Atat in textul memorandumului cat si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sunt promotorii ei de azi.
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»
1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa Centrala si Orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gandirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepand cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rand, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamantului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frana in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine».
2- Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cat se poate de virulente in legatura cu acest subiect.
3-Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gandire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atat de diferite si emisa de surse atat de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de-a lungul si de-a latul continentului. Nu mai ramanea decat sa fie lansat principiul contopirii intr-o cat mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Cativa ani mai tarziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. (...) Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atat de stramta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii».
4 - Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamana trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tarziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni Europene (sic!) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii Europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic!). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani (...) in gandirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper».
5- Iar Hitler declara ca «germanii (...) trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa».
6- Incepand cu anii 90, Guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea Europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial. «Aceasta staruinta a Germaniei, de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor. Examinand-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sunt tratate la varful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS».
7-O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atat de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dand dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stanga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost reutilizata in 1962, de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietei Comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tarziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfarsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa Regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin Constructia Europeana).
8-Asadar, atat fenomenul regionalizarii, cat si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducandu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuand temeinica traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat conducerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecand de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana, desi este pur germana, Uniunea Federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sunt de inspiratie germana, iar Ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avand drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «Euroregiunea Prutul Superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «Euroregiunea Dunarea de Jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiunilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa».
9- Rolul politic, istoric al frontierei se sfarseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cand propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incat identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta Autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta Autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavarseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.
10-Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decat doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din Kosovo.
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnalat existenta «Centrului European pentru Problemele Minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de Guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decat o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Suntem Germania, predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari (fostul bloc socialist) in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»
12 - Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboaie mondiale va fi dobandit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl, la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gandirea italiana si germana din anii 30 si 40.Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decat o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decat o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pana acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atat mai mult, cu cat o parte considerabila a clasei politice internationale, preluand fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspandit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunerea Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfarsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta Autonomiei Regionale. Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamantul Secuiesc si in Transilvania. Sunt multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. (...) Nu exista alta alternativa decat autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. (...) Ma bucura nespus de mult ca sunt si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. (...) Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si cativa dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La randul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugand ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene.
13-Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei etc.).
14 - Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale Constitutiei Europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca, daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: Constitutia Europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decat faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparand. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intamplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoasterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamant a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intampla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa se mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n ci a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adancile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramana intreaga.
Radu PORTOCALA
Note:
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture ; Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online
Mircea Dogaru abordeaza aceasta problematica din perspectiva momentului
Wolfgang Streeck arata dinamica dintre State mici/faramitate -- Democratie -- Capitalism
Wolfgang Streeck arata dinamica dintre State mici/faramitate -- Democratie -- Capitalism
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu