21.2.20

Despre conservatorism: Viktor Orban si Chris DeMuth



Discutie 6 februarie 2020, transcrierea dupa Youtube

DeMuth: Prim-ministru Orbán, să ne întoarcem până în 1989. La această conferință avem o premisă că mișcarea de conservatorism național de astăzi este o evoluție directă din 1989, dar multe lucruri s-au schimbat. La ce te gândești când te gândești la munca ta curentă și la experiențele tale din 1989, de câte ori ai petrecut cu oricare dintre cei trei protagoniști ai noștri [Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, Thatcher]?

 

Orbán: Am un răspuns la prima întrebare [despre…] transformarea teritoriului estic al Europei și, ulterior,. Dar mai întâi o reacție la numele pe care le-ai menționat. Una dintre primele mele confruntări cu politica occidentală s-a întâmplat când am vizitat-o pe Margaret Thatcher în 1999, ca prim-ministru. Știți, eu eram la acel moment deja prim-ministru, ales în 1998 pentru prima dată și am vizitat-o pe Margaret Thatcher care nu era în funcție. Dar am fost la Londra și m-am gândit [...] ca un semn de respect, aș dori să o văd. Și am bătut la ușa ei [la] apartamentul său privat și ea s-a deschis și mi-a spus: nu sunt total de acord cu tine. Și am spus: bună dimineața! Și în cele din urmă a devenit clar [de ce]: motivul a fost că m-am opus acțiunii NATO pentru a lansa acțiuni militare de pe teritoriul Ungariei împotriva Iugoslaviei, pentru a deschide o linie de frontieră la granița de sud a Ungariei - deoarece asta a dus Ungaria într-un război. Și asta nu a fost bine pentru soldații britanici, care au servit în partea de sud a Iugoslaviei. Așadar, a fost un interes clar britanic de a nu fi total de acord cu mine. Asta a fost întâlnirea mea cu ea.
Și Ronald Reagan pe care tocmai l-ați menționat: știți, generația mea din Ungaria, l-am considerat pe Ronald Reagan drept eliberatorul vieții noastre personale. Fără Ronald Reagan nu ar fi existat nicio șansă să-i împingă pe ruși, Uniunea Sovietică, din Europa Centrală și să scape de comunism. Acest lucru este clar. Și în loc să aibă un argument complicat, o frază a lui Ronald Reagan a schimbat lumea. Propoziția a fost (conform poveștilor sau legendelor): când și-a invitat consilierii pe probleme geostrategice, a spus: ne-am schimbat strategia și avem o nouă strategie. Întrebarea a fost: ce este asta? Și el a răspuns: câștigăm, ei pierd.

 

Acela [a fost] un moment foarte important, deoarece până în acel moment conceptul Occidentului era să păstreze echilibrul cu comuniștii și Uniunea Sovietică, ceea ce înseamnă că ținta nu era să câștige, ci doar să coexiste pașnic. Și el s-a schimbat și a spus că vom câștiga, ceea ce a însemnat că națiunile captive, așa cum am fost noi, ar putea deveni libere din nou. Deci, admirație față de el!

 

Și Ioan Paul [II] [...] L-am întâlnit de mai multe ori, ceea ce nu este un lucru ușor. Este destul de complicat pentru că sunt un calvinist. Iar relația calvinist-catolică din istoria Ungariei este destul de complicată. Dar niciodată nu l-am considerat pe Sfântul Părinte ca lider catolic al Vaticanului. L-am considerat întotdeauna cel mai mare apărător al țărilor din Europa Centrală de pe scena mondială, indiferent de contextul său religios.

Și am o poveste scurtă. [... Am pierdut] alegerile în 2002 după patru ani de guvernare. Iar după înfrângere am fost decorat de […] Sfântul Părinte, care mi-a trimis o medalie, care este cea mai înaltă decorație. Și din câte îmi amintesc, niciun calvin nu a mai primit-o de atunci. Și mesajul a fost că l-ați obținut nu pentru ceea ce ați făcut până acum, ci pentru ceea ce veți face. Deci, știți, chiar dacă [Papa Ioan Paul al II-lea] nu mai este cu noi, am încă o relație personală cu el - chiar și astăzi.

 

În 1990. În 1990 - doar pentru a ajuta să înțelegem ce naiba fac în politică: partidul nostru a fost înființat în 1988, cu doi ani înainte de distrugerea regimului comunist - eram tineri intelectuali, studenți, tineri profesori, cercetători în diverse instituții, […] jucători de fotbal, semi-profesioniști, ca mine. Deci am avut slujbe foarte normale. Nu am vrut să devenim politicieni. Aceasta nu a fost ambiția. Dar în 1988 ne-am dat seama că ceva se va întâmpla în curând, iar structura Uniunii Sovietice [nu] a fost suficient de puternică pentru a supraviețui, regimul comunist [a fost] foarte instabil, așa că [a fost] momentul potrivit pentru a face ceva.

Și în 1988 am creat o mișcare politică cu o limită de vârstă. Limita de vârstă era de 35 de ani. Nimeni care nu avea vârsta de peste 35 de ani nu avea voie să se alăture partidului, deoarece am instituit un partid radical anticomunist. Și ne-am gândit că nu putem [avea] niciun consens și cooperare cu regimul comunist. Am fost [anticomunisti radicali, dar generația mai veche, datorită naturii vieții, [a avut tendința] de a face unele compromisuri asupra gândirii comuniste și a politicii comuniste. Prin urmare, am avut această limită de vârstă - ulterior eliminată din motive evidente. Dar știi, atitudinea noastră a fost întotdeauna puternic anticomunistă. Nu a fost doar anticomunist în ceea ce privește independența națională față de Uniunea Sovietică; nu a fost doar anticomunist, pro-libertate, libertate [...], ci a fost un anticomunism radical împotriva modului de a gândi comunist, modul de gândire marxist - ceea ce continuă să știți. Profesorii liberali și politicienii argumentează folosind cuvinte diferite; dar însemnând același lucru, […] așa cum vorbesc marxiștii. Acesta este motivul pentru care simțim că suntem în continuare aceiași politicieni radicali anticomunisti ca și când eram acum 30 de ani, luptând aceeași bătălie. Acesta este ideea. În acest sens, 1990 are […] relevanță în [politicile] noastre chiar și astăzi.

Nu uitați că politica aici pare probabil o activitate intelectuală. Nu înțelegeți greșit; nu este cazul. [… Voi] sunteți gânditori, dar suntem făcători. Politica înseamnă luarea de decizii, câștigarea și păstrarea încrederii națiunii, obținerea puterii și păstrarea puterii. Dacă nu sunteți suficient de priceput pentru a păstra puterea, cum veți lua decizii care sunt în favoarea națiunii dvs.? [… Este un obiectiv natural al tuturor politicienilor de a obține majoritatea și de a forma un guvern și de a face ceva. Dar dacă nu pot spune ce cred ei, nu o vor spune niciodată. Este atât de simplu.

 

În Ungaria am avut norocul în 2010 să obținem o majoritate de două treimi, având un fundal al mișcării de rezistență anticomunistă, ceea ce rezultă [dintr-o] înclinație naturală de a spune ce gândim, deci ambele elemente [se întâlnesc ...]. este politica maghiară acum […].

 

Nu mi-ar plăcea să educ pe nimeni, deoarece circumstanțele sunt atât de diferite în toate țările. Dar prima condiție pentru a avea succes în politică este [vitejia]. Valoritatea de a asuma […] riscuri. Dacă nu vă ridicați în picioare și nu spuneți ce credeți, oricare ar fi consecințele, nu veți fi niciodată lider și nu veți avea niciodată un mare partid.

[Dar ...] uită-te la PPE. Facem parte din familia PPE. Ce se întâmplă în PPE - suntem suspendați acum, pentru că suntem „oaia neagră” a comunității - [este că] PPE ar dori să facă parte din structura de putere a Uniunii Europene prin orice mijloace. Și dacă prețul este acela de a renunța la anumite valori pentru a face un compromis cu stânga, o fac. Și atunci ne pierdem identitatea pas cu pas. Am devenit o familie politică centristă și apoi liberală și orientată spre stânga. Procesul este [în desfășurare]. Dacă nu ne ridicăm în picioare și spunem: băieți, ne pierdem valorile, ne pierdem profilul, nu știm cine suntem și persoanele care sunt alegătorii noștri nu pot să ne identifice pe [ bază] a valorilor, ce naiba facem? Care este sensul de a fi în politică și de a fi politicieni?

 

Dacă nu spunem asta uneori, […] te vei îndrepta întotdeauna către direcția de stânga, liberală, deoarece mass-media, presiunea, universitățile, viața intelectuală te vor împinge să renunți la tot mai multe elemente din originalul tău ideologie sau principiile și valorile dvs. originale. Și așa suferă conservatorii în Europa acum. Asta este situatia. Încerc să administrez o contrarevoluție, dar am foarte puțini candidați până acum; dar sperăm că se va întâmpla.
Ai reușit să-ți spui mintea, fă ce vrei să faci, pentru că ești șeful unui partid foarte mare. Au avut nevoie de 30 de ani pentru ca acest lucru să apară, astfel încât s-a făcut multă muncă și puteți lua credite doar pentru a fi în această poziție în care se află omologii dvs. din alte țări. Dar ar putea fi ceva despre instituțiile maghiare, cultura politică care v-a fost de ajutor?

 

Da. O.K. Am petrecut 16 ani în opoziție și 14 ani în guvern ca prim-ministru. Deci, cunosc meseria din ambele direcții. Și am o bază pentru a face o comparație a culturii politice maghiare cu altele. Maghiarii sunt foarte complicati, foarte speciali. Te afli într-o situație lipsită de speranță să o înțelegi, dar probabil o poți aborda cumva, deoarece este o națiune fără rude în Uniunea Europeană. Când primii miniștri ai Uniunii Europene se întâlnesc în mod regulat, sunt singurul prim-ministru care nu înțelege limbile nimănui altcineva. Majoritatea prim-miniștrilor înțeleg limba cel puțin a altor două țări; dar eu sunt singurul care este singur întotdeauna pentru că noi maghiarii am ajuns aici într-un mod [miraculos]. Suntem o națiune de est care s-a mutat în Occident și a supraviețuit acum 1.000 de ani.

[T] găină, în 2015, guvernele liberale au eșuat a doua oară, [… în ceea ce privește] criza migrației. Iar guvernele liberale nu au reușit să-și protejeze propriii cetățeni; nu au reușit să-și protejeze propriile frontiere și securitatea propriilor cetățeni; și [nu au reușit] să oprească migrația ilegală. Deci înseamnă că guvernele liberale au eșuat. Iar baza principală pentru guvernele liberale a fost democrația liberală. În acest sens, democrația liberală sa încheiat. Avem nevoie de ceva nou. Îl putem numi iliberal; îl putem numi post-liberal; îl poți numi creștin democratic, orice. Dar avem nevoie de ceva nou, pentru că pe această bază nu putem oferi o bună guvernare oamenilor.

 

Nu uitați că democrația înseamnă două lucruri. În primul rând, pentru a oferi o șansă de participare cetățenilor și, în al doilea rând, o bună guvernare. Democrația nu are sens fără o bună guvernare. [… Este evident că, pe bază liberală, nu putem oferi o bună guvernare oamenilor. Deci, am [dezvoltat] o nouă teorie și o nouă abordare: aceasta este democrația creștină. Și în loc de libertatea liberală folosim libertatea creștină, așa că avem o formulare [a] modului în care descriem sistemul pe care l-am construit. Este foarte unic. Nimeni nu-i place în afara Ungariei. Presa liberală ne atacă mereu, făcând glume [despre] noi. Dar funcționează. Și oamenii îl votează iar și iar și iar.

Cred că atunci când vorbesc despre succesul Ungariei, cu siguranță sunt puțin părtinitoare; dar trebuie să menționez că toate celelalte țări din jurul nostru au un mare succes. Slovacii se descurcă bine; cehii excelent; polonezii sunt mai puternici ca niciodată; Croații se prind; sârbii [încearcă] să intre în Uniunea Europeană; deci ceea ce reprezintă aici nu este doar o poveste de succes a unei țări, ci o poveste de succes a unei regiuni. Și peste tot în această regiune guvernele se bazează pe suveranitatea națională. Sunt toți conservatorii naționali, indiferent de familie de partid din care fac parte la Bruxelles, […] dacă analizați baza principală a politicii lor, sunt toate guvernele conservatoare naționale. Și asta este legat de succesul lor.

 

Puteți avea mari speranțe și așteptări că renovarea - și un nou actual [...] conservatorism național - ar putea veni din Europa Centrală. Dacă doriți să scrieți despre povești interesante și povești de succes, nu doar lucrări critice despre liberali, veniți în Europa centrală și încercați să traduceți și să înțelegeți ce se întâmplă în multe țări [aici].

 

[...]

Criza imigrației din 2015 a jucat un rol major în ascensiunea mișcărilor și partidelor conservatoare din întreaga Europă. Ați avut mai multe succese în stabilizarea situației. Este o problemă rezolvată, [una] nu trebuie să ne facem griji pentru [și] puteți apela la alte lucruri? Sau există probleme suplimentare pentru Ungaria sau pentru Europa sau în general?

 

În primul rând, doar ca o descriere. În Ungaria avem migranți musulmani care se ridică la zero. Deci, nu avem niciunul. Situația maghiară este total diferită de cea a țărilor occidentale și a celor din sud. Matematica pură este să înțelegem unde se vor dezvolta […] țările occidentale în ceea ce privește demografia și [componența] societăților lor. Matematica este un lucru foarte sever. Este evident că vor crea, se vor dezvolta sau vor evolua, o societate care va fi o compoziție a unei mari comunități musulmane în creștere și a unei comunități creștine care este în scădere. Așa vor arăta […] țările occidentale, indiferent dacă ne place sau nu Nu este o dorință; nu este o critică; este o descriere […] a ceea ce se întâmplă - nu doar din cauza crizei migrației [din] 2015, ci din cauza celor 30 de ani precedenți […] și din cauza performanțelor slabe ale familiilor, în ceea ce privește reproducerea națiunilor lor în multe țări.


15.1.20

RADU PORTOCALA: REGIONALIZAREA SI FEDERALIZAREA ROMÂNIEI SE REGASESC ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE





Atat in textul memorandumului cat si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sunt promotorii ei de azi.

Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii»  in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»
1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa Centrala si Orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gandirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepand cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rand, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamantului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frana in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine».
2- Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cat se poate de virulente in legatura cu acest subiect.
3-Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gandire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atat de diferite si emisa de surse atat de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de-a lungul si de-a latul continentului. Nu mai ramanea decat sa fie lansat principiul contopirii intr-o cat mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Cativa ani mai tarziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. (...) Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atat de stramta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii».
4 - Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamana trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tarziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni Europene (sic!) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii Europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic!). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani (...) in gandirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper».
5- Iar Hitler declara ca «germanii (...) trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa».
6- Incepand cu anii 90, Guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea Europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial. «Aceasta staruinta a Germaniei, de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor. Examinand-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sunt tratate la varful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS».
7-O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atat de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dand dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stanga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost reutilizata in 1962, de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietei Comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tarziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfarsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa Regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin Constructia Europeana).
8-Asadar, atat fenomenul regionalizarii, cat si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducandu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuand temeinica traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat conducerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecand de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana, desi este pur germana, Uniunea Federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sunt de inspiratie germana, iar Ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avand drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «Euroregiunea Prutul Superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «Euroregiunea Dunarea de Jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiunilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este  depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa».
9- Rolul politic, istoric al frontierei se sfarseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cand propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de                  intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incat identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta Autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta Autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavarseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.
10-Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decat doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din Kosovo.
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnalat existenta «Centrului European pentru Problemele Minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de Guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decat o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Suntem Germania, predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari (fostul bloc socialist) in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»
12 - Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboaie mondiale va fi dobandit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl, la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gandirea italiana si germana din anii 30 si 40.Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decat o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decat o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pana acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atat mai mult, cu cat o parte considerabila a clasei politice internationale, preluand fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspandit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunerea Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfarsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta Autonomiei Regionale. Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamantul Secuiesc si in Transilvania. Sunt multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. (...) Nu exista alta alternativa decat autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. (...) Ma bucura nespus de mult ca sunt si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. (...) Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si cativa dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La randul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugand ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene.
13-Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei etc.).
14 - Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale Constitutiei Europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca, daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: Constitutia Europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decat faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparand. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intamplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoasterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamant a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intampla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa se mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi  insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n ci a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adancile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramana intreaga.


Radu PORTOCALA
Note:
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture ; Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online






Mircea Dogaru abordeaza aceasta problematica din perspectiva momentului


Wolfgang Streeck arata dinamica dintre State mici/faramitate -- Democratie -- Capitalism