1.5.15

Râsul fecioarei din Tracia aplicat capitalismului postmodern sau cum impotența intelectuală devine discurs academic
The laughter of the maid of Thrace applied to postmodern capitalism or how intellectual impotence becomes academic discourse

The End (of the Road)

Râsul fecioarei din Tracia aplicat capitalismului postmodern sau cum impotența intelectuală devine discurs academic*(1)


« Tugend ist nicht genau Wissen, auch wenn die Unsicherheit ist genug, um zu handeln und zu leben »(2)
în Hans Blumenberg, Das Lachen der Thrakerin, eine Urgeschichte der Theorie, 1987, Suhrkamp Verlag.

Claude Karnoouh 
24 Martie 2015


Observându-mi propria viață intelectuală de mai bine de jumătate de secol, observând viața prietenilor și colegilor universitari, am ajuns cu tristețe la concluzia că citim cu siguranță mult, înțelegem cu siguranță puțin, am scris multe articole și câteva cărți, dar nu am reușit să ne implicăm în acțiuni care să schimbe cât de cât politicile diferitelor noastre țări, orientându-le înspre o posibilă direcție care ar fi antrenat emanciparea omului din sfera necesității.  Aceasta remarcă inițială îmi amintește de și se referă la o foarte veche problemă, la fel de veche ca nașterea filozofiei care crede că a descoperit cum funcționează relația dintre teorie și practică, fie ea și teoria critică.
În conformitate cu observațiile și lecturile mele, nu am observat o schimbare reală în cursul istoric al popoarelor sub influența înșelătoare a cărților, în ciuda faptului că atunci când sunt confruntate cu evenimente foarte serioase sau, mai bine zis, de-a dreptul tragice, utilizează teoria retorică pentru a justifica a posteriori o astfel de luptă practică.
Schimbările istorice majore sunt de obicei rezultatul molimelor, războaielor sau a revoluțiilor, sau a ultimelor două simultan: chiar dacă o situație de război poate fi pacificată prin compromis, rămânem cu toate acestea în cadrul unui război.
Dacă aleg ca exemple naive câteva dintre schimbările majore începând cu sfârșitul secolului XVIII, ce observ?
1) Începutul Revoluției Franceze a fost posibil în cadrul maselor pariziene datorită episoadelor de foamete care au avut loc în cei trei ani anteriori. La fel și pentru declarația de război din 1792, „țara în pericol”, această alegere făcându-se datorită unor considerente politice domestice, arestarea Regelui și formarea Primei coaliții dintre Prusia, Rusia și Austria împotriva republicii Franceze.
2) Mă voi referi din nou la un foarte faimos exemplu. Chiar credeți că Revoluția din Octombrie în Rusia a fost consecința deșteptării diferitelor mase din Sankt Petersburg după ce i-au citit pe Lenin, Marx și Plehanov? Această autentică inversare a puterii și a referenților socio-economici este în primul rând rezultatul foametei din orașele Sankt Petersburg și Moscova (cf. Marc Ferro), plus nu numai apăsarea de nesuportat a războiului dus de țăranii care au făcut sacrificii enorme pentru a înfrânge armatele Austro-Ungare, de exemplu, cât și succesiunea înfrângerilor care au părut că erodează legitimitatea aurii sacre a Țarului... și, în sfârșit, rezultatul a ceea ce Pierre Pascal a numit lupta pentru un creștinism sacrificial (Creștinismul Rusesc popular împotriva injustiției, cf. Moshe Lewin).
3) Finalmente, credeți că alegerea lui Hitler în calitatea de Cancelar al Republicii de la Weimar se datorează faptului că majoritatea germanilor au citit Mein Kampf sau datorită condițiilor sociale și economice ale Germaniei care erau pe punctul de a intra în colaps, dublate de un insuportabil sentiment de umilință creat de condițiile Tratatului de la Versailles? S-a și datorat colapsului de după război a primului Stat al Bunăstării dintre statele Occidentale?
Am ales toate aceste exemple banale pentru a vă reaminti dumneavoastră și mie însumi că cea mai mare parte a științelor umaniste, filozofia politică, sociologia politică, în general științele politice rămân pe un teren teoretic comun, atemporalitatea obiectelor filozofice care este calitatea lor transcendentă. Dar „singurul criteriu (pentru a distinge) între teorie și «realism», cât mai precis, este diferența dintre o finită sau infinită concepție a timpului...”(3). Lipsa de realism a filozofiei politice (și a tuturor subdomeniilor care derivă din ea) este precis ideea conform căreia conceptele nu mor... numai pentru acest motiv lucrarea lui Heidegger despre relația dintre Sein und Zeit este începutul unei deconstrucții esențiale a ceea ce Clément Rosset a numit iluzia filozofică(4), metafizicul, adevărul de dincolo de fenomene. Pentru că avem de-a face cu acțiuni politice umane, aparența este esență și invers.


Așa cum perspicace a observat Hegel, filozofia sau, dacă preferați, analiza critică, își face apariția pe înserat, atunci când Bufnița Minervei își ia zborul. Asta înseamnă că interpretarea are loc întotdeauna după consumarea acțiunii (cu excepția popoarealor primitive atunci când caută să discearnă printre evenimentele naturale semne premonitorii care oferă sau nu oportunitatea de a implica grupul într-o acțiune).
În politică acțiunea este întotdeauna rezultatul aplicării unor diferite noțiuni de putere și suveranitate (în sensul utilizat de către Carl Schmitt). Așa că pentru a înțelege în orice circumstanțe politice acțiunile actorilor istorici trebuie să înțelegem ce înseamnă concretul; cu alte cuvinte, care sunt relațiile de putere dintr-un anumit moment. Astfel, acțiunea reală cu efectele sale este singura realitate și nu cea a analizei intelectuale pure construită în universități și la seminariile academice. Dar acțiunea politică, chiar dacă se referă la o teorie etică-politică, nu este niciodată posibilă, deoarece jocul politic acționează violent și violența este, indiferent de justificare, o decizie de a face oamenii să sufere și să moară de o moarte violentă.
Pe de altă parte, se spune că acțiunea politică este arta compromisului, dar compromisul înseamnă de asemenea un posibil război în viitor: rebeliuni externe sau interne în jurul unor concepte ca rasă, religie, clasă, ideologia fericirii, un război orientat spre totala „exterminare a inamicului care este considerat o «provocare negativă a umanității»”. Dar indiferent de tipul de război, actorul politic nu este un teoretician în obiectivele sale pe termen scurt, ci cineva care caută să le îndeplinească prin toate mijloacele care îi stau la dispoziție. Nu am cunoștință de vreo politică ce nu utilizează toate mijloacele pentru a își atinge obiectivele, chiar și mijloace criminale (puteți verifica asta în Irak, Siria sau fâșia Gaza).
Atât de mult se întâmplă aceasta încât gândul care îi domină pe actorii politici este ceea ce ar putea fi numit timpul adecvat, kairos la Gorgias, virtú la Machiavelli. Actorii politici au întotdeauna mâinile mânjite (cf. piesei lui Sartre)(5). Iar asta s-a descoperit într-un mod naiv de către Platon atunci când a mers la Siracuza pentru a construi un guvern ideal în conformitate cu propriile sale criterii împreună cu dictatorul Dion. Fecioara din Tracia a trebuit să râdă un râs „Homeric”. În birourile lor, universitarii (profesori sau cercetători) pot construi niste societăți ideale pe baza unui ideal etic perfect, iar contradicțiile nu pot proveni din logica argumentării lor (care este întotdeauna perfectă), ci din factualitatea lor, pentru că faptele nu sunt perfecte, ele nu se potrivesc cu structura logică a unui sistem de concepte. Faptele sunt fapte umane și – așa cum bine știți – nimeni nu e perfect. Mai mult, proiectul păcii perpetue al lui Kant este probabil cea mai nerealistă sau suprarealistă lucrare a sa.   
Analiza politică și interpretarea politică ca praxis eficient nu poate începe decât de la un gând care nu include un ideal, ci un fel de termen mediu, cu siguranță nu un compromis lipsit de consistență, ci calea de a găsi un echilibru între forțe contradictorii. Deoarece puterea este întotdeauna fundația sau esența, Urgrund-ul tuturor societăților umane,  chiar și a celor primitive (e.g., rolul Omului Mare – Big man – melanezian) și foarte, foarte rar există excepții de la această regulă la cele mai primitive popoare. Această trăsătură ar putea fi numită nivelul ontologic al omului socio-politic, zoon politikon-ul, și trebuie luată în calcul în definirea acțiunii politice, sau a artei politice, ca artă a posibilului... deoarece atunci când acțiunea politică este guvernată de un oarecare scop absolut, religie, rasă, clasă, ca gând ultim până la sfârșitul lumii, apare o totală negare a Celuilalt: singura religie adevărată a singurului Dumnezeu sau a Dumnezeului Trinitarian, Reich-ul celor o mie de ani, orizontul științific de nedepășit al comunismului sovietic. Dacă idealurile ar fi mai puțin glorioase, probabil că societățile ar fi mai locuibile...


Limitele acțiunii politice în postmodernism
Hegel a prezis odată apariția și împlinirea Spiritului Lumii. Într-adevăr acest spirit al lumii a fost îndeplinit ca practică generală, dar nu în sensul lui Hegel, ci în sensul în care Marx i l-a oferit în fenomenologia sa economică – spiritul lumii este forma capitalului în toate societățile. Cineva ar putea spune că opera teoretică a lui Marx, opera sa economic-teoretică, (fenomenologia sa economică, dacă preferați), și-a găsit în mare confirmarea în practica ultimului secol. Nu și opera sa politică, deoarece nici unul dintre regimurile politice care a pretins că era marxist nu a fost cu adevărat marxist, ci mai degrabă ceea ce un antropolog ar putea defini ca un sincretism între forțe sociale arhaice și tradiții, forme de socializare periclitate de capitalism și de naționalismul modern. Pentru Pierre Pascal și Berdiaev, Revoluția Rusă a fost mai degrabă ghidată de pietatea creștinismului popular decât de o conștiință proletară; revoluția chineză a fost în primul rând ceva între revoltă populară și naționalism imperial chinez, ceva între revolta boxerilor și o răscoală țărănească; revoluția vietnameză a fost motivată per ansamblu de o lungă tradiție de luptă națională pentru independență împotriva tuturor țărilor din vecinătatea sa, pentru că naționalismul vietnamez este înrădăcinat atât în cultura politică a elitelor, cât și în cea a poporului, în special în nord etc.; revoluția cubaneză, mișcarea angoleză, sandiniștii, socialismul bolivarez (versiunea lui Chavez) sunt mai mult sau mai puțin revoluții naționale cu așteptări de justiție socială. Referințele marxiste au venit după victorie...
În fundamentele lor populare, toate aceste mișcări sunt o colecție de reacții împotriva efectelor capitalismului colonial sau neocolonial, și astfel sunt răspândite în întreaga lume așa cum și capitalismul este distribuit global. Așa că singurul subiect istoric și aparent orizont ontologic insurmontabil este acela al capitalismului.
Tocmai pentru că orizontul ontologic al capitalismului este de nedepășit ne aflăm în fața unui dezastru de proporții. Deșertul se extinde, au scris atât Nietzsche cât și Hannah Arendt. Deșertul nu este numai ecologic ci în special unul spiritual, lipsa unei etici a responsabilității printre majoritatea politicienilor și a intelectualilor care îi servesc. Eșecul total al tuturor inițiativelor politice de a promova Binele și Iluminismul este cea mai simplă și cea mai bună dovadă a acestei deșertificări. Astăzi dezbaterile bizantine asupra schimbărilor climatice și lacrimile ipocrite pentru necesarul declin al producției sunt un simulacru și sunt propuse de revista MAUSS (Alain Caillé și Serge Latouche). Vă rog încercați să le vorbiți despre declinul producției oamnilor înfoametați ai lumii; sau încercați să produceți o acțiune reală și nu o simplă discuție academică sau o bârfă pentru a schimba bugetele militare care asigură mii de locuri de muncă într-o lume în care șomajul este mijlocul prin care capitalismul gestionează frica de șomaj, și veți obține numeroase revolte... Solidaritatea muncitorilor este o iluzie deja semnalată de Marx în unele articole publicate în New York Daily Tribune.
În general esența sau fundamentul ontologic al revoltei aparține de aceea împotriva a ce se revotă. Această remarcă esențială a fost formulată de către Heidegger în cartea sa despre Parmenide. Mai exact, el a spus: „orice opoziție care ia forma unui anti este gândită în aceeași direcția ca aceea împotriva ce se ridică”(6).
Acesta reprezintă a insolubilă aporie, capcana dezastrului de care vorbesc, aporia tuturor revoluțiilor care au avut loc în lumea modernă (nu numărul morților, pentru că istoria, așa cum spune Bernanos, este un mare cimitir sub lună), este aceea că întârește împlinirea esenței capitalismului, sau dacă preferați a  Seiendes-ului său  (Wesen-ul poziției sale singulare ca a fi-în-lume-ca-atare).  Asat deoarece caracteristica de dezvoltare exponențială a celei de-a doua modernități (cea industrială), nu poate fi îndeplinită de către ea însăși, ea având nevoie, azi ca și ieri, de energii ca inventivitatea (științe) și productivitatea (capital). Azi, societatea noastră hipermodernă, „postindustrială” și „postistorică”, unde industrializarea este total subordonată puterii financiare, producția de bunuri împlinește și se împlinește pe sine în totalitatea sa ca ceva ce ar putea fi numit Spirit-ul Tehno-capitalului global. Așa cum Adorno a evidențiat acum mult timp, chiar și Cultura este o parte importantă a afacerilor capitaliste și a propagandei capitaliste (arte vizuale, filme)...  Chiar și în societățile socialiste s-a observat asta. Am găsit un exemplu foarte bun. Ceaușescu i-a spus regizorului Lucian Pintilie în anii 1970: dacă vrei să faci filme experimentale care nu sunt pentru popor, nu cere țării banii poporului (i.e. ai statului), trebuie să găsești singur bani, să plătești prin propriile tale mijloace financiare. Același scop capitalist, nerecunoscut ca atare, a avut loc în cazul urbanizării litoralului Mării Negre sau a lacului Balaton atunci când țările socialiste organizau un turism de masă nu pentru cetățenii lor, ci pentru cetățenii străini și valuta lor forte. Toate aceste afaceri au fost de natură capitalistă și toate acestea împlinesc forma-capital a Lumii, care este singura Lume reală.
Această soartă aporetică a revoltelor sau a revoluțiilor în epoca modernității care încearcă să amelioreze condiția celor exploatați ne confruntă cu ceva de genul propriilor noastre contradicții. În timpul primei modernități oamenii erau precum copii, naivi și plini de mari așteptări și ar fi luptat cu entuziasm (până la moarte) pentru un viitor mai bun. Acum s-a terminat. Două Războaie Mondiale care arată ca războaie mondiale civile (Weltbürgerkriege), Gulag-ul, Auschwitz-ul, Holocaustul American, genocidul indian prin înfometare, războaiele coloniale, Napalm-ul și în special „Ploaia Galbenă” în Vietnam, lungul, nesfârșitul război palestiniano-israelian soldat cu distrugerea totală a fâșiei Gaza, folosirea masiva a munitiilor cu uraniu îmbunătățit în Orientul Mijlociu etc. Și, nu în ultimul rând, criza economică orchestrată și creșterea șomajului i-au condul pe mulți europeni spre un fel de fatalism: „Nici un Viitor” sau mai bine zis, nici un viitor cu excepția aceluiași cult al fetișismului mărfii, oficiat peste tot în lume în noile biserici – mall-uri și supermarket-uri...
Intelectualli naivi sau corupți îi denunță ca stupizi și idioți pe cetățenii statelor estice care regretă comunismul în ciuda tuturor disfuncțiilor sale. Dar trebuie să fii pur și simplu prost să nu vezi cum schimbările din 1989 au sărăcit mase întregi de cetățeni care sunt pierzătorii tranziției. Acești oameni sunt majoritatea, 99%.
Pe de altă parte agenții liberalismului nu s-au oprit din aproclama că trebuie să încetăm cu statul bunăstării pentru că previne „dezvoltarea armonioasă a economiei generale” prin intermediul mâinii invizibile a pieței! După mai bine de treizeci și cinci de ani de practici neoliberale putem vedea care zunt rezultatele economice în UE, cum deciziile economice bazate pe austeritate sunt acelea care au creat mai mulți cetățeni săraci decât oricând începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu siguranță putem regreta pasivitatea celor care și-au pierdut memoria istorică și pentru care provocarea viitorului nu mai înseamnă acum nimic, dar putem blama intelectualli, cu siguranță pe aceia din Est care au legitimat (prin toate mijloacele) dezvoltarea acestor politici economice distructive pentru clasa muncitoare, și acelora din Vest care cu consimțământul sindicatelor au acceptat an după an abandonarea graduală a principalelor victorii a unor lupte sociale vechi de peste un secol.
Avem în față acest peisaj: marele dezastru postomunist (atât pentru Est cât și pentru Vest). Ce-i de făcut? Cu siguranță, o întrebare veche.
Fără concluzii
Acum câțiva ani am scris: tot ce putem face este să contemplăm dezastrul. Pentru că nu vrem să fim poluați de absența moralității oricărei politici realiste, pentru că vrem să rămânem cu mâinile curate, vom rămâne în sfera criticismului.
Nu avem nici un control asupra succesiunii evenimentelor. Trebuie să acceptăm asta și să lăsăm în urmă câteva amprente interpretative ale trecutului nostru, încercând să gândim și să stăpânim timpurile noastre atât cât este posibil, ceva de care oricum mă îndoiesc profund. Poate că cineva dintre noi, cineva cu mult mai multă imaginație decât mine va fi în stare să ofere o schiță a viitorului (deși știm că acesta nu are nici un chip).
În ultimii ani am citit și ascultat în România tânăra generație de marxiști academici care propun așteptarea condițiilor obiective pentru a se angaja în acțiuni militante. Dar condițiile obiective ale alienării și exploatării crunte ale poporului sunt  prezente de mult timp și încă pentru mult timp. Dar ce nu e prezent sunt însă condițiile subiective. Mulți oameni visează evenimente consumeriste chiar dacă flămânzesc. Asta este noua subiectivitate postmodernă care a castrat poporul și chiar și atunci când acesta se mișcă împotriva puterii capitaliste este ghidat de orizontul consumului.  Așa că înțelegem cu un exemplu mai practic ceea ce Heidegger ne-a spus în formulările sale mai abstracte. După o viață întreagă de entuziasm militant pentru o posibilă schimbare a timpurilor, acum, când nu sunt prea departe de sfârșitul vieții mele spun: nu există viitor. Umanitatea este condamnată. Este surprinzător chiar și pentru mine, un agnostic, să regăsesc cuvintele Bibliei, dar nu am așteptări în ceea ce privește orice Mântuire, orice Milă, orice Grație Divină.
Dar ceea ce în analiza lui Platon era valabil pentru astronom (Thales, conform dialogului Theaetetus), și s-a dovedit a fi adevărat și pentru științele naturale, nu este valabil pentru ceea ce aparține guvernământului oamenilor, cu alte cuvinte pentru arta politica. Acesta a fost și este încă triumful fecioarei din Tracia care s-a referit la realitățile lumești ca la locul unde zeii adevărați trebuie să fie identificați, și printre ei cu siguranță Ares, zeul războiului. Și așa cu știți, războiul este și va rămâne întotdeauna politică și politici.
Retrospectiv, toate teoriile noastre politice inventate în cabinet (mă refer de exemplu la Spinoza și la al său Tractatus theologico-politicus), în orice turn de fildeș academic, în timpul seminariilor noastre științifice, în timpul dezbaterilor uneori finanțate de către inamicii noștri politici (e.g. National Endowment for Democracy, Fundația Soros, Fundația Adenauer, Fundația Ebert, și multe altele) vor apărea în lumina unui splendid soare logic, dar realitatea ne spune că nihilismul este în același timp fundamentul și suprafața vieții zilnice ca un Fără Viitor care cu siguranță generează râsul incontrolabila al fecioarei din Tracia... Noi, intelectualii critici, avem cu siguranță mâinile curate, dar dacă ne uităm foarte atent în jurul nostru și la ceea ce se întâmplă în viața politică reală trebuie să recunoaștem că nu avem mâini deloc.
______________________________

(1) Acest articol este de fapt o prelegere susținută în timpul unui colocviu organizat de către directorul Centrului Polanyi al Universității Corvin din Budapesta, Attila Melegh, pe 13 martie 2015.
(2) „Virtutea nu este neapărat cunoaștere, deși nesiguranța este suficientă pentru a acționa și trăi”.
(3) Hans Blumemberg, op.cit, p. 23.
(4) Clément Rosset, Le Réel et son double, Paris, Gallimard, 1972.
(5) Jean-Paul Sartre, Les Mains sales, Paris, 1948.
(6) Martin Heidegger, Parmenide, (Winter 1942-1943), L IV Gesamtausgabe.



Fundamentalist Robot



The laughter of the maid of Thrace applied to postmodern capitalism or how intellectual impotence becomes academic discourse
« Tugend ist nicht genau Wissen, auch wenn die Unsicherheit ist genug, um zu handeln und zu leben »(1)
in Hans Blumenberg, Das Lachen der Thrakerin, eine Urgeschichte der Theorie, 1987, Suhrkamp Verlag.

Claude Karnoouh

24 March 2015


Observing my own intellectual life for more than half a century, observing the life of my academic friends and colleagues, I conclude with sadness that we certainly read much, we certainly understand less, we certainly wrote many articles and some books, but we were powerless to engage in actions to commit any changes who steered the policy of our different countries, engaging them towards a possible path which would open emancipation of man out of necessity. This initial remark reminds of and refers to a very old problem, as old as the birth of philosophy which think how it works a relationship between theory and practice, be it a critical theory.
According to my observations and readings, I have not seen any real change in the historic course of peoples under the guise of books, but when they are confronted with very serious, better said, tragic events, in spite of the use of rhetorical theory to justify a posteriori such a practical fight.
Major historical changes are usually the outcome of plagues, wars or revolutions, or both simultaneously: even if a war situation may at a times have been pacified by a compromise, nevertheless we are still at war.
If I take naively examples picked up from some major changes since the late eighteenth century, what do I see?
1) The beginning of the French Revolution was possible among the Parisian masses because of many famines during the three previous years. The same for the 1792 declaration of war, "the country in danger," this choice due to domestic political considerations, the imprisonment of the King and the formation of the First coalition between Prussia, Russia and Austria against French republic.
2) I’ll take again a very famous example. Do you really believe that the October Revolution in Russia is due to the awareness of the various masses in St. Petersburg after they read Lenin, Marx and Plekhanov? This genuine reversal of power and socio-economic referents are due primarily to hunger in the cities of St. Petersburg and Moscow (cf. Marc Ferro), plus not only the war unbearableness supported by the peasants who had made enormous sacrifices on the south-west front to beat the Austro-Hungarian armies for example, but in the end, the succession of defeats which seemed to deprive of any legitimation the sacred aura of the Tsar ...and last but not least, the result of what Pierre Pascal called the fight for a sacrificial Christianity (the Russian popular Christianity against injustice, cf. Moshe Lewin).
3) Finally, do you believe that the election of Hitler as Chancellor of the Weimar Republic is due to the fact that a majority of Germans impoverished after the 1929 crisis had read Mein Kampf or due to the social and economic situation of Germany that were on the verge of collapse, with an unbearable sentiment of humiliation created by the conditions of the Treaty of Versailles. It was due to the collapse after the war of the first Welfare State among Western countries?
All these banal quotations to remind you and myself that most of the humanities, political philosophy, political sociology, political sciences more generally remain on a theoretical Urgrund, the atemporality of philosophical objects which is their transcendent quality. But « the only criterion [to distinguish] between theory and « realism », the most precise as such, is the difference between a finite or infinite conception of time… »(2) The unrealism of political philosophy (and of all the specialities which come from it) is precisely the idea that concepts are not dying… for that only reason the work of Heidegger on the relations between Sein und Zeit is the beginning of an essential deconstruction of what Clément Rosset named the philosophical illusion,(3) the metaphysical, the truth behind phenomena. Because when we deal with human political actions, appearance is essence and reciprocally.


As Hegel had sagaciously observed, philosophy or if you prefer critical analysis rises at dusk when Athena's owl takes flight. This means that the interpretation always comes after the action (except among primitive peoples when they seek to discern among natural events premonitory signs which offer or not an opportunity to engage the group in an action).
In politics action is always a result of the application of various notions of power and sovereignty (in the senss used by Carl Schmitt). So to understand in any political circumstances the actions of historical actors we must understand  what is the concrete reality all about ; that is to say, what are the power relations at a certain point. Thus, the real action with its effects is the only reality and not the one of pure intellectual analysis built in university and academic seminars. But political action, even if it refers to an ethical-political theory, is never possible, because the political game is acting violently, and violence is, whatever the justifications, a decision to make people suffer and die a violent death.
On the other side, it is said that political action is the art of compromise, but the compromise also means a possible war in the future: external or internal rebellions around concepts such as race, religion, class, ideology of happiness, a war driven toward the total "extermination of the enemy which is considered as  a « negative challenge to humanity ». But regardless of the type of war, the political actor is not a theoretician in his short-terms goals, but someone looking to achieve them by all the means he is able to manage. I do not know any policy that does not use all means possible to achieve its ends, even criminal means (you can check that now in Iraq, Syria, or Gaza).
So much so that, the thought that dominate political actors is what could be named appropriate time, kairos of Gorgias, virtú of Machiavelli. Political actors have always dirty hands (cf. Sartre's play)(4). If I dare, this was discovered naively by Plato going to Syracuse to establish an ideal government according to his criteria with the dictator Dion. The Thracian servant had to laugh a "Homeric" laughter. Academics (professors or research fellows) in their office can calmly build ideal societies on the basis of a perfect ethical ideal, contradictions cannot come from the logic of their argumentation (which is always perfect), but from their factuality, because facts are not perfect, they don’t fit within the logical structure of the system of concepts. Facts are human facts, and--as you well know—nobody’s perfect. Moreover, the Project for Perpetual Peace of Kant is probably the most unrealistic or surrealistic work of Kant.
Policy analysis and Policy interpretation as efficient praxis can only start from a thought that does not include an ideal, but a kind of medium term, certainly not a compromise without consistency, but the way to find a balance between opposing forces. Because power is always the foundation or essence, the Urgrund, among all human societies, even among primitive societies (e.g., the role of the Melanesian Big Man) and very, very rare are the exceptions among the most primitive peoples. This feature might be called the ontological level of social-political man, the zoon politikon, and it must be taken into account in defining political action, or arta politica, like the art of what it is possible ... because as soon as a political action is driven by an absolute goal whatsoever, religion, race, class as the ultimate thought till the end of the world, then there is a total negation of the Other: the one true religion of the only God or the Trinitarian God, The Reich for a Thousand Years, the unsurpassable scientific horizon of Soviet Communism. If ideals would be less glorious, perhaps societies would be more liveable…


Limits of political action in postmodernity
Hegel once predicted the advent and the fulfilment of the Weltgeist. Indeed this spirit of the world has been accomplished as a general practice, but not in the sense of Hegel, but in the one Marx gave it in his phenomenology of the economy--the spirit of the world is capital’s form in all societies. In that one could say that the theoretical work of Marx, his economic theoretical work (his phenomenology of the economy if one prefers) has found confirmation in the practice of the last century or so. But none of his political works, because none of the political regimes that claimed they were Marxist has been truly Marxist, it was much more what an anthropologist could define as a syncretism between archaic social forces and traditions, forms of socialization engendered by capitalism and modern nationalism.  According to Pierre Pascal and Berdyaev, the Russian Revolution was more guided by the revolutionary piety of popular Christianity than by any proletarian consciousness; the Chinese Revolution was mainly something between a popular revolt and Chinese imperial nationalism, something between the Boxer Rebellion and a peasant uprising; the Vietnamese revolution is largely motivated by a long tradition of national independence fight against all countries in its neighbourhood, because Vietnamese nationalism is rooted both in the political culture of the elites and in that of the people, more specifically in the North, etc. The Cuban Revolution, the Angolan movement, the Sandinistas, Bolivarian socialism (Chavez version) are more or less national revolutions with  social justice expectations. Marxist references came after the victory...
In their popular foundations, all these movements are manifold reactions against the effects of colonial or neo-colonial capitalism, and therefore they are scattered throughout the world as capitalism is distributed worldwide. So the only historical subject and seemingly unsurpassable ontological horizon is that of capitalism.
It is precisely because the ontological horizon of capitalism is unsurpassable that we are in front of a huge and unheard disaster. The desert grows, wrote both Nietzsche and later Hannah Arendt. The desert is not only ecological but more essentially is a spiritual desert, the lack of an ethic of responsibility among a majority of politicians and among the intellectuals who are serving them. The total failure of all political attempts to promote the Good and the Enlightenment is the simplest and the best proof of that desertification. Today Byzantine debates on climate changes and the hypocritical tears about the necessary decay of productivity is a simulacrum as it is proposed by the journal MAUSS (Alain Caillé and Serge Latouche). Please try to talk of the decay of production among the hungry people of the world; or try to produce a real action and not a simple academic chat or gossip to change military budgets that provide thousands of jobs in a world where unemployment is the way in which capitalism manages the social fear of unemployment, and you will get many revolts... Workers’ solidarity is an illusion already pointed out by Marx in some papers published in the New York Daily Tribune.
In general the essence or the ontological ground of revolt belongs to that against which it rises. This essential remark was formulated by Heidegger in his book on Parmenides. More precisely, he said: « any opposition which takes the form of an anti is thought in the same direction as that against which it rises. »(5)
This is an insoluble aporia, the trap of the disaster I am speaking about, the aporia of all the revolutions which took place in the modern world (not the number of deaths, because history, as Bernanos says, is a large cemetery under the Moon!), it only reinforces the fulfilment of the essence of capitalism, or if you prefer its Seiendes  (the Wesen of its singular position as to be-in-the-world-as-such). For the exponential development characteristic of the second modernity (the industrial one), it can’t be accomplished by itself, it needed and still needs inventive (sciences) and productive (capital) energies. Now, our hypermodern society, « postindustrial » and « posthistorical », where industrialisation is totally submitted to financial power, the production of goods is actually fulfilling and accomplishing itself in its own totality something that could be called the Spirit of the global Techno-capital. As Adorno pointed out long ago, even Culture is an important part of capitalist business and capitalist propaganda (visual arts and movies)… Even in socialist countries it was already pointed out. I found a very good example. Ceaușescu told director Lucian Pintilie in the 70’: if you want to make experimental films which are not for the people, don’t ask the country for people’s money (i.e., state money), you must find money by yourself, and pay with your own financial means. It was the same goal of an unspoken capitalistic goal with the urbanisation of the Black Sea shore or the one of Lake Balaton when socialist countries organised mass tourism not only for their citizens but for foreign tourists and their hard currencies. All that business was a capitalist deal and all that accomplishes the capital-form  of the World, which is the only real World.


This aporetic fate of revolts or revolutions in the stage of modernity that tries to improve the condition of those exploited put in front of us something like our own contradictions. During the first modernity peoples were like children, naive and full of great expectations and of an enthusiasm to fight (even till death) for a better future. Now it’s over. Two World Wars which look like Weltbürgerkriege, the Gulag, Auschwitz, the Amerindian Holocaust, the Indian genocide by starvation, colonial wars, Napalm and especially the ‘Yellow Rain’ in Vietnam, the long, endless Palestinian-Israeli war with Gaza’s total destruction, poor uranium ammunitions in the Middle East, etc..  And, last but not least, the orchestrated economic crisis and the rise of unemployment, have driven many European people to a kind of fatalism : ‘No Future’ or better said, there is no future except the same cult of the fetishism of commodities, everywhere in the world in the new churches—shopping malls and supermarkets….


Naive or corrupt intellectuals denounce as stupid and idiotic those citizens of Eastern countries who regret the Communist era in spite of all its dysfunctions. But one must be stupid not to see how the 1989 changes have impoverished masses of citizens who are the misfits of transition. These people are the majority, the 99%.
On the other hand neoliberalism agents have not stopped proclaiming that we must put an end to the welfare state because it prevents the « harmonious development of the general economy » due to the invisible hand of the market! After more than thirty-five years of neoliberal practices we have been able to see what are the socio-economic results in the EU, how economic decisions based on austerity are those which created more poor citizens than ever since the end of the Second World War. Certainly one can deeply regret the passivity of people who have lost historical memory and for whom to challenge the future is now meaningless, but we can blame intellectuals, those from the East who have legitimized (by all means) the deployment of these destructive economic policies for the working class, and those from the West who with the consent of trade unions have accepted year after year to see the main victories of more than a century of social struggles slowly abandoned.
In front we have that landscape: the big postcomunist disaster (for the East and the West). What is to be done? An old question, for sure.
No Conclusion
Some years ago I wrote : what we have to do is contemplate the disaster. Because if we don’t want to be polluted by the absence of morality of all real policy, because if we want to remain with our hands clean, we shall remain in the sphere of criticism.
We have no control over the succession of events. We have to accept that and only leave behind us a few traces of our times, trying to think and master our times if at all possible, what I deeply doubt. Maybe someone among us, someone much more imaginative than me will be able to give a sketch of the future (though we know it is faceless).
During the last years in Romania I read and listened to the young generation of academic Marxists who propose to wait for the coming of objective conditions to engage ourselves in militant actions. But the objective conditions of alienation and fierce exploitation of people are still present for a long time, very present. What is not present are the subjective conditions. Many people dream of consumption event if they are starving. That is the new postmodern subjectivity which has castrated people and when they are moving against the capitalist power it is the horizon of consumption which drives their actions. So we understand with a more practical example what Heidegger told us in more abstract formulations. After a long life time of militant enthusiasm for a possible mutation of the times, now, not very distant from the end of my life I say: there is no future. The Human species is doomed. It is surprising, even for me, an agnostic, to retrieve the words of the Bible, but I have no expectation of any Redemption, any Mercy, any Divine Grace.
But what in Plato’s analysis was valid for the astronomer (Thales, according to the Theaetetus), and what proved to be true for the natural sciences, is not so for what belongs to the government of men, in other words for arta politica. This was and still is the triumph of the maid of Thrace who had referred to the earthly reality as the place where the true gods have to be found, among them certainly Ἄρης, the god of war. And as you know, the war is still and always politics and policy.
In retrospect, all our political theories invented in cabinets (I think for exemple to Spinoza and his Tractatus theologico-politicus), in an academic ivory tower, during our scholarly seminars, our debates sometimes subsidized by our political enemies (e.g. the National Endowment for Democracy, the Soros Foundation, the Adenauer-Stiftung, the Ebert-Stiftung, and many others) shall appear in the light of a splendid logical sun, but reality tells us that nihilism is both the Urgrund and the surface of our daily life as a No Future which surely generates the uncontrollable laughter of the maid of Thrace… We, critical intellectuals, we have surely our hands clean, but if we look very cautiously around us and at what is happening in real political life we have to admit that we have no hands at all. 
______________________________
(1) « Virtue is not precisely knowledge, even if uncertainty is enough to act and to live »
(2) Hans Blumemberg, op.cit, p. 23.
(3) Clément Rosset, Le Réel et son double, Paris, Gallimard, 1972.
(4) Jean-Paul Sartre, Les Mains sales, Paris, 1948.
(5) Martin Heidegger, Parmenide, (Winter 1942-1943), L IV Gesamtausgabe.


Spot of Light

2 comentarii:

fCh spunea...

Textul lui Claude Karnoouh trebuie recitit, de cateva ori, Dupa aceea incep sa apara asumptiile si pozitiile autorului--un marxist ne/militant, hegelian, critic al capitalismului financiar pe care-l crede in coma si a carui continuare legica o vede in razboi, pe fondul dezangajarii maselor dela militantism si cuplarii acetsora la consumerism.

Nu stiu cat viziunile acestea se intalnesc cu reprezentarile romanilor despre situatia lumii, insa din punctul in care ma aflu pot sa vad de ce spune ceea ce spune. Cetateanul vestic e ca si cum ar fi ajuns la capatul puterii de imaginatie, traind de pe o zi pe alta cu ideea de a nu indrepta nici azi ce n-a crapat pana ieri.

Stiu, se poate spune ca marile nenorociri in istoria lumii au fost aduse sub imperiul noilor imagini, insa nu-i vorba (numai) despre macro-imagini cat despre blocajul si micro/mezzo--imaginarului.

Karnoouf nu-i profet, el doar extrapoleaza din trecut.

P.S. Nicio referinta despre spatiul non-Vestic. Sa fie ei condamnati in aceeasi masura de penalizarile ecologice sau extrapolarea karnoouhiana, pentru a avea un minim de legitimitate, nu se aplica apriori extraspatiului Vestic?

Smaranda Dobrescu spunea...

Sunt destule lucruri spuse cu onestitate, daca ma asociez uneia dintre idei, chiar onestitate improprie intelectualilor sprijinitori ai puterii. In special ridicatul din umeri in locul unor concluzii sau propuneri de viitoare societate la locul de „What-s next?” dau o nota potrivita deschiderii unor discutii.. Ce am retinut, ce nu ma lamureste?
1. Conditiile socio-economice in special foamea sunt oferite drept cauze ale unor importante revolutii, schimbari, cotituri ale istoriei, ideologiile, neajunsurile acestora, nefiind pe deplin constientizate de catre populatie. Si totusi, in decembrie 1989, la fel ca si in alte capitale ale unor tari est europene , la Bucuresti s-a strigat din prima clipa, „”jos comunismul”, semn ca foamea era insotita si de alte dureri care sfasiau carnea si sufletul romanului iesit in strada gata sa moara. Printre cauzele marilor revolutii, care au provocat schimbari de regim se enumara si antagonismele societatii, clase, religie, etc. Din nou sunt eludate cauzele ce tin de lipsa de democratie, prezenta regimurilor dictatoriale, lipsa de libertate, valori universale ale omului. Definirea doctrinara se face dupa actiunea violenta, la asezarea lucrurilor, ca o potrivire aleatoare cu mana, ca si cum hazardul joaca un rol major. Adecvarea situatiei la cerintele timpului, chiar daca este imperfecta, caci filosofia politica isi propune doar obiective atemporale, se poate obtine cu rezultate mai bune sau mai modeste in aceasta epoca a informatiilor maxime si a spiralei pe care se tot invarteste lumea care a mai invatat ceva din invatamintele istoriei. Astfel, cred eu nu se justifica total lipsa de indrazneala, poate a ganditorilor de a defini apriori tipul de societate necesar si legic.
2. Putinatatea cauzelor provocatoare de revolutii, uniformitatea lor si cantonarea in domeniul material este completata in cazul specific al capitalismului de ideea ca oamenii, poporul, chiar cand se misca impotriva puterii capitaliste sunt ghidati de orizontul consumului.Nu este saracita astfel ideea actiunii bazata pe un complex de idei care sa poata motiva o parte cat mai mare a societatii? De ce unul care are de bine de rau ce manca dar este coplesit si constient de relele capitalismului nu si-ar gasi suficiente resorturi umanitare de protest?
3. Exemplul cu Ceausescu si cu Lucian Pintilie prezentat in favoarea atitudinii practice a lui Ceausescu eu il vad interpretat in alt mod: Nu statul stie si hotaraste ce au nevoie cetatenii in materie de cultura. Omul prin aspiratiile sale are nevoie la un acces universal la cultura. Doar asa isi poate dezvolta personalitatea. Ceea ce-ti da statul prin considerente stiute de acesta ca e necesar populatiei, se cheama cenzura.
Sondajele indica in Romania un procent aproape de 50% al celor ce regreta epoca lui Ceausescu. Nu sunt 99%, nu este practic intreaga societate romaneasca gata sa readuca comunismul en place. Asta ar fi o alta discutie. Asa cum nu putem trage concluzia ca asistam in vest ca si in est la un dezastru post comunist. Fata de noi, esticii care am cunoscut dezastrul relei tranzitii spre capitalism se adauga peste tot, in vest si est un dezastru provocat de criza, adancit de puterea in crestere a neoliberalilor, ridicati pe valul globalizarii, al luptei pentru piete si competitivitate, al saracirii tarilor mai slab dezvoltate , al dominatiei Germaniei.