Manual pentru Ponta
despre asasinii economici şi despre trădare naţională
Motto: “FMI-ul trebuie să
se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra
membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor
mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile
Motto: “FMI-ul trebuie să
se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra
membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor
mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care
îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” –
Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010
Nicolae Văcăroiu, fostul
premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre
presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar
şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt
nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi
extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să
rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi
identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care
stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta
şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei
româneşti - de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru
şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul
“România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi
iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu
inteligenţă şi maximă responsabilitate.
Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI
“FMI şi Banca Mondială
reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari
puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al
celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei
reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea
ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi,
pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de
specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare.
Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca
efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din
fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese
în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca
Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând
situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand
Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr,
câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea
sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în
contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment
semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare
internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a
50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume
au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi
participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut
de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.
Am încercat în acele
perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să
adoptăm o serie de măsuri convenabile”.
Sinucidere prin cădere economică
“S-a dorit să ni se
impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era
principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea
de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi
rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente
ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective
sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere,
însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu
ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta
în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie.
Însă marea
industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.
Într-adevăr, când am
preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa
1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a
lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei
româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare
ulterioară. (...) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor
comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de
prelucrare.”
“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”
“De asemenea, interzisesem
exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni
etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a
da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate)
să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la
performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu
exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi
ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în
realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna
dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”
Dispute foarte dure şi foarte serioase
“Când, în locul unei
scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai
Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că
putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii
profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume
Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.
Rezultatele obţinute au
dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea
profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o
creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era
estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii
în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au
spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu
0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus
la creştere a veniturilor cu 0,4%.
Până la urmă, am dobândit un
anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă
disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne
târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum
s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de
Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu
stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”
Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării
“Măsura care ni se cerea
era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care
nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de
asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia
concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra
întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor
propuse de aceste organisme financiare internaţionale
În 1993, când se purtau
aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai
bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de
după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică),
agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea
alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote
alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de
capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real
pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia
ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a
măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe
această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil
de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.
Sigur că aveam
alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de
organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile
purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din
măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a
concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la
1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea
echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum
ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea
sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la
crearea PIB.”
Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze
“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor
preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a
fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem
o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce
se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în
economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de
acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel
mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un
tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ
cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc.
primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW
în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa
mondială.
Am obţinut deci o serie
de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari
ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în
agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe
de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm
sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau
resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea
comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat
în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm
producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de
export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene
şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea
potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii
alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin
export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care
deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care
lucrează în această ramură.”
Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează
profiturile”
“Am privatizat 2800 de
unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine,
dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza,
creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de
profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la
privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de
ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui
investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste
societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar
fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi
prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă
la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar
la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva
milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că
este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin
Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează
pierderile şi se privatizează profiturile».
Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să
facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă,
să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.”
Nevoia de guvernanţi
puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de
desfacere
“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi
Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare
internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de
acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară.Aplicarea brutală a unor strategii
economico-financiare generale
Trădarea din interior
“România, la începutul
lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale
şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca
celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital
de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în
totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda
naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în
acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (...)
Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care
nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi
ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru
în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în
legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a
deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei
discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial,
reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl
informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această
problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le
are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara
noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul
pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis
foarte rapid.
În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile
întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru
prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de
lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest
pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a
ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice
realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună
(BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (...) Aceasta a fost deci a
doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă,
n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să
avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să
avem cinci-şase miliarde de dolari de pe
această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în
1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca
Mondială.”
„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”
“Când am preluat
guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât
atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului
meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a
programelor de restructurare.
Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul
1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi
şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să
funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să
revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă,
să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim
condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut
orice.
Ar fi fost o tragedie
naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti,
chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia,
Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de
zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru
cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”
Privatizare la doi lei
“Asemenea gafe nu se pot
face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor
iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care
urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa
internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de
venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare,
respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.
(...)Şi acum apare şi
reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila,
care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru
încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini
agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de
dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până
în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar
excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.
Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de
societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în
acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România,
sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”
Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a
dobânzilor, mijloacele falimentării
“La începutul anului
1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în
aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500
lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an,
măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor
comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea
serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe
bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur
că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a
economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai
mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997,
datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.
Şi acum să discutăm
despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc.
Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această
devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca
Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe
posibile ale actualei guvernări.”
Desfiinţarea rezervei strategice de grâu
“În 1997 s-a realizat o
producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că
aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai
avut cum să-şi achite datoriile.
De ce nu s-au mai vândut
cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic
rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură
impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe
butuci.Concret, rezerva de grâu
a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de
tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea
populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii,
război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.
Au fost presiuni externe
şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva
strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe
pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi
m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a
apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era
atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175
de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se
realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în
tranziţie.”
Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui
“La bănci, unde
profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la
societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în
faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele
României.
Unii au spus că
mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal,
iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din
industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a
unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am
putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de
ani? Ne-ar trebui 60?
Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau
într-un deceniu.
Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice
ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă
problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o
construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători,
care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu
supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină
în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când
ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi
cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui
acest lucru? ”
România – colonie corporatistă internaţională
“Noi suntem în situaţia
ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65%
investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital
autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment
putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile
ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie
centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de
milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de
foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să
bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce
au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului
autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi
corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate
românească.
Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile
României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă
decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel
puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea
suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi
imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai
putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar
remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii,
ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni
foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent
trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne
transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât
generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să
declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru
independenţa României.”
De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes
“Vă întreb, la ce ar
folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de
dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională,
lipsită de speranţă? Reconstruirea unei
societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această
perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi
mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă
un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm
că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi
elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (...) Pierderea
autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea
statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.”
Industria şi agricultura, pe butuci
“Ceea ce se întâmplă
acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile.
Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională,
s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje,
sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce
ea ar fi complet distrusă?
Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord
cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură
din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi
terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de
marmură şi cu metalurgia românească.”
Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”
“Economia de piaţă din
ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a
început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară
două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din
contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând
amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri
depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost
sancţionată foarte dur, cu închisoarea.
În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia
atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.
În ţările europene
avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan
Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar
după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate,
cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi
astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi
stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce
mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare
pentru societate.”
Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată
“Deci, să aducem în ţară
valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să
ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la
o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai
sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem
angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor
generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea
din şcoli.”
S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI
“Am spus că trebuie
renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile
înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către
premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au
rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de
principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele
acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le
găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur
româneşti.
Din păcate, în februarie
1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii
s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate
condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu
FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (...) Efectul îl
scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se
încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi
aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă
prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar
fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală
de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi
un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se
facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”
Victor Ciorbea a fost umilit
”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea
a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de
reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am
considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de
a fi umilit. Nu este admisibil
ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ
cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o
conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am
auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”
Ordonanţe şi decizii de proastă calitate
“(…) Membrii Guvernului
(Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă
întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se
întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de
urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate.
Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi
simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta
specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi
societăţii româneşti în ansamblul ei.”
UE, împotriva grâului românesc
“La aceasta s-a adăugat
şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei
strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii
de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi
jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială
ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care
circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente
la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu
şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să
o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde
nu putea aduce decât grâu de calitate.”
„Am exportat lemn în disperare”
“Pentru a se suplini
această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care
ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să
exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de
prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn
oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete,
nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să
exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în
condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare
de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci,
crescând gradul de valorificare de la unu la patru.
Adăugaţi la toate
acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au
descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri,
dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin
care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au
lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate
acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să
avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.
Efectul nu este altul
decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la
lichidare, până la închidere.
Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care
l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de
bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se
desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi
se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator
al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.
Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva
decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului
Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea
rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia
imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau
termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti.
Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din
rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de
aderare la Uniunea Europeană.”
“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului
lor”
“Reprezentanţii FMI vin
cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea
conducerii FMI. (...) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii
FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că
programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora
actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare
internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor
specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice
critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte
bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum
ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi
bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament
chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată
că acele organe sunt sănătoase.
Repet afirmaţia că nu
trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă
ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi
nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre
ţările în curs de dezvoltare.Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca
în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările
unde sunt trimişi iar
mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă
acasă, se mai discută... şi aşa mai departe.
Duritatea acestor negocieri
este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de
măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul
FMI nu-şi asumă eşecurile
“Este de ştiut că nici
FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec.De fiecare dată,
reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai
acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor)
că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este
a lui. Este însă la fel de
adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de
cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de
argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare
avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu
FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992
au fost apoi eliminate.”
România, dependentă total de FMI
“Nerespectarea unor
prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură
totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări
care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse
financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi
în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi
în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului
de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă
este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste
organisme.
Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să
dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.”
“Am îngenuncheat şi facem sluj”
“Nimeni nu ne vrea
binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu.Important este ca noi
înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI
şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să
demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor
o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în
aplicare.
(...) Ne-am umilit şi
m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe
la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării,
mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se
întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de
teamă. Imediat
ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord
financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist,
antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.
Cred că este timpul ca
specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la
televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care
se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se
bată pentru ele.
Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară,
ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.
Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu