Ioan-Aurel Pop
”Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura
campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte)
a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o
tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu
militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci
viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine
deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”.
Asta însemna să fie
protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin
așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine
pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de
vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit
pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili
pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii
hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care
Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar
umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între
altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră
modernă și contemporană.
Unii
au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui
Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe
bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o
nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo
80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al
Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa,
America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar
pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de
numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta
feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” –
criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori
cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”.
Evident, nu
se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa,
unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu
multe straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluție ne-a
obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea
minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare.
De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne
distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata
limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai
înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii
știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în
multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce
să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața
de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați
mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente
scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii
și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?
Dar,
în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene
au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru
locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni,
pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum
ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile
sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași
lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să
le fie cerute.
În
vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat.
Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum
numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i
lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe
ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor
casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau
înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari
scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru
nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații
mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”).
Sigur,
tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau
spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau
deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că
lumea lor trecuse.
Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân
de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni,
pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de
tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi
căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot
pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989,
și alte reproșuri la adresa bătrânilor.
Vedeai des tineri imberbi,
plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea”
celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care
au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare,
să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem
acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a
fost comunismul.
Unii
nu înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de
60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub
comunism, că și-a ales, din toată istoria asta lungă și mare, tocmai
„epoca de aur” ca să ființeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” –
cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar
infectate de comunism și nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea
judecăți nu erau tocmai curente și nu erau rostite Urbi et Orbi mereu și
cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul simț și
nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”.
Societatea prea activă, maturii prea ocupați, goana după câștig
material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi)
concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.
Dar acum, când stăm cu toții acasă, ce să mai faci
cu acești „paraziți”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie,
de stat la o poveste și nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au și
neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor –
și să și răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar
îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar
mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este
de-a dreptul revoltător.
De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde
în afara casei lor, parcă umblă intenționat cu panere pline de
covid-19, ca să strice cheful și viața oamenilor folositori de pe lumea
asta, să-i infecteze și să-i distrugă. Sigur că sunt și excepții între
bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară și
pe dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc și ce ne-am face fără
indicațiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (și
nu le dau numele, fiindcă ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea
dojeni), dar îi spun concret pe câțiva din cei mondiali și europeni
(pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace).
Să-l luăm, de pildă, pe președintele Donald Trump,
care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani și care se încăpățânează să
fie președintele celei mai importante națiuni din lume, cum o spune el
însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a îndrăznit ca, aproape
expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar și un copil. Să-l
luăm și pe domnul Jean Claude Juncker (născut în 1954), care are 66 de
ani și care, deși plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de
curând.
Poate că el, totuși, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen
care, cu toată particula ei de noblețe din nume, nu este nemuritoare.
Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) și ne-a avertizat senin,
de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până
la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de
mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne,
dar era nevoie pentru demonstrație.
Să
notăm delicatețea traducătorului acestui text în românește, care nu a
redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin
„persoane în vârstă”. Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în
izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi
plimbate liber, chiar dacă ele mișună și mușină prin microbii și virușii
din praful străzilor și chiar dacă nu s-a demonstrat deloc că nu sunt
și ele purtătoare ale ucigașului virus.
Ba, animalele de companie
pot să se bucure de libertate, deși se spune că acest teribil morb ar
veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu putem să
știm ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe
de mine gândul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu
oamenii, pentru că și bătrânii sunt oameni? Aș cere timid să fie
bătrânii asimilați, pe lângă „măgari și savanți”, și cu aceste fericite
animale care au dreptul la libertate.
Dorința
aceasta răsună deocamdată în deșert. Decidenții țării și ai lumii, care
au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră și
dezinteresată pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i
izoleze pe bătrâni pentru toată viața. Treaba asta – suntem asigurați –
le-ar face și lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi,
ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi între ei și le-ar face bine și
celorlalți, care s-ar simți în siguranță, s-ar vindeca definitiv și nu
și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu se propune ca
bătrânii să fie gazați, împușcați, aruncați în prăpăstii, cum au făcut
alți decidenți din alte epoci și locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici
de pe Pământ.
Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicați
bătrânii să se miște liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma
căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine și nici
nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de
inimă, miloși să sară în apărarea acestor oamenii inutili. Nu este un
scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu
talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un gând
al unui istoric bătrân, care, evident îți apără bătrânețea sa și
bătrânețea bătrânilor în general.
Scenariul
acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacă ne va lua
Dumnezeu tuturor mințile, pentru că societatea este ca un corp. Unui
corp, dacă îi tai brațele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu
poate umbla, dacă îi scoți plămânii nu poate respira, dacă îi zbori
crierii nu poate gândi etc. Să știți că unii dintre acești gânditori
extravaganți nu sunt originali deloc.
Au mai fost confrați ai lor
cu mintea cât o nucă și dăruiți cu putere, care au voit să extermine
copiii, alții care au scos din joc maturii păcătoși ca să-i păstreze pe
copiii inocenți (trimiși la moarte sigură prin Cruciada copiilor” din
1212), alții care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele
inferioare”, alții care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în
zeii „buni”, alții care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri
decât guvernanții etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă.
Au
încercat mulți să o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu
poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii și nici
fără bătrâni. Natural, motivările cu grija față de bătrânii contemporani
sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenții. Tot
ceea ce se gândește de către anumite minți rătăcite este prezentat
frumos: personale în vârstă au nevoie de protecție, iar protecția
înseamnă izolare, restricții de circulație pe ani în șir, ca să le
prelungim viața.
De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite,
ar răspândi-o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit și judecata
care-i incumbă este falsă. Toți oamenii sunt sau pot să fie purtători de
virus și toți oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”,
anume sunt mai vulnerabili, pentru că au și alte afecțiuni. Această
vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din
câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulți bolnavi
de această gripă au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de
ani. Prin urmare, ar fi de așteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu
ne punem numai pe noi la adăpost și să nu dăm mereu vina pe alții.
Natural,
este nevoie de o anumită disciplină, de ordine și de restricții severe,
dar discriminarea bătrânilor (chiar și când este, aparent pozitivă)
devine jignitoare, înjositoare, rușinoasă. Haideți să-i protejăm pe toți
oamenii, să nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala și
s-o răspândească, să-i izolăm pe cei care au și alte boli, favorizante
(inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv
ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieșire în lesă, a le
construi țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe care și
ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil
și indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeți că bătrânețea este o boală
sau un handicap, pentru că nu este.
Iar dacă pentru unii bătrâni
este așa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se
spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale și
fizice, că sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de sacrificiile
făcute de ei pentru copii și nepoți, că au în ei un frig sufletesc greu
ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit.
Bătrânii știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este
suferința fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii și de
nepoți. Nu vă mai chinuiți să-i izolați, pentru că mulți sunt izolați
oricum, nu-și vor mai îmbrățișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu
va mai avea acel miros unic de Sfintele Paști iar drobul de miel (dacă
va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.
Nu le mai spuneți
bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri
catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur,
că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca
odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră
se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești.
Luați-ne cu binișorul, fiți gentili și blânzi, dați-ne termene mai
scurte pentru rău și mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să
ne puneți câteodată în față și binele, să alternați avertismentele dure
cu raze de speranță, să insistați mai mult pe vindecări, pe gânduri și
vorbe bune? Cu folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment
nu avem atâția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că
suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim
supuși doar pătimirilor.
Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis
acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor
României. Poate că și din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul
să-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a
scris poezia „Brad bătrân”. E bine să ne-o reamintim acum:
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„O, voi, ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?
În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulți și-au aflat un adăpost.
Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Și-n vremea aspră si ursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!...”
Se
duc bătrânii oricum, fiindcă așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume,
ei ne dau poate și altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce
decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând
prin mai multe situații-limită decât noi, ei au și niscaiva soluții
pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de
importante sunt în comunitate iubirea și jocul, din moment ce – cum ne
spune în zadar Lucan Blaga – iubirea și jocul lor e-nțelepciunea.
Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți
de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură,
fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o
puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă
neîncetat asupra acestei lumi bolnave.
*
Vă rog, dragi cititori, să luați cele de mai
sus ca pe-o mărturisire simplă, ca pe o lamentație fără nicio
importanță, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate, poate mai ironice
decât s-ar fi cuvenit și menite să fie puse între paranteze. Vă rog
chiar să iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastă
a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este și el
îngrijorat și care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii,
tinerii și maturii (adică cei aduși pe lumea asta păcătoasă de bătrâni,
de bătrânii foști odinioară și ei copii, tineri și maturi).
În Săptămâna Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020
