F.A Hayek (
1899-1992) este fara indoiala cel mai remarcabil dintre economistii austrieci
moderni si un membru fondator al Institutului Mises.
Articolul lui Hayek din 1939 construiește o punte între economia austriacă, „liberalismul autoritar” interbelic al lui Schmitt, ordoliberalismul german postbelic și neoliberalismul Uniunii Monetare Europene din anii 90.
Pornind de la aceasta viziune a lui Hayek, Wolfgang Streeck dupa ani buni de la infiintarea Uniunii Europene faca o analiza a naturii acesteia in cartea sa EURO-Uniunea sau *Lasati orice speranta cei care ati intrat (mici) in EUropa!
In principal Streeck uemareste sa analizeze in ce masura teoria lui Hayek se poate aplica functionarii Uniunii Monetare care este UE.
1). Consiliul European. Este format din șefii guvernelor naționale și este susținut de diverse consilii de miniștri, în special de finanțe și afaceri externe. O importanță deosebită o are aici așa-numitul Grup Euro al miniștrilor finanțelor din statele membre ale Uniunii Monetare Europene (UEM). Consiliul este legislativ și executiv al multinaționalelor europene, o combinație non-statala care este de la sine o trăsătură definitorie a unui regim de autoritarism.
Odată ce a fost luată o decizie, in Consiliu este aproape imposibil ca publicul național și reprezentanții acestora să o anuleze, efect care a fost studiat în diferite contexte sub rubrica diplomație pe mai multe niveluri. Guvernele vor aduce deciziile în dezbaterile naționale privind ratificarea și vor considera că puterea lor va fi crescută, deoarece ne-ratificarea ar afecta poziția lor cu celelalte guverne și, prin urmare, ar slăbi poziția țării în negocierile viitoare.
O altă consecință a primatului Consiliului în guvernanța economică europeană este aceea că redefinește conflictele de clasă ca si conflicte internaționale, transformând problemele de distribuție între clase în probleme internaționale. Acest lucru nu numai că încurajează coalițiile încrucișate la nivel național, dar, de asemenea, atenuează conflictele economice, întrucât le înglobează în pachete de emisiuni mai mari, le predă diplomaților și, mai ales, le confunda cu probleme de pace internațională. Astfel, diplomația ocupă locul luptei de clasă, iar cooperarea internațională are prioritate asupra justiției sociale, atât timp cât conflictele de clasă reprimate pot fi împiedicate să revină sub forma ostilităților internaționale. Chiar și atunci, totuși, economia de piață capitalistă va rămâne probabil protejată de corecția egalitaristă, de exemplu, de către țările mai puternice din punct de vedere economic care își apără interesul prin atragerea instrumentului de suveranitate națională. Acesta trebuie înlocuit insa cu un amestec de pretenții tehnocratice către expertiza superioară și supunere adaptata „realităților globalizării”.
Întrucât acest lucru nu poate fi întotdeauna suficient, arhitecții regimului neoautoritar politic-economic consideră că este necesar să ofere publicului o previzualizare a democrației internaționale, un trailer al lucrurilor viitoare, sub forma așa-numitului „Parlament European” cu„ alegerile europene ”. Desigur că „parlamentul” nu are niciun executiv de control; îi lipsește dreptul de inițiativă legislativă; și nu poate schimba constituția „Europei”. Regulile jocului european sunt scrise de către directorii naționali sub forma unor tratate internaționale incredibil de complexe și, chiar și pentru specialiști, complet iligibile. La fel cum nu există o majoritate guvernantă în Parlament, nu există nici o opoziție: alegătorii care sunt sceptici sau care nu le pasă de construcția europeană se abțin de la vot și, într-adevăr, în număr tot mai mare.
. De zeci de ani încoace, activitatea „Parlamentului European” este administrată de o Mare Coaliție centristă, care funcționează ca un lobby puternic pentru relocarea puterii de decizie din democrațiile naționale într-o „Europă” imunizată împotriva așteptărilor democratice și lipsită de oportunități pentru , în termenii lui Schmitt, interferența „democrat-pluralista” cu ceasul capitalist al pieței libere. Europenizarea de astăzi este în mare măsură identică cu o golire sistematică a democrațiilor naționale de conținut politico-economic, eliminând resturile democrației „sociale” potențial redistributive, adăpostite în statele națiuni, intr-o economie care a trecut de mult peste granițele naționale într-o politică construita drept „Piața unică”.
În orice caz, prezența la vot a scăzut din nou, la 43% și nu mai puțin de 15% dintre cei care s-au deranjat să voteze au votat pentru partidele clasificate drept „anti-europene” de către „adevărații europeni”. Indiferent, Spitzenkandidat al cărui partid a câștigat 30% din scaune (adică susținerea a aproximativ 13% din electorat) si-a revendicat victoria.
Se stie ca cu cât este mai divers un regim multinațional din punct de vedere al structurilor și intereselor economice naționale, cu atât este mai puțin probabil ca organul său de conducere să poată lua măsuri discreționare pentru a corecta rezultatele piețelor. E adevarat ca federațiile de state pot fi cele mai bune asupra eliberarii economiilor lor de la intervenția statului - adică a ceea ce știința politică contemporană a numit „integrare negativă” -lucru subliniat de Friedrich von Hayek încă din 1939. Federația internațională, așa spune Hayek, va să fie utila în viitor pentru restabilirea și păstrarea păcii internaționale; dar o federație care nu reușește să-și integreze economia nu va suporta; iar integrarea economică între țări diferite și egale nu poate avea loc decât sub forma integrării pieței: instituționalizarea unei piețe unice, fără intervenții ale statului, deoarece statele membre nu vor fi de acord cu nimic altceva decât asta.
Articolul lui Hayek din 1939 construiește o punte între economia austriacă, „liberalismul autoritar” interbelic al lui Schmitt, ordoliberalismul german postbelic și neoliberalismul Uniunii Monetare Europene din anii 90.
Pornind de la aceasta viziune a lui Hayek, Wolfgang Streeck dupa ani buni de la infiintarea Uniunii Europene faca o analiza a naturii acesteia in cartea sa EURO-Uniunea sau *Lasati orice speranta cei care ati intrat (mici) in EUropa!
In principal Streeck uemareste sa analizeze in ce masura teoria lui Hayek se poate aplica functionarii Uniunii Monetare care este UE.
1). Consiliul European. Este format din șefii guvernelor naționale și este susținut de diverse consilii de miniștri, în special de finanțe și afaceri externe. O importanță deosebită o are aici așa-numitul Grup Euro al miniștrilor finanțelor din statele membre ale Uniunii Monetare Europene (UEM). Consiliul este legislativ și executiv al multinaționalelor europene, o combinație non-statala care este de la sine o trăsătură definitorie a unui regim de autoritarism.
Odată ce a fost luată o decizie, in Consiliu este aproape imposibil ca publicul național și reprezentanții acestora să o anuleze, efect care a fost studiat în diferite contexte sub rubrica diplomație pe mai multe niveluri. Guvernele vor aduce deciziile în dezbaterile naționale privind ratificarea și vor considera că puterea lor va fi crescută, deoarece ne-ratificarea ar afecta poziția lor cu celelalte guverne și, prin urmare, ar slăbi poziția țării în negocierile viitoare.
O altă consecință a primatului Consiliului în guvernanța economică europeană este aceea că redefinește conflictele de clasă ca si conflicte internaționale, transformând problemele de distribuție între clase în probleme internaționale. Acest lucru nu numai că încurajează coalițiile încrucișate la nivel național, dar, de asemenea, atenuează conflictele economice, întrucât le înglobează în pachete de emisiuni mai mari, le predă diplomaților și, mai ales, le confunda cu probleme de pace internațională. Astfel, diplomația ocupă locul luptei de clasă, iar cooperarea internațională are prioritate asupra justiției sociale, atât timp cât conflictele de clasă reprimate pot fi împiedicate să revină sub forma ostilităților internaționale. Chiar și atunci, totuși, economia de piață capitalistă va rămâne probabil protejată de corecția egalitaristă, de exemplu, de către țările mai puternice din punct de vedere economic care își apără interesul prin atragerea instrumentului de suveranitate națională. Acesta trebuie înlocuit insa cu un amestec de pretenții tehnocratice către expertiza superioară și supunere adaptata „realităților globalizării”.
Întrucât acest lucru nu poate fi întotdeauna suficient, arhitecții regimului neoautoritar politic-economic consideră că este necesar să ofere publicului o previzualizare a democrației internaționale, un trailer al lucrurilor viitoare, sub forma așa-numitului „Parlament European” cu„ alegerile europene ”. Desigur că „parlamentul” nu are niciun executiv de control; îi lipsește dreptul de inițiativă legislativă; și nu poate schimba constituția „Europei”. Regulile jocului european sunt scrise de către directorii naționali sub forma unor tratate internaționale incredibil de complexe și, chiar și pentru specialiști, complet iligibile. La fel cum nu există o majoritate guvernantă în Parlament, nu există nici o opoziție: alegătorii care sunt sceptici sau care nu le pasă de construcția europeană se abțin de la vot și, într-adevăr, în număr tot mai mare.
. De zeci de ani încoace, activitatea „Parlamentului European” este administrată de o Mare Coaliție centristă, care funcționează ca un lobby puternic pentru relocarea puterii de decizie din democrațiile naționale într-o „Europă” imunizată împotriva așteptărilor democratice și lipsită de oportunități pentru , în termenii lui Schmitt, interferența „democrat-pluralista” cu ceasul capitalist al pieței libere. Europenizarea de astăzi este în mare măsură identică cu o golire sistematică a democrațiilor naționale de conținut politico-economic, eliminând resturile democrației „sociale” potențial redistributive, adăpostite în statele națiuni, intr-o economie care a trecut de mult peste granițele naționale într-o politică construita drept „Piața unică”.
În orice caz, prezența la vot a scăzut din nou, la 43% și nu mai puțin de 15% dintre cei care s-au deranjat să voteze au votat pentru partidele clasificate drept „anti-europene” de către „adevărații europeni”. Indiferent, Spitzenkandidat al cărui partid a câștigat 30% din scaune (adică susținerea a aproximativ 13% din electorat) si-a revendicat victoria.
Se stie ca cu cât este mai divers un regim multinațional din punct de vedere al structurilor și intereselor economice naționale, cu atât este mai puțin probabil ca organul său de conducere să poată lua măsuri discreționare pentru a corecta rezultatele piețelor. E adevarat ca federațiile de state pot fi cele mai bune asupra eliberarii economiilor lor de la intervenția statului - adică a ceea ce știința politică contemporană a numit „integrare negativă” -lucru subliniat de Friedrich von Hayek încă din 1939. Federația internațională, așa spune Hayek, va să fie utila în viitor pentru restabilirea și păstrarea păcii internaționale; dar o federație care nu reușește să-și integreze economia nu va suporta; iar integrarea economică între țări diferite și egale nu poate avea loc decât sub forma integrării pieței: instituționalizarea unei piețe unice, fără intervenții ale statului, deoarece statele membre nu vor fi de acord cu nimic altceva decât asta.
2.) Comisia Europeana. Comisia
are în rolul său de agenție birocratică însărcinată cu punerea în aplicare a
deciziilor Consiliului și supravegherea respectării țărilor membre la tratate.
Deși este în subordinea Consiliului, Comisia poate și folosește puterile sale
administrative pentru a proteja piața unică, împiedicând statele membre să-și
protejeze economiile naționale, precum și instituțiile naționale, cum ar fi
dreptul muncii, care oferă lucrătorilor capacitate politică colectivă. Practic,
interesul instituțional al Comisiei în protejarea și extinderea competențelor
și funcțiilor sale este cel mai bine servit prin consacrarea agenției sale
pentru eliberarea economiilor naționale de distorsiunea pieței politice
naționale, așa cum este ea democratică, promovând astfel integrarea economiei
europene sub forma a unei piețe comune construite și protejate politic,
curățate de naționalitate și nederanjata de democrația pluralistă
supranațională.
3) Curtea Europeană de Justiție (CEJ). De fapt, adevăratul legiuitor care se confruntă cu CEJ, Consiliul, necesită, de regulă, unanimitate pentru a corecta o decizie a Curții și, uneori, chiar revizuirea în unanimitate a unui tratat internațional. Capitalul normativ inițial al CEJ, după cum este bine cunoscut, a fost legea concurenței de genul dezvoltat de școala ordoliberală germană. Curtea a extins continuu acel capital, folosindu-și autoritatea pentru a institui piețe competitive oriunde a apărut o oportunitate pentru acest lucru și identificându-le cu așa-numitele „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă în Uniune.
După ce a stabilit timpuriu principiul „supremației și efectului direct” al dreptului european, inclusiv, desigur, propriile hotărâri, CEJ comandă instrumente puternice pentru a interveni în economiile politice naționale și pentru a le impune ceea ce este în esență o constituție economică liberală și într-adevăr neoliberală, protejat de politica democratică, parțial prin design și parțial prin implicit, în orice caz exact așa cum se prevede atât doctrina ordoliberală germană, cât și „liberalismul autoritar” al lui Schmitt.
4) Banca Centrală Europeană (BCE). BCE este punctul principal al Uniunii Monetare Europene (UEM) și, într-adevăr, suveranul acesteia. În timp ce alte bănci centrale sunt încorporate într-un stat cu jurisdicție coextensivă și trebuie să se confrunte cu un guvern și un public la același nivel teritorial și politic, moneda și piața comună pe care BCE o conduce sunt apatride (așa cum este, în esență, sistemul juridic guvernat de către CEJ). Aceasta face BCE cea mai independentă bancă centrală din lume, iar regimul său monetar cel mai depolitizat. Spre deosebire de banii keynesieni, euro nu este altceva decât un mijloc de schimb și un magazin de valoare; în special nu este adecvat pentru corectarea democratică a pieței, de exemplu în exercitarea ocupării depline a forței de muncă. Banii europeni, așa cum sunt conceputi în tratatele care i-au creat, sunt banii austrieci, ordoliberali și neoliberali.
3) Curtea Europeană de Justiție (CEJ). De fapt, adevăratul legiuitor care se confruntă cu CEJ, Consiliul, necesită, de regulă, unanimitate pentru a corecta o decizie a Curții și, uneori, chiar revizuirea în unanimitate a unui tratat internațional. Capitalul normativ inițial al CEJ, după cum este bine cunoscut, a fost legea concurenței de genul dezvoltat de școala ordoliberală germană. Curtea a extins continuu acel capital, folosindu-și autoritatea pentru a institui piețe competitive oriunde a apărut o oportunitate pentru acest lucru și identificându-le cu așa-numitele „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă în Uniune.
După ce a stabilit timpuriu principiul „supremației și efectului direct” al dreptului european, inclusiv, desigur, propriile hotărâri, CEJ comandă instrumente puternice pentru a interveni în economiile politice naționale și pentru a le impune ceea ce este în esență o constituție economică liberală și într-adevăr neoliberală, protejat de politica democratică, parțial prin design și parțial prin implicit, în orice caz exact așa cum se prevede atât doctrina ordoliberală germană, cât și „liberalismul autoritar” al lui Schmitt.
4) Banca Centrală Europeană (BCE). BCE este punctul principal al Uniunii Monetare Europene (UEM) și, într-adevăr, suveranul acesteia. În timp ce alte bănci centrale sunt încorporate într-un stat cu jurisdicție coextensivă și trebuie să se confrunte cu un guvern și un public la același nivel teritorial și politic, moneda și piața comună pe care BCE o conduce sunt apatride (așa cum este, în esență, sistemul juridic guvernat de către CEJ). Aceasta face BCE cea mai independentă bancă centrală din lume, iar regimul său monetar cel mai depolitizat. Spre deosebire de banii keynesieni, euro nu este altceva decât un mijloc de schimb și un magazin de valoare; în special nu este adecvat pentru corectarea democratică a pieței, de exemplu în exercitarea ocupării depline a forței de muncă. Banii europeni, așa cum sunt conceputi în tratatele care i-au creat, sunt banii austrieci, ordoliberali și neoliberali.
Într-adevăr, nu există o instituție care să corespundă mai aproape idealului liberalismului autoritar decât BCE. UEM, cu „piața unică” și mobilierul instituțional minimalist, arată în mod evident o realizare ideală a „statului autoritar” al lui Schmitt la optzeci de ani după concepția sa. Legitimitatea instituției sale de bază, BCE, se bazează exclusiv pe presupusa sa expertiză tehnică în ceea ce privește ce tip de politici publice necesită o economie liberă de piață dacă rămâne una.
La suprafață, mandatul BCE este pur și simplu să asigure o rată de inflație dorită pentru economia combinată a statelor sale membre și să asigure sănătatea și viabilitatea sistemelor lor financiare și de plată. Întrucât economiile politice naționale care fac parte din UEM sunt guvernate istoric de instituții diverse, cu toate acestea, acestea tind să răspundă diferit la regimul monetar și la politica monetară a BCE. Dacă acest lucru crește posibilitatea eșecului monedei comune, așa cum s-a întâmplat în succesiunea crizelor din 2008, BCE, fiind singura instituție responsabilă de UEM în ansamblul său, este forțată sau se simte liberă să facă „orice este nevoie”.
Împreună cu Consiliul, Comisia și CEJ, dar, dacă este nevoie, și fără ei, Banca Centrală Europeană s-a transformat în guvernul de facto al celei mai mari economii de pe Pământ, un guvern complet protejat de „democrația pluralistă” care acționează și nu poate acționa decât ca gardian și garant al unei economii de piață liberale. Începând cu criza din 2008, care este, desigur, departe de a se termina, dacă va fi vreodată, Banca a dobândit capacități largi de a disciplina statele și societățile suverane din și sub jurisdicția sa pentru a le face să respecte respectarea regulilor unei regimul neoliberal de piață monetară cum-cum. Astăzi, BCE poate, la discreția sa, să rețină lichiditatea din sistemele bancare ale statelor care refuză să-și urmeze preceptele cu privire la finanțele lor publice, dimensiunea și componența sectoarelor lor publice și chiar structura sistemelor lor de stabilire a salariilor. Statele și guvernele care nu se „reformează” în conformitate cu rectitudinea capitalistă și, prin urmare, nu reușesc să câștige încrederea înalte finanțe internaționale, pot fi pedepsite într-o mare varietate de moduri - în timp ce statele care realizează reforme instituționale promovate de către bancă poate fi răsplătit, chiar și prin BCE tipărind bani proaspătă pentru ei, cu încălcarea sau eludarea tratatelor UEM.
Având în vedere
asimetria jurisdicțională dintre BCE și țările membre ale UEM, precum și
absența unei omologe politice la fel de eficiente la nivelul UEM în ansamblul
său, BCE este dictatorul ideal - singurul agent capabil să ia măsuri decisive -
atunci când este vorba de gestionarea crizelor, de exemplu în cazul unei
neplată a unui stat membru. Același lucru este valabil și pentru ca țările
membre să convergă pe modelul de capitalism neoliberal finanțat, în adaptarea
la cerințele unui regim monetar comun, unic, potrivit pentru toate „piețele
financiare”. A sosit „statul autoritar” ca creator și protector al
„liberalismului autoritar”.
Sinteza a unui text aparut prima oara intr-un articol din 2015, apoi republicat în cartea „Cum se va încheia capitalismul?” din 2016.
SD
Sinteza a unui text aparut prima oara intr-un articol din 2015, apoi republicat în cartea „Cum se va încheia capitalismul?” din 2016.
SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu