27.6.19

Imperialismul Memoriei la stânga occidentala -- pe cazul lui Karnoouh

Incidentul născut de sențintele stupide dar autocrate aduse de simpaticul Claude Karnoouh la Atelier Grupul Prospectiv cere un epilog, personajul nefiind un simplu troll de duzina. 

1. Faptele. Altercații au fost provocate de dl. Karnooh, prin două sentințe, la fel de plate si lipsite de sens în sine, pe cât de violente în esență și arogante în formă. El ne spune două lucruri:
a) "Voi trebuia să lăsați Basarabia" -- și b) Voi trebuia sa faceți ca Mannerheim, care a refuzat să livreze evrei lui Hitler.

In mod evident nici una din aceste platitudini rostite cu alură dictatorială de către omul care știe către gloata care nu știe nu merită în fond discutate, căci bătaia este alta. Dar recunosc spășit că pe moment m-am înfuriat, adică am reacționat cum prevedea misionarul. Mai întâi la prostia aroganței: adică tu Flavius, și tu Smaranda, și tu Preda și tu Draghi, și toți care ne cunoaștem aici,  am greșit proști fiind și acum trebuia să suportăm corecția din aroganța stângii oarbe. Oare? Eu știu din copilărie că trecerea Nistrului a fost discutată inflăcărat, Maniu și majoritatea parlamentară s-au împotrivit -- deci a vorbi de ”voi” acolo unde țara era puternic divizată în jurul acestei teme, nu este doar aroganță este cumva și limitare intelectuală cam dogmatică. Și asta se poate trece cu vederea, dar ceea ce eu nu iert este rasismul rece: căci este imposibil ca acest rafinat martor al locurilor să fi zădărnicit prin România timp de 30 de ani și să nu fi înțeles motivul elementar, pe care în final l-a acceptat și Maniu, care făcea oprirea la Nistru, oricât de conformă era ea cu interesele principiale ale României, de neconceput. Nu atât faptul, evident și mult comentat, că având nemții în țară nu prea era de înțeles cum să li se spună ”Drum bun, noi ne-am îndeplinit țelurile, războiul vostru nu este al nostru” Desigur, Karnoouh, Voi nu, dar Noi da, toți știm că așa era! Dar unii, inconștienții sau mitomanii târzii, se opresc aici. Ce era evident, chiar admițând că s-ar fi putut ca România să iasă din război -- o aberație realistic vorbind, dar o admitem ca ipoteză. România avea cele mai mari rezerve de petrol, râvnite de Ruși și de Nemți. Cam cât iși închipuie dl Karnoouh că ar fi durat până ajungeau să lupte pe teritoriul țării noastre pentru petrolul nostru? O lună? Șase luni? Și ce devenea populația civilă când ar fi început războiul în țară? Se vede că dragostea lui Karnoouh pentru țăranul român se oprește la scenariile lui preferate. Când se ajunge la aceste scenarii, i se cam fâlfâie și îl sacrifică pe sărmanul țăran într-o veselie, de ce să trăiască țăranul român? Asta de fapt ne-a spus Karnoouh, aproape direct: Românii nu au dreptul să se apere, nu merită să trăiască, în război trebuie și merită sacrificați pentru cauza nobilă -- pe care uită să o numească, dar o știm! Această aroganță crudă și indiferentă m-a enervat, și personal nu o voi ierta. Ah, desigur, doar dacă ar exista o revenire, o realizare a afrontului adus -- credem în minuni dar nu trăim așteptând să se producă!

Să mai discutăm și idea cu Mannerheim? Desigur că pietatea te îndeamnă mai întâi la tăcere și reculegere, căci este vorba de vieți de oameni. Când este vorba de victime și crime cunoscute, dureroase -- românul nu este ipocrit precum unii care au rămas doar poleit de civilizați, prima sa reacție este umană, o pietate care este exact cea care îi lipsește unui Karnoouh când vorbește de țăranul român, când este bucovinean sau basarabean! Dar totuși, cum este cu logica asta șchioapă? Ne evocă o discuție fără amenințări sau excese, între Mannerheim și mustăcios, în favoarea a 2-3000 de evrei din Finlanda, discuție al cărei calm subliniază lipsa de prioritate a subiectului pentru dictator, dar el ne-o evocă ca pe un fel de culme a eroismului, desigur inaccesibil pentru niște 'voi', pe care se simte obligat să îi boscorodească, tot el. Și cu ce vrea el să compare această discuție la un pahar? Cu combinația aiuritoare de evenimente din România, cu 800000 de evrei? De la primirea a 100000 de evrei din Galiția fugiți la ocuparea Poloniei, și împotrivirea de facto -- și cu succes -- la planurile lui Himmler de a deporta evreii din Transilvania rămasă, de Sud, până la tristele și neiertabilele evenimente, de la abator, din Transnistria, furia deslănțuită și fără rațiune și măsură, contra multor evrei, după atacurile împotriva armatei în Basarabia, de către doar puțini dintre ei? Cu care exact dintre aceste evenimente vrea el să compare? Nu merită răspuns, căci cred că nici el nu se gândește la ce spune. Nu are noimă, nu are măsură, poți la fel de bine să îl întrebi ”De ce 'voi' nu ați făcut ca Danezii?” - o întrebare la fel de nimerită sau nenimerită.

Problema mea cu acest gen de întrebări este nesinceritatea -- căci doar lipsa de sinceritate poate să îl orbească față de caracterul deplasat, inconstistent și superficial al întrebării: Chiar așa, voi de ce nu ați făcut ca Danezii? Nu asta este însă important -- pe mine mai mult mă îngrijorează faptul că pentru evrei Franța de azi a atins un nivel de antisemitism care pe mulți îi pune pe drumuri iarăși. Și este un antisemitism clar de stânga. Cunoscând aceste lucruri, am dreptul să mă întreb: cum șade dl Karnoouh cu antisemitismul de stânga? Și oare în această indolentă instrumentalizare a trecutului altora, nu vedem o manifestare a unui ușor, dar foarte actual antisemitism voalat în stânga? Mă întreb!
Având în vedere că nici Românii nu au lăsat pe nemți să deporteze evrei,  'lecția' este chiar deplasată. Dacă empatia pentru victime evreiești era cu adevărat motivația dlui Karnoouh, atunci ar fi încercat măcar să fie cât de cât consistent în ce spune, să prezinte critici și sugestii aparent realiste. Nu a încercat, desigur, căci se vede ca scopul era umilirea romînilor, și nu elocvența sau consistența. Umilirea era un efect pe care îl credea scontat -- având în vedere probabil calitatea oamenilor cu care se înconjoară pentru ca să îi întrețină cultul personalității sale pe Dâmbovița. Sau mă rog, discutăm mai jos, probabil că mai există niște motive de altă natura, dincolo de persoana simpaticului heptagenar hexagonal, sau dl. 42. Dar acestea sunt și ele parte a situației.

Dacă astea au fost afronturile aduse tuturor Românilor de 42, modul în care a reacționat la provocarea la discuție a acestor acuze a fost al unui copil năbădăios prins la caise. O simulată ieșire sarcastică: în loc de orice discuție a numitelor afirmații cel puțin discutabile, el răspunde la invitația să își explice altercațiile, prin ”Ciao, mă bucur că te-am dezamăgit”. Se poate și așa, dar atunci răspund la nivelul la care a coborât omul ștacheta. Se vede că prea puțini i-au oferit ce merită, poate chiar ceea ce cere, în astfel de momente. Căci de surpriza își scoase masca: ”un pic de politețe burgheză țărănoiule ți-ar conveni să înveți. Cum se zice la țară pe care apreciez în România, du-te în p. ma-ti. Eu aparțin o familia de rezistenți, nu de pupincuriști ca matale ”.

Adică cel care a salutat uciderea clasei burgheziei, când un burghez îi răspunde la nivelul meritat și în afara protecției formale burgheze, devine nostalgic, foarte nostalgic: vrea politețe burgheză, reținând dreptul de a insulta pentru sine. Și se ascunde în spatele unei familii -- alt instinct burghez -- în loc să încerce să convingă prin propria integritate. Nu poți fi lezat, cel mult distrat, de atâta mojicie și contrast între integritatea visată, și realitatea persoanei, de îndată ce înregistrează o minimă rezistență! În mod evident omul acesta întâmpină prea puțină rezistență în viață.

Dar mai reiese un lucru: eu nu cred că este intelectual, nu cred că știe să discute. Este mai degrabă predicător pe alocuri, dictator alteori. Vorbește în sentințe și se sperie de propria umbră când sentința îi este pusă în discuție. Pusă în discuție, nimic mai mult -- ar avea șansa să convingă în discuție. Dar nu o folosește, ci se retrage cu ceea ce în mintea lui trebuie să treacă drept insultă finală. Pe acest fundal, eu am decis că trebuie lăsat să își distribuie marfa în continuare dacă dorește, acum că știe că s-a înconjurat de prea mulți lingăi care i-au cam perturbat imaginea despre Români. Deci ”je t'emmerde, Karnoouh, et te laisse dire ton amen”.

2. O distorsie cognitivă. Oare de ce repetă 42 niște lozinci plate, care nu rezistă nici unei discuții critice, oricât de superficiale -- dovada că a luat-o la sănătoasa pentru a evita discuția ? Dar mai ales, Karnoouh nefiind singur, ce înseamnă frecvența crescândă a acestor inepții? Înainte de a mă lansa în niște deducții logice din ceea ce poate vedea orcine, vreau să fac clar pentru toată lumea: nu știu, nu am alte surse și informații decât ceea ce vedem cu toții. Cine este 42 ? El vine în România de 30 de ani, combinația lui personală de sinceră afecțiune pentru frumosul civilizației sătești, cu o satisfacție a orgoliului și alte misii necunoscute, sunt treburile sale personale. Ce este însă cert și vizibil: el a venit mai puțin în România de dragul cunoașterii unui popor, deși este antropolog, ci a venit în primul rând să cunoască tagma tocmai a înrobitorilor comuniști ai acestui popor. Este sdruncinătoare asemănarea -- până la un punct avansat -- de mentalitate între el și tagma nomenclaturiștilor privilegiați și autodeclarați ”disidenți”. Și 42 și aceștia, când vorbesc de”Români” nu cunosc altceva decât tocmai categoria de ariviști români comuniști pe care chiar ei i-au creat. Că îl cheamă Patapievici sau Karnooh sau Baconski sau mai Pârțake, el mereu cu creația proprie -- sau mă rog, creația anturajului propriu de referință -- se răfuiește neîncetat, ca un fel de Pigmalion ... patibular, cum spune inteligența purtătorului de cuvânt.

Este un fenomen al cărui gravitate și profunzime ar trebui nu numai să ne supere, nici numai să ne înspăimânte ci să ne și puțin trezească: acești mutanți ai bisericii comuniste a puterii au o atât de puternică deformație cognitivă încât ei chiar nu știu că existăm, acea majoritate trăită de partea celor din temnițe și tăcere. Acea majoritate a cărei moarte fizică a decretat-o credința în care au crescut, pentru ei, se vede bine că sunt cumva invizibili. Pentru ei nu existăm, există doar ceea ce propaganda lor i-a învățat despre ”burghezi, dușmani de clasă și alte sperietori” -- este lucrul de care îmi dau seama din asemenea discuții, care arată clar că pentru unii oameni situația pare încremenită în anii '50, ei vorbesc, nimeni nu are voie să replice! 

După ce generația precedentă și-a propus să elimine fizic toate elitele potențiale ale țării -- care, fie și prin antagonism, le ofereau o orientare -- patibulații noștri între care prin oarecare mimetism se numără cumva și 42 -- s-au desvoltat având ca unică reprezentare a unei ”elite” românești (și nu numai) tocmai deșeurile sociale promovate programatic de înaintașii lor. Toată scârțiala lor infernal-moralizatoare este de fapt o luptă cu nedorința propriului rahat să devină bici, cu continua confruntare nu cu România, ci cu produsele cu care au vrut să înlocuiască elite cât de cât reale. Ei când urăsc România, urăsc de fapt nerealizarea visleor lor, urăsc progenitura omului nou pe care o au în față. Și lașitatea de a recunoaște că acele diformități urât descrise, în măsura în care există, au foarte puțin în comun cu continuitatea unui popor vechi, și totul cu oroarea însămânțată de ei.  Asta sunt ei.

Karnoouh a venit ca un fel de Ahile, îmbrăcat în pașaportul său francez, și a găsit ceva țărani -- atemporalul încântă pe drept cuvânt -- dar misia lui principală era să se confrunte și să discute cu tovărășii, ei erau reperul. Alți români pentru mintea lui inrolată nu prea existau, sau intrau în categorii etichetate. Nu a cunoscut, le minable. Și la fel ca și nomenclaturiștii protejați de rețeaua lor de nomenclatură, și acest Ahile s-a trezit erou când în 1982 a supărat pe Pigmalion, care l-a trimis la originile ... comode din Franța. Chiar crede că el, cel protejat de pașaport, a fost vertical, nu cei care trăiseră în închisori, sau la marginea represiei necontenite.

Cognitive distorsion. Îmi permit să întrerup puțin discuția cu o anecdotă pe care am avut bucuria să o aflu dela F. Dürenmatt într-o lungă seară de revelații personale în jurul temei comunismului occidental. Se face că în 1953, la Strassbourg a avut loc o conferință literară. Seara Sartre și cu Camus, Dürenmatt și cu Frisch au băut puțin împreună (în mod corect, burghez, cum ar spune simpaticul Karnoouh) și cei din urmă îl așteaptă în ascensor pe cel dintâi, care a dispărut pentru un moment. Când reapare, pornesc liftul, și teoreticianul stângii franceze scoate cu un gest teatral patru păhărele pline de un lichid străveziu, pe care le ținuse până atunci ascunse sub haină. ”Să cinstim împreună, vodcă pentru prietenii mei comuniști”. Discuția normală a avut loc, căci Dürenmatt și cu Frisch, talpă elvețiană, nu circulau în spații imaginare, deci împlinitul fiu de pastor întreabă ”dar de ce te ascunzi, le-ai cumpărat doar de la bar, nu este nimic nepermis, să bei vodcă?!” -- ”Cum, nu înțelegeți, semnificația simbolică, noi, comuniști, întâlniți aici blah blah?”. Eu cred că pe undeva și Karnoouh a mușcat din aceeași plantă otrăvită și nu mai vede bine în jur. Și doar argumentul Kantian îl poate readuce la a realiza ca Românii ar putea să existe, de vreme ce pot să îi trosnească o replică directă și pe merit, care în nici un caz nu poate fi confundată cu o lingușire. Deci la nivel personal, cam asta pare să fie situația: el și-a făcut curte între singurii români pe care îi poate percepe, și ăștia în mod evident l-au tolerat lingușitor. Nimic interesant.

În afara faptului, desigur, că în bun cunoscător al structurilor capitalismului prădalnic -- sau canibalic cum spune noul Gorbaciov numit John Perkins -- Karnoouh are dese ori intervenții foarte bine venite și articulate împotriva aplecaților sistemici din România. Intervenții pentru care întotdeauna l-am îndrăgit, și îl voi mai îndrăgi, indiferent de partea de limitări destul de grave pe care a revelat-o.

3. Semnificatia? Dincolo de personal însă, două lucruri sar în ochi. Primul este faptul că cele două diversiuni ale lui Karnoouh sunt nu numai la nivelul de primitivitate și lipsă de discernământ proprii mai degrabă războaielor de îndoctrinare în masă -- ele au caracterul straniu de a câștiga în frecvență în ultima vreme. Văd mai des chiar pseudo-români (sau români insămânțați cu dogme străine, ca să fiu explicit) care argumentează la modul ”Rușii ne-au ocupat în 1940 ca retaliere pentru faptul ca noi în 1941 aveam să acceptăm de nevoie pe nemți de aliați”. Desigur, ei omit datele ca să nu fie prea evidentă gogoașa, dar cam asta este logica. Și cu Karnoouh la fel - ”de ce nu v-ati oprit la Nistru?”, de parcă nimeni nu s-a gândit să o facă, doar el. Cât despre Mannerheim, este tot o găselniță recentă, nu știu ce filmuleț ieșit la iveală după 70 de ani, în care generalul taigalei îl liniștește pe mustăcit, că nu este cazul să deporteze pe cei cateva mii de evrei din Finlanda. Foarte frumos, o imagine cum ne-ar place să fi fost peste tot -- dar totuși: de ce il aduci ca exemplu Românilor mai degrabă decât francezilor sau mai știu eu cui? Știm cu toții că realitatea războiului a fost alta!

Ei, nu știu cui prodet această modă, dar modul de intervenție al lui 42 a fost cel al unui soldat de influență și nu de 'telectual cu caracter individual, ce își exprimă chiar o opinie proprie. Soldatul răspândește iarba rea și fuge -- face parte din joc, ca uneori iarba să fie desrădăcinată, alteori să prindă rădăcini nocive pentru obiectul incursiunii. De ce să mai discuți? De aceea a dat să fugă, dar l-a deranjat faptul că fuga a fost sancționată, și orgoliul personal l-a împins să mai dreagă ... cum ați văzut, nu se știe bine ce. Iar eu am ajuns la această concluzie destul de logică, doar după ce m-am enervat de parcă ar fi fost un partener real de discuție.

4. În loc de concluzie: La nivel personal, ramâne cum am spus. ”Karnoouh, moi je t'emmerde, tu peux dire amen”, nu văd motiv să îl îndepărtăm dintre noi, căci uneori spune lucruri foarte bune. La nivel de semnale, cred că este important deopotrivă să răspundem mai des când ni se dă un pumn in burtă, și anume în acelaș mod, singurul percepibil de unii oameni. Dar mai ales, să ne întrebăm puțin ”din ce hăuri scoate Karnoouh tocmai acum aceste platitudini dogmatice? Cine îl trimite și cu ce scop?” Desigur că altceva decât înjurături de bun soldat, nu cred că el va aduce, dar întrebarea trebuie pusă. Chiar așa, a câta oară mai vreți să rescrieți istoria și DE CE?

Pentru mine afronturile produse prin anatema ridicată din senin, și fără convingătoare autoritate morală sau intelectuală, au fost depășite - cine mai are îndoieli poate urmări firul dialogului nerealizat aici: 
http://pefacebook.blogspot.com/2019/06/sabloane-in-loc-de-istorie.html
 După o enervare de câteva ore am început să ințeleg că este altceva la mijloc, dialogul nici nu a avut loc, dar nici nu era intenționat să aibă loc. Nu a fost o expunere a unei idei, ci o distribuție de mine verbale, așteptând reacții care nu au venit. De aceea acest aspect mai parșiv și cam subversiv, de provocare pretinsă fără drept de apel mi se pare mai interesant de remarcat. Asupra acestui aspect am dorit să atrag atenția în primul rând. Aroganțe și provocări nu sunt primele și nu sunt ultimele ... dar ce rost au aceste provocări și noi tentative de rescriere a istoriei?

Preda Mihăilescu

12.6.19

Economia şi contradicţiile sale. Un dialog ireverenţios

CONVORBIRI
Dana Domșodi

În măsura în care orice sistem financiar este în mod endogen instabil, ameninţarea unei noi crize economice se află mereu la orizont. Vremea soluţiilor ortodoxe a trecut, dar noi opţiuni pot fi explorate în zona economiei heterodoxe. De la necesitatea proiectului unei noi Bănci de Dezvoltare Română, aflată în proprietatea statului, până la problemele şi strategiile stângii europene, trecând prin complexităţile sistemului financiar, Cornel Ban face un tur de forţă prin cele mai dezbătute chestiuni de economie politică de la ora actuală. Invitaţia este una de înţelegere în profunzime a economiei şi categoriilor sale şi ireverenţă faţă de economiştii cu diplomă.
Cornel Ban este lector în economie politică internaţională la Copenhagen Business School. A fost Reader în economie politică internaţională la City University of London, asistent universitar la Boston University şi cercetător postdoctoral şi lector la Brown University. Are un doctorat în politologie obţinut la Universitatea Maryland. A deţinut prestigioase poziţii de cercetare şi predare, publicând în serioase reviste de specialitate şi volume colective. Este autorul cărţilor Rulling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016) şi Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Editura Tact, 2014). A colaborat cu reviste precum Foreign Affairs, Institute for New Economic Thinking Blog, Washington Post/Monkey Cage, Boston NPR – Cognoscenti, Ziarul Financiar, ş.a. A fost distins cu numeroase premii precum Book of the Year Award de la British International Political Science Association, International Political Economy Group în 2017, Pratt Career Development Professorship de la Boston University, Outstanding Advisor Award oferit de Brown University în 2010 şi Block Fellowship de la University of Maryland pentru 2004-2005. Este coautor, cercetător şi autor în multiple granturi de cercetare internaţionale.

Cornel Ban
SINTEZA: Alfabetizarea economică – o temă pe care ai deschis-o în ultima ta intervenţie publică din Cluj. Care este miza unui astfel de proiect? Mai mult, nu crezi că asta ar putea descuraja şi mai tare indivizii de la participarea politică? Adică, prevalându-se de lipsa unei cunoaşteri tehnice a domeniului economic, nu există pericolul să se retragă şi mai tare din dezbaterile despre economie şi politică?
Cornel Ban: Nu, şi sunt două motive. Primul motiv este că experienţa istorică, prin care diverse formaţiuni politice de stânga, şi nu numai, de pildă, sindicatele creştin-democrate îşi asumau o infrastructură de educaţie economică pentru membrii lor, au reuşit să genereze o bază socială alfabetizată în ceea ce înseamnă mecanismele reale de funcţionare ale economiei de piaţă şi, deci mobilizată pe teme economice de importanţă sistemică. Până la urmă, această mobilizare ne-a dat în anumite ţări europene nişte forme de capitalism cu faţă mai umană decât înainte. Al doilea motiv este că sugestia pe care o fac eu de respingere a econofobiei vine de la cineva cu o diplomă în filologie engleză şi a doua diplomă în drept. Prima dată când am deschis un manual de economie a fost în America, la doctorat. Unde nu am făcut nici acolo un doctorat în economie, ci în politologie, şi am luat câteva cursuri în economie, nu critică, ci ortodoxă, de la Facultatea de Economie a Universităţii Maryland. Unul dintre lucrurile foarte simple pe care le-am înţeles de acolo, care e şi un sfat pentru un filolog sau antropolog şi care îşi doreşte să se alfabetizeze economic, să devină mai informat şi să spună ceva care să aibă dinţi în raport cu ordinea existentă, este citirea pe adâncime a presei financiare. În mod regulat, cu un dicţionar economic online. Este cel mai prietenos mod de a te alfabetiza şi o investiţie într-un manual bun de economie heterodoxă. Sunt multe disponibile online şi foarte bune, dar care presupun efort rezonabil şi de citit lucruri pe sub mână. Eu însumi, formându-mă astfel (alături de privilegiul de a audia cursuri cu Carmen Reinhart la Economie la Maryland), am ajuns la punctul în care nu am nicio inhibiţie de acest gen, după nişte ani, de a scrie un raport oficial despre Banca Europeană de Investiţii sau despre sectorul financiar nebancar global pe partea tehnică, de pildă. Mulţi din mandarinii economiei (gen Adair Turner, fost supraveghetor-şef al City-ului londonez) petrec mai mult timp cu sociologi, economişti heterodocşi şi politologi decât cu confraţii lor. Un al treilea motiv este acela că fix în inima capitalismului financiar global, o diplomă în umanioare şi ştiinţe sociale este o recomandare foarte bună pentru a lucra în industria financiară, cât şi în cea tehnică. De altfel, marile inovaţii în fintech, în creativitatea pieţelor astea de derivative, dar şi în industria IT, o spune Steve Jobs însuşi, îşi datorează efervescenţa unor absolvenţi de umanioare din departamente americane foarte critice în raport cu capitalismul. Ideea că trebuie să fii economist ca să spui ceva autorizat sau relevant este ridicolă, o formă de protecţie a frontierei disciplinare făcută de economişti (atotputernicul minister german de finanţe nu e format în majoritate din economişti, ci din jurişti).
Aş insista, în acest sens, pe patologiile profesionale ale economiştilor de formaţie ortodoxă, care şi-au setat disciplina într-o direcţie care se aseamănă mai degrabă cu econometria pură, decât cu o analiză sofisticată a realităţii empirice a economiei contemporane (ştiaţi că modelele macroeconomice de dinainte de criza din 2009 nu aveau în ele variabila numită „sector financiar”? Pe bune!). Iar studiile doctorale în economie sunt, tot mai mult, lipsite de valoare reală în analiza economică de care are nevoie un guvern, cu excepţia unor zone mai reflexive ale disciplinei (economiştii de la Banca Angliei sau sucursala Fed-ului din Boston, de pildă). De aceea, una dintre cele mai importante minţi de la Banca Angliei, cu referire specială la Autoritatea de Analiză Monetară şi Statistică a Băncii Angliei, Andy Haldane, este un tip fără doctorat în economie, dar care a înţeles la un nivel extrem de critic (aproape heterodox) şi de biologie evoluţionistă aproape, sursa instabilităţii sistemice a sistemului financiar şi a scris articole în revista Nature despre aşa ceva, nu într-o revistă de economie. Invitaţia mea este de a fi ireverent în raport cu economiştii cu diplomă (care, iată, au creat şi legitimat forme de a înţelege economia ce au dus la dezastrul financiar din 2008), dar cultivând şi forme serioase de autoeducare. Până la urmă, atâta timp cât trăim sub imperativele unei ordini economice complexe din punct de vedere tehnic, a fi cetăţean înseamnă a fi alfabetizat în funcţionarea ei.
– Sunt voci din spaţiul analizei critice care avertizează în legătură cu o nouă criză economică. Tu ce crezi, vine criza?
– Da, normal. Adică, dacă vii dintr-o perspectivă keynesiană heterodoxă, sistemul financiar este în mod endogen instabil, atâta doar că nu ştim când se apropie explozia. Nu suntem însă complet blocaţi în incertitudine. Hyman Minsky ne spune că sistemul financiar are o tendinţă înnăscută să balanseze între robusteţe şi fragilitate, tocmai pentru că perioadele de stabilitate dau o stare de automulţumire, uitare faţă de trecutul traumatic şi încurajează asumarea de riscuri excesive în piaţă. Suntem, cred, într-o astfel de perioadă de relaxare periculoasă. Reglementarea sistemului financiar s-a făcut foarte timid, ca să mă exprim politicos. Băncile au fost ceva mai reglementate decât sistemul nebancar, lăsat aproape complet dereglementat şi acum, nici pomeneală să aruncăm o plasă peste el. E un sistem neasigurat, extrem de fragil şi extrem de concentrat în câteva instituţii financiare mari şi care în 2013 valora mai mult decât PIB-ul întregii omeniri. O bancă are asigurare, linii de finanţare la BNR pentru că are depozite acolo. Un fond de investiţii, un fond de pensii sau un fond speculativ/de risc nu au aşa ceva. To make it worse, băncile mari reglementate se mişcă şi ele în umbră, împinse de o combinaţie de factori precum arbitrajul de yeld, reglementare şi taxe pentru a se angaja în securitizare (sau transformarea împrumuturilor în valori care ar putea fi comercializate) şi pieţele repo (pieţe wholesale unde instituţiile financiare strâng fonduri folosind valorile drept garanţii bancare). Capitalismul financiar în care trăim este unul în care hiperactivismul băncilor centrale este permanent şi, deci, la ani lumină de ce spune doxa neoliberală antiintervenţionistă. E un sistem asistat social de instituţii publice ca trezoreriile statelor cu bonitate şi băncile centrale sistemice, ca să simplificăm, dar care nu au nici ele resurse nelimitate să tot facă salvări de trilioane la 12-20 de ani. Unde mai pui că acum Banca Mondială ne bagă pe gât ideea că acest sector financiar fragil este noul miracol al dezvoltării, idee extrem de nefericită, aşa cum arată profesoara şi compatrioata noastră Daniela Gabor în Financial Times. Factorii de creştere ai shadow banking-ului se găsesc la ambele capete ale spectrului inegalităţii sociale. La un capăt avem populaţia îngustă a agenţilor bogaţi în lichidităţi, care generează cantităţi mari de bani şi caută investiţii sigure. La celălalt capăt găsim o creştere a cererii de credit de către o populaţie generală, săracă în lichidităţi, care trăieşte o mobilitate inferioară şi/sau venituri stagnante. În această lume, instituţiile shadow banking-ului au permisiunea de a se comporta ca rentieri, deoarece politicile băncii centrale extind plase de siguranţă băncilor shadow, care ajung să reprezinte o formă de rentă reglementată. Aceste plase de siguranţă nu sunt, aşadar, acele mecanisme directe şi apolitice precum ne lasă economiştii să credem. De fapt, ele sunt forme problematice de stratificare instituţională, generate de opţiuni politice specifice legate de modul în care trebuie gestionate în general relaţiile stat-piaţă şi în mod specific alocarea de credit. Cea mai eficientă soluţie economică pentru a redresa acest dezechilibru structural nu este atât mai buna reglementare a shadow banking-ului, ci politicile macroeconomice care redistribuie bogăţie pe scară largă.
Totuşi, redistribuţia prin intermediul unui canal fiscal este complicată. Principala cauză, iarăşi, este shadow banking-ul care scurtează braţul fiscal al statului. Majoritatea entităţilor de shadow banking sunt înregistrate în paradisuri fiscale, şi astfel ascunse, ele putând modifica magnitudinea, sincronizarea şi caracterul expunerii la puterea statului a taxelor individuale şi ale corporaţiilor, schimbând ce, unde şi dacă o taxă trebuie recoltată. Cei care militează pentru austeritate ar trebui mai întâi să dea piept cu faptul că cealaltă opţiune este să taxezi în mod progresiv marea bogăţie, reciclată legal prin intermediul canalelor shadow banking-ului în paradisuri fiscale. Pe scurt, fără acest sector financiar, nici furişarea profiturilor din faţa fiscului nu ar fi atât de răspândită.
În ciuda dezastrului din 2008, azi, puţine lucruri sunt cunoscute referitor la faptul că alte instituţii shadow au beneficiat de mai puţină presiune de reglementare, mai mult, ne vedem întorcându-ne la o viziune benignă asupra inovaţiei financiare în sistemul de reglementare internaţional, dacă şi cum au regândit statele rolul lor în viaţa financiară sau cât din implementarea reglementărilor existente a fost afectat de nivelurile inegale de capacitate administrativ-birocratică şi expertiză în rândul elitelor care lucrează pentru macroprudentele agenţii de supraveghere. Putem face ceva pentru a întârzia un alt dezastru şi cu tendinţa adiacentă de a-i pedepsi pe cei mai slabi? Răspunsul depinde de rezultatul luptelor în interiorul statelor împotriva inegalităţii şi între cei care clamează cunoaştere întemeiată.
Un alt subiect care ar trebui discutat la stânga este natura proprietăţii în sistemul bancar. Toate ţările cu competitivitate mare la export (Germania, China, Coreea de Sud) se bazează pe bănci de stat foarte mari. Foarte mare însemnând aici minim o treime din sistemul bancar. Aceste bănci au un mandat politic defalcat pe departamente speciale, care reflectă priorităţile de dezvoltare economică decise de priorităţile momentului şi care nu sunt finanţate adecvat de sectorul privat. De exemplu, în Germania, KfW ţinteşte finanţarea pentru locuinţe accesibile, cercetare, digitalizare, mediu (este responsabilă pentru boom-ul în locuinţe cu amprentă energetică scăzută şi energie solară), transport public, IMM-uri. KfW este o instituţie bancară publică a guvernului, care se finanţează de pe pieţele de capital, dar cu garanţia dată de statul federal şi, deci, se împrumută foarte ieftin. Întrucât KfW nu este sub presiunea de a da dividende uriaşe acţionarilor privaţi, îşi permite să dea împrumuturi la dobânzi mai mici decât băncile comerciale private. Conform revistei Forbes, este cea mai sigură bancă din lume, ceea ce se întâmplă în condiţiile în care consiliul său de supraveghere are nu doar membrii ministerelor economice şi patronatelor, ci şi ai centralelor sindicale care împing pe agendă problematica locuirii şi a slujbelor bine plătite din sectoarele de nişă ale viitorului. Oricum te-ai uita la această instituţie elementară a economiei politice germane, numai neoliberalism pur si dur nu este.
La fel, nu ai cum să înţelegi succesul Coreei de Sud fără a ţine cont de banca lor de dezvoltare. O ţară subdezvoltată în raport cu România în 1970, a ajuns a şaptea putere economică a lumii acuma… A ajuns să le sufle în ceafă japonezilor pe piaţa americană de maşini. Ori ţările din Europa de Est care au redus dezbaterea economică la stadiul „statul e rău” şi „sindicalismul e mineriadă” ajung să-şi plângă acum condiţia de periferie, pentru că (excepţie făcând Polonia) nu mai au această pârghie a băncii publice de dezvoltare. Ăsta e motivul pentru care noi, în Cluj, avem tramvaie din Polonia, finanţate de această bancă, pentru că au grijă de acest proiect, creat de această Bancă de Dezvoltare poloneză, de împrumuturi pe termen lung, în care îşi asumă riscurile din inovaţia tehnologică, iar atunci muncitorul polonez de la fabrica de tramvaie poate fi plătit mai bine, pentru că Banca de Dezvoltare dă firmei sale finanţare pentru inovaţie în zona motoarelor electrice de calitate. La următoarea criză, naţionalizarea de bănci (inevitabilă, o ştim din ultima criză) trebuie să fie baza unei bănci de dezvoltare mari.
În momentul în care, să zicem, băncile greceşti din România vor intra în colaps, în loc să le vindem la Banca Transilvania, să fie preluate de Eximbank, care ar putea să devină bancă de stat, un 15-20% din activele totale din sistemul financiar românesc. Obiecţia că nu, statul nu poate că e corupt, e obositoare. Brazilia, o ţară cu o corupţie arborescentă, are de decenii o bancă de stat enormă care e în Forbes 100, are un portofoliu de împrumuturi mai mare decât Banca Mondială şi e o insulă de excelenţă într-o mare de haos administrativ. Brazilia a ajuns de la exportatorul de cafea în ţările cu risc, la exporturi de avioane şi alte bunuri cu valoare adăugată mare, în principiu datorită acestei bănci. La brazilieni, când a venit criza mare în 2009, banca asta a mărit împrumuturile, în timp ce băncile private le reduceau creând instabilitate foarte mare, intervenţia BNDES dând economiei un airbag necesar. Deci poţi să ai nişte pârghii şi contrapârghii, chiar în interiorul sistemului capitalist, în termenii lui, care să protejeze societatea un pic mai mult. Nu înseamnă transformare sistemică, dar e o bază materială a unei coaliţii sociale progresiste şi culmea e că, până acum, şi Comisia Europeană cere aceste bănci în statele membre, pentru că ele sunt cei mai buni intermediari ai sutelor de miliarde de euro de la Fondul Juncker, acest New Deal european, din care noi nu am reuşit să atragem decât mărunţiş, şi acela intermediat de Arcelor Mittal!
– Dacă aşa stau lucrurile, iar aceste propuneri de bun-simţ sunt fezabile şi dezirabile, de ce nu au ele loc? Există motivaţii ideologice în spatele unor practici economice non-ideale? Pe scurt, de ce nu mai avem o bancă centrală de dezvoltare de stat?
– Am scris în Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Cornel Ban, Editura Tact, Cluj Napoca 2014). Am spus şi acolo că este vorba despre indigenizarea unui neoliberalism feroce, prost informat, auto-culpabilizator, autoorientalist, distructiv. Şi care nu este un dat. Sunt ţări din Europa de Est care nu-l au şi alte ţări care îl au. De pildă, slovenii nu îl au. Dincolo de discursul jurnalistic despre terapia de şoc, Polonia a tăcut şi a ţinut în proprietate publică foarte mulţi piloni esenţiali ai economiei, piloni din păcate mobilizaţi actualmente de un proiect politic reacţionar. În Cehia, de pildă, au un sistem foarte bun de redistribuţie socială, foarte progresist. Cu sărăcie mică, cu inegalitate mică. (Deşi trebuie mereu să fim atenţi la cifre când vorbim despre inegalitate în Europa de Est, pentru că aceasta se datorează faptului că adevăraţii proprietarii de capital nu locuiesc în ţările astea, iar astfel inegalitatea este mai mică, dar doar în mod artificial). Oricum este un dat că riscul de sărăcie şi excludere socială în ţări ca Cehia şi Slovenia este la nivel de Scandinavia. Ideea facilă, răspândită şi la stânga românească nombrilistă, că postcomunism înseamnă, în mod necesar, neoliberalism feroce, sărăcie de masă, precarizare totală ţine în Rusia, Ucraina, Romania, Bulgaria, Letonia, dar nu peste tot. Situaţia de la noi este rezultatul acestei indigenizări a unei ideologii, care a căpătat forme extrem de fundamentaliste dublate de neomedievalism instituţional şi care, cu puţine excepţii, nu are apetenţă la a-şi actualiza ideologia economică măcar în raport cu, să zicem, FMI-ul. Dreapta are o problemă de informare şi provincialism intelectual până la urmă. Refuză să citească analize comparative. Rămâne la replici de tipul „teoria sau manualul spune că“. Manualul e un punct de plecare, însă analiza comparată cu sisteme cu care eşti în competiţie în contextul globalizării, este altceva şi nu este favorabilă fundamentalismului pieţei.
În cartea mea, Ruling Ideas. How Global Neoliberalism Goes Local (Cornel Ban, Oxford University Press, Londra 2016), am discutat, prin comparaţie cu Spania, şi despre elita care face politici publice în România. Mă refer aici la elita tehnică. (Există şi elita netehnică, amatoristă, foarte bine reprezentată si ea.) Elita respectivă nu este o elită cu doctorate grele la LSE, unde şi, dacă ai studia cu un economist ortodox, după ce te întorci acasă în ţara ta şi ai probleme concrete de rezolvat, care nu intră în modelele macro cu care ai lucrat in Londra, totuşi vii cu un statut, care îţi dă încrederea profesională să fii în dezacord informat (nu retoric, cu tulnice şi iţari) cu, să zicem, Camera de Comerţ Americană sau FMI. În Spania a fost exact invers. Spania şi-a trimis oamenii la doctorate în cele mai bune şcoli din lume încă de pe vremea lui Franco şi asta le-a dat o reflexivitate intelectuală mai mare când erau la timonă în banca centrală, Ministerul de Finanţe, Trezorerie. Când a izbucnit criza la ei în 2007, principalii consilieri de politică economică ai premierului şi care aveau acel profil extrem de cosmopolit erau practic keynesieni asumaţi.
– În ultima ta apariţie publică, aici la Cluj, spuneai că te-ai săturat de acest discurs conform căruia România este o ţară săracă. Ai şi prezentat o serie de date referitoare la diverse aspecte ale dezvoltării economice, care pictează un alt tablou decât acela al unei sărăcii economice generalizate. Aşadar, poţi să prezinţi această realitate materială a economiei, dar să o şi pui în oglindă cu ideologia din jurul acestei realităţi?
– Există oare o relaţie de corespondenţă, de izomorfism între ideologie şi baza materială a capitalismului românesc? Eu unul văd un ecart si nu o corespondenţă. În sensul că, ideologia dominantă a structurii materiale nu mai cere acum neoliberalism debordant. Contradicţia asta între structură şi suprastructură vine pe trei niveluri. Primul nivel este cel al hemoragiei demografice. Actualmente, expansiunea capitalului în România are ca principală piedică lipsa de corpuri umane disponibile. Cele care sunt disponibile, din pungi geografice de sărăcie, cam 400.000 de oameni, din locuri precum Teleorman, unde avem o rată a şomajului de 8%, aceia nu pot veni în Cluj din cauza faptul că nu îţi pot permite chiria. Ori neoliberalismul românesc pur si dur zice că piaţa imobiliară şi nu bugetele publice se ocupă de problema locativă. Deci nici vorbă de locuinţe sociale şi de serviciu. Că acelea sunt pentru categorii extreme, nu pentru forţă de muncă care se relochează. Aşadar, avem un plafon în zona braţelor de muncă disponibile. Ideologia necesitată de baza materială a expansiunii capitalului românesc de fapt cere mobilitate, locuinţe sociale şi transport public bun, nu bazat pe piaţă imobiliară şi pe maşini personale.
A doua limită a expansiunii capitalului românesc este reprezentată de un sistem financiar dependent de priorităţile şi panicile „băncilor mamă“ din Europa, mai degrabă decât de majoritatea băncilor noastre. Dar, aceste priorităţi nu se suprapun neapărat cu imperativele capitalului local. Aşadar, în timp ce în 2000 sectorul manufacturier a primit 56% de credit, în 2008 acest procent a ajuns la 20, depăşit de creditul pentru gospodării şi sectorul de servicii, restul fiind finanţat de resursele proprii ale companiilor şi accesul la băncile mamă. Contrastul cu finanţarea răbdătoare oferită de băncile de dezvoltare publică din Germania este pregnant. Mai degrabă decât să îşi ia finanţarea de la băncile „locale“, ei fie s-au autofinanţat, fie şi-au adus propriile linii de credit. Până în 2008, împrumuturile extra-frontaliere între bănci au ajuns la 14% din totalul creditului pentru corporaţii, iar statisticile băncii centrale confirmă că, între 2008 şi 2017, creditul către firme nonfinanciare se afla într-un trend de declin constant, cu titluri guvernamentale în creştere, iar împrumutul către gospodării reprezentând mai mult de jumătate din totalul de împrumuturi non-guvernamentale. Gândiţi-vă că un studiu pe 11.000 de firme, efectuat de BNR în 2018, a relevat că doar 20% dintre ele au folosit sectorul financiar pentru a se finanţa, cauzele citate fiind nivelul taxelor şi garanţiilor bancare. Mai mult, împrumuturile corporaţiilor domestice de la băncile încorporate în străinătate şi de la sediile corporaţiilor bazate în străinătate ale firmelor de împrumut domestice au crescut cu 40% între 2007 şi 2017 (în valoare de 36,7 miliarde de euro), cu două treimi din acele împrumuturi provenind de la cele din urmă. Într-adevăr, de la Marea Criză Financiară, datoria străină între subsidiarele firmelor multinaţionale şi firmele mamă s-a dublat, ajungând la 26,8 miliarde de euro în 2017. În contrast, împrumutul corporativist domestic de la sectorul financiar român a fost de 24 de miliarde de euro în 2017.
Simplu spus, „economia reală“ a României depinde mai mult de împrumuturile între companii în interiorul firmelor multinaţionale decât de întregul sector financiar domestic. Aceasta este o măsură de dependenţă investiţională, dar şi una de vulnerabilitate financiară. Din 2010, majoritatea datoriei corporativiste străine a fost pe termen scurt şi a avut o contribuţie critică la creşterea datoriei externe totale pe termen scurt, în 2018, la 90% din nivelul înregistrat la vârful crizei financiare în 2008.
Ideologia neoliberală despre privatizare, superioritatea intrinsecă a capitalului privat şi aşa mai departe nu se mai potriveşte azi cu necesitatea de a muta economia spre producţia de nişă şi inovaţie, unde ai nevoie de capital răbdător, cu împrumuturi pe termen foarte lung şi risc mare, eventual date de o bancă de dezvoltare publică, funcţionând ca un angelic investitor gigant, dar şi cu un mandat social şi de mediu foarte activ. Baza de cercetare industrială a ţării noastre a fost eviscerată în 1990 prin intermediul valurilor de tăieri bugetare şi privatizări. În consecinţă, între 1990 şi 2014, numărul de invenţii certificate a scăzut de cinci ori, iar în 2018, avocaţii specializaţi în protecţia inovaţiei au descoperit că în medie inovaţia se sprijină mai mult pe eforturile unor indivizi eroici, mai degrabă decât pe structuri organizate, precum platformele de cercetare şi dezvoltare. În ceea ce priveşte investiţia străină directă, aceasta tinde să se concentreze pe utilizarea forţei de muncă locală cu preţ moderat, lăsând operaţiunile de cercetare şi dezvoltare în alte locuri. Capitalul domestic este şi mai puţin înclinat să investească în inovare. În general, din 2008 încoace, partea de cheltuieli pe cercetare şi dezvoltare a sectorului privat este de aproximativ o zecime raportat la acele ţări occidentale unde manufactura are o pondere similară din PIB, precum Austria sau Suedia. În timp ce cheltuiala medie pe cercetare şi dezvoltare din PIB a ajuns la 2% în UE (cu maxime de 4% în Suedia şi Finlanda), în Romania este de aproximativ 0,5%, un nivel similar cu cel al DME-urilor poloneze şi slovace, dar la jumătate faţă de Ungaria sau Republica Cehă. Chiar şi la acest nivel scăzut, cheltuielile cu inovaţia cad mai mult pe seama sectorului public. În timp ce mai mult de jumătate din cercetare şi dezvoltare în UE este făcută de firme private, în România acest procent este de doar 23%, cu cea mai mare parte de cercetare şi inovare originând în sectorul public, unde doar 12% dintre directorii români consideră că dezvoltarea unui ecosistem de inovaţie care să genereze creştere ar trebui să fie o prioritate pentru guvern. Resursele alternative pieţei de finanţare a cercetării şi dezvoltării întârzie să apară, iar Bursa de Valori din Bucureşti a eşuat să promoveze equity finance sau finanţarea de proiecte la un nivel adecvat. Capitalul de risc pentru start-up-uri a trecut de la un nivel aproape inexistent în 2018 la un nivel aproape nesemnificativ în 2018. Spre deosebire de România, în Slovenia putem vedea că investiţia privată în cercetare şi dezvoltare este apropiată nivelului din SUA sau din ţările nordice. Pentru a ieşi din această încurcătură, avem nevoie de mai mult stat, nu mai puţin, mai multă coordonare şi mai puţină naivitate despre piaţa liberă.
– Vrei să închei în aceşti termeni pesimişti? Ai spus că avem o totuşi fereastră de 10-15 ani în care mai putem schimba lucrurile. Ce-i de făcut?
– Pentru stânga, parametrii viitorului se discută în primul rând în termenii condiţiilor de viaţă ale celor ce trăiesc din salariu, precum şi ale celor care din considerente de vârstă sau condiţie fizică sau psihică nu pot fi angajaţi. Din acest punct de vedere, atâta timp cât trăim jalonaţi de un sistem capitalist global, lucrurile sunt clare: dacă nu ai resurse naturale scumpe sau nu eşti paradis fiscal, aceste condiţii de viaţă nu se pot îmbunătăţi semnificativ fără o masă salarială tot mai bine pregătită şi mai sănătoasă, un stat administrativ capabil şi un capitalism structurat pe adâncime de dialog social.
Să le luăm pe rând. Primo, cu privire la muncă, dacă lucrurile continuă pe actuala tendinţă de subfinanţare şi/sau privatizare a bunurilor publice, în 15 ani vom avea foarte probabil următorul cerc vicios: un procent foarte mare de oameni fără studii terminate trăind în general ca migranţi transnaţionali, operând în sectoarele informale sau precare din Occident, un procent mare cu diplome, dar neangajabili în sectoarele cu valoare adăugată mare şi o categorie numeroasă lăsată complet în afara oricăror sisteme de educaţie. Toţi vor fi lăsaţi pe plase sociale reziduale, de supravieţuire în condiţii nedemne, cu expunere enormă la boală şi bătrâneţe şi trăind într-un stat în care decenii de neglijare a capacităţii de a colecta impozite, în paralel cu rentele fiscale date celor puternici, va însemna lipsa totală de speranţă pentru ei. Pe fondul incapacităţii funciare a municipalităţilor de a face din transportul public principala platformă a mobilităţii precum şi a inapetenţei lor de a face o prioritate din locuirea accesibilă prin investiţii dramatice în locuinţe de serviciu şi sociale, alocarea resurselor umane disponibile va fi şi mai ineficientă decât acum, în oraşe segregate, blocate de trafic si cu preţuri aiuritoare la costul locuirii în zonele cât de cât viabile. Şi cercul vicios se lungeşte: după treizeci de ani în care a scos rate de rentabilitate duble faţă de media occidentală, capitalul mobil se va scurge treptat spre următoarea destinaţie, arătând cu degetul spre forţa de muncă prea nepregătită, bolnavă şi decimată de migraţie de masă, îmbătrânire şi navete absurde. În consecinţă, statul va avea şi mai puţine resurse de impozitat şi, deci, de a face ceva pentru marea parte a societăţii dincolo de gesturi simbolice.
Al doilea motiv pentru care ne-au mai rămas doar 10-15 ani la dispoziţie este puterea redusă de anticipare, monitorizare şi coerciţie a statului administrativ. Viitorul va fi destul de sumbru (mai ales pe fondul dereglărilor climatice) fără un stat administrativ capabil să adune date statistice bune, să-şi monitorizeze şi măsoare intervenţiile în economie, să cultive priorităţi care să împingă ansamblul economiei, nu numai o parte din Cluj şi Bucureşti, în afara spaţiului destul de infernal al producţiei de semiperiferie. Un stat în care măcar ANAF reuşeşte să aibă o capacitate de execuţie a mandatului sau comparabilă cu BNR şi SMURD ne-ar mai da ceva speranţe. Din experienţele istorice pe care le avem, e clar că, în cel mai bun, caz durează minimum 10-15 ani să obţii o capacitate instituţională decentă de acest gen într-o masă critică de instituţii statale. Lucrul acesta este valabil în principal pentru stânga, care nu are alt instrument serios de a coopta şi/sau constrânge capitalul pentru a face loc priorităţilor salariaţilor.
Până acum, dincolo de câteva semne firave de suces (salariile mai mari din sectorul public au mai oprit din hemoragia de personal calificat), avem puţine motive să fim optimişti că lucrurile se vor îmbunătăţi vizibil, starea jalnică a administraţiei ţării de a absorbi cei 5% din PIB din fonduri eurpenene sau Juncker, la care avem acces pe hârtie doar pentru că suntem membri UE fiind înspăimântător de simptomatică în acest sens. Cu câte spitale regionale şi miliarde de euro în evaziune fiscală, cu câte mii de kilometri de transport public sustenabil, şi vieţi biruite de boală, proastă instrucţie şi lipsa de mobilitate reală plătim acest eşec?
Statul slab pe care îl avem nu este ideal nici pentru capital. El irită capitalul mare prin improvizaţiile fiscale şi de reglementare aproape continue, de incapacitatea de a pune capăt întârzierilor de ani de zile la reconstrucţia infrastructurii pe care companiile private le cauzează cu impunitate, sau de mişcările browniene din interiorul birocraţiei, dar îl compensează până la urmă cu tot felul de rente, capitalului mare, având capacitatea materială şi instituţională de a acţiona concertat în acest sens. Prin contrast, capitalul mediu şi mijlociu nu o are în aceeaşi măsură şi atunci, gemând sub presiunea arbitrariului administrativ atât de frecvent (am toată înţelegerea pentru micul antreprenor vizitat de funcţionari care amendează şi propresc la foc automat) se lasă de luptă, se luptă cu cine poate (angajaţii pe minim, asistaţii) sau se înrolează în pujadismul pe care îl vedem reprezentat de retorica (şi nu neapărat de practicile) lui Vicktor Orban.
În fine, al treilea motiv este legat de relaţiile antagonice dintre muncă şi capital. Nu ai cum să intri în producţia de nişă fără o implicare masivă a statelor şi sindicatelor. Însă atât capitalul cât şi statul resping sindicalismul. Pe linie. Echivalarea între stânga şi comunism continuă. Soluţiile individuale si conflictul prevalează asupra acţiunii colective si instituţiilor care pot forja compromisul. Să ne amintim de astă vară, când au fost date legile împotriva celor mai nefericiţi dintre români, aşa-zişii asistaţi sociali: să fie tăiaţi de la orice ajutor social, pe ideea sinistră că, odată traumatizaţi, vor intra pe piaţa muncii, ceea ce este o gândire total nesociologică în raport cu sărăcia reală a acestor oameni pe fond de boală, excludere socială şi stres continuu. Punctul nostru de plecare este extrem de jos şi deprimant. Ce să vorbim de relaţii industriale coordonate, de pus capitalul la compromisuri, paşi sunt mulţi până acolo. Dar alternativa în interiorul sistemului capitalist nu există. Previziunea pe care aş face-o e una legată de un status-quo infernal sau un purgatoriu constant şi care are nişte nişe care merg înainte şi care se simt salvate, pe un fond general de stagnare.

Prospectiv A-z
Se ating multe puncte bune, insa Cornel Ban ramane cantonat in eroarea, imputabila economistilor ortodocsi, de a ignora geopolitica. Ceea ce a facut si cand analiza aspecte ale ceausismului. Considerand si geopolitica, plecand dela ipoteza sferelor de actiune pe model Yalta, observatiile sale nu se schimba neaparat, insa se poate clarifica mai bine ce-i de facut mai intai--de exemplu, a se re/vedea https://www.facebook.com/groups/AtelierGP/permalink/2420620714668162/.
De fapt, Ban nu ofera in discutia de fata o solutie de Stanga--taxarea (progresiva) nefiind fezabila din cauza circuitului obscur al banilor (shadow banking) din/spre paradisuri fiscale... Indirect, solutia ar fi o banca nationala de dezvoltare, numai ca cel care a gandit cel mai recent despre ceva in genul asta tocmai a infundat puscaria. Faptul ca polonezii au o astfel de banca ar trebui sa dea de gandit in plus despre CE SE PERMITE SI CE NU SE PERMITE FIECAREI TARI IN FUNCTIE DE LOCUL PRESTABILIT.
Foarte provocatoare deschiderea aceasta: "crasa incompetență socio-politică a elitelor sale active la anul 1990"
Atentie la fereastra de 10-15 ani la care ne trimite Cornel Ban! Daca lucrurile merg ca pana acum, asa va fi, dar dupa 10-15 ani contextul de acum cel ma probabil va genera schimbari dramatice. Totusi, cum se uita Ban la acest viitor se vor fi uitat si cei care au decis pentru si in numele Romaniei... Adica avem un self-fulfilling prophecy... Nevoia de schimbare dramatica (si endogena) de paradigma in Romania e musai.

Smaranda Dobrescu
In urma cu 2-3 ani, odata cu accederea lui Corbyn la conducerea laburistilor inca se simtea in Europa o nevoie mare de o stanga manifesta. O noua stanga europeana era pe punctul de a aparea, iar laburistii ar fi putut juca un rol important in a fructifica acest trend.Era vital ca in lunile urmatoare sa se creeze o alianta europeana de partide politice, sindicate, societate civila, ecologisti si alte forte sociale oponente austeritatii care sa construiasca o “Europa diferita”. Pentru ca nu s-a reusit, nevoia de o altfel de Europa ramasa neindeplinita a condus la o reactie negativa fata de UE si in consecinta in loc de intarirea stangii s-au dezvoltat partidele populiste si eurosceptice. Fata de propunerea D-lui Ban am cateva observatii:
1. O tara precum Germania sau Franta sunt capabile sa impuna bancilor centrale comportamente satisfacatoare statului si economiei. La noi, incercarea de a constitui un fond suveran de dezvoltare a agitat ca prima problema necesitatea unui management strain. Semn ca nu suntem de capul nostru.
2. In prezent exista o Banca Europeana de Investitii, o Banca Nordica de Investitii si multe altele, toate capitalizate de catre state sau grupuri de state in scopul finantarii proiectelor aprobate prin imprumuturi de pe pietele de capital. Ratiunea pentru acest fel de institutii deriva din ceea ce marele teoretician socialist Adam Smith numeste responsabilitatea statului pentru cresterea si mentinerea lucrarilor si institutiilor publice, ceea ce confera un mare avantaj societatii, de care nu vor profita societatile private. Cu alte cuvinte, statul ar trebui sa aibe intotdeauna o functie de investitie. Delegand aceasta functie unei institutii dedicate, ar putea fi avantajos pentru prezentarea conturilor publice. Azi, circumstantele economice particulare ofera un al doilea motiv pentru crearea unei banci nationale de investitii. In conditie de deflatie sau semi-deflatie, o proportie mai mare decat in cazuri normale de economii private sunt tinute in cash sau echivalent pe termen scurt. Bonuri de tezaur. O banca de investitii nationale ar putea trage aceste economii in cadere prin emiterea de bonduri pentru dezvoltarea infrastructurii. Oferind un mic premiu, astfel de bonduri ar putea atrage investitori pe termen lung cum ar fi fondurile de pensii, care altfel ar inregistra randamente zero sau real negative.
3.Quantitative easing pentru populatie este o versiune a acestei idei mai neortodoxa dar si mai interesanta. Conform QE conventional, banca centrala cumpara titluri de stat de la banci sau corporatii si se bazeaza pe extra cashul pe care il tipareste pentru a stimula cheltuielile private. Studiile sugereaza, totusi, ca multi din acesti bani merg intr-o activitate speculativa, riscand bule ale activelor, mai degraba decat sa fie canalizate spre investitii productive.
O alternativa ar fi sa distribuie banca centrala banii noi direct spre asociatiile de locatari, consiliile locale si spre bancile de investitii nationale sau regionale – pentru orice organizatie care ar putea sa realizeze proiecte de infrastructura.. Este exact ceea ce propune Corbyn.
4. Propunerea lui Corbyn, contrar finantarii monetare ortodoxe, nu ar suplimenta datoria nationala- ceea ce este un avantaj major. QE orthodox- sa-l numim monetizarea prima, se intentioneaza a fi inversa, adica cu taxare folosita pentru a creste cantitatea de bani rascumparata prin bondurile guvernamentale detinute de banca centrala. Speranta viitoarei evolutii a taxei ar fi sa determine oamenii sa economiseasca parte din noii bani, in loc sa-i cheltuiasca.
QE neortodox- monetizarea de tip 2 evita aceasta problema, deoarece imprumutul bancii centrale nu va fi returnat. Activele sale nete contra datoriilor guvernamentale. Iata de ce ideea nu ar trebui respinsa apriori.
Exista o puternica campanie pentru monetizarea 2 in cadrul eurozonei, care se confrunta cu cresterea zero cat si cu deflatia. Intradevar, in timp ce programul QE aplicat de Banca Cenrtrala Europeana in trecutul recent consta in principal din cumpararea de datorii suverane, BCE va cumpara si datorii efectuate de Comisia Europeana si Banca Europeana de Investitii –elemente cheie tipice monetizarii 2. Si astfel va fi ajutata finantarea investitiilor in infrastructura.
5. Corbyn ar putea fi laudat nu criticat aspru pentru ca a adus in atentia publica aceste teme serioase privind rolul statului si cele mai bune cai de finantare ale activitatii sale. Faptul ca este contracarat pentru ca a facut asa ceva ilustreaza complacerea elitelor politice actuale. Milioane de europeni au sentimentul ca ordinea economica esueaza in servirea intereselor lor. Ce vor face ei daca protestele lor vor fi pur si simplu ignorate?
6. Corbyn a vorbit in acest context si de nevoia de reasezare a fiscalitatii si de nationalizare a unor mari societati. Desigur toate aceste lucruri presupun existenta unui stat puternic, cu o suveranitate minim stirbita in cadrul Uniunii monetare. Putem noi vorbi de asa ceva in lipsa resuveranizarii? Cam utopic apare acel vis frumos fluturat de redutabilul economist pe la nasul nostru.!

23.2.19

Optiunile zilei

  • In fața ofensivei progresismului neomarxist trebuie să mă declar patriot, naționalist, suveranist, creștin însă cu mențiunea că nu sunt șovin, antisemit, rasist, antieuropean, cred că am făcut multe lucruri pozitive pentru pregătirea integrării în UE, deși după 12 ani de la intrarea în Comunitatea Europeană trebuie să spun că sunt profund dezamăgit de rezultate și de calitatea liderilor politici europeni, comparativ cu 1989 când existau lideri de calibru și când președintele Comisiei Europene era Jacques Delors (socialist francez) acum avem o penurie de lideri sau chiar niște caricaturi sinistre, popularii, socialiștii și liberalii europeni sunt în degringoladă din cauza unui leadership de doi bani, a resurselor umane deplorabile promovate la nivel european și național și a unor politici economice dubioase, favorabile doar oligarhiei corporative. Din punct de vedere doctrinar și ideologic nu văd mari diferențe între curentele menționate, atâta timp cât demagogia face ravagii și cât prosperitatea generală este doar o vorbă goală, se pare că după 1989 capitalismul s-a oligarhizat puternic si nemaiexistând dușmanul comunist a lăsat orice scrupul și a trecut la redistribuirea masivă a venitului doar în favoarea unei pături subțiri. Fără clasă de mijloc pulverizată și de criza recentă și fără prosperitate generală democrația capitalistă își arată limitele majore și dă apă la moară apologeților lui Marx și celor care susțin că globalizarea este exploatarea unor națiuni de către corporații. Pe bună dreptate mulți teoreticieni se întreabă dacă mai este posibilă reformarea sistemului capitalist și distribuirea echitabilă a veniturilor, dacă statul mai reprezintă interesele populației și nu ale oligarhiei capitaliste, dacă integrarea europeană este benefică națiunilor și nu doar unei pături privilegiate.Poate nu ar fi rău ca în locul Sfârșitului Istoriei trâmbițat de Fukuyama in 1989 să asistăm la sfârșitul capitalismului oligarhic, dar și la decesul globalizării, la care Trump sapă temeinic..
    P.P