În dialog cu Adrian Severin
fCh dă expresia unor preocupări ale celor care caută sa înţeleagă situaţia românilor, sub forma de întrebări, într-un dialog prospectiv cu Adrian Severin (AS), care oferă sub formă de răspunsuri o cheie conceptuală la situaţia de acum(*)
Cred că setul de întrebări care urmează e pe buzele multor români care nu trăiesc în universul imaginar dintre cele 2 palate bucureştene. Problema este că în lipsa discuţiilor se nasc tot felul de teorii conspiraţioniste, iar cei care vor să facă ceva, oricat de ridicol/extremist ar părea în ochii cunoscătorului, sunt imediat izolaţi. Adică se întreţine un mediu în care explicaţiile devin care mai de care mai fanteziste, iar acţiunea e încremenită în proiect.
AS: Înainte de a răspunde întrebărilor dvs ar trebui să aduc unele mărturii impuse de o remarcă pe care ați făcut-o pe marginea eseului meu "Valoarea strategică a corupției în confruntările geo-politice" (http://bit.ly/1hawX8X). Atunci sugerați că, interesat fiind de planurile Occidentului (folosesc termenul acesta general doar pentru simplificarea expunerii) cu privire la "lichidarea muribundei URSS", nu am intuit că aceeași terapie va fi aplicată și României. Nu era cazul să intuiesc întrucât într-o formă sau alta mi s-a spus direct. Iar asta se întâmpla înainte ca evenimentele din 13-15 iunie 1990 (căci de data asta trebuie să spun și eu că înainte de invazia minierilor din 14 iunie a fost și ziua de 13 iunie) să scoată România complet de pe șine.
Cu prilejul discuțiilor purtate atunci și la care ajunsesem promovându-mă mai mult singur (căci nu făceam parte din nici un "plan" pre-revoluționar) am fost întrebat cum poate fi adusă în fruntea statului o altă persoană decât Ion Iliescu. Am răspuns că, indiferent de ceea ce s-ar crede despre Ion Iliescu și indiferent care ar fi calitățile sau defectele lui, susținerea populară de care se bucură este atât de mare încât nu are cum să nu câștige președinția României la alegerile care urmau să aibă loc în mai. Am adăugat că unul dintre atuurile lui este acela că va face ca reforma de sistem să nu treacă prin perioada de teroare care de regulă însoțește revoluțiile.
Mi s-a răspuns că în aceste condiții, chiar dacă în mai va fi ales (conversația avea loc prin martie sau aprilie) tot va fi dat jos, "întrucât americanii nu au încredere în el". (Conversația aceasta a avut loc în Italia dar într-o alta, purtată la Washington, cam în aceeași perioadă, la întrebarea mea "De ce vă dispalce (dislike) dl Iliescu?", dl James Schllesinger mi-a răspuns: "Nu am spus că ne displace! Am spus că nu ne place!") Din acest punct nu era greu să îți imaginezi cum se va proceda. Așadar, am fost avertizat.
De aici s-a născut pentru noi ca români o dilemă (de care, în funcție de nivelul informației, unii au fost conștienți iar alții nu dar pe care mai toți au intuit-o): să afirmăm independența și demnitatea noastră națională punând în fruntea statului pe cel pe care îl vrem noi sau să câștigăm încrederea și să obținem protecția Occidentului euro-atlantic punând în fruntea statului o persoană care să îi garanteze [acestuia] evoluția noastră pe linia edificării unei anumite arhitecturi de securitate în Europa centrală și orientală, dorite de el? Pentru noi dilema a fost cu atât mai dramatică cu cât, după căderea "Cortinei de fier", Occidentul se arătase interesat și dispus să accepte în familia sa numai țările membre ale Grupului de la Vișegrad. (Despre motivele acestei decizii am mai scris și nu este timpul acum să intrăm în analiza lor.)
Evident că dl Iliescu a ales prima variantă a alternativei. În consecință, aproape toată istoria mandatelor sale a fost o alergare după "încrederea occidentală"; într-o expresie din altă epocă, "după firmanul Înaltei Porți". Obținerea încrederii occidentale, atâta cât a fost, în atari condții a implicat costuri. Costuri plătite - cum ar fi putut altfel - de România. Pornind de aici trebuie încercat răspunsul la întrebarea dramatică dacă Ion Iliescu a fost "șansa" sau "blestemul" României post-totalitare. Nu am avut teroare am avut corupție și corupția ne-a transformat, în cele din urmă, într-o economie de sucursale, o societate fără elite sau cu o pseudo-elită imorală și în final într-o cvasi-colonie.
Nu am cum intra acum nici în acest subiect. Multe dintre nedumeririle dvs își găsesc, însă, dezlegarea în acest punct de plecare. La nivelul marilor reforme care au populat vidul de ordine subsecvent dispariției sistemului totalitar de tip comunist, s-a procedat cât se poate de corect. (Sunt controverse, desigur, se poate discuta mult, se poate spune că unele reglementări ar fi trebuit altfel adoptate, că ar fi existat și soluții tehnice mai bune dar oricum nu aici se găsește explicația dezastrului care a urmat.) Aceste reglementări au inclus, însă, și prevederi riscante, necesare spre a convinge de sinceritatea intențiilor noastre. (Exigențe pe care conducătorii Grupului de la Vișegrad nu le-au avut de respectat.)
Asemenea prevederi au făcut obiectul marilor dispute din anii 1990-1991 dintre grupul "reformatorilor romantici" adunat în spatele imaginii carismatice a lui Petre Roman și cel al "conservatorilor pragmatici" strâns sub umbrela protectoare a lui Ion Iliescu. Cei dintâi am fost convinși că vom putea ține evoluțiile sub control și că avem o plasă de siguranță. Cei din urmă ne-au considerat "aventurieri". (Acesta a fost chiar epitetul pe care mi l-a aplicat dl Iliescu atunci.) Pe teren diferența a făcut-o, în cele din urmă CORUPȚIA.
Mă opresc aici adăugând doar atât: principala sursă a acesteia nu a fost în România (deși sunt convins că noi purtăm principla răspundere și nu este cazul să o transferăm altora) ci în afara României. Iar plasa noastră de siguranță s-a rupt din cauza dezbinării noastre lăuntrice; întrucât ne-a preocupat mai mult puterea personală sau îmbogățirea rapidă, iar nu destinul familiei noastre naționale și cu atât mai puțin al familiei europene.
II. Costel Gîlca: Analizele dlui Severin sunt extrem de pertinente și obiective, raţionale și reci.
Este o descriere corecta și aproape de realitatea faptică (evident cu subiectivismul de rigoare). Dl. Severin este, din cate ştiu eu, singurul care a avut curajul sa spună ca a văzut o lista. După ce a spus ca a văzut acea lista cariera politică a intrat într-un con de umbra. Acea listă nu numai ca exista, dar acea lista este cea care lucrează acum în România precum un vierme în interiorul unui măr. Toate răspunsurile la situaţia actuală se găsesc în acea lista. Tot ce s-a întîmplat și acum cu aceasta vizită ridicolă se fundamentează pe acea listă...."
AS: Mai fac o paranteză necesară inspirată de una dintre intervențiile dlui Costel Gîlcă. Este vorba despre aceea care evocă episodul intrat în conștiința publică sub numele de "Lista lui Severin".
Este obligatoriu să îl citez pe dl Gîlcă, cu mențiunea că până acum nu am mai auzit pe nimeni să descrie în spațiul public situația cu atâta exactitate: "Acea listă nu numai ca exista, dar acea lista este cea care lucrează acum în România precum un vierme în interiorul unui măr. Toate răspunsurile la situaţia actuală se găsesc în acea lista. Tot ce s-a întîmplat și acum cu aceasta vizită ridicolă (a dlui Biden - nn) se fundamentează pe acea listă...." Absolut exact.
În 1997, fiind vice-prim ministru, ministru de externe și cel mai important reprezentant politic al USD în guvernul de coaliție condus de Victor Ciorbea, am avut în mod firesc acces la anumite informații care, coroborate cu propriile mele observații și intuiții mi-au creat convingerea că, după plecarea lui Ion Iliescu (puteți schimba substantivul "plecarea" cu "schimbarea", "înlocuirea", "înlăturarea", dacă doriți) de la conducerea României unele dintre puterile euro-atlantice (din motive, mai mult sau mai puțin binecuvântate, pe care le puteam bănui) își pierduseră încrederea în capacitatea românilor de a-și alege liber conducătorii și de a se autoguverna, preferând să propulseze în fruntea statului un fel de "guvernatori" desemnați de către ei.
Președintele Emil Constantinescu a fost un om agreat și dorit de Occident dar el fusese ales de români. Mai mult, după alegere s-a comportat ca un Președinte român; pro-occidental, fără îndoială, dar român. Domnia sa s-a considerat și s-a comportat ca un aliat (de facto până la a fi de jure) al SUA și al UE iar nu ca un mandatar al acestora. Or, aceasta, împreună cu sfiala sa în a impune anumite linii de conduită unui popor ușor de guvernat dar greu de disciplinat, care acceptă repede pentru că nu respectă niciodată, i-au adus "mazilirea". "Sistemul" despre care spunea că l-a învins nu a fost, cum facil au crezut unii, aparatul vechilor servicii secrete comuniste, ci acela al "monstroasei coaliții" dintre "boierimea pământeană" și "principii fanarioți" pusă la dispoziția "sultanilor euro-atlantici". Aceștia din urmă aflați, la timpul respectiv, într-o "antantă cordială" desăvârșită cu "a treia Romă" - Moscova.
Trebuie să menționez că în 1997, chiar dacă și atunci conducerea Guvernului român mai făcea demonstrații de servilism, miniștrii nu erau încă chemați pentru instructaj la Ambasada americană și nu luau lecții de dictare la Bruxelles. Dimpotrivă.
Dau numai două exemple. Astfel, mi-l aduc aminte pe ambasadorul american Alfred Moses care, după ce desfășurase o foarte delicată misiune de bune oficii în favoarea României, intrând în biroul meu mi-a spus râzând: "Dle ministru, am venit să vă raportez rezultatul misiunii. Nu credeam că voi ajunge vreodată să dau raport unui ministru român." Evident că nici atunci elefantul și șoricelul nu erau egali. Elefantul nu se purta, însă, ca un măgar (înțelegeți, desigur, aluzia la semnele principalelor partide americane) și îl respecta pe șoricel întrucât știa că acesta are abilitatea de a i se urca pe trompă și a-i afecta creierul; iar șoarecele, nefiind beat, nu umbla după pisică să o violeze.
Un alt exemplu datează de la sărbătoarea națională a SUA din 1997, cu numai câteva zile înainte de vizita Președintelui Bill Clinton la București, după ce intrarea României în NATO ne fusese refuzată. În compensație, dl Clinton îl invitase pe Emil Constantinescu să facă o vizită la Washington; visul tuturor principilor români moderni. În numele guvernului am refuzat "onoarea" cu mențiunea că dacă șeful administrației americane vrea să sărute obrazul pălmuit este binevenit să o facă la București. Și Clinton a venit; iar de ziua națională, în frumosul parc al reședinței ambasadorului american din Șoseaua Kiseleff, un înalat diplomat american m-a prezentat unui membru al suitei prezidențiale sosit în avans, cu cuvintele: "Vino să ți-l prezint pe cel care l-a obligat pe Președintele Clinton să vină la București!"
De așa vremi se-nvredniciră... Aici nu este vorba nici despre tupeu nici despre umilință ci despre demnitatea care naște respect; chiar dacă nu neapărat și simpatie.
Revenind la listă, declarația mea publică nu a fost în nici un fel o gafă sau expresia unei conspirații ratate ci un sacrificiu asumat și calculat. Ceea ce este totdeauna greu să calculezi în avans sunt trădarea și efectele lașității. De aceea calculul meu s-a dovedit greșit.
Acțiunea mea a fost menită să mobilizeze rezistența românească, la nivel de elită și de masă deopotrivă, spre a evita exact ceea ce s-a întâmplat de la "(pseudo)revoluția portocalie" românească din 2004 încoace. Dacă totdeauna era (și este) bine și de dorit ca liderii preferați de români să fie credibili și simpatizați și în străinătate, după 2004 accesul la conducerea României a depins mai mult de acceptarea externă decât de simpatia și încrederea interne. În 2012 a devenit evident că susținerea populară pentru șeful statului român este doar o condiție favorizantă dar nu și obligatorie. Dacă se poate, bine; dacă nu, nu este necesar.
Singurul rezultat pozitiv al sacrificiului meu de atunci a fost amânarea deznodământului. Pe acest fond a fost favorizată, probabil, și revenirea lui Ion Iliescu în anul 2000.
Culmea este că, în loc ca gestul meu să trezească măcar respect printre români (mai ales acum, după ce a fost confirmat de viață), manipularea a fost atât de profesionist operată încât în subconștientul celor mai mulți a rămas puternic înrădăcinată ideea că eu am făcut atunci ceva rău dând pe față secretul lui Polichinelle.
La urma urmei de ce mă plâng? Și Prometeu a fost înlănțuit pe o stâncă pentru a fi divulgat muritorilor secretului focului. Aceluia i-a mâncat ficatul un vultur. Mie mi l-a mâncat altcineva.
fCh: Domnule Severin, întrebîndu-l pe Google despre lista omonimă am descoperit câteva resurse aici: http://bit.ly/1tjOpYk. Din perspectiva anului 2014, îmi face impresia că cineva pe care-l/i credeaţi aproape a/u ezitat şi/sau i/le-a fost schimbată direcţia, desigur că din ultra-raţiuni de 'stat', iar de alţii nu ştiaţi că trebuiau adăugaţi pe listă decât după lansarea ideii, bag eu de seamă cel putin presciente, că structurile de putere din România erau penetrate.
Acum, penetrările astea sunt un fapt divers cam peste tot; formele lor ong-iste au fost discutate în sensul acesta recent de Mircea Platon (http://bit.ly/1nsL7ER). Declasificarea documentelor secrete americane din perioada Razboiului Rece arată ca pană și ARTA era bine mersi vector de agenţie. Dar românii nu vroiau nici în 1999, ca și în 1989 sau 2014 dealtfel, să admită cum funcţionează lumea. Cred că ideea-apel lansată de Adrian Severin era aceea de solidarizare din interior, ca reacţie firească la acţiunea tot firească a duşmanilor și prietenilor.
Remarc, nu tocmai la întîmplare, ca aveţi nerv, ori cu asta nu numai te naşti, dar îl și formezi/exersezi. Ori, din 1989 până în 1997, n-ar fi fost timp suficient dezvoltării unui politician cu nerv--această dezvoltare trebuia sa fi început și manifestat chiar înainte de 1990. Spun asta pentru a relua și o idee mai veche a mea; cea mai mare pacoste în viaţa unei ţări este discontinuitatea/revoluţia.
Acum, văd că fiecare ciclu electoral încearcă, și reuşeşte, sa coboare media de vârstă a protagoniştilor, ca și cum ne-am fi îmbarcat într-o revoluţie perpetuă. Mai mult, s-aude dintr-un colţ de seama al pesedeului ca vârsta fragedă ar fi un criteriu de selecţie/valoare etc.
Românul nu-i neapărat mai prejos, dar jocul cu resetul îl ţine jos.
Ficatul e organul cu capacitatea cea mai mare de regenerare, numai ca remediul este... amar. Pelin beau, pelin mănânc, seara pe pelin mă culc!
III. fCh: Întrebările încep cu situaţia băncilor deoarece în cadrul unui proiect de câteva luni despre avantajele și dezavantajele de/cuplărilor, la care lucrez cu Smaranda Dobrescu, am ajuns analitic la punctul în care totul se face și desface dela in/existenţa unui sector financiar suveran în România. A stabili traseul desuveranizării acestui sector, inclusiv prin înţelegerea mecanicii destructurării/falimentării fără reprecusiuni, poate informa pe cei ca noi în ce și cum se poate face mai departe.
Cum se face ca niciunul din fărâmatorii sistemului bancar românesc n-a plătit pentru jaful făcut? Mai mult, parte din aceştia s-au re/constituit sub Băsescu în ceea ce presa numeşte Clubul Monaco--asta însemnând că şi-au început jaful pe timpul CDRului, l-au continuat sub PSD și apoi sub Băsescu.
AS: Mi-e teamă că la această întrebare nu am un răspuns complet. Fapt este că în 1990 am declarat că reforma pieței financiare va avea prioritate în România, considerându-o ca un pivot pentru transformarea unei economii de comandă într-o economie de piață. Această declarație, făcută, printre altele, într-o vizită la Londra de la sfârșitul lui 1990 când, după mineriada din iunie a aceluiași an, România era izolată pe plan internațional iar eu fusesem indicat ca singurul ministru român frecventabil, a fost foarte bine primită. Curând după aceea, împreună cu Mugur Isărescu, am promovat legea pieței financiare și legea Băncii Naționale, care au fost cotate de experții FMI și ai UE ca fiind cele mai bune de acest tip din toate statele post-comuniste. Ele veneau în continuarea legii 15/1990 privind așezarea unităților economice de stat pe baze comerciale, lege care sintetiza concepția mea despre reforma economică.
Nici un dintre aceste legi nu a fost pusă în discuție ulterior adoptării. Din câte știu eu, odată adoptate, nici una dintre ele nu a fost criticată sau nu s-a dovedit a fi greșită. Evient, de-a lungul anilor unele prevederi au fost dezvoltate în timp ce altele au devenit caduce dar nimeni nu a spus că nu a găsit în ele suficiente soluții la problemele cu care s-a confruntat sau s-a izbit de ele în realizarea progresului dorit. Problema a fost că unele mecanisme nu au fost aplicate dar la aceasta voi reveni ulterior.
Legile singure nu rezolvă, însă, nimic. În aplicarea acelor legi trebuiau definite politici. Or, definirea politicilor este una din marile vulnerabilități ale guvernelor și partidelor României. Aceasta și corupția - respectiv tendința permanentă de a devia de la regulă, în numele unei "flexibilități" adesea salvatoare dar pe termen lung sinucigașă.
Cu privire la bănci, linia politică stabilită în acele zile a fost că nu putem privatiza toate băncile întrucât statul va avea nevoie și de bănci cu capital național. Pe de altă parte, am stabilit că ori de câte ori va acționa ca agent economic statul nu va folosi activele sale (inclusiv băncile) ca instrument al politicilor sale macro-economice (protecție socială, locuri de muncă, dezvoltare teritorială). De aceea, am și decis ca Banca Națională a României ca bancă centrală responsabilă pentru politicile de emisiune și de credit să nu fie subordonată Guvernului - acesta din urmă responsabil pentru politicile comercială, economică, fiscală și bugetară (alături de cea socială, evident).
Când spun "s-a stabilit" sau "am decis" nu am în vedere, în afară de ceea ce scrie în legi, nici o decizie politică formală. Prins în lupte politice cu adversarii din afară și dinăutru, partidul de guvernământ de atunci (FSN) nu avea timp de asemenea "subtilități", lăsându-le în totalitate în seama guvernului și acceptând orice decizie a acestuia în măsura în care nu stârnea emoție, nedumerire sau contestare populară, impunându-i efortul de a explica sau apăra ceva. Cât privește guvernul, sub presiunea urgențelor lăsa problemele importante în seama liderilor săi politici, printre care mă insinuasem și eu. Propunerile mele erau considerate acceptate dacă nu se ivea vreo opoziție explicită la ele sau dacă urmare a rezistenței mele discuția se termina fără o concluzie clară de respingere. În asemenea condiții, pe care eu unul, ca și grupul celor care împărtășeau aceleași idei, lipsiți de susținere sau de putere politică suficientă, le-am acceptat, memoria instituțională s-a stins odată cu plecarea de la guvernare. Erau, ca să zic așa, hotărâri personale care se puneau mai mult sau mai puțin în aplicare atâta timp cât persoana decidentului rămânea în funcție și nu se izbea de o opoziție întrecându-i puterile. După aceea, totul repornea de la zero.
Am fost conștient de risc, am avertizat în legătură cu el dar nu am avut forța de a mă opune. Am sperat, doar, că vom rămâne la putere până vom trece de punctul ireversibilității. Nu a fost să fie.
Revenind la bănci, ele s-au găsit, imediat după oficializarea reformei referitoare la ele, sub două tipuri de presiuni. O presiune internă și una externă. Presiunea internă a venit inițial din partea Guvernelor speriate de neliniștea socială apărută pe fondul și în contextul tranziției. Acestea au cerut băncilor să finanțeze proiecte nejustificate sub aspect economic pentru ca astfel să fie evitat falimentul unor industrii inapte sau despre care se credea că sunt inapte a se adapta exigențelor pieții. Presiunea externă a fost în sensul privatizării totale a sistemului bancar pe cât posibil prin lichidare, adică prin falimentarea lui. Între aceste două presiuni și-a găsit un loc perfect corupția, respectiv cei care aveau să devină îmbogățiții tranziției prin transformarea capitalului lor de relații publice în capital financiar privat.
Banca Națională a rezistat cât a putut acestor presiuni. Când nu s-a mai putut s-a alergat după sprijin extern. Eu însumi am făcut acest lucru în 1993 sau 1994 când, călătorind în SUA împreună cu Petre Roman și Victor Boștinaru, am alertat Congresul, administrația și alți interlocutori de acolo asupra pericolului ca așa-zisul "patrulater roșu" care guverna România în acel moment să abolească autonomia băncii centrale și să pună sistemul bancar a plăti pentru susținerea unor politici populiste. Eram convins atunci - cum sunt și acum - că populismul este o boală a democrației care, în cele din urmă, duce la dictatură.
Atunci, cred, intervenția americană a salvat Banca Națională și conducerea ei. Lucrul nu a fost pe gratis. Ca și doctorul Faust, banca a și-a recâștigat virilitatea dar și pierdut sufletul, adică identitatea națională. Prin acțiunile ei economia românească s-a stabilizat și a crescut, dar beneficiile acestei creșteri s-au dus la alții care au devenit titularii puterii economice românești.
Nu știu dacă am răspuns la întrebare dar mai ales nu știu dacă întrebarea este corect pusă. De asemenea, nu sunt convins că eu sunt cel mai în cunoștință de cauză spre a-i răspunde. De aceea îmi cer scuze dacă prin cele afirmate de mine am neîndreptățit pe cineva. Nu dețin toate informațiile.
În orice caz, ceea ce cred este că "jaful" nu a început din perioada guvernării CDR. Atunci zăgazul privatizărilor demagogice s-a rupt dar falimentarea băncilor românești sau denaționalizarea (mai degrabă decât privatizarea) capitalului bancar românesc a început încă din timpul Guvernului Stolojan, datând din aceeași perioadă cu scindarea FSN.
În al doilea rând, falimentarea respectivă a avut cauze complexe, ea neputând fi pusă doar în sarcina câtorva plutocrați români de dată recentă. Mulți au contribuit la falimentare cu bună credință și fără să profite de pe urma ei. Probabil că aceștia ar fi trebuit să își dea seama unde se va ajunge și ar fi trebuit să reziste cu orice preț. Nu putem sancționa, însă, lipsa de eroism.
În al treilea rând, marii beneficiari ai dispariției (poate că acesta este un termen mai corect) sistemului bancar românesc nu au fost membrii așa-zisului "Club de la Monaco" (aceștia s-au lins doar pe degete) ci reprezentanții plutocrației globale. Cu cât România și, mai ales, obținerea și păstrarea puterii politice în România au devenit mai dependente de factorii externi, cu atât mai mult acest proces de dispariție s-a accelerat iar perpetuatorii lui de nivel operativ au devenit mai imuni la sancțiune. Astfel s-a trecut de la o guvernare la alta până când nu a mai fost nimic de "fărâmat".
IV. fCh: Cum se face ca acele contracte de privatizare care stipulau anumite clauze de continuitate a activităţii, numărului de angajaţi și investiţiilor au putut fi pervertite aşa încât pe locul fostelor capacităţi de producţie acum avem mall-uri și bloace?
AS: În 1991, lucrând, în calitate de ministru al reformei, împreună cu experți străini și români la proiectul legii privatizării, am susținut și introdus în legislație două principii esențiale și anume: principiul că trebuie ca transferul avuției publice în sectorul privat să creeze și capital privat românesc (de aici a venit, bună sau rea, ideea "privatizării de masă"); principiul că anumite active strategice trebuie să fie privatizate în așa fel încât statul să păstreze un drept de control asupra administrării lor.
În completarea și aplicarea respectivei legislații am mai elaborat și un document privind strategia reformei de structură a economiei românești. Acest document, aproape complet necunoscut și cu totul neaplicat, a fost redactat de mine și de unii dintre colaboratorii mei din Consiliul pentru reformă, pe care îl conduceam, după ce încercările de a obține o viziune coerentă din partea experților consacrați nu au dus nicăieri. Aceștia erau foarte sofisticați în diagnoză și în formularea unor terapii micro-manageriale dar se blocau atunci când trebuiau să afirme cu subiect și predicat că dezvoltarea unei anumite ramuri trebuie inhibată, că dezvoltarea alteia trebuie stimulată, că imaginea de ansamblu a economiei românești trebuie să fie una anume sau că domeniile strategice în care statul trebuie să își păstreze dreptul de decizie de ultimă instanță sunt cutare sau cutare. Sunt convins că nu incompetența profesională explică o atare neputință ci timiditatea politică. A măsura e una, a tăia e alta; a analiza e una, a decide e alta.
Ceea ce a fost cu totul aberant, însă, a fost faptul că gelozia celor care nu aveau capacitatea și curajul de a decide, au ucis prin tăcere acel document. De câte ori l-am recitit după aceea, am constat că fusese valabil și că, pentru o vreme, mai era actual. Cu trecerea timpului, însă, pe măsură ce economia românească devenea o economie de sucursale aparținând corporațiilor străine, documentul devenea tot mai desuet. De asemenea, dacă legea privatizării includea o procedură specială pentru a se lua decizia înstrăinării pachetului de control la societățile comerciale strategice, acele prevederi nu s-au aplicat niciodată. Ele au fost înlocuite, de la caz la caz, prin hotărâri de guvern sau legi cu dedicație care, dincolo de suspiciunea de corupție, reflectă incapacitatea de a rezista presiunilor politice externe.
Când, în 1992, am devenit Președinte al Agenției Naționale de Privatizare, am susținut un al treilea principiu, pe care am început să îl aplic și să îl testez în procesul "privatizărilor-pilot". Este vorba despre principiul potrivit căruia în acțiunea de privatizare nu prețul obținut de stat era lucrul cel mai important ci angajamentul cumpărătorului de a păstra profilul societății cumpărate, a face investiții, a garanta accesul la tehnologii noi și la piețele externe, a aplica programe sociale.
Ulterior am propus ca după transferul acțiunilor statului către fondurile de investiții private (Fondurile Proprietății Private) și de stat (Fondul Proprietății de Stat) create prin legea privatizării, Agenția Națională de Privatizare să rămână a funcționa cu două atribuții principale (alături de altele): urmărirea executării corecte a contractelor de privatizare astfel încât interesul public legat de respectarea clauzelor lor să fie protejat; determinarea intereselor strategice care să justifice păstrarea pachetelor de control de către stat, respectiv fundamentarea autorizației pentru înstrăinarea pachetului de control al statului. Propunerea trebuia să se materializeze într-un act normativ care, fără, îndoială, ar fi împiedicat arbitrariul iresponsabil și corupția care au urmat. Ea nu a fost acceptată, însă, întrucât nici în țară nici în afară asemenea obstacole în calea îmbogățirii mai mult sau mai puțin licite a unor persoane private nu au fost agreate.
Consecințele utlime au fost cele relevate chiar de întrebare. Unități industriale cu valoare strategică au fost cumpărate doar spre a fi lichidate și revândute ca fier vechi sau ca terenuri folosite în scopuri voluptorii ori în operațiuni de speculație imobiliară. În cazurile mai fericite acestea au fost transformate în filiale sau sucursale ale unor societăți străine (uneori cu capital de stat), fiind adesea exploatate pentru compensarea deficitului de rentabilitate al acestora.
Astăzi se poate spune că economia românească este în creștere. De ce nu o simt, însă, românii? Foarte simplu. Pentru că titularul puterii economice nu este român. Și nici aceasta nu ar fi o problemă dacă nimeni nu ar practica "naționalismul economic"; dacă competiția economică ar avea loc doar între agenții privați iar nu și între națiuni.
Câtă vreme economia românească s-a dizolvat în economia globală, în timp ce alte economii și-au păstrat identitatea națională, securitatea economică a românilor este în pericol.
În ciuda măsurilor de precauție pe care le-am propus și de care am vorbit înainte, nici eu nu am fost conștient la început că lucrurile vor merge pe un asemenea drum. Mărturisesc că în anii 90 am crezut în sinceritatea celor care vorbeau de construcția unei ordini globale echitabile. Astăzi mi-am pierdut aceste iluzii. Ținta ar trebui să rămână aceeași dar deplasarea către ea trebuie să fie mult mai prudentă. Din păcate nu cred că mai avem mijloace pentru a trece măsurile prudențiale de la nivelul teoriei la cel al practicii.
Alexandru Botu: Domnule Severin, în contextul răspunsului Dumneavoastră vă întreb: 1. Ce n-am pierdut, totuşi, esentialmente până acum? 2. Ce riscăm sa pierdem în continuare si pe mâna cui?
Pentru a da un răspuns exact acestor întrebări ar trebui să am informații cât de cât precise asupra dimensiunilor, structurii și stării patrimoniului economic al statului, precum și al aceluia aparținând mediilor de afaceri românești. Neavându-le, pot să vă ofer doar un răspuns general.
Ceea ce este sigur este că nu mai putem vorbi despre un sistem economic național. Aceasta întrucât în ultimile decenii nimeni nu a mai raționat în termeni naționali cu referire la economia românească. Este rezultatul integrării europene și euroatlantice precum și al adoptării neoliberalismului ca fundament al politicii economice a statului. Dimensionarea și structura activelor economice, a forțelor de producție (cum se spunea cândva) de pe teritoriul românesc au fost gândite sau, dacă nu au fost gândite, au fost lăsate să evolueze natural în contextul și în logica economiei UE sau ale economiei mondiale.
Reforma concepută la București în perioada 1990-1992, deși a avut în vedere obiectivul integrării europene și euro-atlantice a României (inclusiv ca parte a politicii de securitate națională și ca mișcare de schimbare a alianțelor), a prevăzut menținerea controlului național asupra unei părți a capitalului privat domiciliat în România și mai ales menținerea controlului de stat asupra unor active ori a unor operatori economici strategici. De aici a venit sistemul privatizării de masă sau cel al privatizării prin metoda vânzării acțiunilor către angajații societății privatizate. Tot de aici procedura specială vizând aprobarea vânzării pachetului de control al statului. Din păcate, după 1992 și mai ales după 1997 acestea au fost, în ordine, prost aplicate, descurajate, ignorate și, în cele din urmă abandonate.
Adoptarea acestei concepții a avut loc sub un bombardament psihologic și ideologic teribil, guvernele românești ale timpului fiind acuzate de cripto-comunism și neo-comunism. De asemenea, ea s-a izbit de o mare ostilitate externă (transformată prin dezinformare și manipulare, în rezistență internă) referitoare la tot ceea ce însemna măsură de susținere a apariției și consolidării capitalului privat românesc. Poate că și această frânare a acumulării de capital privat românesc pe căi oficiale și legale, a împins spre adoptarea metodelor acumulării primitive de capital (adică a acumulării prin corupție și alte acțiuni criminale). După cum critica și combaterea ulterioară a acumulărilor astfel dobândite au vizat și distrugerea capitalului național.
Desigur, noi trebuia să ne integrăm, să restructurăm și să privatizăm. Trebuia, de asemenea, să gândim în contextul intereselor lumii în care ne integram. Altminteri integrarea nu avea nici un sens. Nu te însori cu gândul de a mânca zestrea nevestei și astfel a-ți lăsa copiii muritori de foame. Trebuia, însă, să ne luăm garanții pentru situația în care în spatele procesului de integrare europeană și prin el, partenerii noștri voiau să își promoveze interese naționale; după cum era esențial ca promovarea intereselor europene în România să fie coroborată cu promovarea intereselor românești în Europa. Redefinirea intereselor naționale românești în contextul intereselor europene, armonizarea și compatibilizarea acestor interese trebuia să garanteze satisfacerea acelor aspirații ale românilor pe care guvernarea națională singură nu le-ar fi putut satisface.
Astăzi ni se spune că în România economia crește și că apar semnele reindustrializării și ale înviorării exporturilor. Dacă în România economia crește ceea ce crește nu este, însă, economia românească. Din acest punct de vedere am pierdut esențialmente totul.
Fabrica de autoturisme Dacia este superperformantă dar ea lucrează pentru a salva randamentul global al societății Renault, salariații români putându-se trezi oricând în stradă dacă interesele generale ale celei din urmă o cer. Combinatul Oltchim este o bijuterie tehnologică dar a fost adus în faliment nu atât de corupția managementului românesc, ci de nevoia agenților economici externi din domeniu de a scădea presiunea concurenței pe piața europeană. Avem resurse energetice care ar putea să ne aducă la autosuficiență pentru o perioadă de timp nu tocmai nesemnificativă, dar valorificarea acestora este sub control străin iar noi trebuie să cumpărăm energia de la aceștia la prețul pieței internaționale, în condițiile în care nici strategia exploatării nu o putem stabili. Dacă încercăm, cade guvernul; dacă nu încercăm, nu ne putem demite președintele. Se poate ca resursele agricole să fi fost mai puțin pierdute. Cu toate acestea, și în acest domeniu statul român are puține strategii la dispoziție; dacă mai are ceva. Așa se explică de ce cumpărăm ceapă din Olanda și pepeni din Spania sau ne vindem pădurile sub formă de bușteni ori, în cazuri mai fericite, de cherestea.
Unii lideri români din domeniul economic--mă refer la cei competenți, onești și patrioți--cu care am stat de vorbă spun că nu mai este nimic de făcut spre a schimba radical situația. Tot ce mai putem face este ca prin politici monetare stricte să păstrăm un context macro-economic favorabil creșterii, sperând că evoluțiile naturale de pe piața internă a UE, coroborate cu cele de pe piața trans-atlantică și mondială, vor face ca o parte oarecare a acestei creșteri să se întoarcă și românilor, printr-un proces marginal de convergență. Nu atât în politica de coeziune (economică, socială și teritorială) și-ar găsi originea asemenea speranțe, ci în indivizibilitatea obiectivă a securității într-o lume a interdependenței globale, ceea ce ar face ca egoismul inteligent să se exprime la limită și sub forma solidarității. Personal nu împărtășesc o asemenea resemnare.
Întrucât sub aspect strategic am pierdut totul (cu excepția geografiei dar care nici ea nu are chiar valoarea excepțională atribuită de noi, căci România este doar o țară de flanc) întrebarea corectă ar fi nu ce riscăm să pierdem în continuare, ci ce putem recupera în continuare și pe mâna cui?
Problema se poate pune și altfel. S-ar putea susține că totuși ceva ne-a mai rămas după ce am pierdut totul: calitatea de membru al unei federații numite Uniunea Europeană și care este una din marile puteri economice ale lumii, precum și o putere politică emergentă globală. Unii spun că ieșirea României, în starea în care se află la ora actuală, din UE și însingurarea ei în afara UE ca țară-tampon între lumea euro-atlantică și cea euro (ruso)-asiatică, sunt sinucigașe. De acord. Rămânerea României în actuala formă de organizare și funcționare a UE este, însă, tot sinucigașă; căci regulile "clubului" în care am intrat nu pot fi încălcate dar respectarea lor ne aneantizează, ne desființează ca națiune.
Așadar, dacă tot ceea ce ne-a mai rămas este calitatea de membru al unui "club" ale cărui reguli ne dezavantajează și care, de aceea, pe termen mediu ne anulează, ceea ce avem de făcut este ca pornind de la statutul de membru și valorificându-l corespunzător (inclusiv prin alianțe interne inteligente), să determinăm schimbarea regulilor "clubului". Astfel, chiar dacă trecutul pierdut nu ar mai putea fi recuperat, am putea recupera viitorul pierdut. Ceea ce nu este puțin; este esențial.
Pe mâna cui putem valorifica acest ultim atu sau pe mâna cui îl putem irosi? Pe mâna elitei politice românești. Care elită? În nici un caz cea atuală. Fără falsă modestie, o țară care pe mine mă ține la tribunal acuzându-mă de fapte pe care nu le-am comis și îi trimite la Bruxelles pe Corina Crețu, Monica Macovei sau Cristian Preda (ca să nu dau decât trei din multele nume posibile) nu are cum se aștepta la ameliorarea situației sale.
Iată de ce cred că românii trebuie să genereze o nouă mișcare civilă din care să extragă elite politice apte a încheia și executa un nou contract social național, precum și a renegocia nu atât statutul României în UE ci statutul UE pur și simplu. Va trebui să ne gândim cu toții mai puțin la următoarele alegeri și mai mult la următoarele generații.
V. fCh: Cum se face ca s-a procedat la lichidarea industriei româneşti sub lozinca 'fiarelor vechi'?
AS: Expresia "economia românească este un morman de fiare vechi" i-a aparținut lui Petre Roman și la data lansării ei (1990) nu am crezut că este atât de neinspirată precum s-a dovedit a fi ulterior. Ea nu a fost niciodată un "program politic" ci o metaforă. Nu m-am așteptat că această metaforă va trezi asemenea profunde și durabile resentimente.
1. Nu trebuie uitat că această zicere de tristă amintire a fost formulată imediat după căderea regimului ceaușist. Pronunțându-o, dl Roman a vrut să marcheze diferența profundă dintre ceea ce a fost și ceea ce urma să fie. Era și aceasta o mărturie a faptului că ne aflam într-un ev revoluționar.
Prin cuvântul "morman", legat de "economia românească", se sugera că aceasta din urmă fusese edificată de manieră voluntaristă, fără a se ține seama de logica pieței. Întrucât structura economiei românești nu răspundea unor nevoi obiective definite liber pe o piață deschisă, ea apărea ca o alcătuire amorfă de elemente asociate întâmplător. Pornind de aici, primul prim ministru al României post-comuniste voia să trimită mesajul hotărârii de a restructura economia națională în acord cu logica pieții. Mesaj bine primit în afara țării dar șocant în interior.
Prin sintagma "fiare vechi" se făcea trimitere la împrejurarea că activele alcătuind economia românească erau produsul unor investiții îndepărtate în timp care nu mai fuseseră actualizate din punct de vedere tehnologic. Lucru care era adevărat dacă ne gândim că restituirea forțată a datoriei externe prin aportul căreia regimul comunist realizase impresionanta industrializare a țării din anii 60 și 70 ai secolului al XX-lea, nu a mai permis aducerea acesteia la nivelul tehnologiilor celor mai performante ale zilei. Mesajul era acela că noul regim va relua o politică de creștere accelerată susținută de creditele externe la care neinspirat renunțase regimul anterior în siajul unei mentalități rurale, premoderne. Piețele financiare internaționale, de care România se decuplase, au fost încurajate de semalul astfel transmis lor dar opinia publică internă s-a simțit ofensată de el.
Abia cu mult mai târziu am înțeles unde fusese greșeala. Românii nu gândeau în termeni economici ci în termeni inginerești dar mai ales nu în termeni naționali ci în termeni personali. Industria românească era nu doar produsul ambițiilor politice ale conducerii comuniste - care, altminteri nu greșea de loc atunci când credea că industrializarea țării era una dintre politicile necesare modernizării ei, alături de alfabetizare, urbanizare și planificarea natalității (palnning-ul familial) - ci și produsul muncii lor de o viață. Cum să îi spui unui om că rodul strădaniilor lui depuse de-a lungul unei vieți nu lipsite de privațiuni, este doar "un morman de fiare vechi"?! Românii acceptau bucuros concluzia că regimul falimentase dar nu puteau accepta nici în ruptul capului că viața lor era un rateu.
Nu am creat și nu am folosit formula respectivă. Recunosc, însă, că în sinea mea nu am condamnat-o, socotindu-o o metaforă inspirată. Astăzi știu că a fost, cel puțin, imprudentă sau imprudent de superficial nuanțată și explicată.
Dincolo de metaforă, nu cred că vreun guvern român - în primul rând Guvernul Roman - a avut în minte "lichidarea" industriei moștenite / preluate de la "vechiul regim". Au fost, probabil, o serie de decizii greșite. Astfel, după părerea mea a fost greșită ideea că sistemul de irigații "comunist" era o aberație științifică și economică și de aceea trebuia abandonat. Aveam, însă, doi hidro-ingineri în fruntea statului (Ion Iliescu și Petre Roman) pe care puțini ar fi îndrăznit să îi contrazică - nu din timiditate politică ci din lipsă de competență profesională. Au fost și păreri, cred eu, corecte care nu s-au transformat în decizii politice. Eu unul am susținut consolidarea industriei petrochimice, a materialelor de construcții, a mașinilor agricole și a celei alimentare. Vor fi fost și privatizări frauduloase dar tind să cred că acestea au ocupat un loc marginal. Nu am în minte vreun exemplu de contract de privatizare încheiat cu vreun investitor român în condiții nejustificat de favorabile pentru acesta, motivate de uzura fizică sau morală a activelor, ori care să nu fi fost corect executat și care să fi dus la lichidarea vreunei mari întreprinderi industriale. În general românii nu și-au falimentat voluntar întreprinderile industriale sau cazurile în care asemenea lucruri s-au întâmplat nu pot conduce la concluzia că această practică a dus la "lichidarea industriei românești". Speculațiile imobiliare sunt o altă poveste.
2. Marea problemă cu privatizarea a venit de la presiunile externe. Că în unele cazuri aceste presiuni au fost asociate cu mita este foarte probabil. Mita a fost, însă, doar "vaselina" care a facilitat funcționarea unui angrenaj politic de natură a duce la diminuarea capacității competitive a economiei românești și la "ajustarea" concurenței pe piața internațională (prin eliminarea concurenților români) iar nu la creșterea avantajelor competitive ale agenților economici români și la ajustarea structurală a economiei noastre autarhice clădite în sistemul economiei de comandă. (Ideea mea era că privatizarea trebuie folosită ca un vehicul pentru restructurarea economiei românești, ea lăsând pieței iar nu deciziei politice subiective să indice ce este necesar și viabil și ce nu, factorul politic urmând să intervină ulterior doar pentru unele corecturi motivate strategic sau social. De asemenea, teoria mea era că economia românească este supracapitalizată iar nu subcapitalizată, așa cum se acreditase în mediile occidentale, și de aceea privatizarea trebuia să aducă lichiditățile necesare redinamizării ei prin restructurare economică, tehnologică și managerială, lipsa lichidităților fiind adevărata problemă.)
La început presiunile externe s-au exprimat prin cererea ca privatizarea în statele cu economie de tranzițe (așa zisele economii de piață emergente) să aibă loc într-o logică similară cu privatizările din statele occidentale cu economie de piață consolidată. Aceasta însemna ca ținta privatizării să fie prețul obținut, preț care nu avea cum fi prea mare atâta timp cât la vânzare erau scoase societăți sau active cu reputație artificial scăzută pe piața investițiilor internaționale și care nu aveau o nișă favorabilă pe piața globală a bunurilor și serviciilor. Cu alte cuvinte, ni se spunea cam așa: "Trebuie să vindeți pentru că sunteți virtual faliți și în consecință trebuie să vă mulțumiți cu cât puteți obține întrucât ținând la preț sau punând prea multe condiții suplimentare, goniți investitorii apți a vă aduce lichiditățile esențiale pentru ieșirea din blocaj." În plus, se insista că, lichiditățile necesare existând numai în afara României, marea industrie românească poate fi privatizată doar făcând apel la acestea, orice încercare de a sprijini crearea capitalului privat românesc în contextul așa numitei "mari privatizări" fiind nocivă. Capitalul privat național ar fi urmat să se nască doar în sfera întreprinderilor mici și mijlocii, de dezvoltarea cărora tot eu mă ocupam cu începere din octombrie 1991. (Pentru programul meu de susținere a investitorilor mici și mijlocii dar și de cuplare a dezvoltării acestui sector cu marea privatizare a societăților de stat, am primit Premiul de Onoare al Asociației Mondiale a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, la Seul, în aprilie 1992.)
În 1992, UE s-a oferit să finanțeze consultanța pentru punerea în aplicare a legii privatizării (lege redactată sub coordonarea mea cu asistență tehnică americană și adoptată după dezbateri furtunoase în 1991) și proiectarea concretă a politicilor de privatizare. Am primit cu bucurie acea ofertă "generoasă", inclusiv cu gândul că respectiva consultanță va credibiliza acțiunile noastre de privatizare în ochii investitorilor străini mult căutați, fără a observa însă că ea exprima dorința europenilor de a-i elimina pe consilierii americani - căci, încă imperceptibil, "războiul" pentru "colonizarea Estului sălbatec" începuse deja - și mai ales intenția de a face ca privatizarea economiei românești să ducă nu atât la revitalizarea acesteia cât la integrarea ei controlată într-un sistem concurențial favorabil capitalului vest-european.
Dacă intenția mi-a devenit clară mai târziu, rezistența mea a început imediat căci imediat am băgat de seamă că banca franceză "LF", calificată să ofere consultanță în urma unei licitații care respectase scrupulos "standardele europene" - adică dădea garanții că interesele "donatorului" occidental iar nu cele ale beneficiarului român vor fi apărate, încerca foarte agresiv să îmi impună o altă concepție decât cea consacrată anterior de legislația românească, după alte lupte grele duse cu consultantul american. Când am cerut imperativ ca metodele de privatizare să urmeze logica de privatizare românească, potrivită cu specifiul și interesele noastre, mi s-a replicat că UE nu este de acord cu aceasta și propriul meu consultant m-a amenințat că va informa Bruxellesul asupra litigiului nostru. Așa am înțeles că darul este otrăvit. UE nu finanța servicii de care aveam nevoie ci trimitea la noi un vătaf de curte care să se asigure că vom aplica ordinele sale.
Puțini cunosc acest mare conflict dintre România și Occident. A-l face public la vremea respectivă nu ajuta la nimic, întrucât lozincile conservatorilor români de tipul "noi nu ne vindem țara" fuseseră deja eficient folosite de propaganda occidentală spre a descrie România - o națiune față de integrarea euro-atlantică a căreia și așa existau mari rezerve - drept bastion al cripto-comunismului și neo-comunismului. Nu puteam juca decât cartea credibilității mele în lumea occidentală (prin decembrie 1991 poza mea apăruse pe prima pagină a prestigiosului The Times, alături de cea a lui Vaclav Klaus, ambii prezentați drept campioni ai reformelor post-comuniste) spre a obține ce doream prin negocieri discrete. Ceea ce s-a și întâmplat. Litigiul a fost stins într-o întâlnire organizată la Paris, de consultantul devenit mediator, între România și UE. Punctul meu de vedere a triumfat cu compromisuri minime.
Peste vreo câteva luni, însă, în timp ce mă aflam în Mexic la un congres pe tema privatizării în statele mai puțin dezvoltate, am primit vestea că fusesem eliberat din funcție. (Motivul era că avuseseră loc alegeri generale și că urma să se formeze un nou guvern dar ideea că demnitarii guvernului în funcție trebuiau să se retragă înainte ca noua guvernare să primească validarea parlamentară, era cel puțin bizară; mai ales în condițiile în care măsura nu îi privea pe toți demnitarii guvernamentali.) Ulterior, în Parlament s-a manifestat o rezistență nu doar acerbă dar și eficientă menită să împiedice preluarea de către mine a oricărei responsabilități legate de privatizare, domeniu în care, totuși, îmi câștigasem reputația de persoană bine informată. Coincidențe, desigur. (Este drept că îndepărtarea mea de domeniul privatizării a fost urmarea deciziei cercurilor de orientare conservatoare din politica românească dar, spre deosebire de toamna anului 1990 când, după căderea Guvernului Roman, mesageri occidentali insistaseră ca eu să preiau conducerea Agenției Naționale de Privatizare, cu un an mai târziu nu s-a înregistrat nici un semnal extern încurajând rămânerea mea pe terenul privatizării. Așa am ajuns să mă ocup de politica externă, unde lumea externă m-a primit cu bucurie până când a observat că sunt... "prea român".)
3. Următoarea fază a presiunii externe a fost inaugurată în condițiile în care România făcea eforturi pentru integrarea în UE. Atunci am fost lăsați să înțelegem că politicile de dezvoltare sunt incompatibile cu politicile de integrare. România (inclusiv economia românească) era prea mare pentru nișa care i se rezervase în edificiul european. De aceea, dacă doream integrarea trebuia să diminuăm dimensiunile economiei noastre - cu diminuarea teritoriului fiind mai dificil. Așa s-au purtat negocierile.
Guvernul Văcăroiu a rezistat. Motivele au fost și bune și rele; metodele la fel. În final, însă, România risca izolarea internațională. În momentul în care amenințarea respectivei izolări devenise maximă, în timp ce economia românească oricum descreștea - nu prin lichidare ci prin sufocare, a venit la putere guvernul CDR-USD-UDMR. Cel puțin componenta CDR era puternic ideologizată și astfel, dintr-un proces politic, așa cum o considerasem eu ca responsabil de domeniu în timpul Guvernelor Roman și Stolojan, sau dintr-un proces comercial, așa cum fusese ea considerată de responsabilii Guvernului Văcăroiu, sub Guvernul Ciorbea privatizarea a devenit o dogmă, o religie. Aceasta a făcut ca ea să fie strâns asociată cu lichidarea.
Mugur Isărescu povestește frecvent o întâmplare care m-a avut actor dar pe care la un moment dat o uitasem. La începutul lui 1997, a sosit în România directorul FMI, Michel Camdessus. Premierul Ciorbea a ținut să îl întâmpine la aeroport deși gestul era excesiv, el prefigurând decăderea servilistă de astăzi. Alături de premier se aflau Mugur Isărescu, în calitate de Guvernator al BNR și cu mine, în calitate de Ministru de externe. Fără să îl lase pe oaspete să răsufle, Victor Ciorbea s-a lansat într-un interminabil raport pe care nu i-l ceruse nimeni, despre lichidările de întreprinderi la care executivul purcesese cu un patos apt a dovedi convingerile sale reformiste și adeziunea la doctrina "terapiei de șoc": "Am închis minele, am închis combinatele de porci, am închis fabricile de nu știu ce..." - își amintește dl Isărescu că ar fi spus Ciorbea chiar la scara avionului. Pe acest fond, aș fi intervenit eu și am pus capăt penibilului episod spunând: "Mai avem doar de închis guvernul și am terminat treaba!"
A treia și ultima fază a presiunii a fost mai pragmatică, mai ponctuală și mai expeditivă. De astă dată instrumentul nu s-a mai recurs la metodologie sau la ideologie ci s-a acționat cu arma corupției, în sens larg. Pur și simplu România a trebuit să plătească prin privatizări la preț de lichidare în beneficiul capitalului străin fiecare pas făcut în direcția integrării europene și euro-atlantice. Greul l-a dus Guvernul Năstase. Exasperat că nu avansează a trebuit să cedeze, probabil cu speranța că asemenea concesii vor putea fi transformate, după intrarea în UE, în investiții amortizabile prin absorbirea fondurilor europene. Inutil de adăugat că aceasta a permis și micilor îmbogățiți de tranziție români, mărirea averii personale prin acte de corupție în ton cu contextul. De aici, probabil, și impresia că în vremea lui Adrian Năstase corupția a atins paroxismul. Din cauza acestei impresii Năstase plătește astăzi, precum el însuși a spus-o, pentru toți și toate; inclusiv pentru a acoperi corupția cu adevărat nelimitată care a urmat guvernării sale.
În respectul adevărului trebuie spus că pe atunci corupția a avut caracter sistemic tocmai pentru că beneficiat de circumstanța unui scop politic de interes național. După aceea, pe măsură ce România se afunda tot mai mult în statutul de "colonie" iar "guvernarea" se obținea numai prin sprijin extern, metoda privatizării prin corupție a continuat inerțial schimbându-și obiectivul și pierzând până și ultimul element de onorabilitate, ultima scuză. Asta se întâmplă astăzi când metafora "morman de fier vechi" s-a transformat în realitate printr-un proces politic condus. Fierul vechi se vinde, însă, foarte bine. Nu și în folosul României.
VI. fCh: Cum se face că liderii politicii români post-decembrişti s-au zbătut dintotdeauna sa obţină libertatea de mişcare a românilor, fapt care a dus la reducerea capitalului uman? Erau redevențele parte din calcul? De ce se insistă încă pe renunţarea la vize de către americani? Cui mai serveşte asta?(**)
AS: Primul act normativ în redactarea căruia am fost implicat încă în ianuarie 1990, a avut un nume banal: "legea pașapoartelor". Această lege a fost unul dintre primii pași revoluționari concreți întrucât consacra dreptul fundamental la libera circulație.
Ar fi putut fi, oare, evitat acel pas? Ar fi fost de dorit să fie evitat? Nu cred. Era vorba despre libertate iar revolta populară din decembrie 1989, în ceea ce a avut autentic și frumos, a fost expresia aspirației către libertate. "Vom muri și vom fi liberi!" a fost una din cele mai inspirate lozinci ale momentului, indiferent cine este autorul ei. Sunt, deci, mândru că am fost unul dintre aceia care au oferit românilor libertatea de a circula, transformând astfel țara dintr-un lagăr sau o închisoare, într-un condominu. Nu este vina celor care au crezut în libertate și și-au cerut "rația de libertate", că acel condominiu s-a transformat în azil de noapte.
Când ușa de la poarta "închisorii" s-a deschis, aveam să constatăm stupefiați că din partea cealaltă ea fusese zidită de către chiar frații noștri liberi din Occident, cei care până atunci nu pregetaseră să ne trimită scrisori de dragoste și să ne asigure că abia așteaptă să ne întoarcem "acasă". Iată de ce, de îndată liderii politici români au început lupta pentru dărâmarea acelui zid. În acest sens, într-un discurs ținut în străinătate prin anii 90 am spus că noi am pus la pământ "Cortina de Fier" dar că în locul ei, exact cei care o criticaseră au ridicat "o cortină de aur și una de vize".
Iată motivul pentru care și astăzi insistăm pentru ca SUA să ridice obligațiile de viză la care sunt supuși românii. În acest caz este vorba și despre refuzul nostru de a accepta un act de discriminare constând în aceea că unii membri ai UE pot călători fără restricții de viză în SUA în timp ce românii nu. O discriminare care, de altfel, operează și în UE, unde românilor li se refuză intrarea în spațiul Schengen. Aici este o problemă de principiu și nu cred că ea putea sau poate fi abordată altfel.
În momentul în care s-a trecut la ajustarea structurală a economiei românești, când inflația și șomajul corective trebuiau să își facă apariția, a existat, mărturisesc, gândul că piețele muncii străine vor fi rezervorul care va adăposti surplusul de forță de muncă din România, pe timpul necesar până la restabilirea macro-echilibrelor socio-economice românești. Ceea ce s-a și întâmplat și a redus presiunea socială asupra reformelor economice, a reformelor de sistem în general.
Partea proastă este că tranziția a fost prea lentă, permițând astfel celor plecați să se "naturalizeze" în statele gazdă. Mai grav a fost că nu s-au luat măsuri pentru ca forța de muncă înalt calificată, disponibilizată prin reforme, să rămână în țară, deplasarea făcându-o în special cei mai puțin calificați. Cel mai grav a fost că nu a existat și încă nu există nici o politică aptă a-i motiva pe cei plecați - și mă refer cu precădere la elite - să revină în țară. (Aici includ și inexistența educației patriotice în anii de după decesul "național-comunismului".) "Internaționalismul neo-liberal" a reușit să îi denaționalizeze pe români mai mult decât "internaționalismul proletar", convingându-i că "ubi bene ibi patria" ("unde-i bine acolo-i patria").
Așa s-a ajuns la dezastrul actual când alături de romi (a căror plecare nu o salut dar o constat) care au generat reacții antiromânești în întreaga lume, au părăsit România tocmai elitele sale, compromițându-i astfel atât prezentul cât și viitorul. Aceasta a devenit o problemă de securitate națională. Problema nu poate fi rezolvată, însă, prin închiderea frontierelor sau îngrădirea dreptului la libera circulație. Este pur și simplu imposibil. Oricât de gros ar fi zidul, el va fi până la urmă demolat de cei dinăuntru care sunt convinși - pe drept sau pe nedrept - că libertatea se găsește în afară.
Soluții ar exista. Cea mai radicală ar fi creerea unui regim de discriminare pozitivă pentru românii de succes internațional (succes măsurat prin realizări palpabile iar nu doar prin absolvirea cu mențiunea "Bon pour la Roumanie", a unor universități străine de renume) care revin în țară. Reforma radicală a sistemului de învățământ ar fi o altă soluție; aceasta cu relevanță mai ales pentru viitor. Legat de ea ar trebui să negociem mai bine armonizarea sau uniformizarea la nivel european a curriculelor școlare, în așa fel încât ele să omologheze și standarde românești. (Ceea ce se întâmplă acum cu o școală care produce aproape numai gunoi, în timp ce tinerii supradotați nu știu cum să fugă la universitățile străine, lăsând în urma lor o generație de oligofreni veleitari morți să preia conducerea țării, este o tragedie națională.)
Evident, recuperarea sau păstrarea elitelor nu se va putea face fără combaterea corupției endemice, a nepotismului și a altor rele practici din aceeași categorie.
Din păcate cred că România a ajuns într-un punct mort în care elitele ei reale, mult diminuate și mult marginalizate, cu greu vor impune virajul necesar. În lipsa acestuia vom dispărea ca neam.
VII. fCh: De ce nu se ştie de ce s-a împrumutat România în 2009, și de ce statisticile PNB-ului și altele de gen sunt atât de contestabile?
AS: De ce nu știm? Pentru că lipsa de transparență a devenit o parte a sistemului de administrare a statului și de conducere a societății; alături de dezinformare și manipulare, de managementul prin criză, dezbinare și isterie, precum și altele asemenea.
Transparența (transparency) și răspunderea (accountability) sunt, alături de controlul reciproc al puterilor și echilibrul acestora prin contraponderi (checks and balancies), trăsăturile sau dimensiunile esențiale ale unei democrații. De departe mai importante decât alegerile libere și corecte. Aceasta cu atât mai mult cu cât cele dintâi carcaterizează viața democratică în fiecare zi, în timp ce cele din urmă se produc doar din când în când. În consecință, lipsa transparenței, acompaniată în mod inevitabil de lipsa de control public asupra actului de decizie și, pe cale de consecință, de lipsa de răspundere a decidentului politic față de societate, dovedesc deteriorarea democrației românești, ruptura dintre sfera politicului și societate. Prin politizarea justiției, subordonarea reală a legislativului față de executiv și a acestuia față de partide devenite tot una cu statul - dar nu statul modern ci cel feudal dacă nu chiar tribal - separarea puterilor, specifică democrațiilor moderne, a fost înlocuită de monopolul puterii de tip oligarhic și separarea politicului de social.
Cum puterea politică nu se poate exercita numai prin mijloace de forță (forța brutală neputând fi, de altfel, utilizată, decât pe perioade relativ scurte), ea se impune prin dezinformare, manipulare, propagandă, intoxicare, spălarea creierelor etc. În acest sens statistica devine un instrument. Nu un instrument al informării ci unul al dezinformării. Cu cât democrația se va deteriora mai mult cu atât datele statistice vor fi mai contestabile și mai puțin credibile.
Dezinformarea societății este una dintre metodele cele mai eficiente pentru manipularea ei și prin aceasta, pentru ținerea ei sub control. Din câte știu, o asemenea opacizare premeditată a realității privește nu numai eșecurile ci și succesele. Căci puterea are nevoie de supuși care să-și ignore bolile dar care să fie și deprimați de obsesia unor false maladii incurabile. Ambele - beatitudinea și depresia - îndeamnă la inacțiune și fac credibile atât mesajele mesianice cât și pe cele apocaliptice, permițând schimbarea actorilor (oligarhilor) în folosul perpetuării piesei (oligarhiei).
Astfel, pe de o parte, asistăm la compromiterea actului de justiție și prin aceasta la coruperea luptei împotriva corupției. Nemaipuând ști cine este corupt și cine nu, omul de rând își pierde încrederea în capacitatea lui de a raționa și acționa, retrăgrându-se în cele din urmă în inacțiune și izolare. De asemenea, cum speranța moare ultima, el este dispus să creadă în profeții mincinoși și să îi răstingească fără judecată pe apostolii binelui și dreptății. Devenită mijloc iar nu scop, eradicarea corupției este ceața care îi ascunde pe oligarhi și ghilotina care îi decapitează pe democrați.
Pe de altă parte, am constatat recent că sunt ascunse de ochii lumii și statisticile care scot în evidență tendințele de reindustrializare (pe cale naturală) a țării, cele de restabilire a echilibrelor macro-economice sau cele de accelerare a creșterii. De ce? Este nevoie de speranța reziduală care duce la resemnare și așteptare iar nu de speranța tonică împingând la acțiune și la critică. Este nevoie ca masa să îi urmeze pe lideri de teama mai răului iar nu să îi evalueze în căutarea mai binelui. Este nevoie de o națiune care să nu creadă în puterile ei și de aceea, ajunsă la disperare, să se predea primului venit să o conducă - mai exact să o domine.
Iată de ce nu putem decât specula în legătură cu rațiunile împrumutului din 2009. Părerea mea este că acel împrumut era "necesar" întrucât, pe fondul crizei financiare izbucnite în SUA și extinse repede în Europa și în lume, proasta reputație de care se "bucura" România ar fi putut crea o neîncredere nejustificat de mare față economia românească și în special sectorul său bancar, împingându-o artificial spre faliment. Am fost siliți, din cauza stereotipurilor negative construite în timp îndelungat, despre noi și cu complicitatea noastră, să solicităm un program de salvare real pentru un naufragiu virtual pe care aparențele îl făceau iminent.
Îmi aduc aminte despre o discuție purtată atunci într-un grup select de colegi din PE. Tocmai se aprobase creditul de salvare pentru Ungaria. Pe acest fond un distins eurodeputat olandez a afirmat că ar trebui să ne pregătim spre a face ceva similar și pentru România. Dacă Ungaria, cu reputația ei excelentă, ajunsese cu apa la gură, România trebuia să fie deja pe fundul lacului.
Tot atunci, ca membru în Consiliul de consultanți ai unui mare grup bancar internațional, am fost invitat să prezint o evaluare asupra perspectivelor economice ale statelor membre ale UE în condițiile de contagiune ale crizei financiare. Am arătat atunci o hartă a Europei în care am marcat evoluțiile probabile cu simbolurile folosite în buletinele meteorologice. Mare a fost mirarea interlocutorilor când au văzut că prognoza mea pentru România era de cer variabil (soare și nori), în timp ce în Ungaria sau Grecia dar și în Italia și Spania era prognozată furtuna. Astăzi se poate constata că am avut dreptate. Dacă românii nu o simt poate foarte tare este pentru că pe de o parte, nu se compară cu ceilalți ci numai cu propriile lor așteptări iar, pe de altă parte, pentru că beneficiarii principali ai acestei situații sunt corporațiile străine care dețin filialele de pe teritoriul românesc. Devenită din stat teritoriu, România nu mai are economie ci este doar un teritoriu care găzduiește capitaluri străine.
De aceea se mai poate specula că românii s-au împrumutat în 2009 și spre a capitaliza sau a garanta din buzunarul lor sucursalele și filialele băncilor străine operând aici. Ne amintim că atunci la un moment dat apăruse riscul ca banii luați cu împrumut de la FMI și dați băncilor-fiice din România, să fie transferați băncilor-mamă din vestul UE spre salvarea acestora pe spezele contribuabilului român, chemat să restituie apoi împrumutul. Cum puteți crede că asemenea operațiuni s-ar fi putut face în mod transparent, la vedere, sub privirile marelui public? Asta poate într-o democrație dar democrația românească a murit (cel puțin clinic).
VIII. fCh: De ce Băsescu a reuşit să transmită un mesaj mai pro-american deşi pesedeul nu ratase ocazia sa tacă și romanii erau alături de americani în Irak în 2004? Mai cu seamă în fața unui om ca Bush II, care a eliminat totuşi nişte bariere pentru România...
AS: Pentru că dl Băsescu este mai autentic și pentru că decizia sa de a lua lumină de la "licuriciul cel mai mare" era dacă nu morală măcar reală. Cu excepția lui Mircea Geoană, nimeni din PSD nu a fost vreodată dispus să depună jurământ de vasalitate față de SUA. Mulți au făcut complimente Washingtonului și majoritatea au cedat în fața lui când li s-a cerut dar cu toții au făcut-o cu gânduri ascunse, cu rezerve mentale și de teamă sau din calcule meschine, mai mult decât din convingere; urmând curentul iar nu propulsați de idealuri sau din instinctul solidarității. În 1990 ne-am dus în Irak la spartul târgului, când ne-am dat seama că riscăm să rămânem în afara cercului învingătorilor, iar în 2002 am participat la "coaliția doritorilor" fără dorință autentică (ceea ce era de înțeles dar nu de apreciat).
Cred că trebuie distins aici între patru abordări:
1. Abordarea lui Traian Băsescu, care a ajuns la concluzia că SUA sunt singura putere gloablă care contează, că aliatul lor principal în UE este Marea Britanie și că punând România 100% pe Axa Washington-Londra va oferi garanții optime atât pentru securitatea românilor cât și pentru securitatea puterii sale personale. Pe undeva neo-cezaristul Băsescu a vrut să îl copieze pe dictatorul Ion Antonescu care, la rândul său, a așezat țara pe Axa Berlin-Roma-Tokyo, nu din simpatie pentru Germania (nazistă) ci dintr-un calcul geo-politic în care a crezut și care l-a dominat până la a-l așeza în fața plutonului de execuție.
2. Abordarea celor care au ajuns la concluzia că accesul la conducerea României trece prin Biroul Oval și se poate perpetua numai în umbra Casei Albe. De regulă fără rădăcini politice interne, aceștia au fost împinși spre căutarea sprijinului extern, socotind că nici acesta, ca și banul, nu are miros. Un exponent al acestui curent a fost Mircea Geoană. Între cele două abordări este o mare deosebire. În primul rând este deosebirea între oportunismul național al unui histrion temerar și carismatic care a reușit să personalizeze națiunea și oportunismul personal al unor conformiști prudenți și necarismatici care ambiționează doar să personifice statul. În al doilea rând, este vorba despre deosebirea dintre un lider capabil să îi supună pe ceilalți voinței lui asumându-și pentru aceasta orice risc și garantând asfel executarea jurământului său de vasalitate și liderii dependenți de veșnice compromisuri, obligați la sperjur spre a supraviețui prin noi aranjamente. Fără să se dea în vânt după vreunul, americanii se simt, totuși, mai confortabili și mai în siguranță cu cel dintâi. (Trebuie să recunoaștem, din punctul lor de vedre, cu just titlu.)
3. Abordarea celor care văd în SUA un partener strategic de prim rang într-o lume necesarmente multipolară și în căutare de echilibru. Principiile acestei abordări sunt comunicarea, consultarea, coordonarea și cooperarea, precum și inserarea utilă a României în strategia regională americană referitoare la arhitectura de securitate din Europa de Est și Sud-Est, Marea Neagră și Caucaz. Eu mă revendic de la această abordare. Am comparat cândva relația româno-americană cu aceea dintre un mic remorcher-pilot care ghidează un super crucișător prin apele pline de stânci ale golfului Europei orientale. În această relație România se asociază dar nu se subordonează, este loială dar nu servilă, acceptă sacrificii dar nu vasalitate, oferă prioritate dar nu exclusivitate, împărtășește valorile dar nu destinul, ascultă dar și vorbește, se aliniază dar nu îngenunchează. Este o abordare respectată dar nu simpatizată, agreată sau preferată la Washington. Americanii sunt prea ocupați ca să își piardă timpul ascultându-și aliații sau să își bată capul convingându-i. Pe termen lung, cu cât SUA vor fi obligate de evoluția lumii să abandoneze strategia intervenției directe în favoarea strategiei echilibrelor globale, sunt convins că această abordare va ajunge, mai mult decât a fi respectată, să fie preferată.
4. Abordarea "multivectorială" a celor care semnalizează la stânga și virează la dreapta, a celor care confundă fexibillitatea cu duplicitatea și pragmatismul cu trădarea, făcând din corupție un sistem de management politic. Evident că pe asemenea baze nu se poate construi nimic. Din păcate americanii au fost expuși în special unui asemenea tip de "parteneriat". În plus, ei au constatat că interesele lor strategice privind stabilitatea securității în Europa centrală, de est și de sud-est sunt deranjate de incapacitatea mult prea versatililor români de a se guverna. Proamericanismul de circumstanță s-a asociat cu corupția și cu incompetenața managerială în cea mai nefericită combinație exact la nivelul acestei categorii majoritare de politicieni români convinși că retorica americanofilă poate suplini rigoarea atitudinilor concrete.
Între aceste categorii ce erau să aleagă americanii? În momentul în care au ales să se implice pentru a reduce impactul negativ al ultimului grup, neavând răbdare să se complice cu cel de al treilea (de altfel minoritar și nespecific pentru România), oricât de mult le-ar fi plăcut servilismul absolut al celui de al doilea, nu au mai avut de ales decât pe Traian Băsescu. Ei s-au găsit cumva în situația lui Adam căruia Dumnezeu i-a dat libertatea de a-și alege soția pe când singura femeie din Rai era Eva.
În discuțiile purtate cu mulți oameni politici și diplomați americani aceștia au reacționat cu o întrebare retorică la criticile mele față de neo-cezarismul băsescian: "Așa este dar știți dvs pe un român care ne poate garanta sprijinul mai bine?" Într-adevăr, după ce a tras cartea românească, dl Băsescu a schimbat-o pe cartea americană, pe care a jucat-o integral apoi spre a câștiga marele pot al consacrării regimului său neo-cezarist. SUA aveau nevoie, spre a-și promova strategia est-europeană, balcanică, pontică și caucaziană, de un lider român capabil a domina în același timp instituțiile statului și mințile cetățenilor, mobilizând în acest sens, prin manipularea frustrărilor, veleităților și rivalităților ascunse în subsolurile națiunii, un capital de încredere imens, a cărui energie, consumată prin arderi intensive, nu avea cum fi compensată decât prin sprijin extern pe măsură. Dominând ca nimeni altul România, Traian Băsescu era singurul care să o poată livra la export dar, cedându-o astfel integral, el era și cel mai sigur susținător al beneficiarului livrării, întrucât astfel devenea dependent de solvabilitatea acestuia.
Regimul neo-cezarist băsescian s-a construit pe umerii frustraților și prin manipularea frustrărilor românești acumulate în cantități enorme. Adunându-le într-un cocktail toxic a otrăvit statul, poporul și națiunea și a permis transformarea lor respectiv într-un teritoriu, o populație și o cvasi-colonie. Sindicalizarea frustrărilor asociată cu dezbinarea națiunii au generat timp de zece ani energiile negative care au coborât o entitate suverană adesea impredictibilă și haotică dar capabilă să ajusteze și să mențină echilibre internaționale, într-un protectorat depresiv și nihilist.
Nu cred că Traian Băsescu este un rău absolut și nici că nu a dorit binele României. Dimpotrivă, sunt convins ca avut proiecte mari cu care a vrut să intre în istorie. Din păcate modalitatea aleasă spre a transpune în viață acele intenții și proiecte, conformă temperamentului, caracterului și educației sale, l-a împins într-o logică a evoluției istorice pe care dacă la început a crezut că o poate domina, a sfârșit prin a fi dominat de ea.
După zece ani de neo-cezarism americano-obedient România nu mai este pentru ordinea euro-atlantică vulnerabilitatea impredictibilă de altă dată dar nici un atu strategic nu mai este. Într-o lume unipolară sau într-una caracterizată de o ordine relativ stabilă circumscrisă de ideea liberală a interdependenței cordiale, SUA puteau fi satisfăcute cu / de o asemenea Românie. Acum, însă, când ordinea monopolară a murit și omenirea se întoarce nu la Războiul Rece ci la dezordinea post-bipolară, punând modelul interdependenței sub semnul întrebării și prefigurând revenirea la sistemul contraponderilor, SUA ar putea avea nevoie de o alt fel de Românie - un aliat, fie el și insolent dar sigur iar nu un protejat obedient dar nesigur. În probabila trecere de la securitatea statică a lumii frontierelor spiritualizate la securitatea dinamică a liniilor de demarcație consolidate, va fi cu certitudine nevoie de un alt fel de Românie decât cea băsesciană, oligarhică, neo-cezaristă și neo-feudală. Problema este unde va mai putea găsi acum Washingtonul conducătorii români apți să ghideze o asemenea transformare și să se comporte ca aliați cinstiți iar nu ca supuși corupți?
fCh: Considerând costurile reduse de a intra în joc ŞI multipolaritatea puterii în SUA, este foarte probabil ca mai multi români să se creadă aleşi. Miza românească nu cred ca a crescut până acolo încât să se aloce brain-power analitic pe măsura complexitaţii de ţară în ideea găsirii alternativei optime, domnule Severin.
Miza respectivă poate creşte din motive interne (dezolvotare etc.) sau externe (conflict etc.). Aşa că las pentru fiecare sa decidă implicaţiile ca România să însemne mai mult pentru SUA și să se bucure astfel de un tratament mai nuanţat/adecvat.
De asemenea, cred ca Băsescu nu-i răul absolut doar în măsura în care băsismul e o stare de lucruri din societatea românească a cărui numitor comun a fost. Nu-i răul absolut, dar reprezintă bine mersi cel mai răul de până acum, iar cetăţenii români confirmă din ce în ce mai mult acest lucru, cu fiecare ocazie electorală de la alegerile din 2009 încoace.
AS: Cel mai probabil noile conflicte vor fi cele care vor schimba atitudinea SUA. Din câte știu acest proces deja a început. Până când schimbarea să devină semnificativă va mai trece, însă, mult timp, căci conflictul este abia la debut și Washingtonul nu crede că mijloacele existente pentru apărarea arhitecturii de securitate din Europa de est au fost epuizate.
IX. GG: Plecând de la întrebarea iniţială "De ce Băsescu a reuşit să transmită un mesaj mai pro-american", cred că trebuie menţionată şi o cauză, în opinia mea, determinantă, legată de incapacitatea reprezentanţilor SUA (diplomaţi si reprezentanţi ai serviciilor) de a identifica corect acele personaje care sa le fie loiale, dar fără a creşte sentimentele antiamericane ale populaţiei alese, sa fie sprijinite în a juca rolul de leadership de ţară. Am în vedere faptul ca la începutul anilor ‘90 şeful staţiei CIA a fost un agent KGB, iar ulterior activitatea ambasadorului Gitenstein, lipsit de orice experienţă diplomatică. Pentru mulţi reprezentanţi americani la Bucuresti a fost foarte greu sa deosebească obedienţa locală de loialitate a celor care au jinduit la aprecierea lor, această realitate datorându-se pe de o parte mediocritaţii profesionale şi intelectuale ale acestora, şi pe de alta parte interesului lor de a beneficia de avantaje în interes personal sau de grup.
fCh: GG, ai surprins exact costul 'soluţiei' Băsescu. ...doar America ne învăţa ca se poate şi win-win!
AS: Aproape că sunt invidios pe observația dlui G.G. Este cât se poate de corectă. Este, de asemenea, esențială. În răspunsul meu am pus accentul pe comportamentul românilor. De asemenea am punctat succint, atitudinea americană de reacție sau cauzele de principiu care au justificat opțiunea americană pentru abordarea tip Băsescu, respectiv preferința pentru un protejat obedient iar nu pentru un partener exigent.
Pe acest fond se impune adăugată, însă, și observația dlui G.G. referitoare la incapacitatea SUA de a defini corect tipul de interlocutor român pe care trebuie să și-l dorească, precum și de a identifica corect în mediul politic românesc, persoanele concrete care le sunt loiale pentru că sunt critice iar nu "loiale" pentru că sunt fără caracter. Insistând să le cultive și susțină pe cele din urmă, administrațiile amricane (multe iar nu numai cea prezentă) au trezit românilor sentimente antiamericane. Ori, este, într-adevăr, uluitor cum o astfel de politică, în cel mai bun caz simplistă, mioapă și păguboasă, care a dus la pierderi de toate părțile - o adevărată "loose-loose" policy - a fost practicată de țara care, cum tot excelent remarcă fCh, a inventat conceptul de "win-win" policy.
O explicație de ordin practic a acestei situații stă în împrejurarea că SUA au trimis la București prea mulți reprezentanți diplomatici corupți sau incompetenți profesional. Când spun corupți mă refer la cei care s-au dovedit de fapt a fi agenți ai unor puteri terțe sau ai unor grupuri de interese private care și-au cumpărat postul prin "sponsorizări / donații" în favoarea diverșilor președinți / vicepreședinți americani. (Recent, într-o corespondență purtată cu mine, un fost diplomat american de prim rang aflat în post la București îmi scria: "Văzând comportamentul diplomaților noștri trimiși în România am impresia că membrii ambasadei noastre nu sunt plătiți numai pe ștatele SUA." În timp ce un altul, comentând prestația fostului ambasador Gitenstein - încă neînlocuit întrucât pentru unele interese este de neînlocuit (sic!) - și vizita vicepreședintelui Biden, scria: " Avem și noi lichelele noastre în interior!")
În ceea ce privește incompetența, ea este corolarul faptului că majoritatea ambasadorilor americani acreditați la București sunt "ambasadori politici" (și încă "prieteni politici" de rang secund) iar nu diplomați de carieră. Faptul a devenit o tradiție în relația cu România.
Aceasta în contrast cu calitatea ambasadorilor americani trimiși în Polonia. De ce diferența, "discriminarea"? Întrucât, în ciuda a ceea ce ne place să credem, România nu este evaluată la Washington ca având o importanță strategică egală, adică o importanță strategică de prim rang. România este văzută acolo, probabil, drept un posibil partener strategic central într-o strategie periferică. Tind să cred că este o eroare.
Pe de altă parte, așa cum observa recent George Friedman, în timp ce polonezii sunt oricând gata de luptă și de sacrificiu, plasându-se totdeauna spontan, dintr-un instinct cu rădăcini adânci în experiența lor istorică, de partea americană, românii, deși indiscutabil pro-americani, nu văd în SUA Noul Ierusalim (ei au de la origini o relație amicală nemediată cu Dumnezeu) și nu li se alătură fără rezerve, nefiind niciodată dispuși să moară în bătălii fără șanse. (Pentru mulți americani, tocmai bătăliile fără șanse sunt cele care merită a fi purtate. Ar exista, deci, și o explicație de ordin cultural.)
Aceste remarci trebuie neapărat adăugate răspunsului meu, pentru ca acesta să fie cât de cât complet.
X. fCh: Avem ceva de gândit şi re/aşezat conceptual odată cu răspunsurile dvs, domnule Severin. Nu putem retrăi mai deştept doar din perspectiva învăţămintelor trecutului, iar viitorul numai cert nu este.
Pe fondul răspunsului "cât de cât complet" ce caracterizează relaţia româno-americană, observ dela distanţa o vânzoleală discursivă în România apropos de alte opţiuni strategice româneşti, exprimate mai ales la nivelul străzii: dela 'Mergi dom'le cu China, c'avem relaţie istorică si premierul lor vorbea româneşte!' pană la 'Vecinii nu ni-i alegem, trebuie sa ne înţelegem cu Putin!'; dela "Franţa a fost prietenul istoric al românilor' pană la 'Europa vorbeşte germana asa că să terminăm cu iluziile!'.
Cum de un număr de ani auzim în tăcere de la Externe (MAE) de încă vreun parteneriat strategic sau altul, mai toate fără continuitate şi fără rod, cum aţi vedea poziţia României vis a vis Germania, Rusia, Franţa sau China? Le-am numit pe acestea pentru a moşi gandul, fără vreun criteriu de ordonare/valoare intrinsec.
AS: Două precizări de început sunt necesare. Pe de o parte, din ceea ce am spus anterior nu ar trebui să se înțeleagă că parteneriatul strategic cu SUA ar fi desuet. Câtuși de puțin. El rămâne esențial pentru România cu atât mai mult cu cât UE se naționalizează iar noua geo-politică rusă pune la încercare modelul ordinii mondiale bazat pe interdependență și cooperare, sugerând revenirea la modelul delimitării, îndiguirii și contraponderii.
Este drept că între români și americani există o diferență culturală esențială: românii au păcălit istoria dezvoltând o cultură a supraviețuirii în timp ce americanii au făcut istoria dezvoltând o cultură a dominației. De aici vine o anumită neîncredere reciprocă peste care va fi greu de trecut. Din punct de vedere strategic obiectivele lor sunt, însă, convergente, ambele fiind interesate într-o lume a securității dinamice și a stabilității bazate pe echilibrul de putere. România s-a descurcat totdeauna bine într-un context multipolar dinamic în care a putut să facă un joc de balans între marile puteri globale și regionale, găsindu-și mereu susținere de la cele în căutare de echilibru. La rândul lor SUA au fost totdeauna interesate de păstrarea echilibrului puterilor europene iar în prezent, după eșecul unipolarismului, au toate motivele să renunțe la politica intervenției directe în zonele de conflict spre a adopta o strategie a multipolarismului simetric. Întrucât costurile securității obținute prin îndeplinirea funcției de "polițist global" grevează prea mult asupra cheltuielilor pentru dezvoltare, Washingtonul va prefera probabil să stimuleze apariția unor centre regionale și sub-regionale de iradiere care să federalizeze / integreze puteri mai mari sau mai mici în formațiuni geo-politice relativ stabile apte a se echilibra una pe alta.
O a doua precizare se referă la nevoia unei doctrine românești de politică externă pornind de la care România să își stabilească relația strategică cu un unul sau altul dintre actorii regionali sau globali. Numai așa vom putea evita inițierea haotică de parteneriate așa zis strategice pe criterii conjuncturale sau emoționale, în lipsa oricărei congruențe a intereselor strategice. Tocmai absența unei asemenea doctrine explică de ce cele mai mult parteneriate strategice proclamate de România în anii din urmă nu au nici longevitate nici rod.
În ceea ce mă privește am definit doctrina de politică externă a României ca fiind una a cercurilor concentrice: cercul vecinătății - cel mai mic; cercul puterilor regionale - ceva mai mare; cercul puterilor globale - cel mai mare. În fiecare dintre aceste cercuri România are nevoie de echilibru și interesul strategic de a se insera în mecanismele de reglare și garantare ale echilibrului. Pentru aceasta trebuie să își dezvolte influența, ceea ce se poate realiza pe trei căi: prin protecția celor mai slabi; prin construcția interdependențelor cu cei de putere mai mică sau egală; prin identificarea și stimularea convergenței intereselor geo-strategice cu cei având putere egală sau mai mare. În unele cazuri, aplicarea unor asemenea principii duce spre parteneriate bilaterale; în altele la parteneriate trilaterale, patrulaterale sau mai mari. Adaug la aceasta că, în măsura în care va putea acorda protecție eficientă actorilor în nevoie dintr-o zonă geografică coerentă, România va fi recunosută ca lider (sub)regional iar pe cale de consecință se va califica pentru a sta la masa mondială a liderilor (sub)regionali. Pe de altă parte, realizarea unor parteneriate strategice circumscrise de logica fiecăruia dintre cercurile concentrice amintite anterior, va oferi premisa pentru alte parteneriate strategice sau speciale cu partenerii strategici ai partenerilor noștri strategici. Se construiește astfel o structură de rezistență de mare întindere care garantează stabilitatea și securitatea edificiului geo-politic românesc. Nu știu cât de clar am putut fi dar sper că o idee asupra efortului general de abordare care trebuie depus am reușit să dau.
Pornind de aici trebuie să observăm că în vecinătatea noastră cea mai mare nevoie de sprijin o au Moldova, Ucraina și Serbia. Folosind influența noastră în cercul regional și global, le putem susține și astfel putem mări influența noastră în relațiile cu ele. De pe această poziție putem intra în parteneriat cu alte puteri din primul cerc având interese geo-strategice congruente cu ale noastre în raport cu țările menționate. Primul nume care ne vine în minte este Polonia (stat care are interese speciale în și o relație specială cu Ucraina) iar de aici, de la parteneriatul strategic cu Polonia se profilează trilaterala România-Ucraina-Polonia. Pe de altă parte, relația cu Serbia se poate gestiona mult mai bine într-o formulă trilaterală cu Grecia și Bulgaria. Aceasta face necesară și posibilă o altă relație trilaterală de echilibru adunând România, Bulgaria și Turcia. Turcia, însă, ca și Polonia au interese geo-strategice convergente cu SUA. Pe o asemenea bază se conturează un parteneriat cu vocație securitară superioară: acela dintre România, Polonia și Turcia. Iată un exemplu de construcție în politica externă.
De aici putem analiza relația cu Rusia. Pentru România, Rusia este atât o putere regională cât și una globală. România și Rusia nu au interese strategice comune. Aceasta nu înseamnă, însă, că sunt condamnate a fi inamice. Alianțele din care România face parte sunt prea puternice pentru a ne fi frică de Rusia. Rusia este, însă, prea puternică spre a o putea ignora. O Rusie slabă și rănită este mai periculoasă decât o Rusie solidă și stabilă. Aceasta cu atât mai mult atunci când Rusia acționează în parteneriat strategic cu Germania la nivelul Europei, ori în parteneriat cu Ungaria la nivelul Europei Centrale, ori în formulă trilaterală cu Germania și Turcia, la Marea Neagră.
Care sunt consecințele acestor observații, odată acceptate ca premise ale deciziei politice românești?
1. România trebuie să coopereze politic cât mai strâns cu Rusia și să promoveze cât mai multe proiecte comune, extinzând solidaritatea de interese până la limitele posibilului (care sunt mai cuprinzătoare decât s-ar crede), dar să stea sub aspect geografic cât mai departe de ea. Aceasta înseamnă că Rusia nu trebuie să revină la gurile Dunării, precum și că între Rusia și România trebuie să se afle o Ucraină cât mai mare, cât mai stabilă și cât mai prietenă cu putință.
2. Nici o înțelegere strategică ruso-germană nu trebuie să surprindă România în relații tensionate atât cu una cât și cu cealaltă. (Acesta este cazul în prezent.) Un parteneriat strategic româno-german nu ar fi rău dar din păcate până acum nu a ieșit. Variabilele cu care operează și necunoscutele în ecuațiile politice pe care le au de rezolvat cele două țări sunt atât de numeroase și atât de fluide încât contextul favorabil apare rar și trece repede, de regulă în condiții dramatice.
3. România trebuie să caute a se găsi întotdeauna în același sistem de alianțe cu Ungaria, compensând totodată inteligent prioritățile tactice care le dezbină cu interesele strategice care le apropie. Nu trebuie uitat că ungurii sunt o națiune aristocratică obișnuită să trăiască peste nivelul îngăduit de resursele sale. Naționalismul maghiar a fost, de aceea, întreținut de elitele politice ca o scuză pentru imposibilitatea acestora de a asigura populației o calitate a vieții la nivelul pretențiilor. Dacă România va ști ca prin parteneriat (strategic) să ajute la rezolvarea acestei probleme strategice, de care ține viabilitatea Ungariei ca stat, va obține un câștig strategic de necontestat.
4. România trebuie să substituie parteneriatului ruso-germano-turc la Marea Neagră o trilaterală UE-Rusia-Turcia, în care protagoniștii UE să fie România, Italia și eventual Austria. (Evident nici Germania nu este exclusă dar în această formulă s-ar putea să nu mai fie interesată.)
5. Inclusiv din perspectiva relației cu Rusia, România este interesată de edificarea unei UE puternice aptă a întreține un raport partenerial strategic la nivel global în același timp cu Rusia, SUA și China.
Dificultatea unui parteneriat strategic româno-german ține și de faptul că Germania dorește o Europă puternică cu instituții slabe (adică o Europă dominantă pe care să o poată domina), în timp ce România este interesată de o Europă federală organizată ca democrație transfrontalieră în care concursul dintre națiuni încetează (un fel de State Unite ale Europei în care ea să fie, să zicem, Florida sau Luisiana sau Texas). Nerealizarea unui asemenea parteneriat poate fi compensată, la nivelul cercului puterilor regionale, printr-un parteneriat strategic cu Italia.
În fine, la nivelul cercului global, ca în întreaga istorie postbelică a României, interesul vital al realizării unor macro-echilibre globale impune ca alături de parteneriatul strategic cu SUA, România ca atare, integrată în UE sau parte a unei uniuni intermarium (de la Marea Baltică la Marea Neagră și Marea Egee), să aibă un parteneriat strategic cu China.
Aceste parteneriate se exclud numai în aparență. Pentru România China este în primul rând un factor de echilibru în spațiul euro-asiatic, acolo unde stabilitatea prin contraponderi iar nu prin dominare este dorită și de SUA. Concurența dintre China și SUA pot apărea în Pacific, acolo unde interesele României sunt simbolice. În același timp, UE, ca putere soft, dependentă de SUA sub aspectul securității militare și de Rusia sub aspectul securității energetice, are nevoie pentru realizarea unei securități globale prin echilibru geo-politic, de un parteneriat strategic cu cealaltă super-putere globală soft care este sau va deveni China. Astfel parteneriatul româno-chinez se poate realiza atât direct cât și prin intermediul UE, iar relația strategică româno-americană, precum și cea euro-atlantică pot facilita ajungerea la un model de relație americano-chineză care să garanteze securitatea globală spre folosul tuturor.
În afara acestor raționamente nu mai văd justificarea nici unor parteneriate strategice sau a altor parteneriate cu caracter special. Cele care mai poartă acest nume sunt parteneriate de operetă.
Închei repetând: acesta nu este un proiect de politică externă românească ci doar o sugestie asupra modului în care politica noastră externă ar trebui gândită. Un exercițiu care ar putea eventual inspira o strategie românească de politică externă reală; strategie astăzi absentă.
_______________________________
(*) Acest dialog s-a dezvoltat la pagina Grupului Prospectiv pe facebook.
(**) La acest timp, românii încă emigrează. După atâţia ani în afara României, pot spune că dacă românii ar fi (fost) dispuşi să facă în România o fracţiune din cât li se cere afară, totul ar fi cu un ordin de magnitudine mai bine.
3 comentarii:
"În ecuația care se prefigurează mai trebuie introdusă și informația primită de la domnul Mircea Coșea, care, în auzul telespectatorilor de la OTV, în urmă cu vreo trei-patru ani, la emisiunea lui Tudor Barbu, a spus că textul legii 15 din 1990(1991?) nu a fost elaborat de „noi”, adică de specialiștii din guvern sau din partidul de guvernămînt, ci a fost adus în modul cel mai mafiot cu putință de trei inși necunoscuți, însoțiți de Silviu Brucan. Cei trei au trecut de filtrele de la intrarea în guvern fără să fie legitimați: erau însoțiți de marea mangafa mai sus numită Brucan! Și era destul!…
Au intrat în biroul lui Petre Roman și au depus textul legii!… Care apoi a ajuns în Parlament și a fost însușit fără multe discuții! Deși era textul de lege cel mai important, care a declanșat prăbușirea și distrugerea legală, legală și totală, a economiei noastre."
In spiritul "dezvaluirilor" dialogului, amanuntul legii impuse de altii nu ne-ar mai mira. Sigur, este o presupunere consonanta cu multe din cele povestite de Adrian Severin Ceea ce nu este consonant deloc insa cu spiritul blogului este ideea comentatorului de a saluta "contagiunea modelului legionar care creste incet dar sigur."
Iata si un inceput de raspuns complementar: http://pefacebook.blogspot.com/2015/01/despre-privatizarile-anilor-90.html
Trimiteți un comentariu