?
Capitalism will not be able to continue on its centuries-long path of gradual, continuous growth because of three discontinuities emanating from its own intrinsic logic. Those discontinuities are: q The inability to price digital products q The inability to create demand among superfluous workers q The inability to account for externalities A break in the capitalist system is inevitable because capitalism must create digital products, eliminate labor wherever possible, and it must never account for externalities. Both at the macroeconomic level and at the individual business level, these three imperatives drive behavior, occur simultaneously, and undermine the foundations of capitalism. Astonishingly, capitalism has no mechanism for dealing with any of these three discontinuities.

The Problem with Digital Products
We are in the midst of a digital revolution which is likely to create a digitalized economy. While this may seem innocuous, the first discontinuity is that markets cannot figure out how to handle digital products—and they never will. To understand what I mean, I need to take a brief detour into how markets set prices under capitalism and show you how those same mechanisms do not, and indeed cannot, work for digital products.

How Prices Are Determined in Capitalism
Capitalist markets set prices using the law of supply and demand. This law states that prices are determined by the ratio of supply to demand. Hence, the higher supply is in relation to demand, the lower prices will go. The more demand increases over supply, the higher prices will go. It is a simple concept. While the pricing mechanism of supply and demand suggests that prices fluctuate as supply and demand change, there is one limit: Prices below the cost of production cannot be sustained. Rational businesses will not produce at a loss, so the cost of production functions as a real-world limit on how far market prices can decline. When businesses opt out because prices go too low, production stops, supply goes down, and that makes prices rise again.

What Happens to Supply and Demand in a Market for Digital Products?
Digital products have a unique feature—they have no cost of production. Think of ebooks, for example. Once an ebook is on a server, it can be downloaded one time or a million times at no difference in cost to the producer. This fact creates a problem for markets in two ways. First, if the cost of production is zero, then there is no downward limit to prices until the product is essentially free. Second, supply is infinite. In other words, the limited supply (or scarcity) on which pricing depends has turned into abundance. There is infinite supply. Under these conditions, the law of supply and demand can no longer accurately price products in the marketplace, and prices fall until the products are free. In other words, the market function on which capitalism depends no longer works. It is one thing to think of ebooks and music, but the reality is that all products are increasingly digitalized and susceptible to the same dynamics. As products continue to take on more and more digital components, or as they become completely digitalized (thereby replacing traditional products), markets in those products will break down—just like it did with ebooks. On the open internet, there are millions of free ebooks, PDFs, videos, and other digital products, thereby demonstrating the reality of a digitally abundant market in which prices collapse to zero. Here is the problem: When products are free, the entire rationale for capitalist investment no longer makes sense. Capitalists don’t invest to sell free products, and they don’t pay workers to produce free products. Capitalism requires the capability of a profit, but no profit is available when the market cannot create a price. The economy can handle a few product categories collapsing in price, but as digitalization spreads to construction, cars, clothing, and even food production—all of which are currently happening—capitalism ceases to function in any meaningful way.

Automation Eliminates Labor
The second discontinuity is automation and robotic production. Here is an example of the impact: In 2016, Adidas announced that it is opening a new production facility in Germany to replace some factories in southeast Asia. They are not doing this by reducing labor costs—they are doing it by eliminating labor costs. They are replacing people with robots. The new factory will ultimately produce 500,000 pairs of shoes per year, and it will employ only 160 people, none of whom actually make the shoes. For capitalists, production without labor is a dream. The problem is that while production robots do not need to be paid, they also do not buy things. Capitalism depends on consumption to drive its economic engine, so if no one has a job, they also have no income; and if they have no income, who is going to buy the products?

Climate Change—The Inescapable Reality
The third discontinuity is the inability to account for externalities. Externalities are the byproducts, garbage, waste, and pollution that a company generates but doesn’t have to pay for. Externalities come in the form of pollution, systemic financial risk, social problems, disease and debilitation, and wasted energy. For all of capitalism’s history, these externalities were treated as unfortunate byproducts which were largely someone else’s problem—the people downstream, the government, the poor and poverty-stricken, or the indigenous inhabitants. And they remained ignored as someone else’s problem so long as capitalists didn’t need to pay for them. Climate change is caused by centuries of pollution diffusing through the atmosphere and trapping heat, much like a greenhouse does. This pollution has always been treated by capitalism as an externality. But now that climate change is affecting everyone everywhere on earth, and scientists tell us that we are nearing the point where the balance is tipped and continued climate change will take on its own life, the pollution causing climate change has ceased to be an externality. Instead, it is a fact demonstrating that the externalities must be accounted for. There is no escape—not for the wealthy, not for the poor, not for business, labor, or consumers, and not for anyone in any given country. It cannot be made into someone else’s problem anymore. It cannot be privatized. Eventually, we swelter together or perish in catastrophic climate events. In essence, climate change means capitalism has run its course.

The Inevitable Collapse of Capitalism
One would think that, given these three realities (digitalization, automation, and climate change), the capitalists would change course. Maybe, but here is the problem—they cannot help themselves. The capitalist system intrinsically requires all actors to consistently drive costs of production down in order to increase profit margins and stay competitive. As digitalization happens, they all have to digitalize to keep up. The same is true of robotic production—anyone producing without robots will not be able to compete. Likewise, capitalist elites cannot even acknowledge climate change because then they would have to acknowledge that the global capitalist project has brought humankind to the brink of collapse. For business, incurring the expense of unilateral action on climate change makes it impossible to compete. Capitalism cannot stop its own relentless juggernaut because to do so is to repudiate capitalism at its very essence. This is what makes the collapse inevitable. Digitalization, robotic production, and ongoing pollution in the form of greenhouse gases will continue to feed the three discontinuities, and there is no way for capitalism to stop it. In essence, capitalism has established a race toward its own end. On one hand, climate change could lead us to a catastrophic collapse, probably through a series of catastrophic events, such that capitalism cannot continue because society, or the planet itself, is radically changed. On the other hand, capitalism careens toward a technological future that undermines its own principles, and a new type of society arises from that challenge. One way or another, capitalism comes to an end.

The Four Transformations in Detail: Our Postcapitalist Opportunity
The opportunity for transformation lies in the earliest possible move to postcapitalist principles. We need to articulate, celebrate, and advance these ideals, and while they are inevitable, it is not inevitable that humanity will be in good shape when it does. To review, the four transformations are as follows: q Capitalist hierarchy is replaced by postcapitalist egalitarian networks. q Capitalist violent coercion is replaced by postcapitalist voluntary participation. q Capitalist extraction is replaced by postcapitalist conversion. q Capitalist scarcity is replaced by postcapitalist abundance. By replacing the old capitalist principles, the new postcapitalist principles offer the possibility of a completely new way of organizing society. Words are one thing, but what do these ideas actually mean? And how will they change our society?

Transformation 1: The New Networked World
Networks are the opposite of hierarchy. Rather than hierarchical offices, which outlast the individuals who occupy them, networks are made up of relationships and connections between real people. In a network, when the person disconnects, all their relationships do as well. When networks become the dominant mode of organizing society, thereby replacing hierarchy, our whole way of thinking about the world will change with it. In a hierarchy, the predominant social currency is power as expressed in the exercise of the power of the office. In a network, the predominant social currency is influence, as expressed in one’s ability to influence opinion, ideas, and people. Whereas hierarchy spurs competition for the limited number of positions of power, networks open the possibility of unlimited connections and an abundance of influences from many different sources. Thus, networks create a completely different mental model of the world—one in which power dynamics are almost incomprehensible because there is no hierarchical mental model to support it. Without any sense of the privilege of office, what is the value of creating an imagined office of racial or ethnic supremacy? In networks, the projection of influence occurs through connection, not through domination. New mental models actually do change the system of oppression in the minds of everyone.

Transformation 2: Voluntary Collaborative Production
Voluntary production collaboratives like Wikipedia, Linux, and Sugar CRM are on the forefront of the rejection of violence and capitalistic coercion. Collaborative production communities create products because they want to participate in them. They are totally voluntary, they produce products of great value, and the products are usually free. Because they are free, however, no one can exert control. Rather, these communities create and adopt standards for participation collaboratively and largely self-police for compliance. Postcapitalism offers the chance to model society based on voluntary participation rather than coercion, and in so doing, to subvert the ideology of violence. Voluntary collaborative production means that people are doing what they want to do, not what they are forced to do by a method of organizing society that they never asked for or wanted to be a part of. Although it may be difficult to imagine, poverty begins to lose meaning in such a world. Labor equity issues vanish. People are doing what they want to do.

Transformation 3: Conversion
 Where capitalism must extract and exploit, postcapitalism will convert. The difference is that while extraction uses things up, conversion does not. Conversion is what happens in the digital world. We convert sunlight to power, we convert digits to words, we convert air into life when we breathe it. The source for conversion is in infinite supply—sunlight, digits, and air. If I get some, it doesn’t mean there is less for you. We don’t sell the source; we simply experience it. The ethic of conversion completely transforms our use of resources, what we need, and how we get it, and brings to a close the ongoing juggernaut of resource exploitation around the world. Instead of fighting or competing over a scarce resource, the economy is driven by these conversions. When the paradigm shifts, we will find more and more opportunities for conversion of abundant resources rather than exploitation of limited ones. Capitalist activities like pollution and conquest come to an end because they are valueless, and hence, conversion is the key factor putting an end to climate change and the war on indigenous cultures in the new postcapitalist world.

Transformation 4: Abundance
 Finally, capitalist scarcity disappears and is replaced by abundance, and this change brings an end to the deadly competition of capitalism. In fact, the whole idea of competition will fail to make sense anymore. There will always be enough, and we will always have it accessible. Instead of markets pricing scarce goods and services, they will simply be available on an asneeded basis, whether it is food, transportation, or housing. It will be freely given because the new postcapitalist wealth will not be based on “transfers” but rather on the engagement and conversion of the abundance that is given to us. This can be the basis for the elimination of poverty and oppression of all kinds.

These Principles Change Everything
 Just as the pillars of capitalism—hierarchy, violence, extraction, and scarcity—form the foundation of the world we have today, replacing them with networks, collaborative production, conversion, and abundance will lead to a very different, postcapitalist world. The exact outcome of that world is not known, but if these pillars and principles do in fact change, there are many new possibilities. We will explore a few now.

The End of Systemic Fear
 Consider the four principles that underlie capitalism: hierarchy, violence, extraction, and scarcity. How can one view the world through anything other than a lens of fear? That some people do is a testament to their strength, their good fortune in life, and the good work they have done to achieve success. But it doesn’t change the reality that the main tone of life in such a world is fear—fear that I won’t get my share, fear that someone will take mine from me, fear that my opportunity will disappear. This fear is critical to understand because it is the emotional source feeding sexism, racism, homophobia, and xenophobia. It underlies war and competition. It makes us forsake our fellow human beings, forsake the natural world, and even forsake our own lives in an endless pursuit of an unachievable security. Fear is sustained by capitalism’s hierarchical worldview, the competition resulting from scarcity, and of course, the violence endemic to the system. Where is the fear in egalitarian networks, voluntary collaborative networks, conversion, and abundance? How does oppression sustain itself without fear? Without scarcity? Without competition for survival? Postcapitalism will transform the core principles of society and it will be experienced as a relief from fear. When fear dissipates, it is possible for the whole apparatus of systemic oppression to fall away.

The End of Climate Change
The conversion economy is going to replace the extraction economy; the only question is if it will happen soon enough to stop climate change before it becomes irreversible, or worse, before it becomes self-reinforcing. According to climate scientists, runaway climate change takes hold at an average temperature increase of two degrees Celsius, or 3.6 degrees Fahrenheit. They also tell us we are halfway there. This problem cannot be fixed by doing less of what causes it; it will only be stopped by meeting society’s needs in a qualitatively different manner. The conversion economy converts highly abundant resources such as sunlight into the energy we need, so that in the conversion economy, there is always enough energy, there is no scarcity, and there is no pollution. That is how climate change can be solved. But let’s be clear here: The change that is necessary isn’t just a new technology. Improvements in the power conversion technology of solar is important, but if deployed within a capitalist paradigm, it either will not work or will cause related problems that will perpetuate the climate problem. Building solar farms is not a solution, putting solar panels on your roof is. Solar farms disconnect production from consumption (a capitalist paradigm), whereas the rooftop production moves production to consumption in a new postcapitalist paradigm. In other words, we need to move past the capitalist paradigm and into a postcapitalist conversion economy. When this happens, just think of the possibilities! With no extraction and no scarcity, the geography of mineral resources becomes irrelevant. There’s no need for big state control, or pipelines, or power plants. Mining comes to an end. Clear-cutting is no longer necessary, nor is it even profitable. To make it happen and to fulfill this promise, we will need to work at it. Universal

Basic Income—The End of Poverty and Coerced Labor
Digitalization and the free economy of the future will inevitably clash with the capitalist economy of the present; transition periods are like that. As an answer to job losses, poverty, and the need for consumer demand, many people are proposing a universal basic income. The idea is that every human being receives a stipend each month for simply being alive. No work, no minimum wage, no strings attached. You get a check from the government every month because you are alive. Basic income is an obvious answer to poverty, unemployment, and maintaining consumer purchasing power. But equally, it creates a basis for the flowering of art, creativity, and entrepreneurship. Think of it—what would you do if you didn’t have to worry about being out on the street without income, nowhere to live, and no food to eat? What business might you try? What art might you create? Would you just hang out with friends and enjoy life? Universal basic income has the power to unleash the passion of creativity and the joy of leisure without making it subservient to the commoditized world of the market. You will never have to work at a job you hate just to make ends meet. Basic income is just one of the ideas coming from the postcapitalist world. It is an idea to explore and to advocate. New ideas are also being developed by many theorists, activists, and intellectuals. Fostering these ideas through creation, networks, and advocacy is the goal of the postcapitalist project today.

 Direct Democracy and the End of Power
 Mandates The end of hierarchy as an organizing principle also means the end of hierarchical representative democracy. Hierarchy created government offices with their duties and powers, and whether intended or not, these offices have effectively ensured that government does the business of the powerful elites long before it thinks of doing the so-called “people’s business.” In other words, representative democracy is uniquely effective at supporting capitalism. The digitalized, postcapitalist world of the future will likely replace representative democracy with direct democracy, wherein citizens vote on laws and bills directly using the internet. For example, Congress (or Parliament) might be expected to develop and negotiate the bills, but approval or denial comes from the people themselves. The digitalized, networked world enables the mechanism, and the postcapitalist collaborative production model normalizes that kind of communication and activity. Personally, I think this new model is coming sooner than most people think. As government fails to do its job, ballot initiatives are moving away from issues of charter or constitution and becoming the defacto mechanism of the people to have a voice. Combine this frustration with the breakdown of the supporting structures of capitalism, and it would appear that direct democracy is not far away—despite its potentially enormous logistical and participatory challenges.

The Power of Ideas—Turning Promise Into Reality
Whatever we may hope for in the transformation of the four principles of capitalism, the hopes are only possibilities. Activism and fighting the powers that be will not be effective. Resistance is not enough. We have to start with the engaged readers, the thinkers, and the theorists—people like you. We need to create a conversation and a thought environment in which the new ideas become the basic assumptions of reality, while the old principles wither away. Historical shifts don’t happen in movements; they happen when dominant ideas change. This is not a battle over an issue. Rather, we are in a war for history. Postcapitalism represents the most challenging notion in social theory today. It affects every aspect of society—religion, social structures, politics, economics, safety nets, military motivations, and business. Careers will be affected. Cities will change. New methods of living will make our present look as quaint to the future as the peasantry of old looks to us today. A new world is going to emerge no matter what; the question is whether it tips into dystopic possibilities or turns toward opportunities for a better world. To shape it into the better world, we need to understand the most exciting opportunities and most innovative possibilities that are emerging—and they are all over the place! We just need to know, explore, read, and think for ourselves about what could be. We need imagination. We need ideas. So, the first order of business is simple:

Download your own FREE sampler of Speculations on Postcapitalism.
You will love reading these essays. I promise it will take your mind to new places so you can see new possibilities. The sampler is a selection of 8 of the 23 essays in the book. The titles include:
- A Guide to Our Future
-The Coming Collapse of Capitalism q Supercomputing: A Capitalist response to the Postcapitalist Threat - Does Postcapitalism mean Post-Democracy? 
-Postcapitalism, Networks, and the new Post-State world - A Postcapitalist Solution to Climate Change
-Abundant Digital Food
Problems and Opportunities in the Universal Basic Income Dream Download it and read them. The essays collected here are the foundation for the road ahead. You can get these essays absolutely free here.

 Allow me to put this in perspective...

Today, even as you read this manifesto, capitalism is reshaping itself to maintain power in response to digitalization. So-called “platform capitalism” is becoming what steel and railroads were in the “robber baron” age. Companies are jockeying for monopolistic control of the platforms on which all these networks will exist. You can see it in Amazon, Facebook, and Netflix, for example. Or, they are moving to consolidate control over the digital pipes that tie us together—companies like Comcast and CenturyLink are trying to gain control in what they euphemistically call their own version of “preserving an open internet.” Still others are fighting to attain ownership of genes they did not produce and of water that is not theirs. These moves are standard for capitalism trying to control a market in monopolistic fashion. If they win, the old principles probably endure. And, if they win, the primary reason will be the lack of compelling alternative ideas.
It is our ideas—yours, mine, writers still to publish, and those of the general public—that will ultimately shape the new postcapitalist world. Ideas shape the opportunity in all the areas of change most people care about. For example: q What climate change activist would not like to rewrite the rules for the global economy? That chance is here. q What racial justice activist would not like to build a society on egalitarian, nonhierarchical principles? We have that opportunity now. q What peace activist would not like to eliminate the underlying drive for war—natural resource acquisition and control? The chance to do this is now. q Who would not want to end poverty through a basic income for all? We are on the verge of this revolution. It all depends on our ideas. Let’s create better ideas. The time is now.