1.8.20

Idei despre posibila ordine mondiala si pozitia Romaniei: Adrian Severin

1)  Coaliția mondială antichineză între realitate și autoamăgire


Istoria ne spune că rețeta cea mai sigură a ieșirii din crizele sistemice este războiul. Tot ea ne arată că atunci când o nouă putere regională sau globală se ridică și își reclamă locul la masa protagoniștilor ordinii mondiale, prima reacție a mesenilor este să se coalizeze împotriva ei, chiar și cu riscul epuizării rolului lor istoric, iar nu să revizuiască distribuția bucatelor. Astăzi este pandemia Covid 19, care ascunde vederii, de fapt, o veche criză a democrației și una mai recentă a economiei consumeriste, și avem China.


CHINA ÎMPOTRIVA TUTUROR?

Cu puțin timp în urmă armata chineză a atacat, din senin, pe un front aflat de decenii în dispută la granița cu India, ceea ce a dus și la moartea câtorva militari indieni. De ce a făcut-o (căci nu au fost ocupate teritorii)? De ce tocmai acum, când nervii sunt întinși pretutindeni și asta riscă să genereze reacții extreme? De ce împotriva Indiei (pe când avea dispute berechet cu Taiwanul, în Hong Kong și în Marea Chinei de Sud), a doua cea mai populată țară a lumii, aflată azi sub conducerea lui Narendra Modi, premier deloc timid, de un naționalism radical?

La o primă analiză aceste gesturi nu au sens, mai ales venind din partea unei națiuni care dispune de o geografie aptă a-i oferi frontiere sigure, este cunoscută pentru tradițiile sale neexpansioniste și are o cultură caracterizată de respectul cumpătării și armoniei.

Este o tendință omenească aceea de a-l evalua pe altul transpunând asupra lui modul tău de a gândi; ghicești ce este în mintea lui punând acolo ceea ce este în mintea ta. În acest sens, analiștii occidentali, crescuți în societăți cu instincte expansioniste și mentalități imperiale, nu pot concepe puterea, în speță puterea Chinei, decât ca alimentând agresivitatea în relațiile externe și ca socotind dreptul forței a fi, nu numai legitim, ci și obligatoriu de afirmat cu orice prilej pentru a descuraja concurența. Prin urmare, creșterea formidabilă în putere a națiunii chineze ar transforma-o inconturnabil dintr-o entitate pașnică într-una războinică. Aceasta întrucât încrederea în sine ar înseamna agresivitate și nu s-ar putea exprima decât prin agresivitate. Imperii pașnice nu există.

Dintr-o asemenea perspectivă, de îndată ce a depășit un anumit plafon al puterii – economică, militară, culturală, politică etc. – China ar fi obligată să își extindă influența prin forță și să își confirme prin agresivitate statutul, ceea ce o face un pericol la adresa securității mondiale și legitimează acțiunile de îngrădire a expansiunii ei și de diminuare a puterii ei.

Asemenea abordări teoretice, de îndată ce fundamentează politicile concurenților Chinei, riscă tocmai să provoace atitudinea pe care pretind a o fi descoperit. Într-adevăr, atunci când o putere cu valențe imperiale este obligată să evolueze într-un mediu ostil, ea devine naționalistă; iar o mare putere naționalistă devine expansionistă, sub cuvânt că expansiunea are dublul merit de a-i consolida securitatea (inclusiv asigurându-i renta imperială) și a civiliza lumea (prin universalism cultural). De aceea trebuie să avertizăm mereu că dacă va fi obligată să se ridice împotriva Occidentului euro-atlantic, în loc să o facă alături de el și în sinergie cu el, China își va schimba comportamentul geopolitic și modelul cultural tradiționale, devenind naționalistă și expansionistă, după chipul și asemănarea oponenților săi.

Nu poți presupune la infinit că Beijingul gândește ca Washingtonul sau Berlinul, și să te comporți față de el luând aceste ipoteze drept dovedite, fără a risca să te confrunți, în cele din urmă, cu chinezii promovând politica brevetată de americani. Pe termen lung aceasta ar fi, probabil, în detrimentul Chinei, dar „pe termen lung toți vom fi morți” (vorba lui J.M. Keynes).


SUA ÎMPOTRIVA CHINEI?

Dacă atacând India, China a vrut să provoace (sau să testeze) America după logica atlanticistă, momentul este bine ales. SUA este în plină revoluție, divizată cum nu a mai fost de la războiul de secesiune, terorizată cum nu a mai fost de la maccarthism, traumatizată cum nu a mai fost de la războiul din Vietnam, incoerentă cum nu a mai fost de la afacerea Watergate și însingurată cum nu a mai fost de la criza rachetelor cubaneze. Chiar dacă mai avea nevoie de vreun deceniu de creștere liniștită, Beijingul nu poate rata ocazia unei „lovituri preventive” care să demonstreze lumii că „jandarmul mondial” s-a pensionat și că o altă ordine mondială trebuie luată în considerare.

Puterile euro-atlantice au, însă, două specialități: exportă crizele interne, transformându-le în războaie externe; își poartă luptele cu rivalii prin interpuși. Iată de ce Casa Albă poate răspunde atât loviturii chineze cât și contestării globalisto-fasciste interne scoțând la înaintare, sub steag american, aliații mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici din regiunea indo-pacifică: Japonia, Coreea de Sud, India, Taiwanul, poate și Filipinele, dar și Vietnamul și Hong-Kong, și chiar îndepărtata Australie.

Fitilul indian este ușor de aprins. De asemenea, cel taiwanez. Aparent nici în Hong Kong nu ar fi greu de operat, iar acolo casa deja arde (ceea ce ar putea împinge, însă, din prea marele elan și prea marea încredere în sine a „piromanilor globali”, pe „pompierii” Beijingului să intervină atât de energic încât să stingă nu doar focul local, ci și orice posibilitate de „sprijin” extern pentru formula „statului unic cu două sisteme”.)

Ulii geopoliticii americane deja jubilează. Președintele Xi, susțin ei, prin contaminarea comportamentului său extern cu virusul autoritarismului său intern, a reușit ceea ce Președintele Trump nu obținut prin campania de tragere la răspundere a Chinei pentru presupusa declanșare a pandemiei Covid 19: să unească toată lumea împotriva Chinei. Așa să fie oare?

Ceea ce America riscă să nu observe este împrejurarea că statele din vecinătatea Chinei nu își doresc să intre sau să rămână sub comandă americană, ci să își poată negocia liber de presiunile americane raporturile cu superputerea asiatică, ghidate de interesele lor și doar beneficiind de sprijin moral-politic și o eventuală plasă de siguranță economică americană. Poate cu excepția Japoniei, toți ceilalți știu că abandonarea patronajului american și o prezență americană mai discretă în Pacificul de vest ar permite, ca urmare a relaxării pe plan securitar a Chinei, o relaxare generală a raporturilor lor cu China și realizarea unei ordini asiatice în care și aspirațiile lor să își găsească șanse de realizare.

Din păcate, SUA nu știe să facă o asemenea politică. Ea știe doar să pună interesele aliaților la remorca intereselor sale, dar nu și să își lase aliații liberi în a-și promova interesele, dându-le o mână de ajutor atunci când este cazul. Iată de ce, presupusa coaliție antichineză coagulată de sfidarea Beijingului, se va risipi de îndată ce degetul unchiului Sam le va ordona membrilor ei calea de urmat. Și așa superputerea decadentă americană se va regăsi singură față în față cu superputerea emergentă chineză, într-o partidă decisivă care va inaugura secolul Asiei.


TOȚI ÎMPOTRIVA CHINEI?

Ca răspuns la atacul chinez de la frontiera indiană, mai multe puteri s-au grăbit să ajute guvernul Modi, cum altfel decât vânzându-i armament de ultimă generație. Franța și Germania, Israelul și SUA, dar și Rusia au oferit tot ceea ce aveau mai bun în cămară. O altă coaliție împotriva Chinei, de astă dată, la scară globală, s-a conturat la orizont. Încurajată de această splendidă solidaritate internațională, India a mobilizat trupe în număr semnificativ pe frontul chinezesc. Lupte nu se mai dau, dar experții occidentali anticipează că, în cazul în care conflictul s-ar reîncălzi, armata indiană ar fi mai bine înarmată decât cea chineză. Rămâne de văzut dacă și mai disciplinată, mai hotărâtă în luptă, și mai ales, mai bine pregătită spre a folosi tehnica super-sofisticată din dotare.

Trebuie admis că în condițiile opririi economiei din cauza pandemiei Covid 19 și în așteptarea crizei economice grave care îi va urma, vânzările masive de arme sunt pentru fabricanții acestora și statele exportatoare o adevărată pomană cerească. O pomană atât de mare încât te întrebi dacă nu cumva China a acționat în înțelegere cu furnizorii respectivi sau clienții lor (căci protectori sunt mai greu de numit) politici. Ori poate că, restartându-și economia la nivel național, s-a gândit că nu poate realiza o creștere rezonabilă fără ca și piețele euro-atlantice să redevină active. Și ce le-ar putea ajuta mai bine să își regăsească suflul decât vânzarea de arme unei țări dispunând de resurse de plată impresionante, precum cea care acoperă subcontinentul indian, vânzare garantată de disciplina de fier a premierului Modi?!

O asemenea conivență, cel puțin parțială, ne este sugerată de prezența Rusiei, oficial aliata Chinei, printre „prietenii păcii” prin înarmarea Indiei; și Beijingul nu a dat nici un semn de nervozitate legat de aceasta. Fără îndoială, în afara excelentei oportunități (oferită de atacul chinez de la granița indiană) de a face o afacere bănoasă, Moscova a văzut în această tranzacție și șansa de a nu lăsa SUA să i substituie în relația cu India, omorând parteneriatul strategic ruso-indian. Prezența ei în zonă, nu face decât să sporească independența guvernului de la New Delhi în raport cu administrația Trump și să modereze influența acesteia în Oceanul Indian. Astfel, există perspectiva ca la nunta indiană, Donald Trump să plătească orchestra, dar Vladimir Putin să comande muzica; iar înăsprirea concurenței ruso-americane pe piața Indiei nu poate decât să bucure China.

Orice ar fi, creșterea puterii militare a Indiei indispune în cel mai înalt grad și alertează Pakistanul. Acesta, va avea, deci, toate motivele să facă pârtie pentru noul „drum al mătăsii” prin care strategii chinezi intenționează să creeze o nouă ordine globală, păzită nu de rachete, tancuri și portavioane, ci de interesele economice ale statelor interconectate printr-o uriașă rețea de comunicații. Pe acest drum se va putea deplasa și armamentul chinez necesar reechilibrării raporturilor de forță între Pakistan și India. Or, pierderea influenței asupra Pakistanului, odată cu crearea unui bloc islamic pakistanezo-afgano-iranian în inima Asiei (cu Iranul China a încheiat un parteneriat strategic încă în 2016 și pe baza acestuia, în chiar ultimele zile, s-a semnat un acord privind dezvoltarea unor uriașe proiecte de investiții în energie și infrastructură), ar fi un dezastru geopolitic pentru America. Cu atât mai mult cu cât aceasta coincide și cu defecțiunea tot mai evidentă a Turciei și compromiterea flancului sud-estic al NATO.

Până una alta, Liga Arabă, printre membrii căreia se găsesc unii dintre cei mai mari exportatori de petrol din lume, a declarat că nu acceptă să respecte interdicțiile impuse de SUA cu privire la comerțul cu China. Așteptându-se la o asemenea sfidare din partea aliaților europeni, dar nu și din partea partenerilor arabi, Washingtonul a anunțat (spre indignarea Germaniei & Co.) că va aplica sancțiuni companiilor europene care vor încălca embargoul american, fără a spune nimic despre ce se va întâmpla în cazuri similare cu companiile arabe.

Potrivit logicii americane, în cazul de față, fie SUA extinde aria geografică a sancțiunilor, dar atunci ea, iar nu China, ajunge sub embargou, fiind susceptibilă să piardă războiul comercial pe care l-a început, fie face mutră bună la întâmplare rea și ignoră sfidarea arabă, dar asta cu riscul de a încuraja rebeliunea antiamericană a aliaților vest-europeni.

Motivele pentru care Liga arabă a trecut de partea Chinei în disputa cu SUA sunt pilduitoare pentru alți parteneri strategici ai SUA. Acestea sunt în principal două: China oferă cooperare economică fără condiții politice; China susține status-quo-ul geopolitic în Orientul Mijlociu, ceea ce pentru arabi înseamnă securitate, în timp ce capriciile americane, cu intervenții militare spectaculoase, adesea realizate sub fâlfâirea ipocrită a drapelului drepturilor omului, pictat în culori străine culturii locale, urmate de retrageri oportuniste care lasă în urmă haosul, le pun viața sub semnul impredictibilității. Neoconservatorismului îi face locul tot mai mult realismul.


ȘI ÎN TIMPUL ĂSTA ROMÂNIA... ÎMPACHETEAZĂ CIOCOLATĂ

Toate evoluțiile arătate pun în discuție sistemul de securitate al României. Ea are relații parteneriale strategice cu SUA și Turcia, relații reci cu Rusia și interese strategice tradiționale într-o relație de cooperare stabilă și multidimensională cu China. Desigur, este și membru de rang inferior (sic!) al unei federații europene (UE) în degringoladă, care își caută identitatea pierdută.

O asemenea ecuație devine tot mai greu de rezolvat. Bucureștiul, însă, s-a decis să o simplifice prin eliminarea voluntaristă a variabilelor pe care nu este în stare să le evalueze și ignorarea vectorilor de interese și putere ce se intersectează pe malurile Dâmboviței, cu păstrarea unuia singur – cel euro-atlantic; și acela fracturat. România a împietrit în neoconservatorism și neoliberalism exact atunci când părintele acestora, America, este pe cale a le abandona sau, cel puțin, a început să se îndoiască de ele. Aflăm în această politică externă și în această defazare istorică ceva din fatalismul mioritic, combinat cu șmecheria păguboasă a lui Păcală.

Izolată într-o bulă covidistă și gata să lucreze, în folosul proprie-i salvări, pentru transformarea României dintr-o simplă colonie euro-atlantică într-o colonie penitenciară globalistă, clasa politică românească nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să adopte o strategice de apărare în care Rusia este identificată ca principală amenințare la adresa securității sale. Aceasta fără a se fi oferit vreun argument care să demonstreze pericolul rusesc pentru România.

Se poate răspunde că Rusia este cea care „a început”, anunțând că include România ca țintă în caz de conflict, dar asta nu era în considerarea rolului geopolitic propriu acesteia, ci pe baza constatării că devenise teren de confruntare cu SUA sau un fel de „săgeată americană”.

Într-adevăr, Rusia este un rival al SUA și reciproc, dar România nu este SUA. Ea face doar eroarea de a crede că a fi fidel alianței cu America înseamnă să fii mai american decât americanii și să te îndrepți împotriva Rusiei ori de câte ori se ivește ocazia să stai tăcut în banca ta.

Și chiar de ar fi așa, și Rusia ar amenința România, neutralizarea pericolului nu se obține doar chemând trupe americane să staționeze în spațiul carpato-pontic, ci impune, ca și pe timpul URSS, o relație de cooperare strategică cu China, indiferent dacă între Beijing și Moscova sau între Beijing și Washington sau între Beijing și Berlin/Paris relațiile sunt cordiale sau tensionate. Asta nu are de a face nimic cu ideologia, ci cu geografia și cu raporturile de putere. Adică, până la urmă, cu instinctul de conservare și cu bunul simț.

China este prea mare pentru a putea fi încercuită; prea puternică pentru a fi ignorată; prea diferită pentru a fi aliniată. Ca și Rusia. Istoria consemnează că toate încercările de a impune blocade internaționale pentru a opri ascensiunea unor asemenea actori regionali sau globali au eșuat.

România trebuie să țină cont de lecțiile istoriei atunci când își concepe politica de alianțe și comportamentul în cadrul acestora. Alianțele sunt clădite pentru a spori securitatea tuturor aliaților, iar nu pentru a le permite unora dintre ei să își exporte crizele interne implicându-i pe ceilalți în confruntări externe animate de cauze care nu sunt ale lor.



2)  Predictibilitatea impredictibilului Donald Trump
Trump / foto Agerpres
Pe când lumea se aștepta la escaladarea unui conflict militar americano-iranian, ca urmare a asasinării generalului Soleimani, Președintele SUA surprinde prin încheierea tratatului comercial americano-chinez, punând astfel capăt războiului comercial dintre America și China, ori cel puțin întrerupându-l. Dincolo de opoziția democrată, care nu poate face altceva decât să critice orice acțiune a Casei Albe, restul omenirii pare iritat: „Poftim! La ce ne gândeam noi și ce face el! Hotărât lucru, Donald Trump nu are predictibilitatea distinsă a unui veritabil președinte de mare putere!"

PILONII LUMII CONSTRUITE DE AMERICA


Așa să fie oare? Nu cumva defectuoase sunt așteptările unei lumi care refuză să priceapă că ordinea cu care este obișnuită și-a atins limitele istorice? Dacă predictibilitatea se definește ca tot ceea ce ne confirmă prejudecățile, Donald Trump este într-adevăr, impredictibil. Dacă ea este tot ceea ce se înscrie în logica unui timp al schimbării, atunci Donald Trump este predictibil.
El este predictibil ca Președinte care, înțelegând sau neînțelegând acest lucru, este destinat să închidă o epocă; epoca „ordinii mondiale americane". Adică să renunțe la pretenția SUA de a modela omenirea după chipul și asemănarea sa. Asemenea lui Romulus cel Mare, ultimul împărat al Romei, din piesa lui Dürrenmatt, el înțelege că statutul de superputere globală al imperiului și-a epuizat resursele de supraviețuire și este condamnat de destin, prin urmare fiind absurd să cheltuiești energii imense într-o rezistență inutilă. Pentru a salva „măreția Americii" Trump renunță la „măreția ordinii mondiale americane". Cine înțelege asta îi poate anticipa toți pașii.

Să recapitulăm. Care au fost (încă mai sunt) pilonii sau ideile centrale ale lumii construite de America?


În primul rând, pacea... armată. Războiul este oficial interzis. (Nu în sens juridic, căci în dreptul internațional războiul nu a fost scos în afara legii, ci în sens politic, în exercitarea puterii „jandarmului global".) Dacă cineva îl pornește, puterea americană intervine „legitim" ca să îl oprească. Pacea, fie ea și impusă cu sabia, a fost considerată ca premisă a fericirii și garanție a dezvoltării. De aceea pământul a fost împânzit cu baze militare americane. Rușii, de pildă, nu și-au propus același lucru și de aceea numărul bazelor lor este cu mult mai mic.
În al doilea rând, libertatea comerțului. Puternica economie americană nu avea nevoie de colonii și de protecționism, ci de liberă concurență. De acea a fost desființată ordinea colonială. De aceea au fost concepute acorduri multilaterale care să permită rapid ca nici o barieră vamală sau de altă natură să nu mai împiedice libera circulație a bunurilor și serviciilor, dar și a capitalurilor și persoanelor, pe o piață unică la nivel global. Concurența fără frontiere a fost văzută ca motor al progresului.
În al treilea rând, dar nu cel mai puțin important, democrația și drepturile omului. Acestea au fost prezentate ca valori universale și toate națiunile lumii care nu le-au adoptat sau respectat au devenit ținte ale sancțiunilor „internaționale", faptul devenind fundament al „dreptului la intervenție" externă (prin orice metode și în orice forme). Adeziunea unanimă la acele valori și transpunerea lor în organizarea internă a tuturor națiunilor lumii, indiferent de tradițiile lor istorice, religioase sau culturale, au fost apreciate ca fiind temelia păcii universale.
Valoarea sau meritele acestui sistem nu pot fi contestate. El a triumfat odată cu abandonul luptei (nu putem spune capitularea) de către URSS în Războiul Rece. Numai că „pacea americană", victorioasă odată cu moartea bipolarismului, și-a găsit sfârșitul în chiar acel triumf. SUA s-au prăbușit sub povara pusă pe umerii săi de acesta.

CUM A AJUNS „PAX AMERICANA" LA LIMITELE PUTERILOR?


În timp ce SUA cheltuia pe înarmare și își extindea prezența militară pe tot mapamondul, apărând pacea lumii (mai exact o anumită stabilitate și predictibilitate a relațiilor internaționale), China se dezvolta din punct de vedere economic, profitând de forța de muncă masivă și ieftină de care dispunea, dar și de tehnologiile occidentale pe care și le însușea cam fără drept; hai să zicem, în temeiul unei compensații istorice pentru exploatarea la care fusese supusă de națiunile imperiale ale Occidentului atlantic în secolele precedente.
China s-a bucurat de pace și pentru că SUA s-a implicat în toate crizele lumii; unele provocate chiar de americani sub presiunea propriei lor industrii de armament, care își dorea piețe de desfacere, ori în căutarea securității sale energetice, precum și în logica „principiului acțiunii și reacțiunii" potrivit căruia cu cât exerciți o presiune mai mare asupra altora, cu atât rezistența mobilizată împotriva ta este mai mare, obligându-te la sporirea implicării în forță, cu cheltuielile aferente. Iar pacea (americană) a făcut din China a doua putere economică a lumii, pe punctul de a deveni cea dintâi.
Iată de ce China este obiectiv interesată ca SUA, principalul concurent și principalul oponent în calea ascensiunii chineze, să fie implicată militar în cât mai multe crize care se consumă departe de granițele sale. Cum ar fi, de pildă, cele din Orientul Mijlociu sau America Latină. Aceasta îi lasă timp Chinei să se întărească, pe de altă parte fiind clar că din gestiunea crizelor respective America nu va ieși decât slăbită. O vedem cu ochii noștri, fără a mai fi necesar să apelăm la teoria lui Paul Kennedy referitoare la cauzele prăbușirii imperiilor.
Aflăm aici unul dintre motivele pentru care omul de afaceri Donald Trump vrea dezangajarea militară a SUA și privilegierea comerțului; comerț din profiturile căruia să alimenteze dezvoltarea economiei americane. Acea economie a cărei superioritate, până la urmă, i-a permis Americii să încline decisiv balanța celor două războaie mondiale în favoarea sa și a aliaților săi.
Desigur, se pune întrebarea dacă pacea poate fi păstrată fără arme și fără un gardian global? Anunțurile privind retragerea SUA de pe teatrele de operații sunt salutate în întreaga lume, dar când vine ziua transformării lor în fapt, cei care păreau a se bucura cer, într-o formă sau alta, amânări. Lichidarea generalului Soleimani este un exemplu perfect în acest sens: unii au vrut să provoace prin ea retragerea SUA din Irak, alții rămânerea SUA acolo, iar alții slăbirea Iranului înainte de retragerea americană și lăsarea lor singuri pe terenul părăsit de americani. De aceea mai nimeni nu a părut cu adevărat afectat de eliminarea carismaticului general; în nici un caz rivalii săi politici iranieni.
În acest context este absolut natural, și de aceea predictibil, ca America și Președintele său să caute o înțelegere cu Rusia. „Impredictibilul" Trump pare a-l invita pe omologul său rus să ia locul SUA în gestionarea „viesparului medio-oriental", ceea cu toții știu că este peste puterile Rusiei sau în orice caz va supune puterea rusă unui test de stres fabulos. Dacă Putin acceptă „darul" el va permite Americii să își regăsească măreția, devenind dependent de aceasta ca membru junior al alianței americano-ruse.
Criticând neo-conservatorismul imperial american Rusia a câștigat o imensă putere morală. Ea a fost apărătorul suveranității și al identității naționale pretutindeni acolo unde SUA venea cu tăvălugul globalismului spre a-și impune modul de viață; inclusiv spre a exploata resursele locale în numele libertății comerțului, cumulată cu monopolismul asupra progresului tehnologic.
Crizele nesfârșite ținute sub control de militarii americani, dar și generate și prelungite de intervenția acestora, în special – cum s-ar fi putut altfel? – în regiunile bogate în combustibili fosili, au păstrat pe piața mondială prețul petrolului și al gazelor naturale, esențiale pentru funcționarea statelor membre ale UE, la un nivel ridicat, permițând finanțarea economiei ruse și asigurând supraviețuirea politică a Rusiei. Acum Trump îi cere lui Putin să folosească o parte mai mare din acești bani, ca și din rezervele sale de capital moral, pentru a suplini absența americanilor din Orient și a menține status-quo-ul acolo. Poate tocmai de aceea a trebuit schimbat și guvernul rus, aducându-se în componența lui mai mulți experți în economie, în locul bătrânilor experți în „jocuri de putere".
În Siria, America a avut de suportat concurența (ca să folosim un cuvânt catifelat) triadei Rusia-Turcia-Iran. Cele trei puteri tradițional adverse (din binecuvântate rațiuni geopolitice) au fost aduse împreună de prezența americană în zonă. Fără aceasta, solidaritatea lor va fi pusă la gravă încercare. Nu este exclus ca însuși Kremlinul să fi fost interesat de înlăturarea generalului Soleimani de către americani, înainte de retragerea acestora, pentru a avea apoi de negociat cu un Iran mai puțin ambițios în încercarea de a crea un coridor șiit către Marea Mediterană prin Irak, Siria și Liban. Coridor pe care Rusia dorește în mod firesc să îl controleze; și pe care Donald Trump va prefera să i-l lase în grijă lui Vladimir Putin mai degrabă decât ayatolahului Ali Khamenei. Motiv pentru care Președintele Putin și-a făcut vizita de apropiere la Riyadh (Arabia Saudită).
În aceeași cheie de „predictibilitate" trebuie citită „impredictibil" de fastuoasa primire făcută Președintelui rus la Ierusalim, cu prilejul participării la Forumul Mondial al Comemorării Holocaustului, unde Vladimir Putin a fost tratat nici mai mult nici mai puțin decât ca reprezentantul celor care i-au eliberat pe evrei din lagărele de exterminare naziste (este vorba despre Auschwitz-Birkenau, eliberat de Armata Roșie), cam așa cum Moise i-a scos din robia Faraonului. Să fie, oare, „impredictibil", în aceste condiții, faptul că Donald Trump a ales să îl trimită la Ierusalim pe ștersul său adjunct, Michael „Mike" Pence, în timp ce el însuși s-a dus la Forumul Economic de la Davos, spre a asista, cu justificat dispreț, la spectacolul suprarealist al senilității euro-atlantice înfățișându-i pe rechinii știrbi ai globalismului veniți să ia lumină de la pseudo oracolul Greta Numaiștiucum, și pentru a desemna UE ca principal inamic în războiul comercial care ia locul fostei antante cordiale transatlantice?
Pe de altă parte, cererea Președintelui american ca aliații europeni să își sporească bugetele militare și să plătească un fel de „taxă de protecție" Americii, urmată de propunerea transformării alianței nord-atlantice într-o alianță medio-orientală sau atlantico-mediteraneană, miroase a pas către desființarea NATO. Cel puțin desființarea acelei alianțe politico-militare care și-a găsit rațiunea în confruntarea cu Rusia sovietică și sateliții săi pe perioada Războiului rece. Aceasta nu numai că ar crea premisele unei înțelegeri ruso-americane cu privire la arhitectura de securitate europeană, dar ar oferi și un context mai sigur pentru integrarea Rusiei într-un nou sistem de echilibru al puterilor în Orientul Mijlociu; acolo unde cu siguranță Donald Trump nu ar dori ca Rusia să fie hegemon, dar nici nu ar fi avantajat de eșecul acesteia.

CĂTRE UN COMERȚ CONTROLAT POLITIC DAR FĂRĂ CONDIȚII POLITICE


Ce se întâmplă însă cu libertatea comerțului?

Tratatul preliminar semnat de Președintele Donald Trump cu vice-premierul chinez Liu-He, într-o atmosferă triumfală, lămurește noile baze pe care administrația americană dorește să așeze raporturile de comerț internațional. Totul este conceput din perspectiva a ceea ce am putea numi „suveranism trumpist".
Astfel, suveranismul trumpist renunță la doctrina liberului schimb, ca pilon al vechii ordini mondiale americane, în favoarea unui comerț administrat politic. Statele stabilesc contingente și măsuri protecționiste în funcție de interesele lor, fără să mai țină seama de nevoia de libertate a comerțului global. Interesul național nu se mai supune imperativului solidarității și nu se mai simte servit de aceasta. Dezvoltarea celuilalt ca premisă a menținerii și impulsionării propriei dezvoltări nu mai este văzută ca un principiu strategic, ci doar ca o tactică aplicabilă de la caz la caz.
Pe de altă parte, același suveranism împinge spre abandonarea acordurilor comerciale multilaterale (globale sau regionale), în favoarea înțelegerilor bilaterale. Iată că SUA preferă o înțelegere bilaterală cu China, tratatului comercial transpacific. Nu se mai caută sisteme și instituții transnaționale bazate pe filosofia „win-win" a jocului de sumă pozitivă, ci se revine la jocul de sumă nulă; ceea ce determină părțile să inventeze garanții pentru asigurarea echilibrului static între ele (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie absolută) iar nu a celui dinamic (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie relativă). Mai pe înțeles, apărarea și valorificarea drepturilor deja câștigate devine mai importantă decât apărarea și valorificarea drepturilor de câștigat. O opțiune de înțeles pentru super-puterile decadente ajunse în concurs cu super-puterile emergente.
În planul relațiilor internaționale, principiul egalității suverane are conținut exclusiv juridic. Egalității în drepturi a statelor nu îi corespunde și o egalitate economică, militară, politică etc. Iată de ce adesea, egalitatea în drepturi a inegalilor duce la adâncirea inegalității și a frustrării.
Contrapartida acestui dezavantaj este aceea că suveranismul trumpist renunță la inserarea în tratatele comerciale a condițiilor politice ambalate în obligația recunoașterii valorilor morale americane ca valori universal valabile. (Tratatul cu China nu mai face referiri la politica internă chineză privind drepturile omului.) Egalitatea de drepturi și inegalitatea de fapt vor face corp comun cu respectul diversității culturale. Fiecare stat se organizează potrivit propriilor sale tradiții, preluarea modului de viață american nemaifiind obligatorie, iar valorile moral-politice americane nemaiavând caracter universal.
Această nouă abordare strategică, renunțând la folosirea drepturilor omului (ca și la „exportul" democrației) ca instrument pentru promovarea agendelor geo-politice ale statelor, face apel la „arma" comerțului spre a obține rezultate similare. Astfel, în concret, în cazul tratatului cu China se poate crede că avantajele comerciale acordate acesteia nu sunt efectul unui raport de putere defavorabil Americii, ci consecința suveranismului trumpist care urmărește ca prin normalizarea relațiilor comerciale dintre primele două puteri economice ale lumii, să favorizeze orientarea Chinei spre dezvoltarea economică, descurajându-i astfel interesul pentru dezvoltarea capacităților militare.
Faptul că Beijingul a acceptat să intre în acest joc, cel puțin spre a câștiga timp până la o eventuală confruntare majoră directă cu SUA (previzibilă ca aproape inevitabilă într-un interval nu mai lung de câțiva ani), sugerează că suveranismul trumpist este preferabil, din punctul de vedere al Chinei, globalismului soroșist al statului subteran american. De aceea i-a oferit lui Donald Trump aura „victoriei în războiul comercial", victorie simbolizată de semnarea tratatului comercial bilateral, și astfel, indirect, îi sprijină realegerea ca președinte al SUA, la finele lui 2020. (Va fi acuzat, oare, Trump, de Joe Biden, Nancy Pelosi și restul opoziției democrate, că acum a „complotat" cu China pentru câștigarea alegerilor?)
Deocamdată bursele au reacționat pozitiv la încheierea amintitului tratat iar fermierii americani, care au plătit din greu costul războiului escaladat de președintele lor, răsuflă ușurați, recâștigand speranța. Schimbarea ordinii mondiale nu se poate realiza, însă, fără costuri, tocmai pentru matrozii crucișătorului care face marele viraj. Americanului de rând i se cere să înțeleagă acest lucru. Este prețul pentru redobândirea măreției naționale. Ce se întâmplă însă cu vasele mai mici?

O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ IMPUNE REEVALUAREA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ


Să ne imaginăm că la 23 august 1939 (data semnării Pactului Ribbentrop-Molotov), Regatul României Mari ar fi fost fie aliat al Rusiei fie al Germaniei, fără să fi fost, în același timp, inamic al vreuneia dintre ele, fie direct fie ca aliat al unuia dintre adversarii lor. Foarte probabil că nu ar fi suferit raptul teritorial cunoscut (cel puțin nu la aceleași dimensiuni) și nu ar fi fost obligată să participe la război în aceeași manieră devastatoare pe care a fost silită de împrejurări să o adopte. România a preferat însă să rămână în tabăra adversarului comun al celor două puteri revizioniste (tabăra anglo-franceză), autor al ordinii europene de după Primul Război Mondial. Chiar dacă aceasta se cheamă istorie contrafactuală, îndrăznesc să recurg la ea întrucât contextul actual al trecerii de la o ordine mondială la alta impune anumite analogii care să inspire pașii de urmat de către România.
Atunci când ordinea lumii se schimbă, urmând chiar voința partenerilor săi strategici, România nu poate crede că sistemul său de securitate conceput în funcție de reperele vechii pax americana mai poate funcționa la același nivel de eficiență; dacă mai poate funcționa. Când Franța, foarte vocal, și Germania, mai prudent, pun SUA în coșul amenințărilor strategice la adresa securității europene alături de Rusia și China, iar Marea Britanie se desprinde de UE, precum o face, de altfel, și Turcia, inclusiv în raport cu NATO, România, aflată într-un parteneriat strategic tot mai lipsit de argumente strategice cu SUA, și fiind membru sistematic marginalizat și discriminat al UE, nu poate rămâne într-o relație total înghețată cu Rusia și total ambiguă cu China, și crede că se află în siguranță.
Într-un context cu totul nou totul trebuie regândit. Azi iar nu mâine. Din perspectiva intereselor românești în ordinea globală iar nu din aceea a intereselor globale în dezordinea românească.
Ideea nu este aceea de a renunța la actualele alianțe, ci de a le crea noi baze strategice ori de a le reabilita pe cele vechi. O Românie izolată și legată la carul Europei germane, lâncezind pe malurile Mării Negre și la gurile Dunării, cu resursele naturale cedate pe nimic corporațiilor multinaționale nu are valoare strategică pentru nimeni.
Ideea nu este nici aceea de a înlocui actualii aliați cu alții, ci de a adăuga aliaților vechi aliați noi. Nu schimbarea actualelor alianțe și apartenențe se impune, ci deschiderea lor prin România către orizonturi geopolitice noi. În acest sens, avem a ne întreba dacă nu cumva cei care acuză orice încercare de apropiere a României de Rusia ca fiind un abandon „criminal" al orientării și chiar a identității europene și euroatlantice a națiunii române, nu cumva servesc chiar interesele rusești, oferind Rusiei un motiv pentru a exclude interesele românești din negocierile cu Occidentul (în special cu SUA), așa cum a făcut-o și în anii interbelici? De asemenea, suntem îndreptățiți să ne întrebăm de nu cumva indispoziția legată de orice deschidere românească spre parteneriatul strategic (de altfel, impus de considerente obiective) cu China, este mai mare la Moscova decât la Washington, americanii neavând, de fapt, neapărată nevoie de România în concursul lor cu Beijingul?
Oricum ar fi cazul să spunem explicit tuturor că nimeni nu este hărăzit de Dumnezeu să fie aliatul sau adversarul veșnic al României; veșnic România are doar interese și renunțarea la ele (a-ți defini interesele în context european sau global este una, iar a le abandona este alta), cum pare a se întâmpla în prezent, înseamnă renunțarea la a mai exista.
În fine, ideea nu este de a ne opune globalizării, ci de a ne opune forțelor subterane care vor să folosească globalizarea pentru a ne aneantiza / desființa ca națiune. În acest sens trebuie să sprijinim lupta lui Trump cu statul subteran american; orice victorie a lui asupra acestuia este o victorie a noastră asupra „statului" globalist, antidemocratic și antinațional care a capturat astăzi națiunea română. Așa zisei și mult criticatei „impredictibilități" a Președintelui Donald Trump (aflat acum și într-un absurd proces de demitere) diplomația românească trebuie să îi răspundă printr-o predictibilă solidaritate. Aceasta este o altă cale pentru a ne asigura că ordinea mondială multipolară și ghidată de principii suveraniste, în curs de edificare, nu ne va elimina cu totul din istorie.
Acest articol reprezintă o opinie.

3)  Dialoguri la vreme de pandemie...

Aici înregistrarea discuției din 29 iulie 2020, a lui Adrian Severin cu Ion Cristoiu:


4)  CE SE PETRECE CU NATO?
A pornit alianța pe drumul fără de întoarcere?


Se zice că nimic nu consolidează mai mult o coaliție decât un bun inamic comun. Se mai zice că inamicul dinăuntrul cetății este mai periculos decât cel din afară. Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sunt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decât dezbinarea internă. Și asta tocmai când România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale.


„SINGURI DACĂ SE POATE; ÎMPREUNĂ DACĂ ESTE INEVITABIL!”

Cred că era prin 2007, la câțiva ani după ce România fusese, în fine, primită în NATO și curând după ce devenise membru al UE, când, aflându-mă într-o misiune la Washington, i-am telefonat fostului meu omolog, ex Secretarul de Stat Madeleine Albright, pentru a o saluta și a vedea ce mai face. Ne-am amintit disputele din vremea când eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România, temându-se că astfel s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele George Bush senior, Președintelui Mihail Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta.

Cu prilejul acelei convorbiri, marcată de o caldă sinceritate, am fost surprins de remarca interlocutoarei mele care suna cam așa: „Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sunteți cei care va trebui să salvați NATO; începând cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.) America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est.” Am fost tentat să pun această afirmație pe seama amărăciunii, resimțită de atâtea ori și de mine, unui om care fusese cândva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului. Ne era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată.

Curând aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, „Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!”, a fost înlocuită cu opusul ei – „Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!”. În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia „agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor”, devine o iluzie; astfel, cum de altfel, avea să ne avertizeze peste câțiva ani, și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor. România intrase în NATO prea târziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric, ce este.


LIBIA – MĂR AL DISCORDIEI ÎNTRE TURCIA ȘI FRANȚA

Acum câteva zile elemente ale flotei militare franceze au fost atacate în largul coastelor libiene. Este acesta un atac împotriva tuturor membrilor Alianței, care trebuie să declanșeze reacția lor solidară? De la sediul NATO din Bruxelles nu am auzit nici un cuvânt spus în acest sens.

Este drept că „agresorul” a fost...un alt membru al NATO, respectiv Turcia. Navele acesteia transportau armament pentru guvernul oficial al Libiei, recunoscut de ONU și teoretic sprijinit de UE, încălcând un embargou conceput, sub egida UE, la Conferința de la Berlin cu privire la Libia, din ianuarie 2020. La respectarea acestuia veghea Franța, în cadrul unei operațiuni desfășurate sub drapelul NATO.

Președintele Macron a avertizat că lucrurile nu pot rămâne așa și nici nu au rămas. Flotila franceză s-a retras, emasculând definitiv amintitul embargou. Iar NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe propriii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie.

Sprijinul acordat de Turcia pentru „Guvernul Acordului Național” libian (cuvintele „național” și „acord” sună ciudat, în asociere cu numele unui teritoriu în care triburile, altădată ținute în ordine cu mână de fier de colonelul Moamer Gaddafi, își dispută puterea) a fost răsplătit prin aprobarea accesului la exploatările petroliere maritime dintr-o așa zisă „zonă economică exclusivă”, apropriată de Libia cu încălcarea Convenției ONU asupra dreptului mării. De petrolul respectiv Ankara are absolută nevoie pentru a putea susține proiectele neo-otomane ale Președintelui Erdogan.

Raționamentul folosit în delimitarea platoului continental pentru demarcarea acelei zone amenință, însă, Grecia și Ciprul, în apele teritoriale ale cărora (în cazul Ciprului delimitate cu câțiva ani în urmă printr-un acord bilateral cu Israelul), Turcia formulează pretenții similare. Or, Grecia este și ea membru NATO. Fapt care nu a împiedicat desigur, anul trecut, armata turcă să îi forțeze frontiera pentru a împinge dincolo de ea, valurile de imigranți invitați în Europa de generoasa doamnă Merkel, „luminosul cancelar german” (conform standardelor SNSPA).


FRANȚA – DE LA LUPTA CU TERORISMUL LA LUPTA PENTRU CONCESIUNI

Franța își legitimează interesul pentru Libia prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. Libia ar trebui să fie avanpostul Europei în calea asaltului terorist și de aceea regimul politic libian trebuie să fie consolidat. Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decât ... un război civil! Nu-i așa? Iată de ce armele turcești nu trebuie să ajungă la Tripoli.

Principialitatea Parisului și atașamentul său pentru valorile democratice, afirmate azi de Președintele Macron, amintesc preocuparea Președintelui Sarkozy, din 2011, pe când Libia mai era un stat, dacă nu democratic, cel puțin funcțional, pentru crearea, cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, unui „coridor umanitar” pe care să poată trece ajutoare, evident, tot „umanitare”, spre salvarea „bunei opoziții” anti-gaddafiste, neîndoielnic „democrată” (căci, vezi Doamne, numai democrații se opun dictatorilor), de la Benghazi. Așa a început, sub comanda „liderului militar al UE” (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întâietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), „războiul umanitar” din Libia, transformat, de îndată în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării. (Eșecul acțiunii militare franceze, a determinat strigătul de ajutor care a implicat SUA în tragica aventură libiană, cu asentimentul entuziast al Secretarului de Stat Hillary Clinton și în ciuda justificatelor rezerve al Președintelui Obama; deși legenda spune că America, și nu Franța ar fi fost cea care a declanșat nefasta „primăvară arabă”.)

Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decât cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic. La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: „Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască.”

Așa că intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca în toamnă, să se deschidă la Paris conferința „Prietenilor Libiei” (sic!), prilej cu care reprezentanții „bunei opoziții” au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față.


ITALIA – DE LA LUPTA CU MIGRAȚIA LA LUPTA PENTRU BANII EUROPENI

Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. Guvernul de la Roma susține că Libia ar trebui să fie stăvilarul de netrecut pentru țunamiul sărăntocilor din Africa sahariană și sub sahariană care aleargă spre „pământul făgăduinței” germane, descinzând, împreună cu bagajul lor cultural și cu potențialul lor demografic, pe țărmurile italiene.

Dincolo de acest interes, ținând de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atât de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo. Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, „simpatiile” ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (și pe care puterea post-gaddafistă s-a angajat să le respecte), decât de opoziția, mai mult sau mai puțin bună, al cărei protagonist este azi șeful armatei orientale, generalul Khalifa Haftar.

Pentru identitate de rațiune, Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul „descoperirii” făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atât de imputabil lui Moamer Gaddafi.

Parafrazându-l pe bărbierul Figaro, din opera lui Giacchino Rossini, se poate spune: „La ideea că petrolul tot pământul învârtește, / Mintea mea ca un vulcan se răscolește.” Acesta poate fi foarte bine Vezuviul, a cărui lavă se prelinge acum până la Bruxelles. Acolo, Premierul italian Giuseppe Conte, a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene / libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE. De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-CoV-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamându-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea.


ARME PENTRU LIBIA SAU VULPEA GERMANĂ ÎN VIA TURCEASCĂ

În comparație cu Turcia, Germania este „principială” și „loială”. Ea nu se amestecă în războiul civil din Libia de nici o parte, acesta ținând de afacerile interne ale unui stat suveran membru ONU. De asemenea, respectă embargoul referitor la vânzarea de armament către combatanții libieni, convinsă că războiul se poate sfârși, dacă nu din lipsă de combatanți, măcar din lipsă de muniție.

În schimb, Berlinul a făcut o bună afacere vânzând arme Egiptului vecin. Care – ce să vezi? – vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania.

Evident, Germania se indignează – culmea, în ton cu Turcia – și cere Egiptului să se abțină de la un asemenea gest „reprobabil”. La Cairo nimeni nu bagă, însă, în seamă protestul, de parcă acolo cineva ar ști că el este unul de complezență; după cum tot de ochii lumii vor fi fost și telefoanele prin care rezonabilul Președinte Donald Trump i-a rugat pe omologii săi francez și turc, cu care, altminteri se înjură pe toate rețelele sociale ca la ușa cortului lui Gaddafi de pe peluza Palatului Elysee, să fie raționali și să nu escaladeze conflictul lor din Mediterana, ca doi buni aliați NATO ce se află.

O asemenea ipocrizie sterilă îl va împinge în mod necesar pe Președintele Erdogan să caute ajutor în altă parte. Și de unde îl poate obține mai bine decât de la Președintele Putin. De altfel, de câțiva ani, de când s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze de acolo, restricționând, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO.

Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai când SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutând armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe „axa răului”.


„ELIBERAREA” GERMANIEI DE SUB ”JUGUL” AMERICAN ȘI INSECURITATEA ROMÂNIEI

Între timp, trupele americane se retrag din Germania.

Unii spun că acesta este semnul spălării pe mâni a Casei Albe de obligațiile de a-i mai apăra pe acei aliați care, pe de o parte, desemnează SUA ca pe o amenințare la adresa securității lor de același fel cu cea a Rusiei și Chinei, iar pe de alta, refuză să aloce 2% din bugetele naționale pentru a finanța apărarea comună. Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și apărarea nu sunt pe gratis, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO.

Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de al doilea război mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putând, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică. Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor câștiga, una „europeană”.

Brexitul, este și el un factor favorizant pentru realizarea unui „imperiu prietenos” european, de astă dată, cel puțin din punct de vedere formal, cu caracter dualist franco-german. Pe acest fond, Germania și Franța doresc înființarea unei armate europene, ca instrument al unei politici europene de apărare comună, desprinsă din punct de vedere strategic de SUA.

Că o fi una sau o fi alta, mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile transatlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre est. Un est, la rându-i dezbinat atât de resentimente cu adânci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaro-slovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decât națională), cât și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe când Cehia este germanofilă), printre care și România.


ROMÂNIA „SALVEAZĂ” NATO, DAR CINE MAI SALVEAZĂ ROMÂNIA?

Cu puțin timp în urmă, un comunicat emis de Ministerul român al apărării anunța că, la cererea comandamentului NATO de la Mihail Kogălniceanu, două avioane de vânătoare aparținând forțelor aeriene române s-au ridicat pentru a intercepta două bombardiere și două avioane de escortă rusești care zburau (absolut legal - nn) în spațiul internațional al Mării Negre. După ce formațiunea română a indentificat-o pe cea rusă și s-a uitat la ea, s-a întors la bază, cu satisfacția altei misiuni „reușite”. Onoarea NATO a fost salvată.

Un succes din categoria „NATO arde și baba se piaptănă”. Pe când membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea „deșertului tătarilor”, să se lupte cu năluca rusească, chiar și când rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO. Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica.

La urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, când membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă. La Moscova, probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se râde sănătos. Nu văd, însă, motive de râs la București?

În lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea. România pare hotărâtă să îl producă. Madeleine Albright a avut dreptate. NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!

30.7.20

Cum a stimulat imunitatile capitalismul global

Cum a stimulat imunitățile capitalismul global




De la începutul acestui virus, elitele politice au folosit limbajul războiului. Inamicul invizibil va fi conținut, suprimat și bătut în supunere. Atunci ... s-ar dispărea. Tactica ar fi interdicții de călătorie, opriri, închideri, separare obligatorie a omului și restricții la respirație. Modelele de calculator au dovedit că vor funcționa atât de sigur că ar fi - libertatea, drepturile omului și libertatea de asociere sunt damnate. Toți am fost folosiți ca personaje non-jucătoare într-un experiment social, încercat în întreaga istorie a umanității și în moduri care intră în conflict cu toate valorile în care am crezut anterior ca societăți libere. Nimeni responsabil nu vă cere părerea sau a mea. Suntem aici doar pentru a ne juca rolul într-un model bazat pe agenți. Este jocul despotismului. Dogma s-a desfășurat în moduri tot mai ciudate, cum ar fi cu restricții absolut disprețuitoare la baruri și restaurante, și chiar afirmația că corurile, instrumentele de vânt și organul de țeavă în sine răspândesc boala. American Guild of Organists a fost forțat să furnizeze un document lung care să justifice existența muzicii bisericești. Devastarea în comunitatea artelor este palpabilă. Carnavalul este cu adevărat insondabil. Și din ce în ce mai rău: reglementările privind ascensoarele vor face ca zgârie-norii puternici ai Americii să nu poată fi folosiți și inutile.

Ce se întâmplă dacă întreaga paradigmă este greșită? Nici o carte despre biologia celulară și moleculară pe care am găsit-o menționează blocarea și ascunderea ca modalități de a bate un virus. „Pentru majoritatea virusurilor care atacă oamenii,” spune Cell and Molecular Biology for Dummies, „singurele tale apărare sunt prevenirea și propriile sisteme imunitare.”

Ciudat nu-i așa? Nimic despre puterea minunată a politicienilor de a zdrobi un virus. Nu ar trebui să surprindem că cea mai cuprinzătoare și globală analiză statistică realizată încă concluzionează că „închiderea rapidă a frontierelor, blocarea completă și testarea pe scară largă nu au fost asociate cu mortalitatea COVID-19 la un milion de oameni” - ceea ce să spunem că nu există dovezi că oricare dintre aceste distrugeri înfricoșătoare au salvat vieți.

O caracteristică izbitor de ciudată a retoricii mediatice din aceste luni cumplite a fost tăcerea vocilor care vorbesc despre imunitate ca modalitate de a învinge un virus de acest fel. AIER le-a raportat atunci când apar, dar, în calitate de cititor serios nemulțumit al New York Times, vă pot spune că imunitățile prin intermediul anticorpilor nu și-au făcut deloc acoperirea.

Într-un mod care mă uimește, acest lucru s-a schimbat brusc cu o scriere coerentă care a apărut ieri: Poți să-ți iei din nou Covid-19? Este foarte puțin probabil, spun specialiștii. Această piesă exactă reprezintă o refutare a unuia dintre mii de articole populare ridicole care susțin că acest virus este atât de inedit, atât de letal, atât de misterios, încât singura opțiune este să arunce toată moralitatea și să trateze oamenii ca animalele.

Spune Times:

Cu toate că se cunoaște definitiv puțin despre coronavirus, la doar șapte luni de pandemie, noul virus se comportă ca majoritatea altora ... Poate fi posibil ca coronavirusul să lovească aceeași persoană de două ori, dar este foarte puțin probabil să facă acest lucru într-un astfel de O fereastră scurtă sau pentru a face oamenii mai bolnavi a doua oară, au spus că ... Persoanele infectate cu coronavirus produc de obicei molecule imune numite anticorpi. Mai multe echipe au raportat recent că nivelurile acestor anticorpi scad în două până la trei luni, provocând o anumită consternare. Dar o scădere a anticorpilor este perfect normală după ce se reduce o infecție acută, a spus dr. Michael Mina, imunolog la Universitatea Harvard. Mulți clinicieni își „zgârie capul spunând:„ Ce virus extraordinar de ciudat, care nu duce la imunitate robustă ”, dar greșesc total”, a spus dr. Mina. „Nu are mai mult manual decât acesta”.

Imaginați-vă că: „molecule imune numite anticorpi”. The Times scrie ca și cum ar introduce un nou cuvânt de vocabular aici, chiar dacă trupele lui George Washington au înțeles acest punct și au urmărit periculos tehnicile de inoculare împotriva variolei.

Deci, să ne gândim la asta. Obțineți virusul C-19, treceți peste el (așa cum o fac 99,8%, în special persoanele sănătoase) și atunci obțineți protecție împotriva virusului respectiv și a altor posibile virusuri similare pentru o perioadă. Sistemul dumneavoastră imunitar se îmbunătățește. Coevoluția milionară de ani de oameni și viruși face un alt pas în direcția progresului. Implicația: mai degrabă decât să alergi și să te ascunzi, este posibil să existe aici un pic de vitejie științifică.

Da, dar, dacă este adevărat, nu ar spune epidemiologii competenți și acreditați? Se dovedește că mulți sunt. Pur și simplu nu aud o audiență, deoarece mass-media și politicienii le ignoră. Una dintre vocile curajoase și inteligente de aici este Sunetra Gupta, profesorul de epidemiologie teoretică care conduce o echipă completă de experți la Universitatea Oxford. Înțelegerea ei este atât de profundă încât, într-un interviu, a oferit o teză fascinantă despre motivul pentru care pandemia de gripă din 1918 a fost ultima pestă cu adevărat catastrofală pe care am văzut-o în lumea modernă. Afirmația lui Gupta este că atunci când trăim în triburi izolate protejate de expunere, acei oameni devin treptat mai slabi și mai vulnerabili. Patogenul greșit ajunge la momentul nepotrivit și oamenii nu au fost pregătiți biologic pentru asta. Le șterge în moduri șocante. Dar cu capitalismul modern a ajuns sfârșitul unei astfel de izolare sterile. Ne-a oferit noi metode de călătorie, amestecare, asociere, mișcare și, astfel, a dus la o mai mare expunere la boală și la anticorpii rezultați. Prin urmare, nu sunt doar terapeutice și vaccinuri mai bune care ne-au ajutat să cucerim unele ciumă, ci imunitățile în sine. Trusa noastră de instrumente biologice pentru combaterea bolilor a devenit îmbunătățită doar prin călătorii, comerț și comerț global. Citez pe Gupta lung, începând cu tutorialul ei despre imunitatea de virus 101 câștigat de-a lungul secolului trecut și ciudat de uitat în acest secol:

Cealaltă problemă interesantă pe care mi-am dat seama dintr-o dată cu această amenințare specială este aceea că oamenii o tratează ca pe un dezastru extern, ca un uragan sau un tsunami, ca și cum ai putea bate palariile și va dispărea în cele din urmă. Pur și simplu nu este corect. Epidemia este o relație ecologică pe care trebuie să o gestionăm între noi și virus. În schimb, oamenii o privesc ca pe un lucru complet extern ... Aceasta este axa bolii, dar apoi există axa socioeconomică, care a fost ignorată. Dar există un al treilea acces estetic, care este despre cum vrem să ne trăim viața. Ne închidem nu doar de boală, ci de alte aspecte ale ființei umane ... Cred că compromisul este foarte extrem. Evident, cea mai extremă manifestare a acestui compromis sunt cele 23 de milioane de oameni care vor fi împinși sub pragul sărăciei ca urmare a acestei abordări de sledgehammer. Costurile pentru artă sunt cred că sunt incredibil de profunde - teatrele și toate celelalte forme de artă spectacolă. Dar și arta inerentă de a trăi, care cred că este compromisă. Fapte de bunătate sunt evitate. Cineva îmi spunea ieri că mama lor le-a spus „vă rog să nu veniți acasă, o să ne omorâți”….

Acum văd că tinerii sunt îngroziți, deși își dau seama că riscul pentru ei înșiși este scăzut, că ar putea infecta un prieten care îl va da bunicilor lor. Acest lanț de vinovăție este într-un fel localizat individului în loc să fie distribuit și împărtășit.

Trebuie să împărtășim vinovăția. Trebuie să împărtășim responsabilitatea. Și trebuie să ne asumăm singuri anumite riscuri pentru a ne îndeplini obligațiile și pentru a ne menține contractul social. Așa că mi-ar plăcea ca politicienii să le amintească oamenilor, pentru că asta au fost aleși - pentru a vedea că contractul social este tranzacționat corect ...

Este foarte greu. Cred că nu este nimic de făcut decât să le amintim oamenilor că aceasta nu este doar puritanică, ci ghidată. Deoarece, de fapt, singura modalitate prin care putem reduce riscul pentru persoanele vulnerabile din populație este, pentru aceia dintre noi care sunt capabili să dobândească imunitate la efective, să facă asta.

Chiar dacă există un pic de risc. Am 55 de ani, există un ușor risc acolo. Dar aș fi dispus să iau asta, la fel cum fac și cu gripa. Există riscul de a muri de gripă, dar sunt dispus să-mi asum acest risc, pentru că știu că, dacă nu o să apară atunci gripa va apărea așa cum a făcut-o înainte, va intra în populația persoanelor imunologic naiv, iar apoi acolo va fi un risc ridicat de infecție, care va avea un efect disproporționat asupra sectorului vulnerabil al populației.

Poate că modalitatea de a-l contracara acum este să spunem, de fapt, nu numai că este un lucru bun pentru tineri să plece acolo și să devină imun, dar asta este aproape datoria lor. Este un mod de a trăi cu acest virus. Este modul în care trăim cu alți viruși. Gripa este în mod clar un virus foarte periculos, dar motivul pentru care nu vedem mai multe decese cauzate de gripă în fiecare an este pentru că, prin imunitatea efectivelor, nivelurile de infecție sunt menținute la un nivel atât de scăzut cât putem obține ...
Acum despre mai mult despre frumoasa magie aparentă a imunității efectivelor, care s-a estimat cel mai recent la 10-20%:



[Imunitatea efectivelor] este un termen tehnic pentru proporția populației care trebuie să fie imună pentru a preveni răspândirea bolii, care este conceptul central al vaccinărilor. Este un concept epidemiologic fundamental, care a fost clar transformat. Cred că faptul că include cuvântul turmă a făcut mai ușor.

Adevărul este că imunitatea la efective este o modalitate de a preveni moartea persoanelor vulnerabile. Acesta se realizează în detrimentul unor morți și putem opri acest lucru prin prevenirea clasei vulnerabile în proces. Într-o situație ideală, i-ai proteja pe cei vulnerabili cât de bine poți, lăsa oamenii să se descurce în afacerea lor, să le permită imunitatea efectivelor să se construiască, să te asiguri că economia nu se prăbușește, să te asiguri că artele sunt păstrate și să te asiguri de calitățile de bunătatea și toleranța rămân la locul lor.

Trăim, se pare, în această stare de teroare. Da, călătoriile internaționale facilitează intrarea contagiunii, dar ceea ce face, de asemenea, este că aduce imunitate.

Și în sfârșit pentru implicațiile pentru istorie și modul în care capitalismul global au pus capăt izolării noastre sterile, dar ne-au adus și imunitate biologică și vieți mai lungi.

De ce nu mai avem pandemici antigripale? Pentru că înainte de 1918 nu existau suficiente călătorii internaționale sau densități ale indivizilor pentru a menține gripa, așa cum este genul de lucru sezonier. Buzunarele persoanelor care nu aveau imunitate s-ar acumula și apoi ar fi răvășite.

Acesta a fost modelul până la sfârșitul Primului Război

Mondial. De atunci, multe dintre aceste boli au devenit endemice. În urma

cărora suntem mult mai expuși la boli în general în agenți patogeni și

înrudiți, deci, dacă vine ceva nou, suntem mult mai buni decât ar fi dacă nu am

fi avut vreo expunere la aceasta. Dacă coronavirusul ar fi ajuns într-un cadru

în care nu aveam expunere la coronavirus înainte, am putea fi mult mai răi. De

asemenea, se pare că, pe lângă protecția împotriva bolilor severe, ca urmare a

expunerii la coronavirusuri, o parte din noi par să fie rezistenți la infecții.

Aceasta este doar o veste fantastică. Sperăm că acest lucru va fi consolidat la

nivel științific, de laborator. Noi înșine analizăm modul în care anticorpii

împotriva coronavirusurilor sezoniere pot avea impact asupra protecției

împotriva infecției și bolilor. Poate vom reuși să construim o imagine care să

asigure publicului că, de fapt, suntem mult mai bine că am fost expuși la

coronavirusuri conexe. Suntem într-un loc mai bun pentru a combate această
infecție decât credeam de fapt.


S-ar putea crede că perspectivele acestui învățat profesor,

oferite din poziția ei la cea mai prestigioasă universitate din lume, ar putea

influența mass-media și politica. Implicațiile pe care le spune ea nu sunt doar

că blocajele sunt greșite. Nu numai că închiderile nu au rost. Ea merge mai

departe: ne fac mai puțin sănătoși și facem măsuri pentru a reveni progresul

sănătății pe care l-am făcut pe parcursul unui secol de călătorie, amestecare

și relații comerciale strânse. Implicațiile părerii lui Gupta - și răsfățarea

ei narativă fugărită și ascunzătoare - oferă un mod nou și promițător de a

înțelege relația dintre capitalismul modern și îmbunătățirile dramatice ale

sănătății umane pe care le-am experimentat de-a lungul unui secol . De

asemenea, transmite o flacără de avertizare: dacă rămânem pe cursul actual al

ascunzării și încercării inutile de a suprima virusul, vom încheia să facem

toată societatea mai săracă atât din punct de vedere material, cât și spiritual

și, de asemenea, oferind o lovitură periculoasă pentru sănătatea noastră biologica

Jeffrey A. Tucker

Jeffrey A. Tucker is Editorial Director for the American Institute for Economic Research. He is the author of many thousands of articles in the scholarly and popular press and eight books in 5 languages, most recently The Market Loves You. He is also the editor of The Best of Mises. He speaks widely on topics of economics, technology, social philosophy, and culture.









14.6.20

Scrisoare catre Presedinte

Salvador Dali painting returns to Kelvingrove - BBC News



Catre presedintele SUA

7 iunie 2020

Duminica Sfintei Treimi

Domnul Președinte,

În ultimele luni am asistat la formarea a două tabere opuse, fenomen pe care l-aș numi cu rădăcini biblice: fiii luminii luptându-se împotriva fiilor întunericului. Fiii luminii constituie cea mai vizibilă parte a umanității, în timp ce fiii întunericului reprezintă o minoritate absolută. Și totuși, primii fac obiectul unui soi de discriminare care îi plasează într-o situație de inferioritate morală față de adversarii lor, care dețin adesea poziții strategice în guvern, în politică, în economie și în mass-media. Într-un mod aparent inexplicabil, cei buni sunt ținuți ostatici de cei răi și de cei care îi ajută pe aceștia – fie din oportunitate, fie din frică.

Aceste două tabere, care au o natură biblică, oglindesc despărțirea clară dintre urmașii Femeii (ai Fecioarei Maria) și urmașii șarpelui. Pe de o parte există cei care, deși au nenumărate defecte și slăbiciuni, sunt motivați de dorința de a face bine, de a fi sinceri, de a forma și dezvolta o familie, de a munci serios, de a aduce prosperitate în țara lor, de a îi ajuta pe cei în nevoi și, prin faptul că ascultă de Legea lui Dumnezeu, să moștenească Împărăția Cerurilor. Pe de altă parte, există cei care se slujesc pe ei înșiși, care nu urmează niciun principiu moral, care doresc să demoleze familia și națiunea, care exploatează muncitorii pentru a se îmbogăți într-un mod obscen, pentru a alimenta polarizarea și războaiele interne și pentru a acumula putere și bani: pentru aceștia, iluzia falsă a bunăstării temporale îi va conduce – dacă nu se pocăiesc – spre soarta teribilă care îi așteaptă, foarte departe de Dumnezeu, în focul chinurilor veșnice.

În societate, domnule Președinte, aceste două realități opuse coexistă ca dușmani eterni, la fel cum Dumnezeu și Satana sunt dușmani eterni. Și se pare că fiii întunericului – pe care îi putem identifica cu ușurință cu statul profund, față de care vă opuneți cu înțelepciune și care poartă un război foarte înverșunat împotriva dvs. în aceste zile – au decis să își arate cărțile, ca să zic așa, dezvăluindu-și acum planurile. Par a fi atât de siguri că au deja totul sub control, încât au lăsat deoparte acea prudență, care până acum le ascunsese cel puțin parțial adevăratele intenții. Investigațiile deja în curs vor dezvălui adevărata responsabilitate a celor care au gestionat criza Covid nu numai în domeniul sănătății, ci și în politică, economie și mass-media. Vom afla probabil că în această operațiune colosală de inginerie socială există unii care au decis soarta umanității, arogându-și dreptul de a acționa împotriva voinței cetățenilor și a reprezentanților lor în guvernele țărilor din toată lumea.

Vom descoperi, de asemenea, că revoltele în aceste zile au fost provocate de cei care, văzând că virusul se estompează inevitabil și că alarma socială stârnită de pandemie scade, au fost nevoiți să provoace tulburări civile, deoarece acestea ar fi urmate de o represiune care, deși legitimă, ar putea fi condamnată ca o agresiune nejustificată împotriva populației. Același lucru se întâmplă și în Europa, într-o sincronie perfectă. Este destul de clar că folosirea protestelor stradale este esențială pentru scopurile celor care ar dori să vadă un câștigător la viitoarele alegeri prezidențiale care întruchipează obiectivele statului profund și care exprimă aceste obiective cu credință și convingere. Nu va fi surprinzător dacă, în câteva luni, vom afla din nou că ascunși în spatele acestor acte de vandalism și violență pândesc cei care speră să profite de pe urma dizolvării ordinii sociale, pentru a construi o lume fără libertate: Solve et Coagula, după cum învață adagiul masonic.

Deși poate părea deconcertant, taberele opuse pe care le-am descris se regăsesc și în cercurile religioase. Există păstori credincioși care au grijă de turma lui Hristos, dar există și necredincioși mercenari care încearcă să împrăștie turma și să predea oile pentru a fi devorate de lupii cei îngrozitori. Nu este surprinzător faptul că acești mercenari sunt aliați ai fiilor întunericului și îi urăsc pe fiii luminii: la fel cum există un deep state (stat subteran), există și o deep church (biserică subterană), care își trădează îndatoririle și se îndepărtează de angajamentele sale adevărate în fața lui Dumnezeu. Astfel, Vrăjmașul Invizibil, cu care se luptă conducătorii buni în chestiunile publice, este combătut și de păstorii cei buni din sfera ecleziastică. Este o bătălie spirituală, despre care am vorbit în Apelul meu care a fost publicat la data de 8 mai.

Pentru prima dată, Statele Unite au în dvs. un Președinte care apără cu curaj dreptul la viață, care nu se rușinează să denunțe persecuția creștinilor din întreaga lume, care vorbește despre Iisus Hristos și despre dreptul cetățenilor la libertatea religioasă. Participarea dvs. în luna martie la Marșul pentru Viață și, mai recent, proclamarea lunii aprilie ca Lună națională pentru prevenirea abuzului asupra copiilor sunt acțiuni care confirmă de ce parte doriți să luptați. Și îndrăznesc să cred că amândoi suntem de aceeași parte în această luptă, deși folosim arme diferite.

Din acest motiv, cred că atacul la care ați fost supus după vizita pe care ați făcut-o la Altarul Național al Sfântului Ioan Paul al II-lea face parte din narativa orchestrată de mass-media care nu urmărește să lupte împotriva rasismului și să aducă ordine socială, ci să agraveze clivajele; care nu dorește să facă dreptate, ci să legitimeze violența și crima; care nu dorește să slujească adevărul, ci să favorizeze o facțiune politică. Și este deconcertant că există episcopi – precum cei pe care i-am denunțat recent – care, prin cuvintele lor, dovedesc că sunt înregimentați îopusă. Aceștia sunt vasali ai statului profund, globalismului, gândirii aliniate, ai Noii Ordini Mondiale pe care o invocă din ce în ce mai des în numele unei frății universale care nu are nimic creștin în ea, ci evocă idealurile masonice ale celor care vor domina lumea alungându-l pe Dumnezeu din tribunale, din școli, din familii și poate chiar din biserici.

Poporul american este matur și a înțeles în prezent în ce măsură mass-media mainstream nu urmărește să difuzeze adevărul, ci caută să-l reducă la tăcere și să-l denatureze, răspândind minciuna care este utilă stăpânilor acesteia. Cu toate acestea, este important ca cei buni – care sunt majoritatea – să se trezească din slăbiciunea lor și să nu accepte să fie înșelați de o minoritate de oameni necinstiți, cu scopuri monstruoase. Este necesar ca oamenii buni, fiii luminii să fie solidari și să își facă vocea auzită. Ce cale mai eficientă de a face acest lucru, domnule Președinte, decât prin rugăciune, cerând Domnului să vă protejeze pe dvs., să protejeze Statele Unite și întreaga omenire de acest atac enorm al vrăjmașului? Puse față în față cu puterea rugăciunii, înșelătoriile fiilor întunericului se vor prăbuși, comploturile lor vor fi scoase la lumină, trădarea lor va fi arătată public, puterea lor înspăimântătoare va dispărea ca și cum n-ar fi fost, adusă la lumină și expusă drept ceea ce este: o înșelăciune infernală.

Domnule Președinte, rugăciunea mea este întotdeauna îndreptată către iubita națiune americană, unde am avut privilegiul și onoarea de a fi trimis de Papa Benedict al XVI-lea în calitate de Nunțiu Apostolic. În acest ceas dramatic și decisiv pentru întreaga umanitate, mă rog pentru dvs. și, de asemenea, pentru toți cei care sunt alături de dvs. în guvernul Statelor Unite. Am încredere că poporul american stă alături de mine și de dvs. în rugăciune către Dumnezeu cel Atotputernic.

În unitate împotriva Inamicului Invizibil al întregii umanități, vă binecuvântez pe dvs. și pe Prima Doamnă, iubita națiune americană și pe toți bărbații și femeile de bună credință.

+ Carlo Maria Viganò

Arhiepiscopul Titular din Ulpiana

Fost Nunțiu Apostolic în Statele Unite ale Americii




In original: https://s3.amazonaws.com/lifesite/Open_Letter_President_Donald_Trump.pdf

S3.AMAZONAWS.COM

s3.amazonaws.com






Here below is the official English text of the Appeal for the Church and the world and the official list of signatories.

Those who wish to sign the appeal are invited to visit www.veritasliberabitvos.info.




APPEAL

FOR THE CHURCH AND THE WORLD

to Catholics and all people of good will

Veritas liberabit vos.

Jn 8:32

In this time of great crisis, we Pastors of the Catholic Church, by virtue of our mandate, consider it our sacred duty to make an Appeal to our Brothers in the Episcopate, to the Clergy, to Religious, to the holy People of God and to all men and women of good will. This Appeal has also been undersigned by intellectuals, doctors, lawyers, journalists and professionals who agree with its content, and may be undersigned by those who wish to make it their own.

The facts have shown that, under the pretext of the Covid-19 epidemic, the inalienable rights of citizens have in many cases been violated and their fundamental freedoms, including the exercise of freedom of worship, expression and movement, have been disproportionately and unjustifiably restricted. Public health must not, and cannot, become an alibi for infringing on the rights of millions of people around the world, let alone for depriving the civil authority of its duty to act wisely for the common good. This is particularly true as growing doubts emerge from several quarters about the actual contagiousness, danger and resistance of the virus. Many authoritative voices in the world of science and medicine confirm that the media’s alarmism about Covid-19 appears to be absolutely unjustified.

We have reason to believe, on the basis of official data on the incidence of the epidemic as related to the number of deaths, that there are powers interested in creating panic among the world’s population with the sole aim of permanently imposing unacceptable forms of restriction on freedoms, of controlling people and of tracking their movements. The imposition of these illiberal measures is a disturbing prelude to the realization of a world government beyond all control.

We also believe that in some situations the containment measures that were adopted, including the closure of shops and businesses, have precipitated a crisis that has brought down entire sectors of the economy. This encourages interference by foreign powers and has serious social and political repercussions. Those with governmental responsibility must stop these forms of social engineering, by taking measures to protect their citizens whom they represent, and in whose interests they have a serious obligation to act. Likewise, let them help the family, the cell of society, by not unreasonably penalizing the weak and elderly, forcing them into a painful separation from their loved ones. The criminalization of personal and social relationships must likewise be judged as an unacceptable part of the plan of those who advocate isolating individuals in order to better manipulate and control them.

We ask the scientific community to be vigilant, so that cures for Covid-19 are offered in honesty for the common good. Every effort must be made to ensure that shady business interests do not influence the choices made by government leaders and international bodies. It is unreasonable to penalize those remedies that have proved to be effective, and are often inexpensive, just because one wishes to give priority to treatments or vaccines that are not as good, but which guarantee pharmaceutical companies far greater profits, and exacerbate public health expenditures. Let us also remember, as Pastors, that for Catholics it is morally unacceptable to develop or use vaccines derived from material from aborted fetuses.

We also ask government leaders to ensure that forms of control over people, whether through tracking systems or any other form of location-finding, are rigorously avoided. The fight against Covid-19, however serious, must not be the pretext for supporting the hidden intentions of supranational bodies that have very strong commercial and political interests in this plan. In particular, citizens must be given the opportunity to refuse these restrictions on personal freedom, without any penalty whatsoever being imposed on those who do not wish to use vaccines, contact tracking or any other similar tool. Let us also consider the blatant contradiction of those who pursue policies of drastic population control and at the same time present themselves as the savior of humanity, without any political or social legitimacy. Finally, the political responsibility of those who represent the people can in no way be left to “experts” who can indeed claim a kind of immunity from prosecution, which is disturbing to say the least.

We strongly urge those in the media to commit themselves to providing accurate information and not penalizing dissent by resorting to forms of censorship, as is happening widely on social media, in the press and on television. Providing accurate information requires that room be given to voices that are not aligned with a single way of thinking. This allows citizens to consciously assess the facts, without being heavily influenced by partisan interventions. A democratic and honest debate is the best antidote to the risk of imposing subtle forms of dictatorship, presumably worse than those our society has seen rise and fall in the recent past.

Finally, as Pastors responsible for the flock of Christ, let us remember that the Church firmly asserts her autonomy to govern, worship, and teach. This autonomy and freedom are an innate right that Our Lord Jesus Christ has given her for the pursuit of her proper ends. For this reason, as Pastors we firmly assert the right to decide autonomously on the celebration of Mass and the Sacraments, just as we claim absolute autonomy in matters falling within our immediate jurisdiction, such as liturgical norms and ways of administering Communion and the Sacraments. The State has no right to interfere, for any reason whatsoever, in the sovereignty of the Church. Ecclesiastical authorities have never refused to collaborate with the State, but such collaboration does not authorize civil authorities to impose any sort of ban or restriction on public worship or the exercise of priestly ministry. The rights of God and of the faithful are the supreme law of the Church, which she neither intends to, nor can, abdicate. We ask that restrictions on the celebration of public ceremonies be removed.

We should like to invite all people of good will not to shirk their duty to cooperate for the common good, each according to his or her own state and possibilities and in a spirit of fraternal charity. The Church desires such cooperation, but this cannot disregard either a respect for natural law or a guarantee of individual freedoms. The civil duties to which citizens are bound imply the State’s recognition of their rights.

We are all called to assess the current situation in a way consistent with the teaching of the Gospel. This means taking a stand: either with Christ or against Christ. Let us not be intimidated or frightened by those who would have us believe that we are a minority: Good is much more widespread and powerful than the world would have us believe. We are fighting against an invisible enemy that seeks to divide citizens, to separate children from their parents, grandchildren from their grandparents, the faithful from their pastors, students from teachers, and customers from vendors. Let us not allow centuries of Christian civilization to be erased under the pretext of a virus, and an odious technological tyranny to be established, in which nameless and faceless people can decide the fate of the world by confining us to a virtual reality. If this is the plan to which the powers of this earth intend to make us yield, know that Jesus Christ, King and Lord of History, has promised that “the gates of Hell shall not prevail” (Mt 16:18).

Let us entrust government leaders and all those who rule over the fate of nations to Almighty God, that He may enlighten and guide them in this time of great crisis. May they remember that, just as the Lord will judge us Pastors for the flock which he has entrusted to us, so will He also judge government leaders for the peoples whom they have the duty to defend and govern.

With faith, let us beseech the Lord to protect the Church and the world. May the Blessed Virgin, Help of Christians, crush the head of the ancient Serpent and defeat the plans of the children of darkness.

8 May 2020

Our Lady of the Rosary of Pompeii



LIST OF SIGNATORIES TO THE APPEAL

PRELATES

Mgr. Carlo Maria Viganò, Archbishop, Apostolic Nuncio

Cdl Joseph Zen Ze-kiun, Bishop emeritus of Hong Kong

Cdl Janis Pujats, Archbishop emeritus of Riga

Cdl Gerhard Ludwig Mueller, Prefect emeritus of Congregation of the Doctrine of the Faith

Mgr Luigi Negri, Archbishop emeritus of Ferrara-Comacchio

Mgr Joseph Strickland, Bishop of Tyler, Texas

Mgr Thomas Peta, Metropolitan Archbishop of Astana

Mgr Athanasius Schneider, Auxiliary Bishop of Astana

Mgr Jan Pawel Lenga, Archbishop emeritus of Karaganda

Mgr Rene Henry Gracida, Bishop emeritus of Corpus Christi

Mgr Andreas Laun, Auxiliary Bishop of Salzburg

Mgr Robert Muetsaerts, Auxiliary Bishop of Den Bosch

Father Serafino Lanzetta, theologian

Father Alfredo Maria Morselli, theologian

Father Curzio Nitoglia, theologian

Father Guy Pagès

Father Frank Unterhalt, Communio Veritatis

Father Albert Engelmann, editor-in-chief Der Dreizehnte

Father José Arantes de Andrade, Archdiocese of Braga

Journalists, editors, writers

Dr Aldo Maria Valli, journalistDr Magdi Cristiano Allam, writer

Dr Giulio Meotti, journalist

Dr Marco Tosatti, journalist

Claudio Messora, director Byoblu.com

Dr Robert Moynihan, writer, journalist

Dr Cesare Sacchetti, journalist

Prof. Giorgio Nicolini, director of Tele Maria

Michael J. Matt, editor The Remnant

John-Henry Westen, co-founder, editor-in-chief LifeSiteNews.com

Vittoria Alliata di Villafranca, journalist and writer

Maria Guarini, editor

Prof. Francesco Lamendola

António Carlos de Azeredo, editor

José Narciso Pinto Soares, editorial counselor

Massimo Rodolfi, writer and editor Draco Edizioni

Riccardo Zenobi, writer

Danilo Quinto, writer

Jeanne Smits, journalist

Olivier Figueras, journalist

Pascal Bernardin, writer

Doctors, immunologists, virologists, researchers

Dr Stefano Montanari, scientific director Nanodiagnostics laboratory, Modena

Dr Antonietta Gatti, research manager, Nanodiagnostics laboratory, Modena

Prof. Alessandro Meluzzi, psychiatrist

Dr Anna Rita Iannetti, doctor, PNEI and biointegrated medicine

Dr. Mariano Amici, surgeon

Dr Rosa Maria Roccaforte, cardiologist

Dr Silvana De Mari, doctor

Dr Maria Grazia Sordi, psychologist

Dr Roberto Marrocchesi, nutritionist

Dr Mario Sinisi

Lawyers

Lawyer Robert Francis Kennedy Jr

Dr Angelo Giorgianni, judge

João Freire de Andrade, jurist

Lawyer Francesco Fontana

Lawyer Luigi Valenzise

Lawyer Fabio Candalino

Lawyer Claudio Ademollo

Lawyer Luca Di Fazio

Lawyer Massimo Meridio

Dr Lawyer Gianni T. Battisti

Lawyer Piero Peracchio

Lawyer Paola Bragazzi

Lawyer Luís Freire de Andrade

Lawyer Heitor A. Buchaul

Lawyer Maître André Bonnet

LAwyaer Massimo Ronchi

Lectors, teachers and professionals

Hon. Prof. Vittorio Sgarbi, art critic, essayist

Serge Abad-Gallardo, architect DPLG and writer

Prof. Matteo D’Amico

Prof.ssa Mafalda Miranda Barbosa, Coimbra University

Prof. Francesca Maimone

Prof. Martino Mora, philosopher

Prof. Massimo Viglione, historian and essayist

Prof. Elisabetta Sala, teacher and writer

Dr Ing. Alessandro Peracchio

Dr Luca Scantamburlo

Prof. Rosa Maria Bellarmino

Steven Mosher, president Population Research Institute

Prof. Emeterio Ferrés Arrospide, Coimbra University

Prof. Ibsen Noronha, Coimbra University

Prof. ing. Amadeu Teixeira Fernandes, Georgetown University

Dr José Filipe Sepúlveda da Fonseca

Dr Alfonso Martone,

Dr Luís Ferrand d’Almeida, traduttore

Dr Fabrizio Giudici

Dr Antonio Marcantonio

Ing. Roberto Imparato

Guillaume Bernard, legal historian

Dr Philippe Pichot Bravard, legal historian

Reynald Secher, historian

Olivier Valette, writer

Jean-Pierre Maugendre, Rennaissance Catholique

Diogo de Campos, translator

Emeterio Ferrés Arrospide

Associations

Ora et Labora in Difesa della Vita Association – President Giorgio Celsi

Liberté politique Association – President François Billot de Lochner

Atman Association – President Manuela Baccin

Riprendiamoci Il Pianeta Association – President Magda Piacentini

Movimento 3V – Vaccini Vogliamo Verità – Secretary Luca Teodori

Libera Scelta Association – President Alessandra Bocchi

Iustitia in Veritate Association- Directors

Una Vox Association – President Calogero Cammarata

Comitato Famiglia e Vita – President Franco Rebecchi

Confederazione dei Triarii

AURET, Autismo, Ricerca e Terapie – President Lawyer Roberto Mastalia

Vita al Microscopio Association – President Nino Ferri

Texas Right to Life – Jim Graham

Cleveland Right to Life – Molly Smith https://remnantnewspaper.com/web/index.php/articles/item/4881-worse-than-death-a-pandemic-warning-from-cardinals-sarah-mueller-zen-abp-vigano