A început al treilea război mondial?

Adrian Severin

În aceste zile mulți comentatori de politică externă vorbesc despre începerea celui de al treilea război mondial. Alții se îndoiesc că așa ar sta lucrurile și denunță o anumită exagerare. Situația este gravă dar parcă nu atât de rea pe cât ar fi dacă am avea de a face cu o conflagrație la scară universală. Oare care să fie realitatea?


1. „Efectul Tuchman”

În cartea sa „O oglindă îndepărtată”, Barbara Tuchman prezintă ceea ce cu un anumit umor numește „efectul Tuchman”. Acesta ar consta în împrejurarea că un eveniment istoric apare pentru cercetătorii care nu i-au fost contemporani, de cinci ori mai grav și mai greu de suportat decât pentru persoanele care l-au trăit direct. (Desigur cifra cinci este arbitrară dar ea are darul de a sugera magnitudinea diferenței de percepție.) Pentru oamenii care au traversat în mod nemijlocit iar nu doar cu gândul cel de al Doilea Război Mondial, situațiile cele mai cumplite au fost mai puțin dureroase decât cred cei care cunosc întâmplările acelei tragice conflagrații din cărți sau din filmele documentare. Istoricii se concentrează asupra aspectelor celor mai dramatice ale trecutului. Imaginea acestora este în plus agravată prin esențializare. Culmea este că odată cu trecerea timpului dramatismul scade în amintirea celor direct afectați și crește în imaginația urmașilor lor. Spre exemplu, majoritatea românilor sau a francezilor sau a nemților a trăit destul de bine în timpul războiului. Abia când linia frontului a ajuns la ei acasă și i-a afectat personal, suferințele teoretice au devenit reale. Odată depășite, chiar și durerea produsă de acestea, analizată retrospectiv, s-a diminuat ca efect al unui proces de vindecare psihologică prin uitare sau al nostalgiei generale a bătrânilor pentru anii tinereții.

Am făcut aceste considerații pentru a explica de ce aceia care compară confruntările în curs de desfășurare sub ochii lor, cu ceea ce știu despre războaie din cărți și din povestirile altora, cred că al treilea război mondial nu a început încă. Dacă ar fi început trebuia să fie mult mai rău. Atât de rău cât își imaginează ei că a fost evenimentul similar din trecut. Acest reflex este valabil și pentru cei care înțeleg că oricum, un război mondial astăzi, la nivelul tehnologiilor actuale, nu va arăta la fel cu conflagrațiile mondiale precedente. Fără ca asta să însemne că va fi neapărat mai uman.


2. Jucătorii

Dacă privim la părțile implicate în conflict, războiul actual este mondial. Cineva observa că la ostilități iau parte deja mai multe state decât în Primul Război Mondial – circa patruzeci în total. Statele Unite, Rusia, Franța, Turcia și Israelul au întreprins acțiuni militare directe pe teritoriul Siriei. Unii vorbesc chiar despre intervenția Cubei; cel puțin la nivel de consilieri. În conflict sunt indirect prezente Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Qatarul și Iordania. China și-a făcut și ea aparația pe teatrul de război, gata să intre în luptă. UE poartă pe propriul teritoriu bătălii (inclusiv folosind echipament militar) cu așa-zișii refugiați musulmani care au lovit-o precum o veritabilă armă de distrugere în masă – o armă biologică sau, mai exact, o armă etno-demografică sau demo-culturală. Un număr semnificativ de voluntari din statele UE au constituit unități – organizate și înarmate nu se știe de cine (!?) – care combat pe teren de partea tuturor taberelor. Japonia pare deocamdată neutră dar echipamente de producție japoneză – este drept neletale – au fost identificate din belșug în dotarea trupelor așa-zisului Stat Islamic.


3. Potențialul escaladării

Majoritatea statelor menționate (lista nu este exhaustivă) nu are nici pe departe agende comune sau coordonate. De aceea nici o complicație adițională apărută accidental nu este de exclus.
O probabil fortuită intrare a unor avioane rusești pe teritoriul Turciei a făcut imediat să sune alarma la sediul NATO. Deocamdată Moscovei i-au fost trimise doar avertismente. Este de așteptat însă ca repetarea incidentului (perfect posibilă în condițiile date) să ofere Ankarei – inamic declarat al regimului de la Damasc – ocazia de a doborâ vreun bombardier rus pătruns mai mult sau mai puțin (sic!) în spațiul său aerian. Va răspunde Rusia? Va activa NATO art. 5 al Tratatului de la Washington?

Câteva rachete de croazieră lansate de armata rusă au căzut din greșeală pe teritoriul Iranului. Pagubele nu au fost mari, se pare. Iranul nu a protestat întrucât se află în aceeași tabără cu Rusia. Ce s-ar întâmpla însă dacă o altă rachetă a „infidelilor” – căci rușii nu sunt adepții lui Allah – ar cădea peste o așezare civilă dens populată de drept credincioși musulmani, provocând nu doar numeroase decese ci mai ales emoții maxime și proteste populare pe măsură?!

Neoconservatorii americani, revoltați că aviația rusă a bombardat formațiuni ale opoziției siriene înarmate și antrenate de SUA, au cerut Casei Albe să riposteze energic. Strigătele acestora au fost oportun acoperite de emoția consecutivă bombardării, chipurile „accidentale”, de către aviația americană a unui spital al „Medecins sans frontieres” din Afganistan. Așa a „scăpat” Administrația Obama de presiunile inoportune vizând „pedepsirea” Rusiei. Asta doar pentru o vreme. Disputa dintre realiști și neoconservatori, dintre „porumbei” și „ulii” va escalada rapid; mai ales în contextul alegerilor prezidențiale care tocmai încep.

Hotărât lucru, americanii de rând sunt mult mai interesați de neutralizarea fundamentalismului musulman care a adus terorismul pe teritoriul lor, decât de soarta Donețkului sau a Crimeii. Ce se va întâmpla însă când vor sosi în America sicriele cu trupul câtorva tineri americani trimiși în Siria să ajute lupta „teocrației” – pardon, a „democrației musulmane” – împotriva „dictaturii” (laice) lui Bashar al-Assad, uciși de „prietenii” ruși ai acestuia?!

Până una alta, în „războiul emoțiilor”, zvonurile referitoare la intrarea în joc a Cubei – cu care administrația Obama abia a reluat relațiile diplomatice, spre nemulțumirea neoconservatorilor și a unor comunități de azilanți cubanezi – sunt numai bune spre a plasa o lovitură sub centură Casei Albe, obligându-o cel puțin la escaladarea „războiului retoric” cu Rusia.

Din fericire militarii americani (în cooperare cu cei ruși), în contradicție cu discursul oficial de la Washington și (mai puțin) Moscova, fac toate eforturile pentru a evita ca actualul surogat de „război rece” americano-rus să nu devină un „război fierbinte”. Cât vor mai putea-o face?


4. Fluiditatea taberelor

Un aspect înșelător al acestui „război hibrid” este faptul că, măcar în aparență, nu opune doar două tabere ci mai multe. Ambiguitatea țintelor urmărite de fiecare beligerant, adăugată împrejurării că amestecul combatanților statali (clasici) cu cei parastatali (neconvenționali) face ca nici linia frontului să nu fie clar trasată, lasă impresia că nu suntem în prezența unui război în sensul consacrat al cuvântului. (Faptul nu este, totuși, fără precedent căci, la urma urmelor, așa cum s-a văzut odată cu izbucnirea Războiului Rece, și în al Doilea Război Mondial s-au confruntat mai mult de două blocuri. Deși au luptat împreună împotriva Axei Berlin-Roma-Tokyo, aliații occidentali și URSS au fost în realitate, în același timp și sub același raport, inamici. Atât de inamici încât după înfrângerea lui Hitler și potrivit previziunilor lui, Occidentul a adus de îndată în rândurile sale Germania spre a se opune sovieticilor.)

Oficial, inamicul comun – un fel de Germanie nazistă a lumii arabo-musulmane – este ISIS (Statul Islamic). Acesta reprezintă, însă, o realitate fluidă; un „califat terorist” fără față, fără frontieră, fără infrastructuri clare și fără instituții certe. Teoretic toată lumea se bate cu el. Americanii, francezii, turcii, ca să nu mai vorbim de Rusia și Iran dar și de entități nestatale sau cvasi-statele precum comunitatea kurdă sau organizația Hezbollah, îl bombardează din aer sau de la sol.

Recent, în convorbirile purtate cu Președintele Putin la Soci, până și Arabia Saudită s-a declarat împotriva acestei entități fundamentaliste. (Cu condiția ca, în războiul cu ISIS, Rusia să coopereze cu Iranul numai în plan militar iar nu și geopolitic.) Lucrul este firesc întrucât nici Ankara și nici Ryadul nu sunt adepți ai terorismului și nu fac parte dintre statele care îl finanțează. Dimpotrivă. Terorismul amenință atât ordinea (totuși) seculară a Turciei cât și pe cea teocratică a Arabiei Saudite. Asta teoretic...

Realitatea este, însă, mai complexă. Pentru unii ISIS este inamicul absolut și total. Cam așa cum a fost în a doua parte a celui de al Doilea Război Mondial hitlerismul pentru URSS. Pentru alții ISIS este mai degrabă o trambulină utilă în lansarea unor ambiții geopolitice sau/și berbecele de asalt în promovarea unei anume concepții referitoare la ordinea mondială. Cam așa cum au privit aliații anglo-americani Germania la finele celui de la Doilea Război Mondial. Un fel de combinație între un semi-inamic și un semi-aliat. Așa se explică de ce Rusia bombardează tot ceea ce îi iese în cale și tot ceea ce se opune lui Bashar al-Assad (un aliat legitim întrucât este președinte legitim), în timp ce SUA sau Turcia bombardează atât de „selectiv” încât rezultatele aproape că nu se văd. America nu lasă ISIS nici să trăiască nici să moară. El este mai degrabă hărțuit pentru a fi menținut la un nivel de vigoare suportabil pentru hărțuitor dar letal pentru celălalt inamic al hărțuitorului, regimul sirian oficial.

Turcia a împiedicat pe cât s-a putut operațiunile militare ale SUA în Siria, punând Washingtonul în situația de a-și retrage armamentul de pe teritoriul său. (Retragerea a avut loc cu puțin înainte de intervenția „intempestivă” a Rusiei. Oare chiar întâmplător?) Atunci când, în fine, s-au lăsat convinși să bombardeze ISIS, turcii și-au aruncat bombele cu precădere asupra pozițiilor … kurde. Kurzii fiind cei mai eficienți aliați locali ai SUA în lupta cu ISIS.

Protestele americane față de bombardarea kurzilor de către turci nu au avut nimic din virulența protestelor față de controversata bombardare de către ruși a „opoziției moderate siriene” (tot islamică) sprijinită de America. Oare de ce? Nu cumva pentru că „triunghiul de la Marea Neagră” (Rusia-Germania-Turcia) format cu peste un deceniu în urmă trebuie spart iar Turcia recuperată pe mâna Rusiei? Pe de altă parte, exact după ce forțele ruse le-au lovit opoziția favorită, SUA au renunțat la programul de pregătire militară a acesteia pe motiv că este ineficient. I s-au parașutat doar niște provizii și a fost lăsată să se descurce cu rușii cum poate.

În ceea ce o privește, Turcia a sesizat NATO asupra violării spațiului său aerian de către avioane militare ruse, în contextul luptei acestora cu ISIS; adică al luptei pentru lovirea unei ținte în care și turcii pretinseseră că au tras și care deci, în mod logic ar fi trebuit să fie comună. NATO – condusă de SUA – a răspuns plângerii turce printr-o condamnare „fermă”…din vârful buzelor. Înțelegând mesajul, Ankara a avertizat – în realitate a amenințat – UE că escaladarea luptelor în Siria ca urmare a intervenției ruse va mări numărul refugiaților care vor invada Europa. Ca și când refugiații ar fugi mai tare de rachetele rusești decât de bombele ISIS sau de tribunalele islamice ale acestuia; ori ca și când refugiații ar veni direct în Europa fără a trece prin taberele turce ori fără a primi asistență turcă.

Hotărât lucru, în „războiul hibrid” ipocrizia și manipularea opiniei publice reprezintă ingrediente esențiale. Toată lumea una spune și alta…fumează.

Fără a mai continua analiza războiului în curs din perspectiva granției foarte subțiri, foarte flexibile și foarte mobile dintre adversari și aliați, ne rezumăm la a conchide că în conflict se află, în linii mari, următoarele tabere: coaliția Nordului, de la Vancouver la Shanghai; coaliția Sudului oriental. Cea dintâi este divizată între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, aflate într-o relație dulce-amară. Cea de a doua cunoaște o dublă diviziune: diviziunea strategică între naționalismul arab și universalismul islamic, pe de o parte, și cea sectară între comunitatea sunnită (de la care se revendică ISIS) și cea șiită (în cadrul căreia se remarcă Iranul), pe de altă parte. Pe deasupra tuturor acestor diviziuni și în contextul lor se mișcă Turcia – în același timp asiatică și europeană, orientală și occidentală, atlanticistă (membru NATO) și neo-otomană. În acest complex de alianțe și adversități, de prietenii (adesea neloiale) și dușmănii (uneori loiale) se întâlnesc și se ciocnesc toate marile civilizații / familii culturale ale lumii cu concepțiile lor distincte asupra ordinii mondiale și cu interesele lor divergente, aferente acestora. Nu este oare acesta o conflagrație mondială?


5. Miza / mizele luptei

Cel mai important argument atestând caracterul mondial al războiului în curs ține nu de părțile implicate cât de miza luptei. Care este aceasta? Dinnou trebuie trecut dincolo de aparențe, de pojghița intereselor imediate sau de mișcările înșelătoare cu caracter tactic ale protagoniștilor. Este, de asemenea, esențial să se distingă între miza principală și mizele secundare.

i. Să înlăturăm în primul rând miza falsă: soarta regimului lui Bashar al-Assad. Într-un război civil, de regulă, liderii oficiali se delegitimează. Rolul lor este tocmai acela de a evita divizarea radicală a societății, de a găsi soluții pentru păstrarea coeziunii acesteia. Pierderea coeziunii este simptomul unei grave pierderi a criteriilor și argumentelor pe baza cărora se construiește loialitatea cetățenilor față de puterea politică, față de stat. Simpla incapacitate de a evita războiul civil a pus în discuție legitimitatea regimului Assad.

În plus, războaiele civile sunt întotdeauna crude ele fiind totdeauna justificate prin credința taberelor adverse în anumite valori proprii fiecăreia. Or, în materie de convingeri toată lumea are dreptate căci nimeni nu are argumente raționale. În lipsa rațiunii singura care poate decide este forța iar recurgerea la forță împotriva propriului popor (sau a unei părți semnificative a acestuia) de asemenea delegitimează.

Iată motivele principale pentru care regimul Assad – vinovat sau nu, susținut sau nu, iubit sau nu – este epuizat și obligat să se retragă. O retragere indispensabilă pentru refacerea coerenței statului sirian sau a ceea ce ar mai rămâne din el. Nimeni nu are îndoieli asupra acestui fapt. Nici măcar domnul Bashar al-Assad. După cum nimeni nu este gata să moară pentru salvarea lui. Singurele diferențe de opinii vizează modul de retragere și concepția tranziției către un alt regim: o tranziție relativ pașnică și graduală sau una violentă și rapidă. Cum această diferență se definește pe terenul intereselor iar nu al valorilor, ea nu mai este emoțională și se poate concilia în mod rațional. Cel mai probabil se va opta pentru o soluție politică iar nu pentru una militară.

ii. Există desigur o miză geo-strategică la nivelul Orientului Mijlociu. Rusia are în Siria o bază militară care îi permite să opereze în Mediterana și să își susțină influența în întreaga regiune. Menținerea respectivei baze este garantată de actualul regim sirian și depinde foarte mult de negocierea succesiunii lui.

La aceasta se adaugă și un element psiho-politic. Intervenind într-un conflict cu impact global – prin importanța sa deopotrivă geo-politică și geo-economică – Rusia urmărește să își afirme vocația de putere globală. Totodată ea vrea să confirme faptul că (spre deosebire de SUA sau UE) este un protector pe care aliații săi pot conta în orice împrejurări. La pachet vine decredibilizarea NATO, redusă la irelevanță întrucât fundamental a rămas sectară într-o lume globală, dogmatică într-o lume multiculturală, reactivă într-o lume haotică și inerțială într-o lume dinamică, fiind totodată dezbinată în lipsa unui inamic comun evident pentru toți membrii săi.

În acest context criteriul succesului Rusiei nu este în primul rând înfrângerea ISIS și cu atât mai puțin timpul de prelungire a vieții regimului al-Assad ci reintrarea ei în clubul superputerilor împreună și în înțelegere cu SUA. Întrebarea este cum vor reacționa SUA? Se vor opune ele unei asemenea agende în cadrul unui joc de sumă nulă, încercând să își consolideze rolul global pe seama slăbirii Rusiei (și a aliaților ei)? Vor prefera ele un joc prin care să își mențină actualele avantaje strategice în schimbul unor concesii tactice? Vor intra în compromisuri tactice care să ofere câștiguri strategice rezonabile ambelor? În opinia mea ultima variantă este nu doar cea mai de dorit dar și cea mai probabilă – ca fiind simultan cea mai justă, mai fezabilă și mai durabilă.

Să adăugăm, însă, că în joc nu sunt doar Rusia și SUA. Cu interese net diferite – atât față de cele rusești cât și de cele americane – dar și cu potențial de a promova o agendă proprie ambițioasă, mai participă și Turcia. De asemenea nu poate fi ignorată China. UE (în special Franța, Marea Britanie și Germania), la rândul său, ar putea emite ceva pretenții deși deocamdată, în absența unei organizări federale, îi lipsește forța pentru a-și impune jocul. (Reforma instituțională a UE, adâncirea integrării în zona Euro, reglementarea comunitară a politicii în domeniul azilului și migrației, precum și clarificarea raporturilor cu Marea Britanie, ar putea fi tocmai reacția europeană urgentă impusă de evoluțiile războiului mondial.) De aceea găsirea compromisului final va fi dificilă. Ea va impune grupări și regrupări ale actorilor principali. Cea mai probabilă îmi pare cea între Kremlin și Casa Albă.

iii. Miza geo-economică a războiului este și ea de neignorat. „Sfidarea petrolului” – titlul unui volum de mare succes în anii 1970 scris de Jean-Jacques Servan-Schreiber – revine la ordinea zilei. Rusia nu putea lăsa Americii controlul absolut al resurselor energetice din Orientul Apropiat, Asia Centrală și Golful Persic, cu atât mai mult cu cât ea însăși este o putere petro-dependentă. Occidentul, aflat în concurs geo-strategic cu Moscova velicorusă dar și lumea arabo-musulmană, aflată într-un conflict de valori confesionale ereditar cu Moscova pravoslavnică, ar putea oricând să îngenuncheze economic Rusia recurgând la arma prețului hidrocarburilor. Lucru care deja era pe cale să se producă în contextul războiului economic (deghizat „principial” sub denumirea de „sancțiuni economice”) declanșat de Occident ca urmare a anexării Crimeii și intervenției ruse în Ucraina de est.

iv. Nici una dintre aceste mize nu trebuie să ne abată atenția, însă, de la miza principală: redefinirea ordinii mondiale. De actuala ordine singura relativ mulțumită este America. Spun relativ întrucât și pentru ea susținera acestei ordini a devenit mult prea costisitoare. Dacă americanii vor continua să își asume rolul de jandarm absolut al ordinii pe care ei au creat-o, intervenind peste tot acolo unde aceasta este contestată (direct sau indirect), foarte curând puterea lor se va epuiza iar ei se vor prăbuși. De aceea, America însăși este interesată într-o schimbare. Evident, însă, nu oricum, nu în detrimentul intereselor sale vitale și nu prin abandonarea rolului său de superputere globală (dacă se poate, singura).

SUA sunt astăzi o superputere decadentă obligată să lupte simultan pe toate fronturile „lumii pe care America a construit-o” (după cum sună titlul unei lucrări recente scrise de Robert Kagan). Puterea lor militară – reală – a ajuns inutilă; puterea lor economică – aparentă – a devenit relativă; puterea lor culturală – obsolită – este contestată. „Visul american” și-a pierdut magia lăsând în urmă doar un imperiu trist și singuratic. De aceea SUA au nevoie să se reinventeze. Deocamdată se „europenizează”, în sensul că din putere „hard” devin putere „soft” – lovesc Rusia pe piața petrolului, China pe piața bursieră și Germania pe piața industriei de automobile – și mută accentul de pe mesianism pe apărarea interesului național prin echilibrul puterilor. Potențialul acestei schimbări rămâne, totuși, limitat întrucât menține angajarea directă a Americii într-un „război total și permanent”, de nesuportat pe termen mediu și lung. De aceea, spre a se reinventa cu succes pe sine ca putere globală SUA au nevoie să reinventeze și ordinea mondială.


6. În loc de concluzie

Acestea fiind spuse, se poate sintetiza o ultimă conlcuzie. În momentul de față și în contextul actualei dezordini multipolare se ciocnesc trei mari concepții referitoare la ordinea mondială.

a) Concepția westpfaliană bazată pe principiile egalității suverane, al apărării intereselor naționale și al echilibrului de putere – concepție al cărei principal promotor este Rusia (căreia i se raliază statele BRICS și majoritatea națiunilor europene, fie ele federaliste sau suveraniste în raport cu UE).

b) Concepția bivalentă îmbinând neoconservatorismul cu westphalianismul – promovată preponderent de SUA – care: i. recunoaște legitimitatea intereselor naționale dar pretinde ca națiunile să se organizeze politic în conformitate cu un anume set de valori având caracter universal; ii. recunoaște nevoia echilibrului între puterile suverane dar în condițiile existenței unui pol de putere globală suprem, apt a impune la nevoie valorile ordinii universale – anume pacea, democrația și libertatea comerțului – atunci când echilibrul actorilor locali și regionali se dovedește insuficient spre a o face automat.

c) Concepția universalistă absolută – promovată de lumea islamică din care se distinge din ce în ce mai pregnant Turcia – potrivit căreia pacea generală se poate instala numai prin asocierea puterii politice cu legitimitatea comandamentelor divine sintetizate în învățăturile Coranului (apte, se zice, de modernizare și de transpunere în termenii unei adevărate democrații musulmane conciliind religia cu democrația).

Este greu de spus care dintre aceste concepții va prevala sau dacă se va ajunge la un compromis între ele și care va fi acela. Cu certitudine, însă, miza principală a luptei de azi, propulsată de vidul de ordine actual și de sentimentul general de insecuritate și frustrare al oamenilor de pretutindeni, este tocmai găsirea unei noi ordini a lumii. Ca și în secolul întâi al calendarului nostru, omenirea nu este mulțumită de starea ei actuală, nu mai are încredere în lideri, nu mai vede sensul în care se mișcă și nu mai înțelege rostul vieții. Atunci o lume s-a sfârșit și s-a născut o nouă lume – lumea creștină – care și-a impus ordinea la nivel global până în ziua de azi. Câtă vreme miza actualului război este o nouă ordine globală, rezultă că acest război are caracter mondial. Unde ne va duce nu știm încă. Ceea ce putem spune este că odată cu el lumea noastră se va sfârși. Să sperăm că lumea care îi va urma va fi una mai bună!

Cine joacă la două capete?

Adrian Severin

Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.

Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.

Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)

În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)

De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.

Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.

Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.

În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.

Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.

Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.

Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.

Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.

1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.

O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.

Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.

Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.

În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.

Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.

Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.

Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.

Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.

PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.

Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.

Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.

Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)

În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)

De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.

Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.

Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.

În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.

Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.

Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.

Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.

Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.

1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.

O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.

Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.

Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.

În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.

Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.

Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.

Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.

Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.

PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.

Sa decriptam strategia Domnului Brzezinski

Adrian Severin

Intervenția armată a Rusiei în ceea ce am putea numi „criza siriană” – deși mult mai corect ar fi să vorbim despre războiul mondial dintre tabăra creștinismului național și cea a universalismului islamic sau de cel dintre națiunile imperiale (westfaliene) și universalismul musulman (neo-otoman) – a prilejuit Consilierului pentru Securitate Națională al Președintelui Jimmy Carter, reputatul geostrateg Zbigniew Brzezinski, publicarea unui editorial în ziarul britanic Financial Times. Citit prea repede acesta riscă să inducă în eroare cu privire la mesajul real al autorului și asupra strategiei pe care el o preconizează.

Domnul Brzezinski – cu care m-am întâlnit de mai multe ori, o dată (în 2004) atrăgânu-i atenția că ingineria politică prin care SUA doreau să marieze naționalismul cu democrația în creuzetul „revoluției portocalii” ucrainene este utopică și de aceea susceptibilă să se termine cu un divorț geo-politic putând duce până la dezmembrarea Ucrainei – și-a început analiza făcând apel la lecțiile istoriei. În acest context a observat cu deplin temei că multe războaie – în orice caz Primul Război Mondial – au izbucnit din greșeală (sic!). Confruntări accidentale cu caracter local dar implicând interesele actorilor globali, i-au aruncat pe aceștia, împotriva dorinței lor și a vreunui calcul strategic, în conflagrații de anvergură mondială. O situație similară ar putea să apară și în Siria dacă Rusia tratează cu neglijență sau, și mai grav, cu ostilitate interesele americane din Orientul Mijlociu.

Din chiar această paralelă istorică rezultă că, în ciuda interpretării majoritare date articolului său, domnul Brzezinski nu condamnă atât acțiunea armată a Rusiei în Siria cât faptul că ea ar fi avut sau ar avea loc „fără cooperare politică și tactică cu SUA”. Pornind de aici el constată că „dacă vor să își protejeze interesele în regiune”, ca și „credibilitatea în rândul aliaților din Orientul Mijlociu”, „SUA au o singură opțiune: să transmită Moscovei solicitarea de a înceta și de a se abține de la acțiuni care afectează în mod direct interesele americane.” În cazul în care Rusia nu se conformează acestei „solicitări”, SUA ar urma să treacă la represalii (în engleză, „retaliate„) – se subînțelege, tot cu caracter militar; adică să pornească un război nemijlocit cu Rusia (!!).

Problema constă, deci, în protejarea intereselor americane și a imaginii de atotputernicie a SUA iar nu, așa cum s-a tot spus, în promovarea principiilor și în democratizarea (silită) a Siriei (și a întregului „Orient Mijlociu Extins”).

Logica imaginii este mai ușor de înțeles. Domnul Brzezinski este îngrijorat de faptul că prin acțiunea sa temerară Rusia ar urmări și ar reuși să dovedească lumii „impotența politică” (evident, nu și cea militară, greu de contestat) a Americii; țintă care ar putea fi atinsă în lipsa unei reacții decisive din partea Washingtonului. Românii spun: „frica păzește bostănăria”. Dacă Moscova ignoră interesele SUA în Orientul Mijlociu iar Washingtonul nu pune imediat lucrurile la punct, trecând la represalii, lumea va zice că, în ciuda superiorității lor militare, care le garantează victoria în confruntările tactice, americanilor le lipsesc vigoarea, curajul și inteligența politică necesare spre a valorifica respectiva superioritate în plan strategic. Cu alte cuvinte, lumea va conchide că ei pot câștiga bătălii dar nu pot câștiga războaie sau, dacă pot câștiga războaie, nu pot câștiga pacea, respectiv premiul victoriei în război.

Necazul este că în această privință nu imaginea ridică probleme ci realitatea. În ultimele decenii SUA au câștigat din punct de vedere strict militar toate războaiele în care au intrat dar au ratat întotdeauna pacea – pax americana – după care au alergat prin intermediul lor. Ceea ce au obținut prin ascuțimea sabiei nu au putut valorifica prin ascuțimea minții. Acesta este secretul lui Polichinelle, rămas ascuns doar unora dintre decidenții de la Washington, adepți ai neoconservatorismului sau al procesului de „militarizare a diplomației americane” (criticat chiar de către unele personalități de pe malurile Potomacului, precum ambasadorul Thomas Pickering sau ambasadoarea Susan Johnson).

Rusia nu poate face nimic în această privință. Președintele Putin nu merită nici o asemenea acuzație nici un asemenea credit. Administrația americană, însă, ar trebui să învețe chiar din lecțiile istoriei invocate de Zbigniew Brzezinski, că toate imperiile (decadente) care au apelat la gesturi de forță nu pentru a-i face pe ceilalți să nu uite unde este puterea ci pentru a ascunde faptul că puterea nu mai este acolo unde altădată era, au sfârșit-o prost. Pe „Marea tablă de șah a lumii” (titlul unei excepționale cărți scrise de domnul Brzezinski), acolo unde rușii sunt reputați ca mari maeștri șahiști, americanii nu vor putea câștiga jucând ca pokeriștii la cacialma.

Acestea fiind spuse, să revenim la interese. Care sunt „interesele americane în regiune” pe care rușii nu ar trebui să le trateze neglijent? Domnul Brzezinski nu o spune. Pentru a nu intra într-o analiză prea lungă, mă rezum a aminti aici descrierea făcută acestor interese de congresmanul Tom Lantos în justificarea intervenției militare americane în Irak, decise de administrația Bush Jr., cu scopul înlăturării lui Saddam Hussein. Tom Lantos (între timp decedat) spunea atunci că ceea ce SUA urmăresc (povestea armelor de distrugere în masă ale liderului irakian fiind doar un pretext) era aducerea la putere a unui „dictator prietenos” în relațiile cu America și Israelul, care să pregătească democratizarea societății irakiene după model american. (Obiecțiunea mea și a altor câtorva oameni politici europeni și israelieni, potrivit căreia dictatorii nu prea acceptă de bună voie trecerea la democrație, precum și că nu „modelele” de democrație pot fi exportate ci numai cele de dictatură, nu a făcut cine știe ce impresie). Mai târziu, după ce SUA se împotmoliseră în Irak, într-o discuție purtată cu adjunctul Secretarului pentru apărare, Paul Wolfowitz, venit la București pentru consultări privind posibilitatea de a aplica lecțiile revoluției române din 1989 și a reformelor subsecvente întru rezolvarea șaradei irakiene, am luat act de calculul strategic – de altminteri just – potrivit căruia eforturile americane în acea țară rămâneau fără efect consistent și durabil dacă ele nu ar fi fost urmate de o schimbare similară în Siria. Dincolo de aspectul petrolier al afacerii, sub aspect geopolitic un „bloc” proamerican format din Irak și Siria ar fi fost de natură a consolida parteneriatul strategic al Turciei cu America, ar fi garantat securitatea Israelului și ar fi permis, inclusiv cu participarea Arabiei Saudite și Egiptului, crearea unei contraponderi irezistibile la puterea și influența Iranului în regiune. Bonusul era excluderea cvasitotală a Rusiei din Orientul Mijlociu; deși la timpul respectiv prezența acesteia acolo nu mai genera mari emoții. Fără a pune la socoteală cinismul, ideea nu era rea; ea era însă nerealistă.

Ca și în alte dăți și în alte locuri, americanii, sub presiunea internă – democrația obligă – au trebuit să părăsească Irakul fără a fi putut lăsa în urmă nici dictatori prietenoși nici democrație viabilă, în timp ce în Siria, după chiar expresia lui Zbigniew Brzezinski, „domnul Bashir al-Assad nu a fost nici înclinat să asculte ordinele Washingtonului de a se retrage (de la putere – nn), nici intimidat de eforturile SUA de a organiza o rezistență democratică împotriva regimului său” (rămânînd pe poziție – nn). Între timp, cu sprijinul Rusiei, s-a schimbat însă conținutul relației dintre SUA și Iran, după cum vom vedea mai jos. (Lăsăm la o parte analiza schimbărilor în relațiile Turciei cu Israelul, Rusia și respectiv SUA ca și nuanțările apărute în relațiile SUA cu Arabia Saudită și respectiv Israelul. Notăm doar, cu legitim amuzament – fie el și tragic, temerea gingașei doamne Nuland că intervenția Rusiei împotriva ISIS va ostiliza întreaga comunitate sunnită. Aceasta după ce SUA i-au alienat pe sunniții irakieni prin propulsarea la putere a minorității șiite – nu mai vorbim de alienarea Turciei prin susținerea kurzilor – deschizând astfel calea spre războiul inter-confesional care a provocat apariția Statului Islamic.)

În efortul de a-l dizloca pe Președintele al-Assad, administrația americană a făcut eroarea, deja clasică, de a crede că oricine se opune unui dictator este democrat și, în consecință, a susținut (a se citi inclusiv înarmat) insurgența împotriva șefului formal legitim al statului sirian, fie că aceasta era moderată fie că era fundamentalistă. Decizia de a bombarda depozitele guvernamentale de arme chimice, pe considerentul nesprijinit de vreo dovadă, că guvernul oficial le-ar fi folosit împotriva populației civile, ar fi implicat SUA direct în conflict, facilitând accesul la putere a fundamentaliștilor; așa cum s-a întâmplat în toate celelalte țări lovite de microbul „primăverii arabe”. În ultimul moment Moscova a ajutat Washingtonul să evite căderea în capcană mediind (la rugămintea discretă a Președintelui Obama) un aranjament între Guvernul sirian, SUA, Rusia și UE în baza căruia armamentul în cauză a fost distrus pe loc sau predat comunității internaționale spre a fi distrus. Am fost direct implicat în conceperea și promovarea acestei formule. (A se vedea și scrisoarea trimisă de mine la vremea respectivă doamnei Catherine Ashton, Reprezentantul UE pentru politica externă și de securitate.) Astfel Președintele Barak Obama a reușit să evite „folosirea forței în tragedia siriană”, decizie salutată și de domnul Brzezinski, după cum mărturisește acesta în articolul din Financial Times despre care vorbim.

Aranjamentul amintit l-a readus pe Președintele al-Assad în postura de interlocutor al Occidentului (numai cu cei cu care discuți poți negocia și încheia acorduri) și astfel a permis, potrivit domnului Brzezinski, „o evoluție în foarte dificilele negocieri nucleare cu Iranul (sprijinitor al Siriei – nn), în care atât SUA cât și Rusia au cooperat pentru a depăși obstacolele”. La rândul său, tot potrivit domnului Brzezinski, tratatul de neproliferare încheiat cu Iranul a creat premise pentru ca semnatarii acestuia – printre care SUA, Rusia și China – să se implice într-un efort comun vizând „rezolvarea problemei siriene”. În contextul unor asemenea evoluții și pe fondul unor asemenea așteptări, forțele de opoziție fundamentaliste din Siria, încurajate inițial de SUA, au devenit principala problemă, după ce Washingtonul crezuse că ar putea fi o parte a soluției.

Ce înseamnă, însă, „rezolvarea problemei siriene”? Să luăm lucrurile așa cum ni se spun de către protagoniștii ordinii mondiale. Pentru SUA rezolvarea constă în neutralizarea Statului Islamic, care între timp s-a instalat pe o mare parte a teritoriului sirian și irakian, simultan cu înlăturarea regimului al-Assad și instalarea la Damasc a actualei „opoziții moderate” și presupus democrate. Astfel războiul civil și cel religios se vor încheia iar Siria va deveni o democrație de tip occidental; prin urmare deschisă către acceptarea protecției americane. Pentru Rusia, prioritară absolut este lichidarea Statului Islamic. În acest scop ea are nevoie de un aliat local și crede că atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere practic, aliatul optim – dacă nu chiar singurul – este guvernul oficial al țării. În optica Moscovei, acesta beneficiază în suficientă măsură atât de legitimitate cât și de putere pentru a pune capăt războiului civil / religios de îndată ce va primi sprijinul internațional solicitat de multă vreme. După aceea, în condiții de pace, se poate realiza tranziția de la regimul al-Assad – care, uzat moral de conflict, nu mai dispune de capacitatea politică de a reface coeziunea și coerența societății siriene – la un alt regim, legitimat printr-un proces democratic de preluare a puterii.

SUA doresc să întărească „opoziția moderată” punându-o în situația de a purta un război victorios pe două fronturi – atât împotriva Guvernului cât și împotriva Statului Islamic. Rusia argumentează că așa ceva este imposibil: pe de o parte, pentru că acea opoziție este prea slabă și prea divizată iar pe de altă parte, pentru că nu dispune de altă legitimitate decât cea îndoielnică conferită de puterile străine, însăși orientarea sa democratică nefiind certă. În spatele acestui discurs principial, Rusia speră, desigur, că o tranziție graduală și negociată îi va oferi spațiul de manevră necesar spre a se asigura că noua putere nu îi va fi nefavorabilă și îi va permite păstrarea influenței politice în zonă. SUA se tem, însă, că dacă va câștiga singură războiul, Rusia va impune singură și pacea, exclusiv potrivit intereselor sale. Cum pot participa la negocierea păcii dacă nu vor participa la război? Iată una din problemele unei Americi căreia izolaționalismul tradițional al electoratului său îi frânează angajarea în acțiuni marțiale explicite și decisive. Pentru SUA este preferabil ca Rusia să poarte războiul fără ca ele să se implice dar vor să fie prezente la încheierea păcii. De aceea critică războiul purtat de Rusia.

Așadar, nici SUA nici Rusia nu mor nici de dragul nici de grija Președintelui Bashir al-Assad și a regimului său. Ambele se tem de scăparea de sub control a fundamentalismului islamic acum organizat politic în forma Statului Islamic. Fiecare dorește să își consacre influența în regiune instalând la Damasc un guvern favorabil, ca să nu spunem supus. Primele două puncte le unesc; ultimul le dezbină. Dacă asupra acestui din urmă punct, care are valoare strategică, s-ar ajunge la un acord, conotațiile tactice vor fi lesne negociabile.

Înțelegem deci, din articolul domnului Brzezinski, că dacă Rusia nu va îngădui formarea unui guvern „post Assad” suficient de disponibil față de SUA – ceea ce devine nesigur dacă „opoziția” așa-zis moderată, înarmată, antrenată și conseiată de Washington, ar fi distrusă odată cu Statul Islamic – forțele navale și aeriene ale Rusiei în Siria ar trebui „dezarmate”. De către cine? De către SUA, evident. Folosind ce mijloace? Nu este clar dar pare imposibil să nu se recurgă (și) la mijloace militare. Autorul articolului noteză că „prezența navală și aeriană rusă în Siria este vulnerabilă, fiind dispersată și aflată departe de baza din țară”. Să însemne asta că în Siria ar exista forțe armate americane care nu sunt izolate și departe de bazele lor de aprovizionare? Nu numai că se trece repede peste aceste aspecte „tehnice” de care depinde fezabilitatea recomandării dar nu sunt evaluate nici consecințele militare și politice ale unei confruntări directe în viesparul Orientului Mijlociu dintre Rusia și SUA; confruntare de care China și Iranul cu greu ar putea fi ținute departe. Aceasta în condițiile în care tot domnul Brzezinski ne spune că pe aliații europeni nu se va putea conta. „Se sperie gândul!”

Fără îndoială că lăsarea în ambiguitate a acestor aspecte, altminteri esențiale, nu este semnul superficialității ci indică faptul că în realitate domnul Zbigniew Brzezinski are în vedere cu totul alte soluții, pe care le consideră cu adevărat oportune și realiste în același timp. Iată cuvintele sale, care coincid integral și cu punctul meu de vedere de multă vreme exprimat: „…mai bine Rusia ar putea fi convinsă să acționeze împreună cu SUA și să încerce să se adapteze unei problematici regionale care transcende interesele unui singur stat. Dacă se va întâmpla asta, chiar și o cooperare limitată între SUA și Rusia pe plan politic și militar în Orientul Mijlociu ar duce și la alte evoluții geopolitice pozitive: anagjamentul constructiv al Chinei în limitarea pericolelor unei explozii mai ample în Orientul Mijlociu…Și China nu este interesată doar să prevină extinderea haosului ci și să-și sporească influența regională. Franța și Marea Britanie nu mai pot juca un rol decisiv în Orientul Mijlociu. Pentru SUA este greu să joace acest rol singure. Regiunea este ruptă pe falii religioase, politice, etnice și teritoriale și alunecă spre o violență tot mai mare. Aceasta necesită un ajutor din afară însă nu o nouă formă de dominație colonială.”

Este foarte interesant și de luat aminte. Intervenția rusă nu este blamată de principiu căci situația „necesită un ajutor din afară”. Blamul cade doar asupra caracterului său unilateral iar amenințările cu retorsiunea nu sunt decât perdeaua de fum în spatele căreia se susține necesitatea unei coalizări ori cel puțin a unei coordonări între SUA, Rusia și eventual China. O coaliție, nu atât împotriva regimului Assad cât în favoarea unei ordini regionale noi de convenit între cei menționați, a cărei condiție prealabilă – unică și nenegociabilă – să fie excluderea dominației neo-coloniale, adică a monopolului politic al unei singure puteri globale asupra Siriei și regiunii. Mai mult, domnul Brzezinski spune că o asemenea coaliție este preferabilă celei cu vechii aliați din UE, ajunși într-o stare de neputință structurală, care îi face a fi pentru SUA mai degrabă o vulnerabilitate decât un atu. (De remarcat că „polonezul” Brzezinski nu menționează Germania atunci când se referă la aliații europeni ai Americii. Aceasta neîndoielnic nu pentru că a observat imposibilitatea revenirii la „Acordul Sykes-Picot” ci întrucât, înțelegând că „Pactul Ribentropp-Molotov” a fost reactualizat, trece deja Berlinul în tabăra Moscovei.)

Nedumerirea care rămâne se referă la destinatarul acestei pledoarii (destul de înșelătoare). Aparent este Rusia. De la tribuna ONU, însă, Președintele Putin a chemat în termeni neechivoci tocmai la „formarea unei coaliții între Occident și Rusia asemănătoare celei formate împotriva lui Hitler”. (În treacăt fie spus, și aceea a negat „Pactul de neagresiune” germano-rus încheiat anterior.) În aceste condiții de ce se mai obosește domnul Zbigniew Brzezinski să bată la porți deschise?!

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: deși publicat în Marea Britanie articolul se adresează nu rușilor ci publicului american. Acesta trebuie convins că – în ciuda strigătelor de luptă ale uliilor neoconservatori republicani, amplificate de difuzoarele campaniei electorale în curs – unica soluție în războiul mondial care de fapt a început este o nouă antantă americano-rusă, extinsă de astă dată, dacă se poate, până la Beijing. O antantă care probabil a fost deja convenită dar care nu a fost încă ambalată corespunzător spre a fi vândută cetățeanului turmentat american în așa fel încât acesta să creadă că de fapt SUA au convins Rusia să coopereze iar nu invers. De „comercializarea” acestui produs se ocupă, iată, domnul Zbigniew Brzezinski. S-o auzi oare și la București? A bon entandeur salut! (Cine are urechi de auzit, să audă!)

„Este nevoie de puterea americană, aplicată inteligent, pentru găsirea unei formule regionale de stabilitate.” – spune Zbigniew Brzezinski. Nimic mai adevărat. A fi inteligent înseamnă a înțelege că oricât de puternic ai fi, singur nu poți face totul. Puterea americană este necesară dar nu suficientă. Că este necesară, se pare că Rusia o înțelege. Că nu este suficientă, ar trebui să o înțeleagă și americanii. … Dar și românii…

• in
•