Dialoguri prospective (V)

Stânga, împrejur

(Dialog publicat in Tribuna economica nr. 15 din 16 aprilie 20014)

fCh:  După terminarea Războiului Rece, unii au anunţat, iar alţii şi-au asumat, sfârşitul istoriei în sensul triumfului liberalismului politico-economic.  Pentru o perioadă lucrurile aşa păreau, cel puţin atât timp cât creditele ce au alimentat creşterea nu erau scadente; dela declanşarea Crizei încoace, polarizarea economică a început totuşi să se manifeste din ce în ce mai accentuat.  În condiţiile acestea, crezi că actuala stângă îşi mai îndeplineşte misunea istorică?

SD: La nivelul societăţii, la nivel uman, cele mai vizibile efecte ale triumfului liberalismului economic sunt inechităţile din ce în ce mai diversificate din societate precum şi polarizarea acesteia. Sunt fenomene care persistă de câteva decenii în ţările lumii, sunt fenomene care s-au accentuat în ultimii ani în Europa aflată sub politicile neoliberale ale popularilor europeni de o perioadă bună de timp. Modelul social odinioară existent în Europa, care era proiectat  să diminueze disparităţile din societate în scopul menţinerii coeziunii într-o societate de tip incluziv, aparţinea de regulă  programelor social democrate şi cel puţin înaintea crizei din 2008 îşi arătase virtuţile.

Concurenţa a trei fenomene, globalizarea, uniunile monetare care sunt cu atât mai arbitrare cu cât subsumeaza politicul, şi  criza mondială prelungită care a scos în evidenţă radicalismele neoliberalismului, a reliefat actuala inadecvare a politicilor de stânga la realitate, incapabile să-şi mai menţină Modelul Social la parametri iniţiali.  Care crezi că sunt cauzele dincolo de politic ce fac imposibilă manifestarea eficientă a politicilor de tip social democrat în Europa?

fCh: În special după anii `90 cetăţenii Vestului au fost împinşi spre o hiperglobalizare ce a depăşit limita gestionabilă, înregistrându-se distorsiuni economice grave la nivelul ţărilor mai puţin dezvoltate şi  o diminuare progresivă a conceptului de suveranitate a statelor--în Uniunea Europeană s-a mers şi mai mult, până la delegitimizarea pe alocuri a suveranităţii.  În mod explicit, în UE s-a dorit împăcarea caprei cu varza şi se merge către un sistem reprezentativ, pe de-o parte, care însă serveşte imperativele pieţei la nivel global, pe de alta.  Această dorinţă a dus în timp la restrângerea semnificativă a reprezentativităţii la nivel local/naţional pe fondul deplasării politicii dela nivelul statului naţional la un nivel transnaţional, deasupra statului naţiune.

Pe fondul acestor distanţări dintre nivelul de reprezentativitate al politicii şi imperativele funcţionale la nivel general, se poate observa că şi politicile social democrate, ajustate la nivel naţional, îşi pierd conduitele de manifestare, şi până la urmă, sensul.  De exemplu, se poate observa acest aspect din necesitatea diferită a redistribuirii între ţări cum ar fi Danemarca şi România.

Ultimul deceniu a fost perioada în care s-a constatat odată în plus validitatea unei trileme a economiei globale: Un stat poate să controleze cel mult două dintre următoarele niveluri: 1) globalizare (integrare monetară), 2) suveranitate naţională, şi 3) democraţie. În alte cuvinte, spaţiul de decizie este restricţionat, iar state slabe renunţă la a mai controla chiar mai puţin decât sunt constrânse de logica internă a sistemului mondial.  Victimele până la momentul acesta îmi par a fi democraţia şi mai ales social democraţia.

Cum crezi, Smaranda, că-si acceptă stânga europeană misiunea istorică în condiţiile imposibilităţii aparente de a-şi manifesta vocaţia?  Crezi că ar fi necesar să continue pe a treia cale şi să accepte premiza că ideologiile încep să semene, iar politicile să devină exclusiv pragmatice, adaptate globalizării?  

SD: Evident că nu, căci nici măcar cei mai vechi filosofi şi politologi cunoscuţi nu acceptau societăţile bazate pe inegalităţi multiple.  Diminuarea inegalităţilor din societate a rămas o dominantă istorică a politicilor de stânga.

Este adevărat că o opinie destul de răspândită chiar şi la noi în ţară este aceea că momentul istoric al dispariţiei ideologiilor se apropie. Este dificil de spus că  exact aşa se va şi întâmpla. Până acum nele reuşeau să ţină o balanţă prin contraponderi teoretice şi practice.  Funcţionarea Uniunii Europene a demonstrat că majoritatea politică din Comisia Europeană, din Parlamentul European şi mai ales din Consiliul European dictează politicile, ignorând voinţa celeilalte  părţi, dar care participă la rândul ei la implementarea acestor decizii în statele membre. Percepţia actuală  este că toţi fac aceeaşi politică, şi anume favorabilă capitalului şi marilor corporaţii. În sensul acesta iau şi declaraţia premierului social democrat român: „Dacă preşedintele va fi de centru-stânga, trebuie să fie un premier de centru-dreapta”.

Este motivul pentru care stânga europeană a apărut în ultimul timp ca fiind în curs de pierdere a identităţii. Cu timpul, aceasta a început să-şi tempereze şi  programele politice, aducându-le tangente cu cele ale dreptei neoliberale pentru a nu şoca suplimentar propriul electorat îndreptăţit să  judece  neîndeplinirea flagrantă a unui program politic. Această alunecare a stângii europene spre centru a atins limita în care se poate pune în discuţie menţinerea propriilor principii doctrinare de bază.

fCh: Cu alte cuvinte s-a creat, s-a copt dacă vrei, oportunitatea reinventării stângii care să facă faţă actualelor provocări care ţin de globalizare, de  impactul economic şi social al manifestării marilor corporaţii care dictează comportamente economice şi monetare cu repercusiuni sociale, de ciclurile economice, de crizele periodice.

Este adevărat că şi Bill Clinton, primul preşedinte de stânga dela începutul actualului val de globalizare, şi-a exprimat intenţia să pună bazele unei societăţi americane bazate pe un cadru care “să ofere  o faţă umană economiei globale”.  Intenţia sa a rămas la stadiul de plan, tocmai pentru că trenul democraţiei americane rămâne inerţial pe direcţia neoliberală; problema a rămas şi s-a agravat  iar criza începută în 2008 a accentuat nevoia de schimbare.  Stânga politică în SUA dă ceva semne de reviriment, iar în sensul acesta victoria electorala recentă a senatoarei Elizabeth Warren este mai mult decât o speranţă.  Este nevoie să începi undeva, cu cineva, în jurul unui set de idei novatoare care să devină în timp un pol de agregare.

Cum în SUA social democraţii sunt încă tentativi, mă aştept totuşi ca printre cei europeni să se dezvolte mai întâi idei şi soluţii practice de politici publice pentru comerţ şi globalizare.

SD:  Da, stânga europeană şi-a reformulat setul de obiective propuse în sensul promovării de oportunităţi şi prosperitate larg distribuite, să întărească pacea şi securitatea, să stabilească şi să sporească domnia legii, să încurajeze progresul ştiinţific şi tehnologic şi să reducă sărăcia globală.  

fCh:  Admirabil!  Ce segment al societăţii vizează noile propuneri doctrinare? Se mai justifică o politică de stânga, oponentă capitalului, mai există clasa lucrătorilor, mai are “clasa muncitoare “ reprezentanţi?

SD: SPD-ul german a fost acela care sub conducerea lui Willy Brandt in 1959 la Bad Godesberg a rupt orice legătură doctrinară cu marxismul, implicit cu teoria luptei de clasă şi a claselor. Celelalte partide socialiste europene s-au aliniat apoi la noua doctrină de tip social democrat, unele abordând caracteristici specifice cum ar fi statul bunăstării. (ţările nordice). Ruptura de marxism de la Bad Godesberg a introdus noţiunea economiei sociale de piaţă şi a sloganului corespunzător: ”Competiţie cât mai multă  posibil, planificare cât de mult este necesar.” În această paradigmă au evoluat social democraţii europeni timp de aproape 55 ani. Sindicatele au continuat să reprezinte lucrătorii, în prima perioadă cu destulă forţă în a le apăra interesele, mai apoi în a doua etapă, pe măsură ce aglomerările industriale urbane s-au împuţinat corespunzător dezvoltării industriei serviciilor în dauna marii producţii, sindicatele şi-au adaptat rolul la acela de a reprezenta interese de ordin contractual, salarial, de sănătate şi securitate a muncii. În câteva ţări avansate sindicatele au fost parte din consiliile /comitetele de întreprindere cu rol în politica economică a companiei.

fCh:  Că veni vorba de sindicate, această curea de transimsie de odinioară, baza politicii de stânga în secolul 19 şi aproape în întregime în secolul 20 s-a disipat în mare măsură din cauze obiective: Globalizarea, propulsată de nevoia de creştere a productivităţii muncii, a condus la numeroase delocalizări şi împuţinarea numărului de lucrători.  Delocalizările producţiei s-au îndreptat spre locuri în care piaţa muncii şi protecţia mediului erau subdezvoltate d.p.d.v. al reglementărilor (China, Mexic, etc).  Acest lucru  a redus obiectiv profilul Stângii prin reducerea electoratului clasic, în timp ce pe plan simbolic se acredita în paralel ideea dispariţiei claselor din interior--Clinton, Blair, Schroder şi a lor a treia cale.  În acele momente, din jurul sfârşitului de mileniu, nu era evidentă sărăcia, şi nici durata scurtă a ‘dispariţiei’ claselor, un fenomen mai bine descris în termeni de transformarea claselor în care producătorii au fost transformaţi pentru o scurtă perioadă în consumatori pe credit, iar acum constituie precariatul/pauperiatul.    

SD: Ai dreptate; fostei clase a muncitorilor de la început de secol 20 i-a luat locul o nouă “clasă” fără legătura cu munca şi exploatarea ei, ci cu însăşi sărăcia. În această situaţie Stânga trebuie să transceandă noţiunea de clasă definită preponderent în jurul proletariatului şi să se regrupeze în jurul săracilor în creştere numerică accelerată, a celor care trăiesc în situaţia de precaritate şi a problemelor de echilibru între exploatarea resurselor Pământului şi protejarea mediului.  Aceste preocupări, prin solidaritate, Stânga ar trebui să le manifeste şi faţă de problemele grave din lumea a treia. Clasa săracilor de azi are perspective mai sumbre decât clasa muncitoare din anul 1950.

fCh: Problema pe care ai ridicat-o nu e nici simplă nici lesne de aplicat, dar esenţială. Dificultatea agregării unei mişcări socio-politice care să reprezinte interesele noilor pauperi rezidă pe de-o parte în lipsa conştientizării de către pauperii înşişi a condiţiei comune în care se află, mulţi crezând că vina pentru situaţia aceasta este o culpă individuală, şi pe de altă parte în natura violentă a unui fenomen în derulare ale cărui coordonate nu sunt încă uşor de capturat sintetic (ideologii, programe etc.). Şi aici ar trebui să ne întoarcem la sindicate. Cum vezi tu rolul actual al sindicatelor dată fiind concluzia la care am ajuns?

SD:  Pauperi şi în stare de precaritate se află majoritatea lucrătorilor cu venituri medii şi mici.  Criza actuală a diminuat până la inutilitate pe alocuri rolul sindicatelor prin diminuarea dialogului social şi impunerea politicii salariale în cadrul unor programe generale de austeritate. Cu alte cuvinte, politica de stânga este menită azi să repună în drepturi negocierile salariale la nivel de ramură şi societate. La masa dialogului social alături de decidenţii politici trebuie să se regăsească sindicatele care să reclame o  legislaţie corectă  de susţinere a şomerilor, programele de reconversie, formarea profesională a adulţilor, procesul de învăţare continuă. Stânga la putere va avea în vedere că principal mijloc de reducere a inegalităţilor de venituri este impozitarea progresivă. Acest lucru se va îndeplini în paralel cu întărirea  rolului  statului, care va decide  priorităţile politicii economice la nivel de stat naţional. Puterea politică investită a ţării trebuie să aibe şi forţa de a-şi pune în aplicare deciziile economice şi sociale, beneficiind de un stat puternic. Tu cum vezi, Flavius că ar trebui să arate  o politică eficientă a stângii care să contracareze tendinţele accelerate de globalizare, competitivitatea  bazată din ce în ce mai puţin pe tehnologii, capital şi progres tehnic şi din ce în ce mai mult pe reducerea salariilor? O Europă socială ar putea face faţă expansiunii economice a Chinei, de exemplu? Cât de importantă rămâne ideea respectării omului şi a necesităţilor sale de viaţă, de socializare, culturale, de leasing in secolul 21? Mai poate rămâne  omul sensul producerii de bunuri, centrul acţiunii societăţii?

fCh:  Având o oarecare distanţă de problematica aceasta, am să spun că văd soluţia undeva într-un interval de genul:  Izolaţionsim, includerea externalităţilor negative în preţul produselor, respectiv solidaritate.  În măsura în care tuturor ne pasă în mod egal de un set de valori civilizaţionale, ne solidarizăm; altfel, văd legitimă constituirea de blocuri ce subscriu la acelaşi set de valori--ceea ce este echivalentul solidarizării la nivel mai restrâns, care desigur implică şi restrângerea aplicabilităţii conceptului de globalizare.  Aş vrea să cred că oamenii de lângă mine pot re/conştientiza rolul social democraţiei în orice set de valori la care ne vom asocia.  

Am să te întreb dacă ai idee ce vor să iniţieze social democraţii europeni în sensul regândirii doctrinare a stângii?

SD:  Iniţiativa existentă acum va adresa în principal  patru  tipuri de probleme: “Creşterea în vreme de criză”, “Pieţele muncii progresive”, “Societatea egală’ şi “ Economia progresivă globală”.  Mai departe, iniţiativa se va axa pe aflarea răspunsurilor politice în aceste domenii cât şi pe elaborarea de studii şi serii de workshopuri justificative.

Obiectivul acestei iniţiative este obţinerea unei societăţi progresive bazată pe o economie progresivă şi o piaţă a muncii progresivă.

Progresivismul economic (nu trebuie confundat cu ideea mai generală de progres în legatură cu creşterea economică) este o filosofie politică care încorporează principii socio economice aparţinând social democraţilor şi progresivilor politici. Aceste vederi sunt adesea înrădăcinate conceptului de justiţie socială şi au rolul de a îmbunătăţi condiţia umană prin ideea guvernării bazate pe centralizarea unor decizii economice.

Progresivismul economic se bazează pe ideea că pieţele libere sunt în mod inerent incorecte, favorizând marile corporaţii şi bogăţia.  Progresivii cred că o piaţă corectă ar rezulta dintr-o distribuţie normală  a bogăţiei, deşi  în majoritatea ţărilor bogăţia  presupune venituri disproporţionate. Prin urmare progresivii opinează asupra controlului pieţelor prin reglementări care să conducă la  o mobilitate ridicată şi o inegalitate a veniturilor diminuată. Politicile specifice economice considerate progresive includ: Taxe progresive şi redistribuirea obligatorie a veniturilor cu scopul reducerii inegalităţilor de bogăţie, un pachet cuprinzător de servicii publice, îngrijiri medicale universale, educaţie publică, securitate socială, salariu minim prin lege, legi anti-trust, legislaţie de protecţie a drepturilor lucrătorilor şi a sindicatelor, un stat al bunăstării (stat de tip social).

Filosofia economiei progresive este definită tipic în opoziţie cu liberalismul economic (cunoscut în unele ţări sub numele de libertarianism economic), laissez-faire-ul economic şi concluziile Şcolii Austriece de Economie împreună cu cele ale Şcolii de la Chicago.  Multe organizaţii care promovează progresivismul economic pot fi caracterizate ca fiind anti-capitaliste şi cuprind principii şi politici bazate pe Keynesianism şi alte şcoli de aripă stângă ale gândirii socio-economice.

fCh: Cum crezi că s-ar putea aplica această politică de stânga în România?

SD: Avem insuficiente detalii programatice ca să ne hazardăm în a îmbrăţişa fără rezerve această idee progresistă. Contribuţiile pe care le vor elabora colectivele academice, politice, de tehnicieni organizate la nivel european  vor fi coordonate  şi se vor publica în mod etapizat. Voi urmări aceste evoluţii şi le vom pune în discuţie pe cât posibil împreună cu toţi tinerii specialişti în politici, jurnaliştii, filosofii, oamenii politici care au preocupări în acest domeniu. România e necesar să trăiască contemporan cu toate ideile valoroase.

fCh: Acum, pentru final, în ce fel s-ar putea cupla la aceasta nouă doctrină de stânga promotorii social democraţiei româneşti, începând cu prim ministrul român, lider al social democraţiei româneşti?

SD:  Politicile elaborate de Guvernul Boc, tipic favorabile marilor corporaţii au rămas aceleaşi, en titre la noi. De exemplu, capitalul străin este favorizat având înlesniri de returnare a profitului şi o cotă unică de impozitare mai avantajoasă decât în alte ţări. Capitalul autohton, parte a noţiunii de patriotism economic, nu este prin nimic stimulat, legile necesare ajutorării investitorului român cum ar fi legea holdingului şi a  protecţiei acţionarului minoritar, continuă să nu apară; Codul Muncii aduce destulă flexibilitate la îndemâna patronilor, a renunţat însă la minimele garanţii de stabilitate a lucrătorului şi de prezervare a locurilor de muncă.  Principala măsură tipic de stânga, adică impozitarea progresivă a veniturilor nu este folosită în scopul diminuării inegalităţii de venituri; marile exploatări agricole continuă să fie impozitate cu aceeaşi cotă precum micile gospodării ţărăneşti; vânzarea terenurilor agricole către cetăţeni şi persoane juridice străine se face în ritm susţinut, fără prevederi referitoare la securitatea alimentară viitoare sau la protejarea micilor gospodării ţărăneşti, acest ultim act de liberalizare aşteptându-ne să împingă pe cei mai săraci agricultori sub limita de trai necesară respectării  demnităţii umane; resursele naturale exploatate în favoarea unor companii străine nu ţin cont de prezervarea mediului, aşa cum procesele industriale lipsite de noxe nu sunt stimulate; nivelul de trai din timpul guvernării anterioare a rămas la acelaşi nivel,  revenirea la cuantumul salariilor bugetarilor şi a pensiilor din 2010 fiind practic un supliment de venit nominal erodat de inflaţia adunată în cei 3 ani în care creşterea TVA a suplimentat procesul inflaţionist; Îngrijirile medicale sunt din ce în ce mai greu accesibile în cadrul asigurărilor obligatorii prin lege, iar  ideea „responsabilizării personale” în privinţa sănătăţii proprii şi a bătrâneţii câştigă din ce în ce mai mult teren. Procesul de exod al creierelor şi nu numai cunoaşte aceleaşi cote ridicate, semn al indiferenţei faţă de cheltuirea fără eficienţă a banului public în învăţământ; Educaţia este departe de a deveni o prioritate, etc, etc. Folosirea mai bună a fondurilor europene nu s-a transpus încă în ridicarea calităţii vieţii cetăţenilor români. Cu alte cuvinte, politica guvernului liberal din ultimii ani continuă sub guvernarea actuala „de stânga”.  Acesta este cel mai bun exemplu că politica stângii trebuie schimbată prin doctrină, prin reguli asumate dacă doar prin oameni este imposibil de adus mai multă echitate şi coeziune în societate.  Dar tu, Flavius cum vezi din afara ţării eficienţa aplicării politicilor social democrate de către actualul guvern?

fCh: Eu nu văd prea multe şi la nivel atât de specific.  Sunt doar uimit de aparentele paradoxuri româneşti.  Despre actualul guvern, numai de bine, nişte stângaci ai Stângii.  De exemplu, deşi s-a des/făcut atât de mult în sensul stimularii investiţiilor străine în România, iar acestea refuză să se materializeze, se continuă pe căile începute cu acelaşi elan.  Americanii au o vorba, prima condiţie pentru a ieşi dintr-o groapă este să te opreşti din a o mai săpa.  

Nota autorilor:  Prescripţiile noastre vin din şi în sensul social democraţiei. Apreciind prudenţa tradiţiilor social democrate, Stânga trebuie să umanizeze din interior capitalismul, în contradistincţie cu alte soluţii.  Mecanismele socialului trebuiesc reintroduse în piaţă.  Avem nevoie de un nou contract social.   

Proiect de lege privind sistemul public de pensii pentru agricultori

(Articol publicat la Tribuna economica nr. 15 din 16 aprilie 2014)

Istoria se repetă

Pentru a încadra conceptual demersul nostru legislativ, facem referinţă la Karl Polanyi şi cartea sa Marea Transformare.  Polanyi arăta cum în societăţile umane necapitaliste, principiile ordonatoare nu erau cele ale pieţei, ci reciprocitatea şi redistribuţia, la care se adaugă şi statusul.  Deşi omenirea a avansat de-a-lungul secolelor şi a găsit mijloace de relaţionare din ce în ce mai sofisticate, aceste principii au fost menţinute mai întâi prin tradiţie, apoi prin dorinţa generală de evoluţie asemănătoare  într-o societate lipsită de mari disparităţi între indivizi.  Capitalismul, pe măsură ce s-a extins, a condus la înlocuirea acestor principii cu acelea ale pieţei libere, ceea ce conduce legic la polarizarea excesivă a bunăstării şi dispariţia coeziunii sociale, acel liant al oricărei comunităţi umane.  

Reciprocitatea se manifestă prin faptul că mai marele comunităţii (prin extensie, statul) care primea de la fiecare membru al comunităţii parte din produsele proprii, le împărţea la diferite ocazii tuturor din produsele comune, depozitate la dispoziţia şefului.  Nu toţi indivizii contribuiau în mod egal (cantitativ şi/sau calitativ) la „fondul colectiv”, dar prin aplicarea principiului redistribuirii, mai marele colectivităţii returna cantităţi diferite indivizilor, celor cu familii mai numeroase în grijă împărţindu-le proporţional mai multe produse.  Este evident că economia bazată pe grădinărit şi pe muncă în gospodărie îşi crea o reţea de relaţii sociale în virtutea  unor bune atitudini familiale şi a unei  bune vecinătăţi. Principiul larg al reciprocităţii ajuta la salvarea atât a producţiei, cât şi a susţinerii familiei. Prin redistribuire, se făceau cadouri nu numai celor care dădusera parte din  produsele proprii spre depozitare în folosul tuturor dar şi sub formă de cadouri locuitorilor altor comunităţi cu care se intra în contact.  Aceste daruri, făcute pentru respectarea unei anume etichete li se întorceau la diverse evenimente sub forme diferite.

Mai mult, tot Polanyi documentează procesul pauperizării ţăranilor odată ce pământul se tranzacţionează ca o marfă capitalistă.  Ţăranii englezi, începând cu secolul XVII, au fost împinşi de un astfel de fenomen în pauperitatea cu care ne înfioară şi acum romanele lui Charles Dickens (http://en.wikipedia.org/wiki/Inclosure_Acts).  

Justificare

Cititorul din 2014 se va întreba pe bună dreptate, de ce apelăm la Polanyi şi scrierile lui de acum 70 de ani pentru a justifica necesitatea introducerii unei reglementări privind pensiile agricultorilor?  Noi răspundem că pensiile agricultorilor sunt un mod de aplicare a celor două principii, redistribuire şi reciprocitate.  Aceste principii rămân valabile în orice societate din oricare epocă, inclusiv  a unui stat modern, preocupat de cetăţenii săi.  În societăţile capitaliste, aceste principii rămân şi mai actuale prin faptul că fără implementarea lor într-un fel sau altul, sărăcia va transforma ţăranii în suboameni.  

Întra-devăr, aşa cum am arătat şi în două articole publicate anterior în Tribuna economică, cea mai mare parte din locuitorii satelor deţin în proprietate suprafeţe de teren agricol extrem de mici, unele doar în perimetrul curţii din jurul casei, de unde îşi procură cele necesare traiului, practicând de fapt aşa numita agricultură de subzistenţă. Situaţia actuală din agricultură care se va schimba în acelaşi sens rapid în următorii ani prin liberalizarea vânzării terenurilor agricole spre cetăţenii şi persoanele juridice europene, fără limitare de suprafaţă, va scoate prin concurenţă produse mult mai ieftine expuse pe piaţa internă sau externă. Fără să luam în considerare problema gravă a  insecurităţii alimentare foarte probabilă să apară într-un interval de timp oarecare, ne vom gândi doar la tema noastră şi vom constata că agricultorul ce trudeşte la un  hectar ca să poată vinde  câteva roşii şi ceva verdeaţă, va fi pus în imposibilitatea de a mai comercializa mâna de legume, constrâns de produsele mai ieftine ale marilor ferme. Perspectiva celor săraci este sumbră, căderea acestora sub pragul limitei de demnitate umană fiind foarte probabilă. Evident ca aceşti mici şi foarte mici agricultori, azi la vârstă activă nu sunt şi nu vor fi capabili să se asigure în sistemul public actual de pensii unde contribuţiile lunare sunt suficient de mari iar pensia obţinută la anii bătrâneţii, aproape invizibilă. Cei mai mulţi se vor mulţumi să nu se asigure în speranţa că vor primi o pensie socială. Unii dintre aceştia se califică la plata impozitului agricol pe teren; la vârsta de pensionare nu vor primi însă pensie, întrucât regula de secole, aceea a reciprocităţii nu funcţionează. În cazul lor, în cazul României.

În plus faţă de principiile stipulate de Polanyi ca fiind la baza oricărei comunităţi umane, mai există o motivaţie pentru punerea în operă a unui sistem de pensii proiectat special pentru agricultori:

În prezent agricultorii în vârstă, calificaţi să primească o pensie din sistemul asigurărilor de stat sunt doar cei care au trăit înaintea revoluţiei în zone cooperativizate şi în numele cărora s-a achitat o contribuţie la sistem. Toţi ceilalţi nu primesc decât cel mult pensia socială. Această categorie a fost lipsită şi de acţiunea redistribuirii şi de cea a reciprocităţii, vechi de când Polanyi le-a cuprins cu gândul.

In 2008, Adrian Năstase a iniţiat o lege (la care a lucrat şi Smaranda Dobrescu) prin care a instituit un sistem public de pensii special destinat agricultorilor. Proiectul, votat de Parlament a devenit Legea nr. 263/7 nov. 2008. Printre primele legi abrogate de către Guvernul Boc a fost şi aceasta, pe motiv că este inutil să creezi un sistem special pentru fermieri; aceştia vor fi atraşi în sistemul public de pensii.  Cei 5 ani care s-au scurs de atunci au evidenţiat nu numai că nu au fost atraşi în sistem, dar bătrânii noştri cu palme bătucite au plecat de tot, discret, poate cu amărăciunea că de la stat nu poţi să aştepţi nimic. În acest timp, fermierii francezi şi nu numai aceştia îşi trăiesc neputinţele bătrâneţii ajutaţi de un sistem de pensii satisfăcător, organizat sub forma unei mutualităţi (reciprocităţi) cu statul. Acest sistem a stat de altfel la baza proiectului românesc aruncat la coş de către cei care au consimţit să şteargă Statul Social din practicile curente. Suntem siguri că a sosit momentul popularizării acestui sistem, cotat drept promisiune electorală în 2008. Considerăm că el trebuie să fie repus în atenţia generală şi pus cât mai repede în aplicare. Timpul lucrează răutăcios în defavoarea viitorilor pensionari din agricultură.

Practic propunerea legislativă a lui Adrian Năstase avea în vedere corectarea a două neajunsuri majore:

• pensiile actuale ale agricultorilor sunt plătite de către bugetul de stat, în timp ce actualii agricultori de vârstă activă contribuie, atâţi câţi o fac, la bugetul asigurărilor sociale de stat; astfel, contribuţiile agricultorilor de vârstă activă se redistribuie la alte categorii sociale; 
• actualii contribuabili reprezentau doar 2,5% din totalul existent. Ca urmare, practic întreaga populaţie activă din agricultură nu are asigurat riscul bătrâneţii, fiind apriori destinată la vârsta pensionării situaţiei de asistată social. Suntem in situaţia în care o serie largă de cetăţeni nu au asigurat riscul bătrâneţii. 

De aceea, legea a propus construirea unui  sistem de pensii pentru viitorii pensionari agricultori, care să le permită acestora plata unei contribuţii foarte reduse în condiţii de mutualitate cu statul. Mutualitatea se referă la o participare a agricultorului cu o treime din contribuţia lunară şi a bugetului de stat cu două treimi din aceasta. Un astfel de sistem, denumit „sistem mutual de pensii pentru agricultori” funcţionează de câteva decenii în Franţa, cu rezultate foarte bune.

La acea vreme responsabilii cu politica socială în perspectiva lărgirii din Uniunea Europeana au solicitat un astfel de sistem manifestându-şi susţinerea pentru prezentul proiect şi evaluarea modului în care fonduri Sapard ar putea fi folosite în structurarea noului sistem (Jerome Vignon). Era şi este o măsură de reformă structurală.

În ce constă acest sistem?

Cui se adresează

Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul Legii, persoanele fizice care au  vârstele cuprinse între 16 şi 63 de ani, care locuiesc temporar sau definitiv în mediul rural, precum şi membrii de familie ai acestora şi care:

   a)deţin, sub orice titlu, terenuri agricole în exploatare sau sunt proprietari de terenuri forestiere, exploatări piscicole, animale, stupi de albine;

   b)desfăşoară activităţi agricole în gospodăria proprie, precum şi activităţi private nesalarizate în domeniul agricol, forestier, zootehnic, piscicol, apicol, sericicultură şi altele;

   c)sunt membre ale societăţilor agricole sau ale altor forme de asociere din agricultură.

   d) nu urmează cursuri de învăţământ

   e) nu beneficiază şi nu se încadrează pentru obţinerea în viitor a altor tipuri de pensie.

Contribuţii

Se propun prin această lege  5 tipuri de contribuţii lunare individuale: 10, 20, 30, 40 si 50 lei . În mod corespunzător, statul contribuie lunar pentru fiecare participant cu 20, 40, 60, 80 si 100 lei

Printr-o declaraţie anuală, participantul se angajează să plătească în anul următor unul din cele 5 tipuri de contribuţii; în mutualitate, bugetul de stat înregistrează în contul persoanei cele două treimi corespunzătoare.

Condiţii de pensionare

- vârsta :  57 de ani femeile şi 62 de ani bărbaţii;

- stagiul de cotizare: 25 de ani pentru femei, respectiv 30 de ani pentru bărbaţi.

Consideram necesare la vremea aceea condiţii de pensionare mai puţin severe decât cele stipulate în Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, având în vedere speranţa de viaţă sensibil mai mică în mediul rural decât în cel urban.

Cuantumuri

Cuantumul pensiilor variază între 140 lei şi 421 lei (în termenii anului 2008), funcţie de tipul de contribuţie plătită conform unei variante posibile, luată în calcul la fundamentare. Contribuţiile anuale plătite pot varia de la 1 la 5, în timp ce pensiile variază de la 1 la 3, în funcţie de nevoile de trai, de posibilităţile economiei şi în corelaţie cu pensiile stabilite în baza Legii nr.19/2000. Formula de calcul folosită ţine cont de numărul de unităţi de contribuţie ale fiecărui contribuabil şi de valoarea unităţii de contribuţie stabilită anual prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, funcţie de posibilităţile economiei, dar ajustabilă cu rata inflaţiei.

Aceasta fundamentare şi propunere s-a făcut la nivelul anului 2008, pe datele din evidenţa Casei Naţionale de Pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Evident că o nouă fundamentare şi adaptare care să ţină seama de  numărul actual al  pensionarilor agricultori aflaţi în plată, de numărul anual al noilor intraţi în sistem şi al inflaţiei adăugate între timp, cât  şi de  coşul minim de consum specific traiului în mediul rural  ar trebui refăcute în baza aceloraşi principii la repunerea legii pe tapet.

Pensia minimă

Legea instituia o pensie minim garantată, corespunzătoare unei contribuţii minime şi unui stagiu de cotizare minim de 10 ani.

Cuantumurile pensiilor rezultate din formulă sunt corelate cu nivelul venitului minim garantat şi cu cel al ajutorului de şomaj, în aşa fel încât statutul de asigurat (pensia) să fie de preferat situaţiilor de asistat social. De acest principiu trebuie să se ţină cont la stabilirea valorii unităţii de contribuţie în cadrul bugetului de pensii elaborat anual.

Tipuri de pensii si alte drepturi de asigurări sociale

Se prevede acordarea de pensii de invaliditate, de urmaş, ajutoare de deces, precum şi indemnizaţii de maternitate şi pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, respectiv de 3 ani în cazul copilului cu handicap.

Constituie stagiu de cotizare în sistemul de pensii pentru agricultori perioadele în care persoanele calificabile au plătit contribuţia individuală prevăzută de prezenta Lege.

Drepturile de asigurări sociale cuvenite în sistemul de pensii pentru agricultori se pot transfera în ţările în care asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile reglementate prin acorduri şi convenţii internaţionale la care România este parte într-o moneda asupra căreia s-a convenit.

  Se acordă următoarele tipuri de pensii de agricultor: pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate, anticipată, de urmaş.

Asiguraţii sistemului de pensii pentru agricultori au dreptul, în afară de pensie, la tratament balnear în scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă precum şi la ajutor de deces.

Pensia de agricultor poate fi cumulată cu  veniturile realizate din

desfăşurarea oricărei activităţi, indiferent de nivelul acestora de către copiii urmaşi, orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, nevăzătorii, pensionarii pentru limită de vârstă. Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate, dacă acestea nu depăşesc lunar 1/2 din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

În afara acestor drepturi de asigurări sociale, beneficiarii  vor putea obţine indemnizaţie de maternitate şi de creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani. Măsura va duce desigur la încurajarea natalităţii la sate.

Facilităţi speciale.

O mare facilitate adusă de lege celor: 1) aflaţi la vârsta pensionării dar care nu au stagii minime de cotizare necesare obţinerii unui tip de pensie şi locuiesc în continuare în mediul rural; 2) agricultorilor care împlinesc vârsta legală de pensionare într-o perioadă mai mică de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi; 3) agricultorilor din zonele necooperativizate care nu au contribuit ei sau nu s-a contribuit vreodată în numele lor, este posibilitatea oferită lor de a se asigura plătind retroactiv contribuţiile necesare obţinerii unei pensii pentru limita de vârstă într-o perioadă de până la 2 ani. Stagiile de cotizare astfel realizate pot fi valorificate pentru obţinerea pensiei numai după achitarea contribuţiilor corespunzătoare stagiului minim de cotizare necesar obţinerii pensiei pentru limită de vârstă.

Încadrare juridică

Juridic legea  prevedea crearea unui buget al pensiilor pentru agricultori, integrat în cel al asigurărilor sociale de stat, pe modelul bugetului de asigurări sociale pentru şomaj.

Veniturile acestui buget sunt constituite din  contribuţiile individuale ale asiguraţilor agricultori, din contribuţiile virate de stat în numele asiguraţilor, din eventuale subvenţii ale bugetului de stat şi din alte venituri (sponsorizări, etc.).

Cheltuielile bugetului sunt reprezentate de sumele necesare achitării tuturor pensiilor pentru agricultori, atât cele plătite conform vechii legislaţii, cât şi cele plătite în concordanţă cu prezenta lege.

Asceastă  lege instituie un sistem de pensii de tip PAYG bazat pe conturi individuale. Acest sistem, numit în literatura de specialitate NDC (notional defined contributions) este introdus deja în sistemul public de pensii (pilonul I), în ţări precum Suedia, Polonia, Estonia, Lituania etc.

Evidenţa contribuţiilor din conturile individuale se face doar scriptic pe baza contribuţiilor individuale acumulate şi a celor plătite de stat în numele asiguraţilor, înscrise automat în conturile individuale, odată cu plata contribuţiei personale. Bugetul de stat are doar obligaţia plăţii pensiilor în plată, conf. legii nr. 352/2004 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind pe sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Odată cu ieşirea la pensie a fermierilor  în temeiul acestei  legi, bugetul de stat va continua să susţină toate pensiile agricultorilor: unele în virtutea vechii legislaţii, altele instituite în baza formulei din actuala lege.

Prin intrarea în aplicare a prezentei legi, pensiile în plată în baza vechii legislaţii vor fi transformate conform formulei noi în unităţi de contribuţii, pentru a avea un tratament unitar şi a putea beneficia de majorările şi indexările acordate prin modificarea  valorii unităţii de contribuţie la aceleaşi date.

Impact bugetar

S-a realizat o proiectie bugetara folosind date statistice privind structura pe vârste a populaţiei, furnizate de recensământul populaţiei din anul 2002, precum şi elemente ale modelului PROST pentru modelarea sistemelor de pensii prin redistribuire; a rezultat  că efortul bugetar pentru implementarea acestui sistem şi finanţarea în paralel a vechilor pensionari în termenii aplicarii legii începând cu 2008 este: de cca 1 miliard lei în primul an , apoi în descreştere  în următorii 8 ani până la 400 milioane, urmând să creasca pe măsura intrării noilor pensionari în sistem până la incidenţa sumei de 1,3 miliarde în următorii 10 ani.

Modelul realizat a demonstrat că începând cu anul 2015, pensiile în plată vor fi doar cele propuse de prezenta iniţiativă legislativă, iar după cca. 16 ani de acordare a noilor pensii efortul de plată a pensiilor din partea bugetului de stat rămâne relativ constant (1,3000 mld. RON  in termenii pensiilor calculate la nivelul lui 2008.)

În elaborarea modelului s-a folosit premiza că noii intraţi anual în sistemul de pensii pentru agricultori în calitate de asiguraţi (5,9%) este aproximativ egal cu numărul celor care se pensionează anual (6,2%).

Avantajele noului sistem

În concluzie, sistemul prezintă avantaje clare pentru:

- viitorii pensionari agricultori care vor beneficia de o pensie de care nu puteau să se bucure conform reglementărilor actuale;

- guvernele viitoare şi societatea în ansamblu, care nu va avea sarcina asistenţei sociale a unui segment de cca.10% din populaţie;

- bugetul de stat va fi despovărat în următorii 11 ani cu valori cuprinse între 0,6 mld. RON şi 0,15 mld. RON din efortul financiar necesar plăţii actualelor pensii;

- dezvoltarea spiritului civic prin asumarea unor responsabilităţi proprii în asigurarea riscurilor proprii, în parteneriat cu statul;

- îndeplinirea cerinţelor europene de a asigura tuturor cetăţenilor mijloace de depăşire cu demnitate a perioadelor de risc;

- încurajarea natalităţii la sate, acordându-se pentru prima dată indemnizaţie de maternitate şi de creştere a copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani.

Conform cu discuţiile avute cu experţi europeni în domeniul pensiilor, eforturile bugetului de stat pentru plata noilor pensii ar putea fi completate de fonduri europene  de tip  SAPARD, această măsură fiind considerată o reformă structurală a sistemului de pensii.

Este un proiect social european.

SD & fCh

Utopia, o soluţie de ieşire din criză a social democraţiei

Criza prelungită a social democraţiei nu a lăsat indiferenţi politicienii stângii democrate care îşi recunosc eşecul în faţa neoliberalismului agresiv din ultimul deceniu în special. Mobilizaţi spre regândirea unei societăţi care să-i cuprindă pe toţi cetăţenii, politicienii, filosofii, economiştii, analiştii stângii au definit tipul de societate, anume O buna Societate, precum şi politicile progresiste necesare şi utile a fi puse în practică în acest scop.

Ce îşi doreşte de fapt actuala stângă?

Răspunsul concis este: O societate care să ofere capacităţi depline pentru toti. Pentru că fără sau cu demonstraţii dorinţa pare de nerealizat, admitem că ea reprezintă o utopie a noastră, a stângii pe care însă vrem să o aducem măcar asimptotic cu obiectivul propus.

De data aceasta, Marc Saxer, reputat analist fundamentează elementele de putere necesare ca instrumente de atragere a electoratului. Încercăm să adaptăm intr-o prezentare tipic românească toate aceste elemente.

În epoca de glorie de după război, social democraţia aproape a domesticit capitalismul. Azi, mulţi nici nu mai încearcă să  aibe încredere în social democraţie. Criza social democraţiei se întinde pe o perioadă mai lungă  decât  perioada cuprinsă între suişurile şi coborâşurile ciclului electoral. În primul rând este o criză de asertivitate politică. Criza atacă profund rădăcinile proiectului social democratic, având tendinţa să strice balanţa dintre mandatul universal pentru democraţie şi interesele particulare ale capitalului.În această luptă de punere în aplicare a utopiei chiar şi actualii social democraţi se situează pe platforme diferite: Pe de o parte sunt tehnocraţii care se distanţează de principiile stângii şi se apropie de pragmatismul şi birocraţia popularilor şi neoliberalilor cu care sunt obligaţi să guverneze. Ei consideră deciziile ca pe simple acte conjuncturale, tehnice, de menţinere a unor parametri economici sub control şi în general adoptă ideea de status-quo.Pe de altă parte sunt “luptătorii”, cei care susţin că aplicarea utopiei pe care o împărtăşesc cu entuziasm necesită redobândirea puterii, acea putere care sub alte forme în trecut aduna mase mari de alegători animaţi de idei si revendicări comune.

Criza social democraţiei este în strânsă legătură cu schimbarea balanţei de putere între capitalism şi democraţie. Structurile de oportunitate pentru tehnocraţi ca şi abordările politice combative   s-au  deteriorat.  Pentru a  mări asertivitatea politica, social democraţia are nevoie să redescopere proiectul său de utopie care să lupte pentru reechilibrarea balanţei dintre mandatul universal democratic şi interesele particulare ale capitalului. Utopia O Buna Societate  cu capacităţi depline pentru toţi este o resursă cheie pentru viabilitatea social democraţiei. Noi, cei care ne considerăm în oponenţă cu lipsa de solidaritate şi inechităţile născute în societate de către regulile nemiloase ale pieţei, din timpul prea lungii domnii a capitalismului sălbatec, considerăm că nici istoria nu s-a sfârşit aici, nici ideologiile nu sunt inutile ci considerăm că stânga social democrată nu mai are asertivitate în electorat, nu mai are un mesaj potrivit dezvoltării societăţii. Suntem nemultumiţi, dar iminenţa polarizării accentuate şi rapide a societăţii ne determină să ne regândim instrumentele la îndemână pentru a redeveni atrăgători şi convingători.

Pentru a produce capacităţi depline pentru toti, un  proiect de emancipare are nevoie să schimbe structurile economiei politice. Acesta va  provoca pe cei care au un interes în păstrarea status-quo-ului. Astfel,  pentru  a avansa politici progresiste împotriva celor care controlează resursele, ideologia şi coerciţia, orice proiect de emancipare trebuie să fie capabil să mobilizeze putere. Istoric, această putere venea din abilitatea mişcării muncitoreşti de a mobiliza masele.Victoriile electorale au mandatat partidele social democrate să utilizeze statul în a produce capacităţi depline pentru toţi. Grevele si protestele de masă au împuternicit sindicatele să impună contracte colective cu partea deţinătoare a capitalului. Ambii piloni ai mişcării muncitoreşti, partidele şi sindicatele sunt azi din ce în ce mai puţin capabili să mobilizeze aceste resurse de putere.Cauzele de bază ale lipsei de asertivitate constau în schimbarea condiţiilor cadru care subminează ambele strategii politice. Mai mult, social democraţia şi-a provocat chiar ea răul, dându-şi o palmă politică prin abandonarea proiectul său utopic.

Cauzele externe ale lipsei de asertivitate social democrată. Dezechilibrarea balanţei între democraţie şi capitalism.

Conducerea politică  a societăţii de către o ideologie care demonizează statul şi glorifică piaţa a făcut ca în toate democraţiile vestice statul bunăstării să fie demolat. Patru decade de politici neoliberale au schimbat dramatic distribuţia primară, au divizat societăţi şi au slăbit statele. Când instabilitatea sistemică a capitalismului financiar nu a mai putut fi ignorată, a fost deja prea târziu pentru o reîntoarcere. Nu numai că companii multinaţionale şi mega –bănci au distorsionat pieţele, dar fluxurile financiare globale nu mai sunt controlabile de către statele naţiune democrate. Căsătoria dintre capitalism şi democraţie a ajuns la final. Neoliberalii cred că pieţele trebuie să primeze asupra statului pentru a fi libere să creeze bogăţie. În mod corespunzător statul este însărcinat cu funcţia de a acorda servicii pieţelor.”Democraţia compatibilă cu piaţa” a lui Angela Merkel reprezintă exact acest lucru: reducerea politicilor la un atelier de reparaţii pentru economie. Dacă suveranitatea democratică are curajul să deranjeze această relaţie (de exemplu refuzul Irlandei de a ratifica tratatul UE, sau eşecul  Congresului SUA să cauţioneze băncile), decizia “greşita” va fi fie repetată fie anulată (referendumul Greciei asupra austerităţii). În mod corespunzător preluarea ostilă a guvernelor grec şi italian de către adjuncţi tehnocraţi a fost un tratament acid pentru legitimitatea reprezentării democratice. Pentru social democraţie această dezvoltare are consecinţe dramatice.

În primul rând, instrumentul cheie al puterii social democraţiei, statul naţiune, a fost erodat. Stânga, prin propriile dispozitive, statele naţiune nu mai poate să abordeze provocări globale, plecând de la schimbările climatice, problemele de mediu şi până la proasta funcţionare a pieţelor financiare.Nici guvernanţa globală nu apare a fi lipsită de probleme. Nu numai maşina birocratică a Bruxelles-ului dovedeşte cât de simplu a fost să se înroleze pentru cauza neoliberală. Mutarea competenţelor spre nivelul interguvernamental subminează de asemenea capacităţile remanente ale statelor naţiune democrate.

În al doilea rând, înclinarea balanţei puterii între capitalism şi democraţie adânceşte asimetriile sociale. Cine controlează ciclurile financiare şi coerciţia este un actor politic în deplinătatea dreptului său.Cel slab trebuie să exerseze mai întâi să devină un actor politic. În alte cuvinte: ca să implementeze politici progresiste un guvern social democrat are nevoie să fie capabil să mobilizeze masele chiar şi în perioadele dintre alegeri. Deteriorarea mediilor social democrate face cu atât mai dificilă această acţiune. Pentru o perioadă, dependenţa unei clientele ar putea fi compensată prin “A treia cale” promisă să fie varianta socială a capitalismului. Raţiuni tactice pot sugera abandonarea luptei cu distribuţia primară.Totusi politicile de devaluare prietenoase ale pieţei au alienat social democraţii tradiţionali, în timp ce alegătorii de centru tratează social democraţia ca pe o opţiune interşanjabilă printre altele, schimbând taberele ori de câte ori  le dictează dispoziţia . Creştin democraţii lui Merkel au furnizat acest dor burghez pentru conducere apolitică şi au reuşit să repurteze o victorie impresionantă prin “demobilizare asimetrică”.

Instrumente clasice mai puţin eficiente în societăţile post industriale

Societăţile post industriale sunt atomizate într-o reţea vastă de grupuri si grupuscule divizate pe raţiuni culturale şi mai deloc pe unele primare, esenţiale de ordin economic. Acestea coexistă în paralel în lumi discursive. Aceste grupuri, substitute ale antagonicelor clase sociale, acaparează agenda publică şi antagonizează în mod primordial dar fals, cetăţenii. Probleme precum avorturile, homosexualitatea, lipsa familiei din centrul societăţii crează pasiuni şi controverse care ar trebui să existe, poate, dar în planul secund al modelelor culturale, nu în prima scenă a subzistenţei in condiţii de demnitate. Va veni vremea cât de curand ca occidentul sa redescopere primatul economic ca prioritate în temele cotidiene. Pentru acel aşa numit “precariat” sau pentru cei care sunt permanent excluşi din viaţa socială, economică şi culturală este nepotrivită situaţia de actor politic. Instrumentele clasice ale luptei de clasă-partidele politice şi sindicatele se confruntă cu mari schimbări. Lupta maselor de a implementa reguli universale este un copil al epocii industriale. Regulile abstract universale par să fie străine realităţilor de viaţă particulare şi identităţilor pluraliste. Cetăţenii consideră temele mai puţin ca propuneri concrete cât ca o inutilitate de participare la procesul de decizie politic. De la “Indignados” la “Wutburger” până la “Occupy”şi la noile mişcări sociale, alegerile nu mai sunt privite ca o sursă de legitimare suficientă. Dezvoltarea rapidă a unui curent populist şi xenofob de dreapta ar putea să servească ca o avertizare a unei lipse de alternative reale democratice  care face ca alternativele extremiste să pară atragătoare. Participarea directă democratică a cetăţenilor este totuşi  o anatemă pentru tehnocraţii de la conducere. Nu este clar cum de societăţile fragmentate şi pluraliste îşi pot organiza procesele decizionale. Experimentele pot ieşi din traiectorie: procesele vor deveni mai locale, participatorii, reflexive şi directe. Totuşi, noile mişcări sociale fie rejectează (Ocuppy, World Social Forum) fie se luptă (Pirates Parties, Indignados) să cadă de acord pe platforme politice comune şi astfel să rămâna în starea de protest fără schimbări politice. Abordările mai noi cum ar fi multitudinea (Hardt/Negri) sau ‘rezistenţa prin inacţiune”(Zizek) înlocuiesc strategiile clare privind modul de întărire a schimbării cu un anumit fel de credinţă Woodoo într-un deus ex machina. Ce lipseşte este legătura de solidaritate care să poată aduna împreună mişcările interne de protest cu cele de peste graniţele naţionale pentru a forma un “agent de schimb”. Ca urmare, mişcările de protest tind să se evapore după scurt timp fără să lase o urmă de durată în economia politică. Concertarea mişcărilor ce exced granițelor cu cerințe și obiective comune ar fi o reacție puternică în special față de multinaționalele care mută efectele în alte zone decât cele reale, separându-le de cauzele reale. Acestea doresc zeci de favoruri din partea statelor fără să transforme aceste înlesniri și avantaje în atuuri si pentru angajații lor. Ezit să numesc acest deziderat internaţionalism, căci el se bazează pe cu totul alte argumente.

Fundaţia filosofică se erodează.

Şi totusi, social democraţia se confruntă cu o provocare chiar mai serioasă: eroziunea fundamentelor sale filosofice. Ca şi creierul copilului, raţionalismul luminat, social democraţia are încredere în abilitatea sa de a lega relaţii sociale prin intervenţii raţionale. Toate instituţiile moderne-piaţă, stat şi democraţie- sunt construite pe un subiect cartezian, pornind de la Homo economicus şi până la votantul raţional. Totuşi ştiinţa are îndoieli in privinta acestui concept al omului. Psihologii punctează asupra puterii altor drivere asupra comportamentului, lingvistii asupra limitelor limbajului şi constructiviştii asupra ochelarilor noştri ideologici. Războaiele şi catastrofele ne amintesc că predictibilitatea este adesea o iluzie şi progresul tehnic poate mări costurile. Luate împreună aceste dezvoltări subminează încrederea în abordarea tehnocratică a formei unei lumi mai bune prin intervenţia politicilor raţionale.De aceea nu e surprinzător că din ce în ce mai multă lume priveşte abordarea tehnocratică nu ca parte a soluţiei ci mai degrabă ca parte a problemei. De aceea dihotomia nu mai vizează ideologiile nuanţate din doctrina stângii ci mai degrabă luptătorii, cei care doresc schimbări de adaptare şi corectare şi tehnocraţii, adică cei care îşi propun în mod conservator status-quo-ul.

2. Greşelile proprii slăbesc impactul politic al social democraţiei.

Dat fiind această nouă balanţă a puterii, formula tradiţională “Cât de multă piaţă posibilă, stat atât cât e necesar” nu mai este valabilă. O largă dezbatere societală privind modul optim de a răspunde la aceste schimbări a şi început.Pe de o parte declanşarea capitalismului este dovada că acest prădător nu va putea fi niciodată domesticit.Totuşi întrebarea “ce fel de societate ar putea să înlocuiască capitalismul” a rămas mai degrabă fără răspuns. Alţii susţin că datorită importanţei predominante a economicului, nevoia ajungerii la un aranjament de prevenire este necesară pentru a evita să se întâmple lucruri chiar mai rele. Azi întrebarea cheie este: ce fel de societate doreşte social democraţia să construiască? Având în vedere balanţa de putere această viziune ar putea fi implementată? În dezbaterile social democrate această dublă provocare este majoritar ignorată. Dezbaterile sunt structurate mai degrabă  pe mai vechiul clivaj între cei care înţeleg politica ca o bătălie şi cei care o interpretează ca pe o schimbare incrementală. Paradigma “politica ca o bătălie” îşi are rădăcinile în lupta de clasă marxistă. Deşi, nu numai că victoria promisă a proletariatului nu s-a materializat niciodată ci însuşi proletariatul a dispărut. Totuşi “luptătorii “ au adoptat lectura lui Gramsci despre politică ca fiind o permanentă luptă între proiectele politice muribunde pentru hegemonie. Luptătorii acuză tehnocraţii de trădare a cauzei social democraţiei şi de administrarea agoniei acesteia. Astfel, luptătorii doresc să se întoarcă la o adevarata scriptura a proiectului de emancipare ce luptă pentru hegemonie.Cei care se opun ideii de asimetrie în putere par să supraestimeze capacitatea coaliţiilor înguste să câştige hegemonie discursivă sau chiar să implementeze politici progresive.

Încercând să rămână clari în conflictul politic, cei care abordează tehnocraţia în politici au tendinţa să folosească statul pentru schimbări incrementale. Scenariile White Papers şi Five Years Plans sunt instrumente de ales pentru aceia care înteleg politicul ca pe un proces birocratic de planificare, direcţionare, implementare si evaluare. Aceştia se adresează acelora care nu vor să-şi petreacă viaţa deranjaţi de pasiuni politice. Baza socială a tehnocraţilor o constituie clasa de mijloc care speră să se restrângă tentaţiile populiste cu un management politic de bun simţ. Această atitudine a tehnocraţilor îşi are rădăcinile într-o viziune utopică, numită idealul iluminist al modernităţii: ”progresul poate fi realizat prin mijloace raţionale”.Pentru tehnocraţi, “luptătorii “ nu sunt altceva decât romantici ai statului naţiune care nu pot înţelege cât de mult s-a deplasat balanţa puterii în capitalismul financiar global. Prin urmare tehnocraţii promovează largi coaliţii cu liberalii şi conservatorii pentru a implementa reforme politice. Acest grup totuşi tinde să supraestimeze instrumentul politic al guvernelor naţionale. În conditiile capitalismului financiar chiar guvernele alese de la început trebuie să mobilizeze capitalul să fie capabil să întărească politicile împotriva statu-quo-ului alianţei.Cum poate fi mobilizată această presiune de jos în sus fără să ofere orice viziune alternativă rămâne mai degrabă ne elucidată.

Această schismă strategică a fost recent exemplificată de dezbaterea publică dintre Jurgen Habermas şi Wolfgang Streeck. Pornind de la aceeaşi premiză  critică a relaţiei între capitalism şi democraţie, Habermas face presiune pe ingineria instituţională a nivelului supra-naţional, în timp ce Streeck se luptă în ruinele statului naţiune.Remarcabil, în timp ce amândoi dezvoltă asimetria puterilor în capitalismul financiar global, puţine idei se aloca directiei de unde vine instrumentul politic pentru aceste iniţiative progresiste.

În loc să fie paralizaţi de supremaţia capitalului, punctul lor de plecare ar trebui să fie în ce mod se poate reconstrui impactul politic pentru proiecte de emancipare. Ţinând seama de puterea financiară, coercitivă şi ideologică a coaliţiei statu-quo, întrebarea esenţială trebuie să fie: Care sunt resursele de putere pentru un proiect de emancipare?

Reconstrucţia impactului politic prin utopie - o sursă de putere.

Tehnocraţii cu minţi reformatoare au nevoie să înţeleagă că doar abilitatea de a mobiliza poate crea capital politic care aduce actorii politici în rolul lor. Mai mult, discursul hegemonic e necesar să prevaleze asupra forţelor status-quo.Discursul hegemonic la rândul său poate fi câştigător doar dacă prezintă politicile într-o naraţiune de speranţă pentru o Bună Societate. Comunicaţia politică eşuează dacă e redusă la detalii tehnice. Progresivii s-au calat prea îndelung asupra argumentelor tehnice şi au părăsit aspectul emoţional, imagistic şi de speranţă abandonându-l pe acesta dreptei. Obsedaţi de raţionalitatea logosului am uitat că avem nevoie de mituri să ne oferim un compas moral şi metafizic. Oamenii dau sens lumii haotice sădind  fenomenele în emoţii, experienţe şi intuiţii. Aceasta este exact ceea ce puterea discursivă înseamnă: abilitatea de a alinia gândul, vorba şi fapta oamenilor, oferindu-le înţelesul în formă narativă. Luptătorii, pe de altă parte trebuie să cunoască că dat fiind asimetria existentă, doar coaliţiile largi ale societăţii pot mobiliza instrumentul de ranforsare a implementării politicilor progresive. Conducând actul de balansare între provocările în creştere şi capacităţile în scădere, social democraţia trebuie să-şi regândească propria poveste de succes.Social democraţia poate întotdeauna să acţioneze în mod asertiv dacă mobilizarea capitalului politic şi cheltuirea lui ar putea fi combinate într-un proiect politic. Această combinaţie poate fi găsită sub pălăria unui obiectiv comun. Pentru a lega aceste două abordări este nevoie de o utopie. Utopia descrie un mâine mai bun, o Bună Societate  cu capacităţi pentru toţi. Utopiile nu pot detalia descrieri ale unui viitor realist, ci sunt doar o stea călăuzitoare, ceva de sperat, asupra căruia mulţi pot cădea de acord. Doar o viziune asupra unei Bune Societăţi permite cetăţenilor să emită un raţionament informat asupra direcţiei politicii în care se acţionează, adică bună sau rea. Compasul utopic legitimează proiectele progresiste când se apropie alegerile. Este chiar mai adevărat pentru proiectele progresiste că acelea care se cheamă pentru “progres” trebuie să răspundă la întrebarea : ”progres cu ce scop?”Utopia este mai mult decât un compas. Este o sursa de energie cheie pentru proiectele progresiste.

Fără abilitatea de a mobliza, politicienii progresişti nu pot prevala asupra forţelor status-quo-ului. Fără o credinţă pasionată într-o viziune comună populaţia nu se poate aduna în număr mare. Doar o viziune pozitivă asupra unei lumi mai bune poate învinge frica paralizantă a sfârşitului lumii. Doar dacă destui indivizi cred că e posibilă o viaţă mai bună ei doresc să lupte pentru schimbare.Doar pe o platformă comună, actori cu diferite interese pot sa-şi adune forţele. De aceea nu este important ca utopia să se şi realizeze. Utopia permite imaginarea unei lumi diferite mai presus de realitatea ce pare săpată în piatră.Căzând de acord asupra unei viziuni comune a viitorului oamenii se pot aduna în ciuda intereselor lor diferite. Utopia poate lega împreuna lupte izolate de-a-lungul graniţelor sociale şi naţionale în solidaritate. Viziune, speranţă, curaj, credinţă, solidaritate şi unitate sunt sursele cheie ale puterii necesare proiectelor de emancipare. În mod consecvent, orice hegemonie are ca scop suspendarea acestei surse de putere.Discursurile hegemonice neagă necesitatea schimbării şi adesea ridiculizează sau amendează orice viziuni alternative pentru viitor. După colapsul regimurilor comuniste naraţiunea “Sfârşitul istoriei”a descurajat chiar şi pe progresişti să mai  creadă că este posibilă o utopie socialistă. Fără orice utopie, social democraţii renunţă la orice sursă de putere şi renunţă la negocierea “politicilor pragmatice”. Cu alte cuvinte, criza social democraţiei este înrădăcinată în capitularea oricărei viziuni în faţa societăţii de piaţă. Pentru a recâştiga iniţiativa politică, social democraţia are nevoie de o viziune asupra lumii post capitaliste.

Construcţia unei noi utopii social democrate este deja pe drum. FES contribuie la proiectul Bunei Societăţi  în Europa şi la Proiectul Economia de Mâine în Asia.  Viziunea normativă a economiei  este O Bună Societate cu capacităţi depline  pentru toţi. Pentru a produce condiţiile pentru O Bună Societate  sistemele economic şi politic trebuiesc schimbate. Este necesară o schimbare a drumului către o justiţie socială şi o creştere sustenabilă, cu o dinamică verde. Modelul de dezvoltare pentru Economia de Mâine se bazează pe includerea tuturor talentelor, pe venituri corecte, pieţe financiare stabile, conturi curente echilibrate, mediu sustenabil natural şi social, inovaţie verde şi decuplarea productivităţii de resurse. Un astfel de model sănătos academic este necesar, nu însă şi suficient. Aceste recomandări de politici trebuie să fie traduse în imagini puternice şi narative cu intenţia să învingă discursul hegemonic. Alianţele discursive au nevoie să se formeze în aşa fel încât să lupte împreună pentru deplasarea pe drumul dezvoltării. Aceste alianţe potenţiale pot fi activate prin proiecte politice concrete care vor permite construcţia de poduri între comunităţi.  

Să argumentăm! Autenticitatea construieşte încredere!

Acest lucru nu poate avea loc fără controverse. Cheia problemei rămâne fără răspuns: trebuie un proiect de emancipare cu scopul schimbării distribuţiei primare a venitului şi a bogăţiei, sau poate fi orientat spre reglementare şi redistribuţie? Cu alte cuvinte: este o deplasare spre un drum Eco-Keynesian suficient să producă capacităţi pentru toţi? Sau puterea dezbaterilor asupra acestor probleme poate construi o nouă încredere printre actorii progresişti? Şi doar încrederea în sinceritatea actorilor poate da credibilitate utopiei. Fără nicio utopie realistă nu va fi posibil să continuăm luptele izolate într-o coaliţie largă societală. Şi doar o largă coaliţie societală poate mobiliza resursele de putere necesare deplasării în direcţia dezvoltării spre O Bună Societate cu capacităţi depline pentru toţi.

Elita intelectuală din România nu a repus social democraţia în drepturi ca o contrapondere la obsesiile neoliberale. Se simte nevoia urgentă a relegitimizării discursului de stânga, uitat până şi de guvernarea actuală de stânga, în vorbă ca şi în faptă. Este nevoie de multă educaţie, începând cu demontarea clişeelor liberale: statul nu mai este necesar decât doar figurativ, statul naţiune nu mai corespunde realităţii, piaţa este cea care reglează lucrurile de la sine, sectorul privat este un administrator mai bun decât statul, spiritul liberal este incompatibil cu  redistribuirea către cei cu inegalităţi de destin, responsabilizarea cetăţeanului până intr-acolo încât statul să fie exonerat aproape de orice responsabilitate în ce priveste sănătatea, pensia, nivelul de trai, calitatea vieţii. Categoria celor aflaţi sub standardele normale de calitatea vieţii ca şi cea a intelectualilor vor trebui să realizeze că trenul neoliberal este plin, şi nu mai are opriri in staţia România.

SD & fCh

________________________

Note bibliografice:
Marc Saxer: Utopia, Technocracy And Struggle: Ways Out Of The Crisis Of Social Democracy
Hannes Swoboda: Towards A Progressive Economy For Europe

Text publicat in Tribuna economica nr. 19 din 14 mai 2014

Despre pământuri, de la principii la extinderea perioadei de graţie

Text publicat in Tribuna economica, nr. 10 din martie 2014

“România este un paradis agricol, dar care se poate transforma în infern dacă lucrurile nu sunt reorganizate în general.”

Situaţia agriculturii în România este precară--începând de la viaţa ţăranilor şi contribuţia sectorului la PIB, până la analiză şi discurs.  Asta, în ciuda faptului că România are comisarul european pentru agricultură, şi mai ales în absenţa industriei care face ca agricultura să fie una din puţinele surse de optimism în ceea ce priveşte relansarea economică a ţării.  Din punct de vedere al analizei, puţin poate fi întreprins în lipsa unei evidenţe clare a situaţiei terenurilor agricole--locaţie, proprietar(i), folosinţe, clasificare etc.  Timpul necesar completării unei asemenea evidenţe nu trebuie însă să împiedice recomandările principiale, mai cu seama cele făcute  pe baza experienţei ultimilor 7 ani--date fiind accelerarea evenimentelor în sectorul agricol şi manifestarea vizibilă a efectelor majore prea târziu pentru a aplica politici proactive inteligente.

În articolul nostru „Considerente pentru modificarea şi aplicarea legii privind vânzarea  terenurilor agricole” am făcut o serie de propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei în sensul asigurării securităţii alimentare şi sociale în România.  Acum continuăm cu o propunere care să creeze condiţiile creşterii productivităţii în agricultura românească, care depinde  atât de regimul proprietăţii cât şi de accesul la know how si finanţare al agricultorilor români.  În plus, nu vom pierde din vedere perspectiva reciprocităţii dela nivelul cumpărătorului şi vânzătorului de pământ agricol în România, un principiu comunitar şi premiză a securităţii alimentare în acelaşi timp.  

Pentru a ancora analiza, să începem cu un citat al obiectivelor Politicii Agricole Comunitare (PAC).  Aceasta are în vedere atingerea a trei tipuri de obiective:

“Economice–promovarea  progresului  tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei; Sociale–nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori; Politice–garantarea securităţii alimentare, urmărindu-se în cadrul PAC:

1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea  progresului  tehnic,  care pot asigura  dezvoltarea  raţională  a  producţiei  agricole  şi utilizarea  optimă  a  factorilor  de  producţie, îndeosebi a muncii;

2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei  agricole,  în  special  prin  ridicarea venitului  individual  al  celor  ce  lucrează  în agricultură;

3. stabilizarea pieţelor;

4. garantarea securităţii în aprovizionare;

5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori; (Tratatul de la Lisabona- Politica Agricolă Comunitară)  

Asa cum stipulam în studiul nostru  “Europa, între colaps şi utopie”, nu trebuie pierdut niciun moment din vedere că armonizarea este  mijloc şi obiectiv, adevăratul raison d’être comunitar;  în alte cuvinte, reciprocitatea şi simetria, la nivel de ţară, respectiv de cetăţeni.

Mărirea productivităţii în agricultura românească

La aderarea unui stat la Uniunea Europeană, perioada de „grație” este un artificiu prin care  se ia în consideraţie nevoia acestuia de timp suplimentar pentru a continua sa reducă decalajul pe un anumit domeniu faţă de nivelul comunitar.  Trebuie să constatăm că în cei 7 ani de „grație” în agricultura românească nu au avut loc schimbări notabile în ceea ce priveşte creşterea productivităţii, aspect pe care noi îl legăm şi de: neacordarea tuturor titlurilor de proprietate, nerezolvarea problemei cadastrului și nici înscrierea în cartea funciară pentru o mare parte din suprafețele de teren.  

Constatând aceste neajunsuri, se impune acordarea unei  perioade de timp suplimentare în care fermierii să beneficieze de respiro pentru a deveni mai competitivi prin acumulare de capital,  know how, acces la tehnologii şi la pieţe, instruire în domeniul agricol la nivel european.  Această perioadă este utilă şi pentru a preveni riscurile încă existente de insecuritate alimentară, disfuncţii sociale, apariţia unui soi de iobăgie pentru agricultorii cei mai săraci, obligaţi să-şi vândă mica suprafaţă de teren.  Spiritul acestei amânari ar fi acela de a da o şansă agricultorilor autohtoni  să prindă forţă, beneficiind într-o măsură oarecare şi de subvenţiile primite.  Trebuie să ţinem seama că populaţia României angrenată în agricultură este ca pondere cea mai mare din Europa:  Dacă în 1990 erau 29% din populaţie trăitori la sat în timp ce în Europa ponderea celor din agricultură era de 10,4%, în 1997 în România era de 35,4% şi în Europa 7,9%. Situaţia aceasta arată pe de o parte  că exodul populaţiei spre sat în România reflectă  dispariţia  industriei şi pe de altă  parte, acest trend unic în Europa reclamă o atenţie cu totul specială  din partea UE atât  la acordarea de fonduri cât şi la consensul  de a aştepta ca populaţia implicată în agricultură să devină mai pregătită în a concura cu produsele ei pe cei din alte ţări europene. Contăm ca acordarea acestei perioade suplimentare va avea ca efect suplimentar  şi creşterea puterii de cumpărare astfel încât preţul de vânzare al unui hectar să nu mai fie condiţie de eliminare a agricultorilor săraci.

Un alt risc care ar putea interveni, este acela în care o parte din investitorii străini să folosească această oportunitate doar pentru a crea o piață speculativă cu terenurile agricole în România, ceea ce ar pune în pericol securitatea agricolă a statului român.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că procesul de restituire a proprietăților funciare în țara noastră nu s-a încheiat, regăsindu-se pe rol foarte multe procese, liberalizarea vânzării terenurilor agricole către cetățenii străini putând să creeze și alte complicații în desfășurarea acestora.

Reciprocitatea

De asemenea, s-a menținut, aproape ca la momentul aderării, aceeași majoră discrepanță între valoarea pe hectar din România și alte state membre.  Potrivit datelor prezentate de Confindustria în anul 2012, cu privire la sectorul agricol din România, în prezent 8,5% din terenurile agricole ale statului român, adică aproximativ 700.000 de hectare sunt deja în proprietatea firmelor deținute de cetățeni străini în România. Dintre acestea, Italia deține 23,4%, Germania 15,5%, țările arabe 10%, Ungaria 8,2%, Spania 6,2%, Austria 6,1%, Danemarca 4,5%, Olanda și Grecia fiecare 2,4%, iar Turcia 0,8%. Din analiza datelor statistice prezentate anterior se observă că deja o parte importantă a terenurilor agricole este deținută de cetățenii străini, (cca 1,1 milioane hectare la finele lui 2013), ceea ce arată că există un interes în acest sens, și prin urmare, există riscul ca începând cu 1 ianuarie 2014 să se producă în România, pe fondul sărăciei, lipsei de capital și a unui sistem încurajator de creditare, un transfer masiv de proprietate către cetățenii străini Pe de altă parte  se cunoaşte faptul că cetăţenii români nu posedă în proprietate terenuri agricole în ţările de provenienţă ale proprietarilor de mai  sus.  Cele de mai sus arată că, cel puțin la acest moment, pentru cetățeanul român nu există egalitate de șanse, principiu fundamental al UE, pentru acumulare de capital si dezvoltare.

Ţinând seama şi că obiectivele PAC de mai sus presupun ca mijloace de atingere folosirea simetriei de tratament, adică şanse egale pentru toţi cetăţenii dornici să vândă sau să achiziţioneze teren în alte ţări europene sau ale spaţiului SEE şi reciprocitatea  condiţionării între ţări, rezultă că,

România nu poate accepta în virtutea acestor principii să  vândă teren  fără reciprocitate, adică să vândă unor persoane fizice sau juridice aparţinând unor ţări europene care nu au permisiunea temporară sau definitivă de a ne vinde nouă terenuri (exemplul Germaniei, Franţei, Ungariei).

De asemenea românii nu se pot bucura de reciprocitate având în vedere asimetria preţurilor de achiziţionare a terenurilor agricole la noi şi în alte state europene: de exemplu, dacă în România până mai ieri preţul hectarului era 100 de euro, în Belgia acesta era între 20 si 50.000 de euro . În prezent preţul a mai crescut, cel maxim fiind în jur de 18000 euro (AGERPRES, Capital, 18 nov. 2013).

Pentru a implementa aceste principii cu mai mult succes putem beneficia de suportul legii nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţeni straini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine.  Această lege se pare că a fost ignorată de către legiuitorul care a discutat şi votat în Parlament în decembrie 2013 un alt act normativ pe acelaşi subiect (fapt ce contravine legii 24/2000).

Coroborând prevederile Tratatului de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) prin care trebuie respectată condiţia de reciprocitate în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, forestiere şi pădurilor din România, cu cele ale legii 312/2005 şi ale legii votate în decembrie 2013 şi care va trebui să preia şi prevederile legii din 2005 sau să o abroge după caz, se poate enunţa :

După şapte ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, cetăţenii statelor membre ale UE şi SEE, cu excepţia fermierilor din UE şi SEE care se stabilesc în România, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, forestiere şi asupra pădurilor, numai după ce se reglementează, această posibilitate, pe bază de reciprocitate şi prin acorduri bilaterale, cu respectarea prevederilor Constituţiei României şi a Tratatului de aderare.

In acelasi timp trebuie să tinem cont de urmatoarele: În niciuna din ţările Uniunii Europene nu există, la începutul anului 2014, cadrul legal şi nu se admite vânzarea terenurilor agricole şi pădurilor la străini, persoane fizice şi persoane juridice. Ca urmare, până când în toate ţările din Uniunea Europeană nu se adoptă legi de vânzare a terenurilor agricole şi pădurilor la străini, pe bază de reciprocitate, în România nu se poate vinde teren sau păduri străinilor în baza Legii nr. 312/2005.

În Uniunea Europeană nu există o directivă, nici măcar o recomandare privind limite de preţuri pentru vânzarea terenurilor agricole şi pădurilor la străini.  În concluzie, este inaplicabilă această lege pripită trecută prin Parlament în lipsa unei perioade care să dea posibilitate statelor europene să-şi elaboreze legi de vânzare şi apoi să se ratifice acorduri bilaterale între ţări. Doar asa principiile reciprocităţii din tratatele de Aderare  pot fi respectate.

Chiar eludând prevederile legii 312/2005, vânzarea/cumpărarea nu se va putea face decât respectând principiul reciprocităţii stipulat în Tratatele de Aderare şi în Tratatul de la Lisabona, având în vedere actualele condiţii ale unor state şi preţul diferit de vânzare a unor terenuri asemănătoare calitativ. Considerăm că o directivă referitoare la tipuri de teren şi paduri ar trebui elaborată pentru alinierea preţurilor.

Concluzie

Ca să fim bine înţeleşi, obiectivele de creşterea productivităţii şi atingerea reciprocităţii ţin de ideea că numai astfel există o şansă de constituire organică a unei clase de mijloc în spațiul rural, care trebuie formată în principal din fermieri mici și mijlocii, soluție sigură de revigorare a satului românesc.  Pentru asta este nevoie de timp.  Într-o situație identică s-au aflat alte țări precum Ungaria, Letonia, Lituania și Slovacia. Este drept că acestea au avut prin tratat posibilitatea ca după perioada de tranziție „ aceasta să poată fi prelungită doar o singură dată, pentru o perioadă de maximum trei ani”, dar argumentele prezentate autorităților europene sunt aproape identice cu cele din realitatea românească, surprinse și în această prezentare. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că Polonia a obținut o perioadă tranzitorie de 12 ani și nici că România a susținut demersul acestor țări. Statul român, regăsindu-se într-o speță similară, ar trebui să beneficieze de același  sprijin din partea țărilor partenere pe care le-a sprijinit.  Ca urmare a acestor solicitări, Comisia Europeană, prin semnătura președintelui acesteia, José Manuel Barroso, a acceptat prelungirea pentru o perioadă de trei ani a aplicării perioadei de tranziție pentru achiziționarea de teren agricol, păduri și teren forestier de către cetățenii UE și ai Spațiului Economic European (SEE) astfel: pentru Ungaria conform deciziei 792 din 20 decembrie 2010; pentru Letonia, conform deciziei 226 din 7 aprilie 2011; pentru Lituania conform deciziei 240 din 14 aprilie 2011 și pentru Slovacia conform deciziei 241 din 14 aprilie 2011.

fCh & SD

________

Nota autorilor:  ”Cum se poate accepta să ai mere importate din Polonia? [...] Marile lanţuri de magazine au nevoie în primul rând de regularitate, să aibă pe tot parcursul anului produse, iar calitatea să fie constantă.  Acest lucru înseamnă că producătorii au nevoie de spaţii frigorifice de depozitare, astfel încât să facă aprovizionarea periodică a lanţurilor de magazine.” Din declaraţia domnului Philippe Gustin, Ambasadorul Franţei în România, la ediţia 2014 a UBIFRANCE, eveniment organizat de Misiunea Economică a Ambasadei Franţei în România.

1. În toamna anului 1992 analizând situaţia micilor agricultori din judeţul Neamţ, abia puşi în posesia titlurilor de proprietate, am constatat că nemulţumirea principală a acestora consta din lipsa unor centre de colectare a produselor agricole, în special cele zilnice, cum ar fi laptele şi unele produse lactate. Am făcut o campanie în Parlament pentru crearea prin lege la nivel de ţară a acestor centre de colectare pentru legume şi produse lactate, demers rămas fără ecou însă.  

2. În iarna anului 2009-2010, întâlnind un consilier al proaspăt realesului preşedinte Băsescu, am spus că şansa preşedintelui ar fi fost să intre în istorie prin concentrarea pe 3-4 puncte, pe care să le transforme în agendă public asumată pentru următorii ani de mandat.  Fiind la rândul meu şocat de  abundenţa fructelor si vegetalelor de import în supermarketuri, în contrast cu condiţiile de viaţă ale ţăranilor, una din recomandările mele a fost intervenţia statului în stabilirea unei reţele naţionale de puncte de colectare pentru produsele agricole autohtone, subliniind că statul, chiar şi cel minimal/de Dreapta, trebuie să creeze piaţa atunci când aceasta nu se formează într-un domeniu vital ca agricultura la români.    

__________________________

Note bibliografice:

• Tratat de aderare România -UE

• Tratatul de la Lisabona- Politica Agricolă Comunitară

• Libertatea 23 mai 2013, Deputatul PNL Dan Motreanu cere Guvernului să protejeze terenurile agricole de cumpărătorii străini.

• Legea 312/2005 privind privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine.