Mircea PLATON – Nicolae Breban şi „holocaustul industrial”

August, 27-2015

În ultimul deceniu, istoria regimului communist din România a fost prezentată publicului larg mai ales ca istoria creşterii şi descreşterii unei „religii politice”. Istoricii care au cercetat comunismul din alte perspective – cum ar fi comunismul ca proiect modernizator, comunismul ca prefacere a modului de viaţă rural-tradiţional sau mic-burghez – au rămas să-şi scrie monografiile în obscuritate. În lumina reflectoarelor s-au aşezat, cu vehemenţă, criticii comunismului ca ideologie, ca „religie politică”. Din această perspectivă, chestiunea celor peste patru decenii de regim communist în România se reduce la faptul că o religie politică totalitară s-a opus unei alte religii politice, democratice, de „piaţă liberă”, a „societăţii deschise” şi aşa mai departe. Omul concret, păturile şi categoriile sociale organice, cu interese şi sisteme de valori validate de timp şi de ecosistemul social la a cărui bună funcţionare contribuiau, toate micile universuri de ordine familială, economică şi socială pe care regimul pemeristo-pecerist le-a distrus sau şubrezit, rămîn de căruţă, pierdute în zarva logomahiei şoarecilor totalitari cu broaştele democratice. Cui să-i mai pese de om, cînd avem de criticat discursuri (rele) în numele altor discursuri (bune). Istoria comunismului în România nu e prilej de înţelegere şi reculegere a modurilor de viaţă, sistemelor axiologice şi tipurilor umane persecutate sau distruse de comunism, ci de nouă reconsiderare a tuturor acestora din perspectiva actualului discurs hegemonic. De exemplu, un ţăran cinstit bătut şi trimis la Canal pentru că nu a vrut să-şi dea pămîntul la colectivă nu va fi preţuit acum ca atare, ci va fi recuperat în folosul unei nebuloase ideologii a „societăţii deschise”, a „pieţei libere” şi a „cruciadei democratice globale”. Că niciuna dintre aceste fantasme ideologice nu intraseră în plămada, în alcătuirea ţăranului oprimat respectiv, asta nu contează. Comunismul e, de aceea, regimul care, la nivel practic, a distrus anumiţi piloni de rezistenţă ai societăţii româneşti facilitînd (involuntar) astfel „traducerea” ideologică post-comunistă a acestei societăţi în termenii unui anticomunism generic cu ingredienţi activi sintetic-dubioşi, bogaţi în zaharide logoreice, şi valoare nutritiv antitotalitară egală cu zero. Voi dezvolta argumentul cu altă ocazie.
Deocamdată, mă mărginesc să constat că, fie şi din această perspectivă, a criticii regimului communist ca apoteoză a unei religii politice etc., se impune concluzia că regimul communist a fost unul cu slabă aderenţă la realitatea românească. Ca halucinaţie ideologică, ca scenariu eshatologic global impus cu ajutorul unui regim de ocupaţie, comunismul din România nu ar putea pretinde să fie conectat organic la realitatea românească. Iar dacă ar fi să dăm crezare aceloraşi critici şi am admite că regimul s-a românizat în faza lui naţional-comunistă, începută sub Gheorghe Gheorghiu-Dej şi continuată sub Nicolae Ceauşescu, am fi siliţi să tragem concluzia că, odată cu românizarea comunismului, a venit, după un deceniu de înflorire, şi declinul lui. Cu alte cuvinte, comunismul ca ideologie a funcţionat la turaţie maximă pentru că nu avea nimic de a face cu realitatea socială şi culturală românească, pe care nu o putea afecta decît prin inserţii violente, cu mînă armată, în ţesătura ei. Comunismul ca mod de viaţă, în faza naţional-comunistă, s-a blocat definitiv şi s-a dus de rîpă. Cu alte cuvinte, cel mai bun antidot împotriva comunismului rîmîne modul de viaţă al românilor (Caragiale îl bate pe Stalin), nu critica ideologică a ideologiei comuniste, desfăşurată cu aceeaşi violenţă şi cu aceeaşi lipsă de aderenţă la existenţa românilor ca şi propaganda anilor ‘50. Lozincile, pancartele şi panglicile ideologice sînt fenomene de suprafaţă menite a masca prefaceri mai adînci, cum ar fi modernizarea comunistă constînd mai ales în industrializare şi modernizarea anti-comunistă constînd mai ales în dez-industrializare şi mall-ificare.
Unul dintre cei mai sensibili şi pătrunzători martori ai modului în care regimul communist a afectat omul concret e romancierul Nicolae Breban. Iată, de exemplu, Breban ne-a dat, chiar în romanul său de debut, Francisca (1965), pagini antologice de literatură a industrializării, despre impactul muncii în uzină asupra ţăranilor în curs de proletarizare, pentru ca într-o nuvelă precum „Booz” (publicată în 2008 în volumul Orfeu în infern) să ne dea poate cea mai bună nuvelă a colectivizării. Sigur, în cazul nuvelei „Booz”, apare şi o componentă creştină care lipseşte din romanul publicat în 1965 (dar pînă şi acolo, singurul personaj explicit pozitivist al romanului e doar burgheza protagonistă Francisca, nu ţăranul-proletarizat Cupşa). Dar, cu toată diferenţa de context ideologic în care au apărut şi din care s-au nutrit cele două scrieri, există clare similitudini între Paul Booz, ţăranul bănăţean care se opune colectivizării în nuvela omonimă, şi Ion Cupşa, moţul sărac care ajunge sudor şi strungar într-un mare combinat din Bucureşti (la Uzinele 23 August, din Bucureşti, unde Nicolae Breban însuşi s-a calificat ca strungar şi sudor în 1952, după ce i-a fost refuzată înscrierea la facultate din cauza originii nesănătoase?). Ambii ţărani îşi apără autonomia sau îşi decupează o oază de libertate în interiorul sistemului communist cu ajutorul detaşării ironice, al „vicleniei” ţărăneşti, al capacităţii de a îndura, de a sesiza instinctiv absurditatea (în cazul lui Booz) şi slăbiciunea sistemului.
Iată, de exemplu, cum percepe lumea activiştilor comunişti Booz, ţăranul săltat de organe de la el din bătătură pentru refuzul de a se înscrie în colectivă. Dus la raion (instalat în conacul unui industriaş expatriat) pentru a fi prelucrat, lui Booz i se ordonă să aştepte în curte:

„Cei doi îl luară pe Booz şi îl lăsară undeva, la primul etaj pe balconul ce înconjura, prin interior, clădirea, cu un ordin scurt şi vag:
– Aşteaptă aici, mîrlane!
Şi… „mîrlanul” aşteptă cinci minute, apoi o jumătate de ceas, apoi o dimineaţă întreagă, dar nu veni nimeni să-l întrebe de sănătate. Dar, cum Paulică Booz nu era omul să stea cu mîinile în sîn, făcu, la început, rost de o măturice şi de o găleată cu apă şi se apucă să cureţe balconul de ciment, care se întindea petrei laturi. Cu geamuri mari prin care se vedeau înăuntru, în birouri sau magazii, oameni aşezaţi sau umblînd încoace şi încolo sau încăperi cu material divers. Sau goale, pur şi simplu,o mare şi instalată dezordine peste tot, de care nu le păsa, se părea, celor de la acest etaj, ale căror profil sau spate sau feţe sau doar braţe şi picioare, mobile sau imobile, ţăranul uitat acolo le putea surprinde prin geamurile care dădeau spre curte sau de care se lovea chiar, cînd unii dintre ei intrau sau ieşeau, împiedicîndu-se de el sau ignorîndu-l total”.

Adunaţi la chiolhan tovărăşesc, activiştii beţi se lasă tîrîţi afară de Booz, asupra căruia simt nevoia să îşi manifeste autoritatea vomitivă:
„Pe unul dintre ei trebui să-l ducă afară şi să-l aşeze jos, în cur, lîngă zid, acelaşi, tovarăş Boancă’ ce voia neapărat să-l îmbrăţişeze, făcîndu-i declaraţii calde, în felul lui, de tipul: „Măi, ţărane, nu vrei să-ţi bag eu, aşa, limba’n gură, ştii tu ce gust are raşpla mea, a şefului Oficiului de Locuinţe din raion, bă, mîrlane, care nu înţelegi sensul revoluţiei noastre! Ptiu, că miroşi a bălegar, ca şi strămoşii tăi, dar noi… da, mă, noi n-avem nasul subţire şi o să te’mbrîncim în istorie, cu oile şi cu puradeii tăi cu tot!”

Sentimentul de lume în paragină, de comedie absurdă populată de oameni neterminaţi, de jumătăţi-de-activişti călare pe jumătăţi-de-sloganuri şchioape, e surprins perfect de imaginea ţăranului care se uită, din afară, la ţăndările de Activişti din Avignon ai unui Picasso rural. Toată această lume de Dobcinski şi Bobcinski se împiedică gogolian-harmsian în ţăran. Oricum, sînt incapabili să poarte un dialog cu el, şi fie îl ignoră, fie urlă la el ordine şi înjurături, fie delirează ideologic pînă cînd ţăranul ajunge să se teamă nu de ei, ci pentru ei. Pe Booz îl pun pe gînduri ignoranţa şi orbecăiala acestor „domni noi” care vorbesc repede şi fără pauze despre „libertate”, despre „libertatea lor”: „Şi Booz începu să se teamă ca un copil, i se părea, nu de ceea ce păţise sau ar putea păţi, ci tocmai de această ‘neştiinţă, nesiguranţă, orbecăire’ a acestor ‘domni noi’ care vor, vor peste puterile lor sau… să zicem că îi ajută prietenii lor, ruşii, dar… se poate aşa ceva? Să dai la o parte toate regulile, să apuci, să rupi, să mănînci, să înfuleci mai mult decît îţi poate burdihanul?”
Lui Booz i se sparie gîndul nu de teamă pentru el, ci de contactul nemijlocit cu fervoarea, cu fermentaţia unei lumi în derivă, schimonosite. Imaginaţia morală a lui Booz e hrănită de contactul cu realitatea iconică a lumii tradiţionale, adică a unei rînduieli care deschidea orizonturi spre alte rînduieli (ordinea firească spre cea suprafirească). Prin urmare, Booz se „teme”, adică se scîrbeşte de caricatura noii lumi pe care o vede în jurul lui. Infernul brebanian întrezărit de Booz nu e unul cu uşile închise, ci cu uşile de comitet raional de partid vraişte, populat de „acei domni iuţi şi încruntaţi care intrau şi ieşeau iute pe atîtea uşi” dincolo de care nu se afla nimic. Pus faţă în faţă cu acest neant fojgăitor, Booz ia hotărîrea de a nu ceda un pas:
„Caii mei mai întîi îi împuşc înainte să-i încalece „ei”, domnii aceştia cu curu’ mic şi cu ochii negri, cu vorba iute şi cu soarta ‘lumii’ în braţe. […] Şi rupînd o frunză de nuc dintr-unul din copacii pe lîngă care tocmai trecea, ca să-i treacă de foame şi pentru că soarele, sus pe cer, îl lumina cu atîta putere, de parcă l-ar fi văzut, pe el, pe Booz, tînărul ţăran dintr-un sat aşezat între dealuri şi în care era cunoscut de multe, multe generaţii şi neamuri, cîntă din frunză, îndelung şi priceput […] Cînta şi şuiera, uitînd, dînd la o parte ziua de ieri, deşi ştia şi nu era atît de „prost” să nu ştie, să nu „bănuiască” măcar că „ea” se va întoarce. Dar… el va fi tot aici, va sta şi o va aştepta liniştit, drept, ştiind că nimeni pe această lume nu-i putea lua ceva ce nu era al lui. Pămîntul pe care călca, pe care-l muncea şi asuda şi pe care nu-l avea decît ca să-l dea mai departe, celor care aveau dreptul, dar un alt drept decît cel de „azi” decare se vorbea pînă-ţi împuia urechile. Nu, nu-i putea lua nimeni nimic deoarece el nu era „proprietar”, deşi era mîndru că este; nu, el era un „păstrător”, el era un om care avea cuminţenia de a păstra şi de a-i învăţa şi pe alţii că mai preţios decît orice este să ‘ştii ceea ce ai afla’. Să preţuieşti ceea ce alţii înaintea ta au ştiut preţui, deoarece bătrînii cunoşteau, lucrurile pentru care merită să trăieşti nu vin aşa peste noapte”.

Acelaşi sentiment exhilarant al fiinţei, deşi nu de sorginte creştin-tradiţionalistă, ci mai degrabă dionisiac-individualistă (dar, oricum, ieşind din tiparele colectivismului cultivat de literatura realist-socialistă de genul celei a lui Constantin Chiriţă, în care protagonistul „individualist” trebuia în final să se adapteze „colectivului)[i] îl întîlnim la Ion Cupşa în finalul romanului Francisca.
Victimă a unui minor accident de muncă, muncitorul necalificat Cupşa e persecutat de un pontator „cu o şapcă ţeapănă pe cap” şi cu voce „ţipătoare”, prilej cu care e remarcat de activistul Chilian:
„Chilian se întoarse spre Cupşa, care îl privi cu aceeaşi expresie a lui, închisă, în ochi însă cu o lucire de frică instinctivă, animalică, ca faţă de un străin dintr-o clasă socială suprapusă care posedă o forţă capabilă de rău. Uitîndu-se la grupul de lucrători, în majoritate ţărani (îmbrăcaţi cu lucruri pestriţe, de o mare uzură şi de cea mai proastă calitate), adunaţi în jurul responsabilului care continua să însemne pontajul, lui Chilian îi veni brusc în minte o scenă foarte îndepărtată, din prima tinereţe: la marginea unei păduri, în seara unei zile umede, caldă însă, de toamnă, un grup de ţărani ce lucrau la tăiat lemne, aplecaţi peste o hîrtie pe care le-o arăta administratorul pădurii. Îşi amintea chiar şi pămîntul alunecos, lutos, şi scurta de piele înflorată, uzată, a unuia dintre ţărani. Asemănarea celor două scene îi sări în ochi lui Chilian şi îl făcu aproape să zîmbească. E interesant, observă el, aici se continuă o realitate în altă realitate. Da – şi el gîndi cu atîta energie, încît îşi mişcă involuntar buzele – asta e, asta e: sînt ţăranii ăia din pădure, în mijlocul unei uzine comuniste”.

Realizînd că dezrădăcinarea ţăranilor nu a dus şi la eliberarea lor de „şefi”, Chilian îşi propune să îl ajute pe Cupşa – să îl forţeze chiar, printr-o maieutică posomorîtă, laconică, dar nu mai puţin subtilă, de mediu muncitoresc cu aprehensiuni ţărăneşti – să îşi actualizeze fiinţa, să devină.
Cum creştinismul nu putea intra explicit la acea epocă în compoziţia personajului Cupşa, Breban face alegerea cea mai bună şi, cu inspirată consecvenţă, îl construieşte pe Cupşa ca pe o „vietate”, ca pe o fiinţă instinctuală, condusă de dorinţa de supravieţuire. Cupşa nu e un personaj simpatic, ci, mai degrabă, ca şi personajele lui Rebreanu, un refractar, recalcitrant, viclean antipatic. Dar Breban romancierul respectă în personajul său dorinţa de libertate, motor al „devenirii” lui Cupşa, centru de greutate al umanizării lui. Chiar văduvit, datorită cerinţelor epocii, de sprijinul antropologiei creştine, Breban construieşte un personaj credibil, creionat cu empatie, încercînd să ghicească înlăuntrul acestuia sîmburele de umanitate.
Ca şi Booz, Cupşa are e prizonierul culoarelor, al birocraţilor de muşama roind prin uşi ţăcănind ca maşinile de scris. Iată-l aşteptînd să îşi ia lichidarea:
„Cupşa stătea pe culoar, pe o bancă îngustă, brună, şi casierul, un om înalt şi foarte gras, cu apărători negre de mătase la mîini, se plimba încolo şi încoace pe culoar, lăsînd uşa biroului său – care era chiar în faţa lui Cupşa – mereu deschisă. Se apropia de ora unsprezece cînd casierul termină cu veşnicele sale plimbări de la un birou la altul – uneori cu hîrtii mari, uriaşe, în mîini, respirînd rar şi puternic, ca un urs domesticit -şi se închise la el în birou, în al cărui geam Cupşa bătu de vreo două ori, pînă cînd casierul, care ocupa singur încăperea, îi strigă dinăuntru fără să ridice geamul ghişeului, cu o voce blîndă, să aibă răbdare. Apoi, într-un rînd, cînd intră cineva – tot un funcţionar – în birou, Cupşa, care se plimba nepăsător pe culoar, văzu prin crăpătura uşii, ce rămăsese cîteva clipe deschisă, pe grăsunul casier, cu un şervet, care-i atîrna ca un romb alb de gît, bînd dintr-o sticlă de o jumătate de kilogram cafea cu lapte. În faţa lui se mai găseau de-ale mîncării, dar Cupşa nu putu deosebi ce anume, deoarece uşa se închise”.

Confruntat cu această lume pe care nu o înţelege, dar pe care încearcă să o dibuiască instinctiv, judecînd totul la scară umană, ghidîndu-se nu după principii sau legi a căror structură nu o înţelegea, ci după înfăţişarea oamenilor din fabrică (o remarcabilă galerie de portrete proletare angrenate într-o serie de scene muncitoreşti de mare dinamism şi putere evocatoare culminînd cu formidabila poezie a scenei unui accident de muncă), Cupşa ia hotărîrea de a se folosi de sistem pentru a-şi croi propria oază de libertate. Calificat ca sudor, Cupşa devine mai stăpîn pe sine, vîzînd uzina cu ochi noi, care înţeleg ce vîd, nu doar asistă:
„Ceea ce observă el destul de repede fu un lucru primordial pentru ceea ce îşi pusese în gînd şi anume, băgase de seamă că toţi oamenii care lucrau în uzină, mii şi mii, se împărţeau, după ceea ce îl interesa pe Cupşa, cam în două părţi: cei care lucrau în echipe şi cei care lucrau singuri. Şi îşi făcu socoteala că, pentru orgoliul şi trufia lui, nou-născute, ar fi mai avantajoasă munca individuală, avînd nevoie de un spaţiu mărit în jurul personalităţii sale noi ce creştea cu rapiditate. Voia să fie ‘liber’, să cîştige cît mai mult, să se impună mai bine, «să fie domn pe sama sa», lucruri care se puteau realiza în parte doar, într-o echipă, acolo unde destinele şi interesele tuturor sînt mai apropiate şi mai îmbinate. După ce trăise atîţia ani în dependenţă de voinţa celorlalţi, într-o aservire înnăscută şi totală […] acum voia să-şi simtă cît mai limpede şi mai pregnant, mai real, propria sa putere”.

Ca semn la noii sale autonomii, Cupşa îşi alege locul de muncă nu „luîndu-se după înfăţişarea lucrătorului la care ar fi trebuit să intre din nou ca ucenic, ci, convins de dinainte de reuşita lui, alese «maşina» care i se părea cea mai convenabilă”.
Cînd, după noi studii de recalificare, ca strungar, Cupşa îşi vede visul cu ochii, reacţia lui e la fel de „semeaţă” ca a lui Booz (deşi acolo e scrisă în cheie creştină, iar aici în tonalitate dionisiac-prometeică, adecvată din punct de vedere metafizic, dar nu şi etic, epocii):
„Abia atunci cînd reuşi să facă ceea ce-şi pusese în gînd, adică să lucreze unde voia şi ce voia el şi mai ales să ajungă în rînd cu lucrătorii cei mai ‘de frunte’ ai uzinei, cum i se păreau lui strungarii, abia atunci încrederea în sine şi trufia luară o amploare puternică şi stabilă. I se părea că în lumea asta nu era nimic care i se putea împotrivi şi, în toată fiinţa lui, avea o bucurie mare şi răutăcioasă care striga mereu, desfidînd toţi oamenii şi toate legile lor, care acţionaseră împotriva lui şi pe care el, deodată, le stricase şi le înfrînsese […] Şi îi tot venea să ţîpurească şi să sară de la pămînt, ca beat de acea senzaţie nemaipomenită de forţă care-i fugea prin sînge şi-l încălzea tot şi-l făcea liniştit şi trufaş, stăpîn pe el şi dispreţuindu-i pe toţi ceilalţi care nu i se putuseră împotrivi şi care nici nu ghiceau ce se întîmplase cu el”.

Cu această triumfătoare afirmare a libertăţii interioare şi profesionale, Breban încheie un remarcabil roman de debut care, ca şi nuvela „Booz”, scrisă patru decenii mai tîrziu, ne înfăţişează în mod nuanţat şi profund impactul modernităţii comuniste asupra omului de rînd, a ţăranilor în acest caz.
Lipsit de pămînt, ţăranul român nu a putut, de multe ori, să-şi recapete demnitatea şi o rază de libertate decît cu preţul recalificării industriale. Preţul libertăţii era confruntarea cu sisteme (cu „holocaustul industrial” de care vorbea Eugen Barbu)care nu erau construite la scară umană. După 1989, scara s-a mărit din nou prin lichidarea industriei naţionale şi aruncarea românilor pe piaţa globală. După pămînt şi uzină, românii au fost siliţi să-şi edifice şi codifice libertatea pe terenul pustiu şi vast cît o abstracţiune al „globalizării”. Pînă acum, nu au reuşit. E însă meritul lui Nicolae Breban de a fi scris despre confruntarea românilor cu modernizarea comunistă cu empatie şi forţă expresivă care ne redau lumea românească a ultimei jumătăţi de veac în toate umanitatea ei. E, de aceea, uşor de înţeles iritarea cu care Breban – care a sublimat lumea românească într-o operă înţesată de personaje complexe şi vii – a privit atitudinea unor „tovarăşi Boancă” ai zilelor noastre, care în numele ideologiei la modă astăzi îi tratează pe români ca pe nişte „mîrlani” „mirosind a baligă” care trebuie să aştepte uitaţi pe culoarele istoriei lor, a „domnilor noi”. Cred însă că Breban nu ar fi trebui să presupună ce anume li s-ar fi putut întîmpla acestor tovarăşi Boancă în Polonia. Singurul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă ar fi fost să se întrebe cum anume ar fi fost trataţi aceşti oameni în ţara lor de referinţă, în SUA? La urma urmelor, acolo se închid şi se deschid uşile istoriei actuale.


[i] Pentru un foarte bun film care exploreaza acest subiect în epoca vezi Decolarea, film realizat în 1971 de regizorul Timotei Ursu, cu Emil Hossu si Liviu Ciulei în rolurile principale

Bine ați venit domnule ambasador - scrisoare deschisă adresată de Adrian Severin noului ambasador al SUA în România, dl Hans Klemm

Bine ați venit domnule ambasador

- scrisoare deschisă adresată noului ambasador al SUA în România, dl Hans Klemm -

Stimate domnule ambasador,

În calitate de cetățean român și de inițiator al parteneriatului strategic dintre SUA și România, vă urez bun venit în țara mea. Sunt convins că mulți dintre compatrioții mei se alătură acestei urări.

1. Sunteți cu atât mai binevenit cu cât ați fost multașteptat. Vă așteptăm nu numai de cei câțiva ani de când țara dvs - pentru motive care nu pot constitui o scuză - a decis să reducă la nivel de însărcinat cu afaceri reprezentarea ei diplomatică într-un stat care oficial îi este (încă) partener strategic (în plan bilateral) și aliat (în NATO). Vă așteptăm încă de când predecesorii dvs. au ales să abandoneze rolul de ambasador spre a și-l asuma pe cel de "vice-rege".

Sunteți binevenit și pentru că, fiind diplomat de carieră, se speră că veți reprezenta cu profesionalism interesele americane iar nu interesele de afaceri ale vreunui lup moralist din jungla politică a țării dvs, obligat să recompenseze prin acreditări ambasadoriale donațiile primite în campania electorală. Românii s-au săturat de ambasadorii "politici" parașutați aici, care, fără să le cunoască și respecte istoria, cultura și tradițiile, în timp ce le țin predici și le dau instrucțiuni - cu încălcarea patentă a normelor diplomatice - asupra felului în care trebuie să combată corupția și să separe afacerile de politică, își amortizează fără rușine, din sudoarea românească, "investițiile" făcute prin finanțarea clanurilor politice de acasă.

Pe timpul Imperiului roman, provincia Dacia, aflată aproximativ pe teritoriul actual al României, era provincie imperială; adică o provincie atât de importantă din punct de vedere strategic încât, în contrast cu provinciile senatoriale, de coordonarea administrării ei se ocupa însuși împăratul. Sperăm că "Imperiul (democratic) american", odată cu venirea dvs, ne va onora măcar prin ridicarea României la rangul de "provincie prezidențială" după ce în ultimul deceniu a fost tratată ca un fel de sucursală a firmei "Biden, Nuland & Co.", avându-l pe domnul Mark Gitenstein ca administrator. De aceea salutăm în dvs. pe reprezentantul administrației Obama, ajuns aici pe magistrala diplomației americane iar nu săltat din consiliul de administrație al vreunei transnaționale de pe Wall Street, cu gândul de a se întoarce mai bogat în același consiliu sau într-altul similar, ținând în manșetă ceva active românești.

2. Descindeți la București, domnule ambasador, într-un moment foarte dificil pentru interesele americane în România. Este momentul în care se poate conchide fără dubiu că toate țintele politice declarate ale SUA în România au fost ratate și principalele demersuri politice americane de aici au eșuat.

Pe linia tradițională a celei mai bune politici externe americane, SUA au dorit ca și în cazul României să pună în echilibru legitimitatea cu puterea, valorile cu strategia, morala cu pragmatismul. Astfel, țara dvs. și-a fixat ca ținte consolidarea democrației, statului  de drept și a bunei guvernări în România, după model american, în așa fel încât aceasta să constituie un stâlp de rezistență durabil al arhitecturii de securitate în Europa de est și de sud-est, la Marea Neagră și la gurile Dunării; arhitectură concepută, proiectată și realizată de puterile euro-atlantice după încetarea Războiului Rece, dispariția URSS și prăbușirea sistemului mondial bipolar. Ce s-a ales din această intenție politică?

În urmărirea țintelor amintite diplomația americană a făcut cel puțin două greșeli. În primul rând, a uitat că "democrația, statul de drept și drepturile omului" constituie o treime unică și nedespărțită. De aceea a crezut că cele trei se pot dezvolta separat și în ritmuri diferite, fără a se sprijini una pe alta și fără a se pondera una pe alta. În al doilea rând, a socotit în mod eronat că toți cei care se opun celor vinovați de derapaje democratice, corupție și violarea drepturilor omului, sunt automat democrați, cinstiți și dedicați libertăților fundamentale. În consecință, a trecut de la susținerea generală a valorilor la susținerea unor cercuri politice românești, în realitate corupte și cu instincte autoritare, pentru simplul motiv că retorica acestora denunța corupția și autoritarismul politicienilor din tabăra adversă.  

Astfel, pe de o parte, SUA au acordat prioritate absolută luptei împotriva corupției, încurajând sau măcar acceptând decuplarea statului de drept de dinamica sistemului democratic. Atacurile Ambasadei SUA la adresa Parlamentului României – formulate public cu încălcarea grosolană a Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state – au contribuit masiv la decredibilizarea parlamentarismului și pluripartidismului în ochii românilor și prin aceasta la decredibilizarea democrației în ansamblul ei. Pe de altă parte, SUA au intervenit, poate fără să o dorească și cu siguranță fără să își dea seama de urmări, în lupta politică internă din România, fiind împinse în cele din urmă să facă, împotriva propriilor valori, a propriei filosofii de politică externă și a propriilor interese, aplicarea zicalei "our bastards are better than their bastards" ("ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor"); „ticăloșii noștri” fiind, în speță, „yesmenii” Washingtonului care au trădat și România, neapărându-i interesele, și SUA, încurajându-i nebuniile.

În primul caz, efectul pervers a fost acela că puterea judecătorească a fost delegitimată (o justiție în afara controlului democratic este nelegitmă), autoritatea judiciară s-a transformat în regim politic autoritar-justițiarist (coruptibil și corupt ca orice putere fără limite) iar „statul de drept” a devenit „stat polițienesc” (condus de acea parte a serviciilor secrete care a acceptat să redevină poliție politică). În cazul din urmă, implicarea partizană în competiția internă românească a decredibilizat în ochii românilor politica externă americană față de România și totodată a fragmentat acțiunea americană referitoare la România în funcție de percepția diferitelor instituții americane asupra diferiților actori politici români și de jocul aleatoriu al relațiilor lor cu aceștia. Așa se explică de ce strategia românească a SUA a devenit incoerentă iar demersurile politice concrete ale SUA în România au devenit ineficiente, când nu au fost pur și simplu contraproductive.

3. Odată cu izbucnirea conflictului geo-strategic dintre Rusia și Occidentul euro-atlantic, conflict care pune în discuție arhitectura de securitate la frontiera spațiului euro-atlantic cu cel ruso-asiatic, erorile amintite mai sus au căpătat dimensiuni dramatice.

Domnul Joseph Biden a venit în România să ne explice cum corupția trebuie combătută cu orice preț - se subînțelegea, inclusiv cu prețul sacrificării democrației și libertăților individuale - întrucât ea joacă în favoarea geo-politicii rusești. Aceasta în timp ce membri ai familiei domnului Biden făceau afaceri nu tocmai impecabile cu oligarii corupți din Ucraina. Un discurs similar l-a ținut doamna Victoria Nuland. Găsim aici cea mai clară expresie a coruperii echilibrului dintre putere și legitimitate, dintre strategie și valori.

Debilitarea democrației în favoarea unui regim autoritar-justițiarist nu a omorât corupția ci libertatea. Nu există autoritarism favorabil libertății; în schimb toate regimurile autoritare au sfârșit prin a fi corupte. Arbitrariul și abuzul, caracteristice unui asemenea regim, au făcut cinstea nerentabilă și au "scumpit" corupția.

Câtă vreme justiția politizată nu a mai distins între cinstiți și corupți, ci numai între politicienii puterii și cei ai opoziției, între suveraniști și internaționaliști, între pro-occidentali și pro-ruși, între europeniști și atlanticiști, respectul legii a rămas fără motivare. Totodată, creșterea riscului celor corupți de a fi condamnați pentru infracțiuni pe care nu le comiseseră, chiar dacă scăpaseră de pedeapsă pentru infracțiunile comise, a făcut ca amploarea și viteza transferului ilegal de bani publici în buzunare private să crească. Așa se face că, în ultimii ani, în ciuda unei impresionante coreografii justițiare și a unei telejustiții agresive, corupția a crescut.

Aceasta a afectat și buna guvernare. Stricarea echilibrului puterilor și a sistemului de "checks and balancies" în favoarea (pseudo)justiției transformată în "dictatură a procurorilor", nu i-a speriat și nu i-a gonit pe politicienii corupți ci pe cei competenți.

Astfel, politica americană în România a realizat contraperformanța maximă de a rata și ținta bunei guvernări, odată cu ratarea celei privind eradicarea corupției și a celei referitoare la democratizare. Dacă în anii din urmă administrația americană nu a mai putut identifica lideri politici români care să îi inspire încredere și să garanteze că parteneriatul strategic româno-american rămâne funcțional, este nu atât pentru că politicienii români corupți s-au înmulțit ci pentru că politicienii români competenți au dispărut - goniți de frică, de silă, de justiția politizată sau de mafiile locale dar și transnaționale tot mai active.

Sosiți la București, așadar, domnule ambasador, într-un moment în care evoluția crizelor regionale face din România o entitate geografică având importanță strategică sporită pentru SUA, în timp ce evoluțiile politice interne, direcționate pe căi greșite inclusiv de diplomația americană, au făcut din România o entitate politică fără utilitate strategică; respectiv fără capacitatea de a-și mai asuma cu succes misiuni strategice.

4. Mandatul dvs., domnule ambasador, într-unul dintre  statele europene cu cele mai pro-occidentale și mai americanofile tradiții, începe în admosfera sumbră a virajului tot mai accentuat al românilor către euroscepticism, antioccidentalism și americanofobie.

Dacă față de eșecul politicii americane în România pe terenul valorilor și față de realitatea descurajantă a unei prezențe americane extrem de modeste în economia românească, vă gândiți că ne mai rămâne la dispoziție totuși perspectiva promițătoare a cooperării pe terenul securității, respectiv al alianței militare, vă atrag atenția că vă înșelați. Bazele militare americane de pe teritoriul României sau scutul antirachetă în curs de instalare la Deveselu, nu valorează doi bani câtă vreme SUA pierd mințile și sufletele românilor. Ceea ce este tocmai pe punctul de a se desăvârși.

Zadarnică este desemnarea formală a României ca avanpost american pe frontul luptei cu „neo-imperialismul” rus, cu „neo-otomanismul” turc, cu „fundamentalismul islamic” sau cu „expansionismul” euro-asiatic, dacă mamele românce nu vor înțelege de ce viața copiilor lor trebuie pusă în pericol spre a promova agenda geopolitică a unei Americi care umilește și devitalizează națiunea română. Pentru toți cei care credem în valoarea și chiar în caracterul indispensabil al parteneriatului strategic româno-american, este cutremurător să vedem cum românii, care au așteptat totdeauna cu un entuziasm aproape naiv "venirea americanilor" pe meleagurile lor, ajung să fie tot mai convinși că apropierea de Rusia este acum soluția optimă pentru supraviețuirea lor ca națiune liberă, adică pentru evitarea statutului de protectorat (american).

4.1. În vara anului 2012, un număr de 7,4 milioane de români, reprezentând aprox. 85% din electoratul prezent la urne (acesta, la rându-i, ridicându-se la aprox 50% din totalul cetățenilor cu drept de vot), s-a pronunțat prin referendum pentru demiterea Președintelui României. În acest context a sosit la București asistentul Secretarului de Stat al SUA, domnul Philip H. Gordon, care a afirmat public sprijinul american pentru cel pe care majoritatea zdrobitoare a românilor îl voia demis. Această voință - nu are nici o importanță dacă justificată sau nu - îl lipsea pe șeful statului român de legitimitate democratică. Prin vocea trimisului său America arăta că pentru ea asta nu contează. În final, voința Americii a prevalat împotriva voinței poporului român. Lucru făcut posibil prin intervenția abuzivă și suspectele speculații neconstituționale ale Curții Constituționale a României. Abuzuri și forțări de situație încurajate din afara țării (inclusiv din SUA) și înghițite de un Parlament și un Guvern puse sub evidentă presiune externă.

Se poate susține că acceptând și chiar împingând la această ruptură între putere și legitimitate, SUA au dorit să salveze stabilitatea lăuntrică a partenerului strategic român, în condițiile în care oferta forțelor opuse Președintelui (practic) demis nu era convingătoare sau cel puțin nu era clară. Un proverb american spune, însă, că "proba plăcintei este mâncatul plăcintei". Or, presupusele bune intenții americane nu au făcut decât să paveze drumul spre iadul instabilității politice interne și al dezbinării naționale care și astăzi afectează cumplit România. În condițiile păstrării la putere a unui șef de stat nelegitim și al adâncirii dezechilibrului dintre instituțiile statului în favoarea celor de forță (în special justiția și serviciile secrete), impusă de nevoia consacrării unei asemenea formule nedemocrate, nimeni nu a reușit să mănânce "plăcinta" promisă a stabilității politice. În schimb mâncăm cu toții și astăzi fructele otrăvite ale autoritar-justițiarismului. Mulțumim America!

4.2. Recent, o instituție academică din România a găsit cu cale să îl omagieze pe fostul adjunct al ambasadorului american la București și pentru o vreme șef de misiune interimar, domnul Duane Butcher (un adevărat „măcelar”/butcher al democrației românești și al parteneriatului româno-american), pentru opera științifică pe care urmează să o realizeze (sic!), cu titlul de Doctor Honoris Causa. Laudatio a fost rostit de către domnul George Maior, până de curând director al SRI (serviciul român de contrainformații). La ceremonie a șocat prezența masivă în sală a reprezentanților SRI și DNA, în frunte cu șefa procurorilor anticorupție, dna Laura-Codruța Kovesi - cea pe care cu prilejul audierii dvs în Senatul SUA, domnule ambasador, un distins senator acuzat de fapte de corupție v-a recomandat în mod expres să o sprijiniți. (Este desigur emoționat să vedem cu presupușii corupți din SUA îi susțin pe presupușii luptători împotriva corupției din România!!!)

Pentru un ochi avizat dar nu numai, aceasta spune multe. Faptul atestă relația privilegiată dintre reprezentanții administrației SUA în România și instituțiile amintite care nu sunt de loc cele mai reprezentatitve pentru un stat democratic. Aș spune, dimpotrivă.

Acest schematism relațional reflectă schematismul păgubos al unei gândiri strategice deficitare. O gândire care, în încercarea de a concilia expeditiv idealismul și realismul american printr-o abordare reducționistă, insensibilă față de contextul cultural și geopolitic românesc dat, le compromite pe amândouă.

4.3. Mulți români au putut urmări la televizor anul acesta scene transmise de la recepția oferită de Ambasada americană la București cu prilejul Zilei Naționale a SUA. Un distins intelectual român mi-a împărtășit cu acest prilej tristețea profundă produsă lui de constatarea că masa invitaților era evident dominată de reprezentanții procuraturii și justiției, alături de cei ai unor ong-uri justițiar-populiste și de câțiva politicieni de reputație îndoielnică care, asemenea senatorului american înainte pomenit, "sprijină" justiția politizată tocmai spre a nu-i fi clienți.

Dintre aceștia în centrul atenției respectuoase a gazdelor se aflau șefii ÎCCJ și DNA ale căror abuzuri fuseseră cu puțin înainte devoalate de câțiva judecători probi, imediat supuși persecuției structurilor oligarhice ale sistemului judiciar. Abuzurile în discuție se referă la violarea drepturilor fundamentale - procesuale și nu numai - ale unui cetățean de rând, pensionara Mariana Rarinca - implicată fără vină într-un proces penal și ținută în arest preventiv timp de mai multe luni, fără motiv și dincolo de limitele legale. Pornind de aici, mass-media dar mai ales organizațiile profesionale ale magistraților, făcându-se ecoul indignării publice, au cerut - din păcate zadarnic - demisia sau demiterea făptașilor. Afișarea aproape ostentativă a reprezentanților diplomatici americani în compania unor astfel de persoane constituie un afront adus românilor de rând și un abandon declarat al luptei tradiționale duse de SUA pentru apărarea drepturilor omului.

Altădată - inclusiv în timpul regimului comunist - ambasada SUA era deschisă pentru toți marii intelectuali români - și mai ales pentru cei având curajul de a exprima opinii critice la adresa puterii oficiale, pentru oamenii politici de toate orientările, pentru activiștii societății civile din toate domeniile. Se pare că opțiunea diplomaților americani acreditați la București de a face dintr-o justiție selectivă instrumentul selectării oamenilor politici români susceptibili a accepta necritic exigențele geopolitice americane, a condus spre izolarea ambasadei SUA de mari segmente ale societății românești. Aceasta explică viziunea deformată a diplomației americane actuale asupra realității românești.

Vă revine dvs, domnule ambasador Klemm, datoria de a redeschide larg porțile ambasadei pentru toți românii, de a restabili contactele SUA cu întreg universul românesc - cu bunele și cu relele lui, de a reda caracter integral percepției americane asupra României debarsându-o de prejudecăți și de lipsa de înțelegere a spiritului acestui popor care admiră sincer valorile americane dar nu poate accepta nici ca ele să îi fie impuse nici ca prețul prieteniei americane să fie renunțarea la demnitatea națională, pierderea respectului de sine. În acest demers puteți apela cu folos la excelentul Raport asupra stării deplorabile a diplomației americane de azi, redactat de o echipă de eminenți diplomați americani sub coordonarea distinsului ambasador Thomas R. Pickering și dat publicității cu doar câteva luni în urmă.

4.4. Fără îndoială că domeniul justiției este și el unul în care cooperarea americano-română este binevenită. Cooperarea este una dar tutelarea este alta. Or, din păcate despre tutelă este vorba; precum și despre folosirea unei justiției abuzive și selective în scopuri (geo)politice.

În chiar sediul DNA - o instituție care și-a pus la punct un sistem cvasineconstituțional pentru colectarea de informații cu valoare strategică - funcționează un birou al FBI. (Unii spun – se pare, fără temei – că ar fi o reprezentanță a doamnei Victoria Nuland.) O totală lipsă de transparență caracterizează relația dintre acest birou și DNA.

Dacă totul s-ar limita la combaterea infracționalității transfrontaliere, părțile lucrând împreună pentru a schimba informații referitoare la fapte ilegale comise în România cu impact negativ în SUA și invers, totul ar fi în regulă. Se pare însă că reprezentanții FBI ghidează și activități ale DNA menite a-i "sancționa" pe oamenii politici, oamenii de afaceri sau oamenii de cultură români care nu adoptă convingător agenda geo-politică a SUA ori, prin preocupările lor, îi stânjenesc promovarea.

Există nenumărate informații cu un grad înalt de credibilitate potrivit cărora urmărirea penală a persoanelor aparțind elitelor românești de tot felul (cu precădere a celor politice) pentru fapte comise exclusiv în România, cu impact patrimonial eminamente național și care nu încalcă legislația americană dar eventual deranjează geopolitca americană, are loc sub supravegherea și îndrumarea reprezentantului SUA. Dacă o atare informație nu este convingător infirmată, percepția românilor asupra ingerințelor americane în actul de justiție românesc – cu efectele cunoscute constând în distrugerea capitalului național, în compromiterea elitelor naționale și blocarea administrației de stat – vor săpa adânc și durabil la fundamentul parteneriatului strategic româno-american.

Ar fi de asemenea urgent, stimate domnule ambasador, ca reprezentantul FBI să părăsească sediul DNA și să se mute în frumoasa clădire a ambasadei SUA, acolo unde îi este de fapt locul.

4.5. Circulă tot mai intens informația că un număr semnificativ de procurori DNA au primit cetățenia americană. Până acum această informație nu a fost nici verificată nici infirmată. Tăcerea care o înconjoară sugerează confirmarea ei. Dacă este așa înseamnă că urmărirea penală a unor cetățeni români se realizează de către cetățeni americani. Faptul ar echivala cu o cedare de suveranitate inadmisibilă atât din punct de vedere constituțional cât și din punct de vedere principial. Situația devine cu deosebire gravă atunci când cercetarea penală se referă la liderii politici români.

Este în interesul SUA să clarifice urgent acest aspect. În eventualitatea în care magistrați români au cetățenie americană este imperios ca ei să părăsească imediat magistratura.

4.6. Dacă SUA sunt preocupate de cercetarea penală și condamnarea românilor care prin faptele lor afectează (direct dar și indirect) interesele americane - lucrul a fost afirmat explicit de numeroși reprezentanți ai administrației americane și ai Congresului - atunci când vine vorba despre ilegalități comise de cetățeni americani în România și/sau în dauna cetățenilor români, abordarea este diametral opusă.

Pe data de 4 decembrie 2004, o mașină condusă de un cetățean american aflat în post la București - plutește încă misterul cu privire la identitatea lui exactă - a intrat violent într-un taxi care circula regulamentar și astfel a provocat moartea unui cetățean român. Întâmplarea face ca acel român să fie un artist foarte popular, pe numele său Teo Peter. În loc să fie cercetat și judecat de autoritățile române, presupusul criminal a fost imediat scos din România pentru a fi judecat și ... achitat de instanțele americane în condiții scandaloase. Justiția americană a înlăturat fără ezitare acuzația pentru omor din culpă învârtind astfel cuțitul americano-scepticismului în rana conștiinței publice românești.

Comentariile sunt de prisos. Mă limitez la a vă informa, domnule ambasador, că jurisdicția consulară (dreptul supușilor străini de a fi judecați pentru fărădelegile săvârșite pe teritoriul Principatelor române, de către împuterniciții diplomatici ai țărilor lor de origine) a fost abolită în țara mea încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, chiar înainte ca România să își fi cucerit independența, prin actul Principelui Alexandru Ioan Cuza. Românii nu pot privi decât cu ochi răi reinstaurarea acestui regim caracteristic pentru statele cu suveranitate limitată, în secolul al XXI-lea, prin grația campionilor democrației globale și ai universalismului drepturilor omului care sunt SUA - partenerul lor strategic.

4.7. Asemenea ofense, cu atât mai regretabile cu cât sunt inutile, au fost nimic însă în comparație cu practica predecesorului dvs, ambasadorul Mark Gitenstein, și a colaboratorilor săi de a convoca la sediul lor demnitari români - miniștri, parlamentari, capii autorității judiciare, șefi de instituții administrative sau de partid etc. - spre a-i certa pentru "greșelile" comise în exercițiul funcțiilor lor, și a-i instrui în legătură cu ceea ce să facă și cu modul în care să se comporte în viitor. Atât mustrările cât și instrucțiunile erau comunicate și opiniei publice prin intermediul presei. Transparența obligă.

Aceste demersuri, constituind încălcări flagrante ale dreptului internațional și ale bunelor practici în relațiile internaționale, vizau teme cât se poate de variate. Parlamentului i se spunea ce legi să adopte și ce legi să nu adopte sau cum să își exercite competențele în raport cu procurorii - altminteri simpli agenți ai executivului, teoretic supus controlului parlamentar iar nu invers. Guvernului i se spunea ce politici să promoveze și ce politici să nu promoveze, pe cine să numească în fruntea instituțiilor statului și pe cine să nu numească, cum să se raporteze la Președinție și la alte structuri ale puterii sau administrației de stat. Până și opiniei publice i se comunica cine sunt "românii buni", în care trebuie să se aibă încredere întrucât și America are, și cine sunt "românii răi", pentru care nu trebuie votat întrucât nu sunt pe placul Americii.

4.8. Cea mai recentă încercare de acest fel îi aparține însărcinatului cu afaceri al SUA, dl Dean Thompson, care în primăvara anului curent i-a convocat la reședința sa, cu un preaviz de 24 ore, pe Președinții celor două Camere ale Parlamentului României - demnitarii cu numărul doi și trei în ordinea de precădere a ierarhiei statului român - pentru ca în prezența unor politicieni români din opoziție, presupus agreați de administrația americană și la rândul lor invitați (evident fără consultarea părții române și fără vreo logică protocolară sau regulă diplomatică), să le ceară abandonarea unor acte normative cu impact exclusiv intern, aflate pe agenda legislativului, sau modificarea unor decizii ale acestuia vizând ridicarea imunității parlamentare. Nici unul dintre aceste subiecte nu privea relațiile bilaterale dintre SUA și România.

Spre cinstea sa și spre satisfacția opiniei publice, Președintele Senatului a declinat o asemenea convocare, refuzând atât locul, cât și formatul și agenda discuției. Bănuindu-se că în spatele acestei neuzuale și neașteptate nesupuneri se găsește sprijinul ocult al unor "americani răi" de la Washington, "românii buni" de la București au fost încurajați să se plângă Departamentului de Stat pentru obstrucționarea efortului "americanilor buni" areditați la ambasada SUA, de a combate rătăcirile "românilor răi" aleși în Parlamentul României. Ceea ce s-a și întâmplat. Din câte se pare plângerile respective au utilizat și date din comunicările confidențiale între ambasada SUA în România și centrala de la Washington. (!)

Găsim aici un exemplu edificator asupra felului în care implicarea diplomaților americani în luptele politice intestine din România transferă dezbinarea românească în serviciul extern american, divizându-l și destructurând politica americană față de România.

4.9. În același spirit s-a ajuns la situația aberantă ca primarul unui mare municipiu românesc să se adreseze (este adevărat, informal) Departamentului de Stat pentru a cere aprobarea de a participa la recepția oferită de Ambasada Federației Ruse la București cu ocazia celei de a 70-cea aniversări a Zilei Victoriei în cel de al Doilea Război Mondial. Acesta nu este decât un exemplu din multele analoge.

Veți spune, stimate domnule ambasador, că niciodată SUA nu au pretins așa ceva. Eu unul cred același lucru. Problema este că în cugetul multor români, inclusiv dintre aceia aparținând clasei politice, s-a înrădăcinat ideea că asemenea gesturi sunt necesare sau măcar bine văzute. Din nefericire, chiar dacă diplomații americani nu le-au impus, ei s-au comportat ca și când ele le-ar face plăcere sau nu au făcut nimic pentru a înlătura o atare percepție. Vă revine dvs. misiunea de a o corecta.

4.10. Cu ocazia audierii dvs în Senatul SUA, senatorul Ron Johnson v-a cerut să o sprijiniți pe șefa DNA, pe care a caracterizat-o ca pe "o femeie curajoasă". Din păcate, această recomandare, pe care sper și vă îndemn să o ignorați, reflectă o concepție destul de răspândită în SUA, asupra felului în care poate fi și trebuie tratată relația cu România. Ea este profund greșită și total contraproductivă.

În primul rând, trebuie să știți că nimic nu o amenință pe dna Kovesi, așa încât nu are nevoie să dovedească vreun curaj deosebit pentru a-și face datoria.

Este adevărat că unui magistrat român de azi (judecător sau procuror) îi trebuie mai puțin curaj pentru a abuza de funcția sa decât pentru a se comporta în respectul legii. Abia această situație trebuie corectată dar problema nu vă privește pe dvs. și nu intră în competențele dvs. Ea ține de bolile democrației românești. De rezolvarea ei responsabili sunt românii. Dvs trebuie să apărați instituțiile americane și să vegheați la promovarea intereselor lor în cadrul și prin intermediul dialogului și cooperării bilaterale româno-americane. Ceea ce nu ar trebui să fie foarte dificil atâta timp cât interesele strategice americane și cele române rămân congruente iar opinia publică din cele două țări susține parteneriatul nostru strategic.

Dincolo de aceasta însă și tocmai pentru salvgardarea amintitului parteneriat se impune înțelegerea faptului că singurii îndreptățiți să decidă asupra persoanelor care trebuie așezate în fruntea instituțiilor românești sunt românii. Ce șanse ați da unui cetățean american pe care un senator român l-ar propune pentru ocuparea funcției de Procuror General al SUA sau de director al Serviciului Secret? Cum obișnuia să spună un prieten și fost colaborator al meu în AP-OSCE, diplomat cu state vechi în Congresul SUA unde ani buni fusese șeful de cabinet al Președintelui Comisiei de Politică externă din Camera Reprezentanților, Dante Fascell, "aceasta ar fi sărutarea morții" pentru sărmanul american. Nimeni nu ar putea înțelege cu ce, când și cât a greșit acesta față de America încât îl promovează străinii.

De ce în cazul României să fie altfel? Când în aprilie 1997, la Washington, am pus bazele parteneriatului strategic dintre SUA și România în discuțiile purtate cu Secretarul de Stat Madeleine Albright și cu eminentul său adjunct Strobe Talbott, când apoi în vara aceluiași an Președintele Bill Clinton a lansat oficial partneriatul respectiv la București, împreună cu Președintele Emil Constantinescu, și când ceva mai târziu, în toamnă, tot la București, am definit primele elemente concrete ale parteneriatului pe baza non-paperului prezentat de asistentul Secretarului de Stat Marc Grossman, am convenit cu toții asupra principiului că ceea ce este bun pentru SUA va fi bun și pentru România. Corolarul acestui principiu este că ceea ce este rău pentru SUA este rău și pentru România, că ceea ce este inacceptabil pentru SUA este inacceptabil și pentru România.

Orice îndepărtare de la acest cadru și de la aceste principii aruncă în aer parteneriatul româno-american împingând România de la statutul de partener la acela de vasal al SUA. Chiar dacă lideri politici români, trecători și trădători, ar accepta o asemenea transformare, ea nu este durabilă fiind injustă și împotriva naturii. Un atare aranjament nu poate fi funcțional. Vă îndemn să nu cădeți pradă tentației de a crede în viabilitatea lui căci dacă veți încerca să acționați într-o asemenea logică, în cele din urmă veți afla cât de coroziv este poporul român cu cei care încearcă să îl domine și veți ajunge, după cum sună versurile unui mare poet român, Mihai Eminescu, ca în țara asta "dușmăniți să fiți de toate, fără a prinde chiar de veste".

5. Vă mai începeți misiunea în România, domnule ambasador, în vremi de mare tulburare geostrategică pentru Europa de Est și Sud-Est, pentru regiunea Mării Negre și a Caucazului de Sud, pentru Orientul Apropiat și cel Mijlociu. Această situație de criză mărește importanța parteneriatului strategic româno-american. Pentru a-i face față în condiții optime SUA nu au nevoie de niște simpli vasali nevolnici ci de parteneri eficienți gata să își asume responsabilități în serviciul unei cauze în care cred. De aceea nu trebuie să luăm în deșert numele acestui parteneriat și să îl tratăm cu superficialitate.

5.1. În chiar aceste zile Rusia își reafirmă vocația pentru statutul de putere globală și repune în discuție frontierele și arhitectura de securitate în Europa orientală. Ucraina și Moldova se află în epicentrul acestei controverse. Ele sunt vecinii direcți ai României de care sunt legate prin relații mai complexe de cât cele de vecinătate. Nici o rezistență dar și nici o înțelegere justă, fezabilă și durabilă privind ordinea regională nu se pot realiza fără participare românească.
Situația în Caucazul de Sud rămâne fluidă și periculoasă în condițiile în care conflictele cronice din această regiune se pot acutiza în orice moment. Ca vecin al regiunii România are capacitatea de a descifra mai bine decât mulți analiști din îndepărtata Americă, semnificația evoluțiilor de acolo și se poate insera util, cu instrumentele sale culturale, economice și diplomatice, în strategia caucaziană a Washingtonului.
Grecia se zbate în dificultăți economice care rău gestionate de UE se pot transforma oricând într-o imensă problemă geostrategică pentru NATO, ducând la o schimbare dramatică a echilibrului de putere în Mediterana orientală. Vechile tradiții de parteneriat dintre România și Grecia, două țări cu majoritate ortodoxă și cu un trecut istoric întrepătruns, ar putea permite Bucureștiului, în coordonare cu Washingtonul, să joace rolul de moderator al unor reacții, altminteri prea rapide și prea radicale, prin care, în încercarea de a ieși din impas fără să cedeze „profitorilor” UE, Atena ar afecta ordinea geopolitică regională cu impact asupra ordinii globale.
Turcia post-kemalistă cu tendințe neo-otomane, refuzată de UE și cu interese tot mai divergente față de SUA (în special în problema kurdă dar și în ceea ce privește relațiile cu Siria și Israelul) are potențialul de a modifica datele problemei în Orientul Mijlociu dar și în Balcani (în special cei de Vest) la un nivel de magnitudine și cu consecințe strategice egale celor consecutive înlocuirii în Iran a Șahului cu regimul Ayatolahilor. Legăturile politice, economice și chiar culturale dintre România și Turcia sunt profunde și vechi. Ele au trecut cu bine de toate schimbările de regim din cele două țări. Păstrând proporțiile, în ciuda uriașei diferențe de gambit dintre România și SUA, diplomația românească poate asigura un aport esențial, complementar eforturilor americane, pentru păstrarea Ankarei în cadrul alianței atlantice. În acest context nu trebuie subestimat potențialul securitar al trilateralei Polonia-România-Turcia; structură care poate fi prelungită spre sud printr-o trilaterală (pe care Bucureștiul a contemplat-o și în trecut) România-Turcia-Egipt.
Serbia rămâne o rană deschisă nu numai în zona Balcanilor occidentali dar și în sistemul de securitate și integrare europeană și euro-atlantică. Ea are frontieră directă cu România și un trecut comun semnificativ. Ambiguitatea și într-un fel lipsa de perspectivă a relațiilor dintre ea și UE sau dintre ea și NATO, ca și cronicizarea problemei kosovare, pot împinge Serbia spre alianțe care să extindă criza ucraineană în Europa de Sud-Est și de aici în cea centrală. Relația specială româno-sârbă dar și, pe un plan mai general, rolul pe care România îl poate juca în depășirea controverselor cu dinamică negativă implicând comunitățile albaneze și cele slave din Balcani (a se vedea în special cazul Macedoniei și Bosniei-Herțegovina dar și sfidarea kosovară), au aptitudinea de a face din parteneriatul româno-american un atu important în cadrul politicii externe a Washingtonului.
Nu mai puțin geopolitica României în condițiile escaladării național-populismului la Budapesta și a apariției unor antante strategice cu impact regional și global, cum ar fi cea dintre Rusia, Germania și Ungaria în Europa Centrală sau cea, în prezent mai puțin stabilă, dintre Rusia, Germania și Turcia la Marea Neagră, poate deveni esențială pentru promovarea unei viziuni asupra securității în Europa, sincronică cu interesele americane.
5.2. Este adevărat că în prezent diplomația românească nu pare a fi în forma cea mai bună pentru asumarea și îndeplinirea unor asemenea sarcini. Faptul se explică și prin aceea că SUA au preferat-o ca „diplomație de acompaniament” iar nu ca un patener de sinestătător cu care trebuie să comunice, să se consulte și să se coordoneze. Altădată România a jucat un rol deosebit de util în pilotarea marelui crucișător american prin apele stâncoase ale “viesparului oriental”. O poate face dinnou. Ajutați-o să revină în situația de a o face!
5.3. Cum se prezintă politica externă a SUA în era digitală, când istoria a devenit cu adevărat universală, creind iluzia că își poate lua revanșa împotriva geografiei? La prima vedere superioritatea dvs tehnologică ecrasantă vă permite să dominați lumea. Această imagine este însă înșelătoare. Da, este adevărat că v-a sporit puterea dar v-a slăbit empatia. V-a sporit bunăstarea dar v-a slăbit generozitatea. V-a sporit informația dar v-a slăbit înțelepciunea.
Arma care a permis SUA să devină o superputere nu a fost arma nucleară ci “visul american”. Avantajul dobândit prin globalizarea lui – prea mare ca să îl consumați singuri fără a face indigestie – v-a dăruit victoria (tactică) dar v-a confiscat liniștea (strategică). De aceea vă înconjurați de ziduri și scuturi protectoare peste tot – acasă și în lume. De aceea ați pierdut sau sunteți pe punctul de a pierde și pacea și aliații. De aceea influența americană reculează pretutindeni iar declinul puterii reale americane în ordinea lumii virtuale a internetului riscă să devină cronic.
Un asemenea declin nu este în interesul României. Iată motivul pentru care ne întrebăm cum poate contribui România la stoparea lui? Răspunsul este: completând din ceea ce ea încă păstrează, ceea ce America pierde: înțelepciunea – bazată pe instinctul istoriei, intimitatea cu geografia și respectul diversității culturale; evident în limitele orizontului său geostrategic, specific unei puteri de talie mică-mijlocie. Este înțelepciunea care i-a permis supraviețuirea într-un colț de lume bântuit de furtuni culturale și traversat de pofte hegemonice.
Prețuind o atare complementaritate, în loc să o negați, puteți relansa parteneriatul nostru strategic spre folos reciproc. Nu irosiți această posibilitate reducând România la o bază militară unde impuneți o ordine străină tradițiilor ei, ci folosiți-o oferind României oxigenul necesar pentru a funcționa ca atelier de analiză și gândire creatoare unde libertatea capătă virtuți strategice prin transformarea informației, de care dispuneți cu suprademăsură, în cunoaștere și a cunoașterii în înțelepciune. Este unul dintre marile pariuri pe care ar fi de dorit să le câștigați domnule ambasador Klemm.

6. Din CV-ul dvs, domnule ambasador, nu poate trece neobservată expertiza acumulată în domeniul resurselor umane. Când ne referim la corpul diplomatic, gestiunea resurselor umane se învecinează cu munca de contrainformații.

Cred, într-adevăr, domnule ambasador - și această opinie este împărtășită de mai toți prietenii mei americani, dintre care mulți servesc sau au servit cu competență și devotament în corpul diplomatic al SUA - că una dintre prioritățile dvs cele mai importante va fi tocmai aceea de a testa personalul ambasadei pe care sunteți chemat a o conduce. O verficare menită a determina atât competența acestuia cât și loialitatea sa față de țara care l-a trimis în misiune. Nu sunt singurul care se întreabă dacă toți cei aflați pe statele ambasadei SUA la București lucrează exclusiv pentru SUA? Dacă este să răspundem în funcție de rezultatele demersurilor efectuate de mulți dintre aceștia, răspunsul este negativ: nu toți lucrează în interesul țării dvs. Aceasta deranjează în cel mai înalt grad și țara mea, România.

Vă revine dvs misiunea de a stabili în interesul cui lucrează, de ce o fac și dacă o fac conștient sau nu?

Ceea ce pot spune eu este că fără îndoială ne aflăm cu toții în mijlocul unui război hibrid de proporții globale, România fiind unul dintre câmpurile de bătălie cele mai active. În acest context, penetrarea ambasadei SUA este un obiectiv natural atât pentru adversarii dvs. - care vor nu doar să știe ce li se pregătește dar și să vă intoxice și să vă determine a lua decizii și a întreprinde acțiuni greșite - cât și pentru aliați - care sunt interesați să afle cât pot conta pe fidelitatea Americii. Dacă veți avea puterea să admiteți că ambasada dvs de la București a comis erori pe care nici cel mai neinspirat și mai nepregătit diplomat nu le-ar fi făcut, punând în pericol grav interesele americane în România, sunt sigur că veți găsi calea spre a pune capăt unei asemenea stări de lucruri, descoperind cauzele și aplicând remediile necesare.

Unii colegi americani m-au întrebat de-a dreptul dacă nu cumva serviciile românești s-au infiltrat în personalul ambasadei spre a promova anumite evaluări și a determina anumite decizii. Nu cred. Serviciile secrete din România sunt prea ocupate cu urmărirea, influențarea și după caz, eliminarea, personalităților aparținând elitei românești pentru a mai avea timp să se ocupe și de străini. În schimb nu exclud de loc acțiunea unor cercuri de interese neguvernamentale din România - unele aparținând lumii interlope. Simplul fapt că o mare parte a personalului ambasadei SUA de origine română a obturat cu o tenacitate demnă de cauze mai nobile, toate canalele de comunicație ale diplomaților americani cu anumite personalități sau cu segmente importante ale societății românești, nu poate trece neobservat și ar trebui să trezească serioase semne de întrebare. Este mai mult decât evident că multe dintre informațiile false referitoare la realitatea românească, informații care au fundamentat ulterior evaluări și decizii greșite, provin de la acest personal.

În același timp, diplomații americani în post la București vor trebui nu doar să asculte toate punctele de vedere românești și să stabilească relații directe cu reprezentanții tuturor școlilor de gândire și ai curentelor de opinie din România - așa cum au făcut-o până la începutul anilor 2000 - dar și să analizeze permanent starea de spirit a națiunii române - iar nu numai disponibilitatea conducătorilor români de a se alinia servil la exigențele americane - căutând a înțelege totodată măsura în care agenda americană este compatibilă cu felul de a gândi și simți al românllor, cu valorile lor morale și identitatea lor culturală - așa cum s-a procedat cu succes chiar în timpul Războiului Rece. Suntem compatibili dar nu suntem identici; și niciodată nu vom fi. Spre a ne uni trebuie să ne delimităm. Spre a coopera trebuie să mergem unii spre alții și să ne întâlnim la mijlocul drumului.

********************

Iată stimate domnule ambasador Hans Klemm ce sfidări imense vă așteaptă în România. Spre a curăța aceste adevărate grajduri ale lui Augias care sunt ambasada SUA la București și parteneriatul strategic româno-amerian, de rezidurile erorilor politico-diplomatice ale anilor precedenți, vi se cere un efort cu adevărat herculean. Sperăm că sunteți capabil a-l face. Tocmai de aceea sosirea dvs. ne bucură.

Sunt convins că românii sau cei mai mulți dintre ei vă primesc cu brațele deschise. În acest gest simplu se exprimă deopotrivă încrederea noastră în capacitatea americanilor de a face totdeauna ceea ce trebuie (desigur, după ce vor fi încercat toate celelalte posibilități), convingerea noastră că avem interese strategice congruente și voința noastră de a coopera loial în serviciul unei cauze comune definite în comun.

Fiți deci binevenit domnule ambasador! Să nu ne (mai) dezamăgiți! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Al Dvs,

Prof. dr. Adrian Severin

Vice-prim ministru al României și ministru al afacerilor externe (1996-1997)
Președinte la Adunării Parlamentare a OSCE (2000-2002)

Vice-prim ministru al României și ministru pentru reformă (1990-1991)