1. SUPERSTIȚIEDa, din clipa în care înțelegem corect cuvintele, e o afirmație absolut corectă.
Etimologic, „superstiție” e un fel de sinonim mai puțin grandilocvent pentru „tradiție”.
90% din superstițiile sunt adevărate: sfaturi ancestrale privind evitarea trăsnetului, de unde să bei, sexualitatea etc. – formulate, timp de milenii, de oamenii care habar n-aveau de „fizică” , „geologie” sau „antropologie” așa cum le-a plăsmuit modernitatea tehnicistă, dar trăiau în respectul cuvântului „din bătrâni” și au supraviețuit timp suficient ca să poată deveni… strămoșii noștri (aici pot să mă includ, fiindcă așa a fost cam peste tot, inclusiv în vestul Europei, până la o dată – din păcate – mai precoce decât în România: data începutului demolării). În Europa, cei mai în frunte la demolarea superstiției au fost francezii mei. Look at them now.
În modernitatea tehnolatră, „superstiție” a devenit porecla la orice adevăr rostit fără salamalecuri academice.
E adevărat că rămâne acel 10% de superstiții „false”, adică: care nu ajută la supraviețuire, nu vindecă, nu salvează. Fiindcă (oricât de dureros ar fi acest adevăr pentru auzul pseudo-tradiționaliștilor de sorginte rousseauistă), tradiția nu e un episod din seria Friends. Tradiția are elementele sale de „darwinism social”: uneori, este sănătos pentru comunitate să moară câțiva proști. Preferabil din mâna lor, că e mai economic așa. Prin urmare, scepticismul este la fel de tradițional ca superstiția. Omul tradițional este un curvar care știe că unele curve (de-altfel, proporțional puține) au și boli de transmis: tot merge la futut, dar merge precaut.
Mult trâmbițată (și de-altfel corectă) evidence-based medicine nu e altceva decât o tentativă metodologică interesantă de a raționaliza superstiția – adică de a scăpa-o de acel neliniștitor 10% de „false superstiții”, prin mijloace tipic moderne (recurgem la scris, ținem istoricul tratamentelor care au reușit, etc.).
Autorul cadrului conceptual în care se mișcă autorul Operațiunii Covid, Klaus Schwab, este un matematician-romancier libanez de mare talent, numit Nicholas Nassim Taleb. El v-ar explica că superstiția (raționalizată sau nu – adică: gândirea prin recurență) este genul de gândire care mergea bine în lumea cea veche (pe care el o numește „Mediocristan”), nu și în lumea cea nouă („Extremistan”), plăsmuită de tehnologie, globalizare etc.. Printr-un astfel de sofism, Taleb se expune la răspunsul dat de Jeffrey Lebowski producătorului porno care îi explică un viitor „100% cibernetic„:
„- I still jerk off manually.”
Și, într-adevăr: tot nu mâncăm din softuri, ne încălzim mai bine din lemne decât din gândirea tantrică, și (cu excepția unei părți din electoratul USR), nu prea futem dispozitive conectate. În Extremistan trăiește o minoritate de traders (minoritatea în care Taleb și-a câștigat primele lovele), care reprezintă mai puțin 0,001% din populație – „întâmplător”, ei sunt beneficiarii revoluției lui Schwab, cunoscută de proști sub numele de „criza Covid”. Vestea proastă este, bineînțeles, pentru restul de 9,99% din cei 3 milioane de cumpărători ai cărții lui Taleb, care trăiesc ca noi în „Mediocristan”, și și-au dat degeaba banii unui șarlatan levantin.
Cititorii cărții respective (Lebăda neagră) poate au remarcat, de-altfel, că firma care reprezintă pentru Taleb apogeul reușitei din „Extremistan” se numește… Pfizer.
Revenind la înțepat: da, românul, superstițios fiind (spre binele lui!), a remarcat că este mințit când i se prezintă drept ciuma neagră o gripă demografic invizibilă – spre deosebire, desigur, de sabotarea sistemului de sănătate, săvârșit de „eroi” în numele ei. Din experiență, nu prea crede în filantropia în bandă organizată a miliardarilor și a guvernelor controlate de ei – fie că se numesc Bill Gates (fost Microsoft) ori Alexei Miller (Gazprom). Nu-i se pare rezonabil să se injecteze cu seruri prea lăudate spre a scăpa de o boală care, în proporție de 96% (după cifre oficiale din Italia și Ungaria) „omoare” doar… muribunzi. Iată o atitudine superstițioasă, dar și sceptică, deci perfect științifică – spre deosebire de atitudinea vădit religioasă a expertologilor pfizeriști, care pledează sistematic ad hoc, citând „elementele de limbaj” pe care, în proporție de peste 99%, nu le înțeleg nici ei.
Religia dogmatică (fie ea covidistă, islamică ori… creștină) este, într-adevăr, opusul superstiției: orice dogmatism e ideologic, deci anti-tradițional – e un punct asupra căruia ne vom întoarce când vom examina motivele din care e fals să presupunem că românii nu se înțeapă.
2) TRIBALISM
Încă o dată, din clipa în care înțelegem corect cuvintele, e o afirmație absolut corectă.
Românii sunt, într-adevăr, primitivi. Mai ales cei cu copii, care, în marea lor majoritate, nu sunt de acord să fie acei copii otrăviți întâi mental cu povești despre (sau chiar povestite de) „transsexuali” (recte: dezaxați), apoi fizic prin „terapii de reorientare”. Mai pe românește: sunt convinși (spre binele lor) că pizda mamelor face o treabă mai bună decât superstructura tehno-medicală a Occidentului – întruchipată, desigur, de firma Pfizer, care și-a început ascensiunea spre culmile capitalismului tocmai printr-o invenție de inginerie sexuală: produsul Viagra, traducere biopolitică a normalizării culturale de care a beneficiat categoria morală a moșului libidinos (paralel cu celelalte beneficiare din mai 1968: gagica prea ușoară, nevasta infidelă, soțul infidel, devianții de toate felurile, etc.).
Treaba acesta a pizdelor materne este, într-adevăr, și o treabă ușor nedreaptă pe-alocuri, că mereu au fost, și mereu vor fi specimene ratate, devianți și sociopați care, într-o societate normală, sunt tratați drept ceea ce sunt (niște anormali), deși de multe ori „nu e vina lor”. Modernitatea occidentală, absolut străină conceptului de destin (clădită, de fapt, ca progresism, împotriva conceptului respectiv) nu poate tolera așa ceva. Progresismul e un dogmatism și, ca atare, un dușman al realității: faptul că nici o societate nu poate supraviețui unor tentative de reeducare a mării majorități în favoarea „drepturilor” unei mici minorități de dezaxați – ca în general mai toată dimensiunea faptică a antropologiei – este inadmisibil din punctul de vedere al progresismului.
Așa este și cu egalitatea față de boală: nu a existat niciodată în natură sau în istorie, și nu prea are cum să existe (decât, ab absurdo, prin unificarea tuturor în groapa comună). Dar, dintr-un punct de vedere progresist, merită încercată: merită să experimentăm, incluziv pe copii, în speranța de a eradica unor viroze respiratorii care accelerează cât de cât agonia unor muribunzi (deci, formal, îi „omoare”). Să calculăm în ani de viață prezervați sau pierduți, cum trebuie să facă orice strateg sau specialist onest al sănătății publice este, în paradigma respectivă, inadmisibil, fiindcă anul în care X sau Y s-au născut, exact ca sexul lor, n-a fost ales de ei, deci ține de destin. Nici un element destinal nu poate intra in modul în care definim omul progresismului – un om care, prin urmare, nici nu există nicăieri în mod concret: e doar acel „om nou” a cărui sosire trebuie (cum știu încă foarte bine cei care s-au dus la școală înainte de 1989) s-o pregătim cu orice preț. Inclusiv cu un Pfizer la copii, da.
Cum se bănuiește deja din pilda susmenționată, acest primitivism al românilor se manifestă preponderent în relația cu progenitura. Fiind aici vorba despre niște structuri foarte profunde și universale ale speciei, spre deosebire de alte forme ale primitivismului românesc, aceasta se manifestă și la alte popoare europene – chiar și la suedezi, care s-au înțepat, ca ungurii, peste 60% (pentru „a putea călători”), dar în general și-au ținut copiii departe de ac.
Iată un fapt antropologic universal: în general, oamenii sunt mai lași în relația cu propria viață decât cu cea a copiilor lor. Fiindcă, subiectiv, centrul auto-estimei umane nu se află – așa cum și-ar dori orice dogmatism (fiind el cu etichetă progresistă, sau chiar creștină) – în conștiința individului (cogito, Kant, Hegel), ci în conștiința filiației. Acest element, care determină cam 100% din viața socială în etapa tribală a culturii, rămâne însă – și cu mult timp după apusul lumii tribale – central în orice cultură omenească viabilă (o categorie care, desigur, exclude din start societatea progresismului occidental).
Este foarte clar, din toată logica Mării Reinițializării – iar mai nou și din exemple concrete de peste ocean –, că, după câștigarea „referendumului injectal” (adică: din clipa în care o majoritate de adulți s-a înțepat), urmează injectarea obligatorie nu numai a renitenților adulți, dar și a copiilor. Prin urmare, românii care resping acest experiment primejdios nu o fac doar din frică individuală, ci și împins de cel mai nobil sentiment al speciei.
Un grup uman care își sacrifică copii în speranța (de-altfel, probabil deșartă – dar, dintr-un punct de vedere moral, nici nu contează) de a putea prelungi agonia câtorva mii de bătrâni aflați pe ultima sută de metri este o nesocietate, și nu merită deloc să supraviețuiască.
În acest sens, societățile vrednice de perpetuare sunt – deși în proporții și sub forme diferite – societăți tribaliste. Fenomenul, de-altfel, are la români și alte manifestări decât respingerea acului: în proporții record în Europa, românii, în general, știu unde-i sunt îngropați străbunicii (polonezii, în general, nu știu), știu genealogia, sunt foarte stabili teritorial (cel puțin înăuntru granițelor naționale), își îngrijesc cimitirele, etc.. Prin urmare, ei vorbesc dialecte și varietăți urbane/regionale, la care putem chiar adăuga liniștit câteva limbi „minoritare”, vorbitorii lor fiind, în sens cultural, tot români (raportat la cifrele din Ungaria, secuii nu se prea înțeapă) – spre supărarea naționaliștilor moderni, care nu-și iubesc neamul, ci doar dogma lor de „unitate națională”, (premergătoare firească la religia „unității mondiale” de la Davos) etc..
Sectorul metrosexualizat din societatea românească (în mare: electoratul USR) fiind și sectorul înțepat, din multiplicarea „efectelor secundare”, se poate, într-adevăr, spera o însănătoșire grabnică a poporului român – nu chiar gripală, ci culturală.
Poate va veni momentul în care va trebui, obiectiv, să-i fim recunoscători lui Klaus Schwab.
3. NAȚIONALISM
Fals. Toate țările celebre pentru naționalismul populației (ori etnic: Ungaria, Polonia, Israel, ori republican: Franța) sunt mai bine înțepate decât România. Naționalismul e o gândire modernă, care duce la Pfizer și la identitatea digitală la fel de sigur cum „coeducarea” duce fetele la bordel.
Dușmanii României subliniază des – de-altfel, cu bună dreptate – eterogeneitatea țării: geografic cam lipsită de granițe naturale spre nord și vest (tocmai acolo unde… are vecini), cu multe minorități naționale, și o limbă-patchwork, plină de împrumuturi. Așa este.
Doar că, istoric, granițele respective (cu excepția celei de pe Prut – care e, de fapt, o graniță internă) au avut o tendință marcată spre expansiune – fiindcă, până la apariția unor necroze culturale gen USR+, România avea avantaj demografic.
Doar că minoritățile respective nu s-au ridicat masiv niciodată în favoarea vreunui iredentism (spre deosebire de cele iugoslave, care – culmea! – erau lingvistic omogene).
Doar că, în timp ce preluau vocabular de la goți, pecenegi, bulgari, unguri, nemți și evrei, românii își impuneau o frazeologie (deci un mod de gândire!) pe care o recunoaștem ușor în toate dialectele alogene vorbite în spațiul cultural român (fie ele „genetic” nemțești, ungurești sau țigănești): „șurub” e de la nemți, dar calcuri frazeologice după „n-a fost să fie” există și în secuime, și în banat, și la tinichigii din Oradea.
Ceea ce face din România un „produs” profund nesatisfăcător pentru naționalismul (prin definiție modern și occidental) este că reprezintă, de fapt, mai mult decât o națiune: România este o cultură (ceea ce alții, în funcție de școlile de gândire, numesc și: o civilizație). Comparat cu România, tot spațiul cuprins între Loire, Po, Tisa, Vistula și Marea Baltică este relativ omogen: omogen în industrializare, omogen în metrosexualizare, omogen în atomizare socială, și mai nou (e doar cireașa de pe tort) omogen în înțepare.
Printre susnumiții „dușmani ai României”, trebuie, prin urmare, să includem și o parte din naționaliștii români: cei care vor o țară atât de unită încât să poată fi „ca afară”. De-altfel, nu s-ar explică existența unei aripi „neo-legionare” în USR. Iubirea lor de unitate este pe măsura urii pe care o resimt față de specificitatea culturală a României. Fiind în general niște decreței crescuți în betonul ceaușist, au, de multe ori, o admirație invidioasă pentru Ungaria (înțepată peste 55%): un bantustan al industriei germane, unde s-a reușit un fel de omogeneizare prin clonare spirituală, creația unei mase de tâmpiți cultural identici cu proletariatul lumii germane (de care fac, de fapt, parte – ca partea cea ieftină), plus elementul identitar că se cred unguri (deși, în afară de limbă, cam toate elementele cât de cât specifice cultural au fost recuperate muzeografic din Transilvania).
Revenind la România, pentru antropologi, se impune imediat o analogie cu o altă țară muntoasă, în rest ceva mai mare și mai bine cunoscută internațional, cu multe minorități perfect integrate în peisajul cultural, și unde toate tentativele imperiale de cucerire s-au soldat prin retrageri rușinoase – o analogie care nu are cum să nu înfurie „naționaliștii ca afară”: Afganistan. Populația înțepată din Afganistan este sub 7%. Populația respectivă se află, evident, în Kabul. Populația din provincii, prin urmare, a murit de mult – dacă e să dăm crezare propagandei OMS.
În România, de asemenea, proiectul stat-național modern de sorginte occidentală are o realitate sociologică în centru Bucureștiului, și în câteva străzi din Iași, Cluj și (mai ales) Timișoara. Acolo trăiesc, majoritar, cei care s-au înțepat „ca să poată călători” (și anume: înainte să apară vreo restricție de genul în Europa) – deși, în cazul lor, ar fi mai exact spus că s-au înțepat ca să poată rămâne acasă, în patria lor de facto, alcătuită dintr-o rețea cosmopolită de mega-orașe metrosexuale care a inclus întotdeauna Viena, Paris, Berlin, Moscova și Istanbul. Acolo sunt ei „acasă”, nu în Suceava, Dolj sau Teleorman. București (poreclit de mine, într-o serie de articole de dinaintea „crizei Covid”, Port-Bucharest) nu este o capitală „supusă unor influențe străine”, ci o capitală creată de influența străină: predecesorul UE, Înalta Poartă a poruncit să fie oraș capitală, tocmai din cauza că natura terenului nu permitea atunci nici un tip de fortificare – spre deosebire de capitalele naturale ale românilor, ori medievale (Târgoviște), ori de tip clasic (Iași). Kabul, de asemenea, are o populație etnic amestecată, unificată de folosirea limbii persane, pe care majoritatea etnică paștună o înțelege mai cum se uită țăranul maramureșean la Niels Schnecker, și de dorința provincială de a ajunge „ca afară” (ceea ce, de cele mai multe ori, conduce populația respectivă, tocmai, afară, sub formă de migranți). E „capitală” doar în sens de: loc unde voievozii țării se pot întâlni civilizat (cu aer condiționat și asistente din Ucraina) cu diplomații străini pe care urmează să-i fraierească.
La suprafață, acele populații de oraș colonial întrețin o mare diversitate internă, între „liberali” (deloc șocați, însă, de întărirea statului polițienesc), „naționaliști” (care vor să vadă steagul român la Tiraspol, dar nu-i deranjează prea mult steagul NATO la București), și chiar ortodoxiști: adepții unui fel de pietism catolic adaptat răsăritului sălbatic, cu city-breakuri mai grecești, deci mai evlavioase. Mai în adâncime, antropologul recunoaște în ei o singură subspecie omenească de lucrători terțiari bine standardizați lingvistic, alimentar și urbanistic, bine conectați și înțepați, cu o anumită lipsă de îndemânare la grădinărit și tăiat porci, dar care știu să danseze „ca la discotecă” (adică: deloc), și abia așteaptă să aibă copii, ca să-i ofere României prima ei generație de adolescenți trans. Precum duduile isterice din „cruciada împotriva islamizării”, pe care o să le regăsim repede cu niqabul pe cap, după ce se lovesc la salonul de botoxare de vreun bogătaș din Qatar sau Iran. Niqabul islamic, de-altfel, e perfect compatibil cu niqabul pseudo-sanitar din kleenex și elastici: combinate, produc un fel de burka larg acceptată astăzi – spre deosebire de cea afgană, misogină și retrogradă – de lumea „civilizată din vest”, adică: de metrosexualii cu pofte de robotizare.
Într-adevăr, naționalistul bine înțepat este, de cele mai multe ori, și un creștin bine înțepat – un aspect asupra căruia o să revenim.
4) RELIGIOZITATE
Fals. Cam toate bisericile instituționale de pe planetă (și asta include o bună parte din ierarhiile bisericești din lumea ortodoxă) fac muncă de convingere pentru Pfizer. La Vatican se țin și seminare de profil, pe tema transumanismului cel bun care în sfârșit vine. Cam toată industria mântuirii pare a se fi aliniat pe oferta cea mai ispititoare de pe piață: cea a nemuririi injectabile – care, desigur, are cam multe „efecte secundare„ (uneori letale), dar nu-i nici asta vreo problemă, fiindcă, istoric – mai ales în lumea judeo-creștină – industria mântuirii este și industria sacrificiului. Noul djihad trece prin ac. Campionii autodeclarați ai catolicismului războinic, polonezii, sunt înțepați la nivelul Ungariei (unde toată lumea știe că „credința„ a fost cam întotdeauna element de folclor).
În mod tipic, românii sunt superstițioși (a se vedea definiția termenului în articolul aferent), deloc sau nu prea religioși în sens occidental. Cei cu o practică religioasă sunt majoritar ortodocși, nu pentru că ar fi (dar este oare cineva de pe pământ?) în stare să recunoască rațional măreția dogmatică a religiei respective, ci pentru că așa s-au născut. Dau mai departe ortodoxia, în pofidă unor secole bune de muncă de convingere catolico-franciscană, așa cum dau mai departe heterosexualitatea, în pofida adeziunii României la acel club LGBT numit UE/NATO. Sunt ortodocși pentru că (spre binele lor) sunt reacționari.
Iar ortodoxia lor cea de zi cu zi, la rândul ei, este, după chipul lor, tot reacționară – încorporând, spre marea nemulțumire a teologilor baricadați în mănăstiri unisex, mai multe elemente de datină păgână decât orice alt brand oficial al creștinismului disponibil în Europa, întrecut la acest capitol poate doar de unele popoare balcanice și din Caucaz (să nu uităm că acolo se află elita lumii heterosexuale). Afganistanul este, de-asemenea, un pământ foarte puțin înțepat, dar și foarte puțin islamic – dacă reținem alfabetizarea coranică drept indicator al nivelului de evlavie islamică: ținute (spre binele lor) departe de școli, femeile – dar și o mare parte a bărbaților – n-au acces la cuvântul lui Mohamed, și trăiesc în continuare în cultura orală a popoarelor indo-iranice. Care, dacă e să judecăm după procentele de înțepare, parcă rezistă mai bine decât suna din Golful persic – ba chiar și decât zgomotosul șiism iranian – la promisiunile de nemurire pământească trâmbițate de Pfizer și Sputnik.
Aparține deja de clișeele discursului antitotalitar să afirmăm că ideologiile totalitare din secolul 20 au fost surogate de religie, și o consecință a decreștinării vestului Eurasiei. E și perfect adevărat (ca, în general, clișeele, care sunt superstițiile oamenilor care citesc). Înlocuirea n-ar fi fost însă atât de rapidă și de ușoară, dacă religia, așa cum era gândită și practicată în Occident de la tomism încoace (dar și în Rusia după reformele petriniene), n-ar fi fost deja un fel de ideologie – ceea ce a devenit ea, inevitabil, în momentul în care s-a făcut rațională, dogmatică – o dogmă fiind, în esență, un principiu ideologic. Religia aia care se opune superstiției (și – deși mulți nu văd legătura – căsătoriei, în cazul preoților) nu poate fi altceva decât un covidism ante litteram.
Iată de ce învinuirea obediențelor masonice pentru prost-definitul „globalism„ și foarte vizibilul covidism pune, cumva, istoria occidentală cap coadă. Nu doar pentru că nu s-au băgat toate obediențele. Ci, înainte de toate, pentru că interpretăm greșit dinamica influențelor dintre loje și biserici. Acuzăm bisericile că au fost „infiltrate de loje„, când de fapt bisericile au dat naștere lojelor. Loja este locul unde aristocrații, marii burghezi și preoții au început să se adune spre a-și putea permite o sociabilitate în care nu mai trebuia să-și ascundă disprețul scârbit față de superstițiile bietului popor – care, el, rămăsese într-o interpretare premodernă, uneori chiar antică, a crezului. Prin urmare, ceea ce numim „clerul cinstit„ (neinfiltrat) este doar adunătura de sărăntoci, de fii de țăran și alți retardați nevrednici de inițiere masonică și homosexuală, pentru care elitele bisericești nu mai găseau alt folos decât să-i trimită drept animatori culturali, să supravegheze cum pot ei viața religioasă (ritualică, superstițioasă, tradițională) a stânei cu oi umane pe care o numesc și parohie. Adică la sat. De aia i se dă acelui cler cinstit, la ortodocși, voie chiar și la cununie: fiindcă (din perspectiva ierarhiilor bisericești și monahale) este oricum prea josnic ca să mai poată fi stricat de păcatul fecundării.
Această din urmă expresie, nu din întâmplare, aparține de vocabularul maniheismului. Maniheismul este tentația împotriva căreia s-a clădit și creștinismul, și islamul – spre a recădea în ea pe sfârșitul traiectoriei istorice. Oare de ce? Era cumva acel măr viermuit de la bun început? Era cumva Pavel un maniheist? Deja am scris prea mult, că nu vreau să-mi jignesc frații neînțepați în convingerile lor.
Revenind, însă, pe pământul istoriei contemporane, cred că orice spirit lucid a înțeles de mult că, în orânduirea omenirii de mâine (dacă va mai exista așa ceva), o să conteze cu mult mai mult respingerea botezului covidian (care se dă cu acul) decât acceptarea botezului creștin – fiindcă botezul covidian e reversibil doar din punctul de vedere al celor pentru care existența noastră biologică (de ființe vii) este un accident al traiectorii sufletești, deci pentru maniheiști, care, de fapt, nu prea au motive coerente ca să nu se înțepe.
5) VALORI?
A venit momentul să sintetizăm.
Ca să aleg tocmai un exemplu printre popoare cu o istorie recentă similară celei române: Polonezii, cu o reputație (fenomenologic justificată) de popor ultra-creștin și foarte naționalist, s-au înțepat în masă. Românii nu.
Pentru că în România – spre deosebire de Polonia – există un nucleu dur (reprezentând încă, probabil, o majoritate relativă din populație – dar o să ne lămurim curând în această privință, în funcție de direcția indicată de ac) de oameni cu o specificitate culturală marcată față de Occident, pe care am încercat s-o analizez în această serie de articole. Și acel nucleu dur nu se înțeapă.
De ce?
Răspunsul la întrebare ne duce, evident, către o concluzie de genul „naționalismul/religiozitatea B, spre deosebire de naționalismul/religiozitatea A, nu este cel adevărat„. Ar fi o concluzie suficientă în scopuri propagandistice sau polemice (pro-România, pro-Polonia, anticatolice sau pro-catolice, etc.).
Toată noima relativismului istoric (o școală la care mă conectez, via, de exemplu, marele Oswald Spengler) este să nu concluzionăm niciodată așa, ci mereu întrebând: „adevărat din perspectiva cui?„.
Prin urmare, nu avem cum să nu practicăm nominalismul terminologic (atât de înfierat de teologie – mai ales catolică): în prezenta serie de articole, în scopuri în mare parte stilistice (românește: de provocare), am folosit termeni precum „tribalism„ și „superstiție„ aplicat românilor, în timp ce vorbeam despre „naționalism„ și „religiozitate„ spre a descrie ceea ce observăm la popoare mai occidentalizate. Aceste perechi terminologice ar putea fi inversate fără daune conceptuale prea mari. Oricum, din punctul de vedere al Occidentului cel mai avansat (în degenerare), care este post-național și post-creștin, sunt cu toate niște manifestări ale aceleiași înapoieri culturale – deși, în realitate, doar fenomenele poloneze pot fi descrise astfel în mod legitim, fiind, într-adevăr, un fel de versiune vintage, depășită, a modelului occidental.
Contează, deci, mai puțin felul în care etichetăm modul de raportare la neam și la biserică al unora și al altora. Contează, în schimb, foarte mult diferența specifică. Din ce constă?
Cum am semnalat mai sus, o perspectivă occidentală nu are cum să deosebească ceea ce se vede în Polonia de ce se observă în România – pentru că în ambele cazuri, singurul concept disponibil va fi cel de valori: valori naționale sau familiale, valori religioase (ori creștine), etc.. În cel mai bun caz, vor remarca în România niște discrepanțe în practicile de zi cu zi, precum și în reflectarea politică a „valorilor„. Cum ar fi faptul că forțele naționaliste nu au ajuns niciodată la putere prin vot popular, și că populismul la români a fost mereu întruchipat de forțe politice (mai nou, PSD-ul din anii 2010) cu un discurs social-democrat spre marxist, cosmopolitist și ecumenist. Și discrepanțele, bineînțeles, vor fi atribuite, ca la Aristotel, „rezistenței materiei„: subdezvoltare, superficialitate, ipocrizie, prostie, etc.. Ca multe alte culturi, cultura occidentală suferă de orbire culturală: se vede doar pe sine; restul universului cultural uman este doar un haos care nu reușește să se înalțe până la nivelul ei, adică la nivelul „culturii – așa cum termenul era folosit înainte de gândirea antropologică (bune maniere, curs de pian, beletristică).
Realitatea e cu totul altfel. În realitate, pentru acel nucleu dur de români neînțepați, neamul (construit arborescent și analogic în jurul nucleului familial), precum și „cele sfinte„ nu sunt valori. Sunt realități ale vieții de zi cu zi. Doar căpșunarii bine înțepați care fac propagandă USR din Hamburg sau Uppsala cred că mersul la biserica strămoșească, îngrijirea mormintelor și datina în general pot fi înlocuite cu niște sesiuni de bigotism YouTube cu vreo măicuță cu porniri teologice și logoree verbală, sau cu „vorbe de duh„ pe chat cu vreun preot căpșunar stabilit la Madrid. Tot ei (și ascendenții lor prost inspirați) au impresia că poți avea copii pe Skype. Sau că nu prea contează că nepoții știu doar suedeza și engleza, contează să aibă camera de dormit plină de stegulețe și de icoane. Sociologia respectivă este, în mod previzibil, cea creată de Nicolae Ceaușescu și Teodor Zamfir: românul standardizat, românul Irina Nistor, românul VHS, românul fără accent, românul crescut în beton, deci hors-sol – prima generație afectată (sau chiar produsă) de ingineria socială. Sau, spre a parodia un clasic cam preacurvit între-timp: românul recent.
Restul, nucleul dur, nu are în mod necesar conștiință de sine drept „naționalist„, uneori nici măcar drept „creștin„ – și, într-un fel, în contextul unei culturi fără elite culturale, acea nesiguranță subiectivă este justificată: dacă omul a călătorit puțin, sau se uită la filme, nu prea are cum să se recunoască în creatura standardizată, ușor caricaturală și zombificată prezentată drept „naționalist„ în Occident (sau, mai nou, pe periferia lui „iliberală„): „Bă, ăștia-s comuniști, măi!„.
E ceea ce-mi spunea prietenul A., țăran, hamal și bucătar, din Cojocna, la masă la birt, când eu eram încă cu reverii „iliberale„. Și prietenul A. avea dreptate. În timp ce vând „modernitate„ (deci Sputnik și/sau Pfizer) în capitală și orașele mari, ceea ce Putin și Orbán au creat în provinciile lor cultural înapoiate este un nou sovietism, un nou Komsomol cu valori creștine și naționale. Valori, adică: vorbe. Realitatea e Pfizer, Sputnik și QR.
Gândirea valorilor este forma specific postmodernă a modelului cultural occidental: când procesul care ducea de mult societatea spre indiferențiere ajunge spre completare (când africanul de nord Zemmour poate deveni eroul naționalismul francez, etc.), nihilismul e adus în fața oglinzii, și, în general, nu prea suportă ceea ce vede (cei care au rezistat la acea priveliște, au acceptat-o, chiar s-au identificat cu ea – precum E. Macron – au trecut dincolo de oglindă). Atunci începe un proces psihologic de denegare. Valorile sunt vorbăreala prin care nihilismul ajuns în faza denegării încearcă (și de multe ori reușește) să se amețească.
Doar că, dincolo de mirajul valorilor, dincolo de falsa-conștiință, omul postmodern, omul atomizat, are, de fapt, o conștiință implicită – dar foarte preciză – a destinului său (acesta din urmă fiind, pentru a-l cita pe clasicul maghiar: a fi fără destin). Oamenii nu acționează în funcție de ceea ce gândesc, ci gândesc în funcție de ceea ce fac. Omul de turmă, oaia umană, e ca apa: alege calea cea mai ușoară. Emigrația departe de bunici era calea spre o viață mai ușoară. În dictatura davosiană camuflată în „state europene„, e mai ușor (cel puțin deocamdată) să trăiești după ce te-ai înțepat (desigur nu pentru că ai scăpa „de virus„, ci de teroare – momentan). Generalizând: e mai ușor să mori decât să trăiești. Iar pentru cei care mai greu admit trecerea lor în tabăra morții, valorile sunt un bun tratament paliativ al sufletului necrozat. Încă o înțepare, și va veni Maia la București să vă dea Moldova înapoi! Încă una, și mă duc!
Dorința aceea de moarte, pe care eu o identificam încă din 2016 sub forma creșterii tumorii USR (într-un articol des citat de presa „euroatlantică„ în limbă cât de cât română – și despre care, prin urmare, putem bănui că a contribuit puternic la expulzarea mea), o vedem acum, trecută de la domeniul valorilor (discursul antinațional, apologia pederastiei, ateismul militant) la cel al faptelor: injecții experimentale, sabotarea economiei autohtone prin mijloace demne de epoca colectivizării, sugrumarea și terorizarea copiilor cu discursul fricii și cu mizeria aia de niqab pseudo-sanitar. Secta lui Șora, după atâți ani în care românul, spre a putea fi înfierat subuman, trebuia poreclit „comunist„, în sfârșit își asumă natura profund bolșevică, și, implicit, faptul că singurul reproș pe care l-a avut vreodată față de N. Ceaușescu este faptul că, din perspectiva lor, acesta din urma nu era suficient de marxist.
Vine momentul „care pe care„, și vreun cuțit, în mod necesar, va ajunge la osul cuiva.
Vor muri și vom fi liberi!
