Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.
Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.
Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)
În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)
De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.
Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.
Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.
În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.
Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.
Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.
Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.
Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.
1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.
O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.
Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.
Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.
În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.
Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.
Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.
Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.
Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.
PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.
Într-un articol recent intitulat interogativ “La câte capete jocă Vladimir Putin?”, domnul Sorin Roșca-Stănescu, susține teza potrivit căreia, în chestiunea siriană, jucând la două capete cu Germania și SUA, Rusia ar fi reușit să spargă alianța transatlantică și astfel să asocieze politicii sale neo-imperiale Germania (adică UE), lăsând America singură în tabăra oponenților săi euro-atlantici. Domnul Roșca-Stănescu se simte îndreptățit să facă o asemenea afirmație pornind de la declarația Președintelui Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Juncker – în fapt portavocea Cancelarului german Angela Merkel – potrivit căreia UE ar trebui să adopte o atitudine amicală față de Moscova și să recunoască rolul acesteia de mare putere indispensabilă în rezolvarea unor crize cu impact global, precum cea din Orientul Mijlociu, nemailăsându-se condusă de SUA în politica sa externă. Această declarație reprezintă cheia logicii prin care se pune în discuție faptul – susținut de mine – că al “treilea război mondial” la care deja asistăm, a adus în aceeași tabără, potrivit unui acord încă nedeclarat – fie el implicit sau explicit – Rusia și SUA.
Demonstrația cunoscutului jurnalist român este mai puțin seducătoare prin argumentele prin care se susține, cât prin contra-argumentele pe care le inspiră. Să prezentăm câteva dintre ele, făcând apel și la istorie.
Dacă se poate spune despre cineva că este expert al jocului la două capete, atunci acesta ar fi Rusia. Trebuie văzut aici semnul puterii de anticipație și al abilității combinative, adică al inteligenței strategice. Fără o retorică poate la fel de frumoasă cu cea a Lordului Palmerston, Rusia a pus magistral în aplicare concepția acestuia referitoare la caracterul perpetuu al intereselor în contrast cu caracterul trecător al alianțelor. “Rusia nu este sortită a fi prietenul veșnic sau inamicul veșnic al cuiva; veșnic are doar interese.” (Iată o parafrază a faimoaselor cuvinte rostite de marele om de stat britanic în memorabilul său discurs “Civis romanus sum”.) Cât privește alianțele, ele “se definesc în funcție de interese iar nu interesele se definesc în funcție de alianțe”. (Acestea sunt spusele unui american, Președintele George W. Bush Jr, rostite pe când căuta voluntari pentru o alianță militară îndreptată împotriva Irakului condus de Saddam Hussein.)
În siajul unor asemenea idei – care, după cum se vede, nu sunt specific rusești ci caracterizează concepția tuturor marilor puteri – Rusia a început cel de al doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă împotriva Poloniei dar și a ordinii internaționale impuse de Occident, spre a-l termina alături de Aliații occidentali împotriva Germaniei, păstrând teritoriul smuls polonezilor și asigurându-și un statut de super-actor în ordinea postbelică bipolară. Mai înainte, în 1877, Rusia a purtat războiul împotriva Imperiului Otoman având România ca aliat, căruia îi garantase integritatea teritorială, și l-a terminat răpind aliatului său sudul Basarabiei, sub imperiul nevoii de a-și reface dominația asupra Europei reluând controlul gurilor Dunării. “Rusia v-a acordat garanții față de terți dar nu față de ea însăși.” – le-ar fi răspuns țarul Alexandru al II-lea românilor uluiți. (Cam în același fel în care, mult mai recent, președintele RFG, Roman Hertzog, a declarat – cu referire la fostele teritorii germane alocate de Stalin și aliații săi Poloniei, în compensația teritoriilor luate ei de URSS – că “Germania nu a putut ceda teritorii asupra cărora nu își exercita suveranitatea.”)
De astă dată, însă, așa cum observa analistul american Edward Luttwak în articolul sugestiv intitulat “Marea crimă a lui Putin: își apără aliații și își atacă inamicii!”, Rusia stă ferm alături de aliatul său Bashar al-Assad, în pofida faptului că întreg Occidentul euro-atlantic, lumea arabă sunnită și Turcia (în același timp membră a NATO și neo-otomană) îi sunt împotrivă, acuzându-l de grave încălcări ale drepturilor omului. Din atare perspectivă cei care joacă acum la două capete nu sunt rușii.
Să fie oare americanii? Americanii care, potrivit aceluiași domn Luttwak, “își abandonează aliații de îndată ce în țările acestora câțiva încurcă-lume obligă poliția să tragă în ei”. Exemplele sunt multe și vechi. Ele ne duc în timp la abandonul Șahului Iranului, tragic prin consecințele sale pe plan umanitar și geo-politic, ori la cel mai recent al Președintelui egiptean Hosni Mubarak, cu efecte la fel de nefericite – ca să evocăm doar două situații.
Aceste remarci nu ne pot conduce totuși la concluzia că politica Rusiei este morală iar cea a SUA ghidată de duplicitate. Nu putem conchide nici, alături de domnul Lutttwak, că acțiunile Rusei – în speță intervenția militară în Siria – sunt rezultatul gândirii strategice așezate sub semnul realismului politic care calculează totul în termenii raportului de putere, în timp ce demersurile SUA ar fi expresia atașamentului – se subînțelege, inept și steril – față de valori, care le-ar condamna la neputință, inacțiune, impredictibilitate, ineficiență și inconsistență strategică.
În realitate, atât Rusia cât și SUA urmăresc prin acțiunea lor externă sporirea puterii lor – atât în valoare absolută cât și în valoare relativă. (Din păcate România se deplasează într-un sens exact invers; iar asta nu din cauza moralității ci a imbecilității strategice.) Mai mult, atât a treia Romă (Rusia) cât și Noul Ierusalim (SUA) au dezvoltat în mod tradițional un discurs mesianic prin care și-au legitimat și facilitat totodată expansiunea puterii. Nu doar SUA au o politică externă ambivalentă – așa cum bine remarcă Henry Kissinger, George Schulz sau Robert Kagan – care încearcă să îmbine pragmatismul cu valorile, securitatea cu puritatea, geostrategia cu ideologia, ci și Rusia. Universalimul creștin al ambelor – mai apropiat de severitatea iudaică a Vechiului Testament, în cazul Americii, și de blândețea cristică a Noului Testament, în cazul Rusiei – în realitate nu disociază strategia de ideologie ci promovează o geo-strategie a valorilor; respectiv dominația prin puterea valorilor.
Ceea ce le deosebește pe cele două este nu agenda externă ci organizarea internă: liberală (și inegalitară) în cazul Americii; autoritară (și egalitară) în cazul Rusiei. În Rusia – după cum se știe – puterea este concentrată. În SUA – după cum nu se prea știe – puterea este difuză. De aceea, pentru SUA deciziile privind schimbarea alianțelor dar și intervenția în sprijinul aliaților (loialitatea față de aliați) sunt dificile; de aici sentimentul că politica americană este contradictorie: în același timp rigidă și oscilantă, agresivă și reactivă, arogantă și timidă. Acesta este rezultatul contradicției între caracterul global (imperialist) al puterii americane și caracterul provincial (izolaționist) al mentalității americanilor.
Pentru Rusia procesul prin care se decide atât schimbarea alianțelor cât și susținerea aliaților este, dimpotrivă, (relativ) simplu căci traducerea ordinii interne în termeni de politică externă nu se împiedică de contradicții. Singura limită a deciziei este dimensiunea puterii. Spre a optimiza eficiența puterii ei reale (mai mică azi decât cea a Americii) Rusia trebuie să arate totodată promptitudine și hotărâre în acțiunea împotriva adversarilor, loialitate față de aliați și mobilitate în structurarea alianțelor. De aici paralelismul percepției domnului Luttwak, potrivit căreia Rusia este fermă și loială, cu percepția domnului Sorin Roșca-Stănescu, potrivit căreia Rusia joacă pervers la mai multe capete.
Revenind la jocul marilor puteri în contextul actualului conflict mondial cu epicentrul provizoriu în Siria, să reamintim că după prăbușirea Șahului și instaurarea regimului ayatolahilor în Iran, SUA au construit o mare alianță anti-iraniană bazându-se în mare măsură pe ostilitatea străveche dintre sunniți și șiiți. Această alianță a inclus Arabia Saudită, Irakul, Iordania, Egiptul, Quatarul, și evident, Turcia (membră NATO), precum și Pakistanul (cu riscul alienării Indiei în brațele URSS). Fără îndoială, războiul acestora cu Iranul oferea confort securitar Israelului care într-un fel sau altul nu putea decât să le susțină.
Între timp, pe teren lucrurile s-au schimbat.
1. Israelul: a ieșit din izolarea în care se găsea în lumea arabă, în prezent având acolo importanți parteneri cu care cooperează mai bine decât cooperează aceștia cu unii dintre propriii lor confrați arabo-musulmani; și-a întărit considerabil securitatea pe plan demografic, în special datorită fluxului masiv de imigranți evrei veniți din Rusia; sub influența noilor săi cetățeni originari din Rusia și afirmați în politica israeliană, s-a apropiat de Moscova; direct proporțional cu consolidarea securității sale prin mijloace proprii sau prin antante locale, și-a redus dependența de sprijinul american și pe cale de consecință a diminuat gradul de alieniere la politica Washingtonului (ca să nu spunem că adesea a intrat în divergență cu aceasta).
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.
2. Turcia: mereu amânată – practic refuzată – de UE, și-a redescoperit vocația imperială și s-a întors spre lumea musulmană pe care încearcă să o coaguleze pentru a-i fi temelie într-un proiect neo-otoman.
3. Egiptul și Irakul: altădată stâlpi de rezistență ai strategiei americane în Orientul Mijlociu, s-au prăbușit în haos împinse, printre altele, de erorile de calcul strategic ale SUA.
4. Arabia Saudită: suprasolicitată de nevoile securitare ale Washingtonului, rămasă tot mai singură pe frontul luptei religioase cu șiiții, ca și pe cel al confruntării geo-strategice cu Iranul, prinsă între nevoia de a combate fundamentalismul islamic (inflamat și de prezența americană pe pământul sfânt al Profetului) acasă și a-l exporta în lume (inclusiv ca instrument de politică externă), s-a transformat dintr-o parte a soluției preconizate de SUA pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, într-o parte a problemei care a adus SUA în război cu terorismul globalizat.
5. Pakistanul: după ce și-a epuizat resursele de securitate internă în efortul de a satisface exigențele aliatului american referitoare la combaterea exceselor religioase, s-a văzut obligat la o progresivă delimitare de SUA atât sub presiunea fundalismului islamic din țară și din regiune, cât și sub efectul descurajant al apropierii de India a Washingtonului (tot mai preocupat de ascensiunea Chinei și de contrabalansarea acesteia).
6. Iranul: după câteva decenii de khomeynism și-a domolit elanul revoluționar; a acceptat să negocieze un acord de neproliferare cu SUA, UE și Rusia, ca un început de reintegrare în ordinea internațională consacrată; este gata să coopereze cu actori din afara spațiului islamic interesați în combaterea fundamentalismului sunnit.
7. Un actor nou – Statul Islamic (ISIS): a apărut ca un pseudo-stat organizat pe baze islamice radicale de factură sunnită, cu centrul de operare pe teritoriul unor state cvasi-eșuate (Irak și Siria); ascensiunea sa a federalizat comunitatea sunnită, provocând un răspuns similar din partea comunității șiite (conduse de Iran); astfel războaiele civile, stimulate de SUA și UE, în contextul “primăverii arabe”, în încercarea de a asocia imperialismul militar și economic euro-atlantic cu cel cultural, s-au transformat într-un război religios inter-musulman; acest război religios inter confesional musulman a declanșat o armă demo-culturală („refugiații”) îndreptată printr-o planificare deocamdată tainică împotriva Europei, transformându-se astfel într-un război cultural dintre fundamentalismul universalist islamic și ordinea național-suveranistă (westfaliană) influențată de preceptele creștinismului euro-atlantic.
8. La acestea trebuie adăugată exacerbarea competiției americano-chineze în Oceanul Pacific.
O simplă trecere în revistă a evoluțiilor menționate anterior (și analiza ar putea fi cu mult mai amplă) conduce spre două concluzii: i. SUA sunt obligate la modificarea sistemului lor de alianțe în Orientul Mijlociu; ii. SUA au nevoie în regiune de un aliat care să vină din afara regiunii (adică să nu fie parte direct interesată în războaiele civile, religioase sau de factură geo-strategică locale) și să fie din categoria “hard power” (pentru a putea face treaba pe care America nu mai vrea să o facă sau nu o mai poate face cu costuri rezonabile, permițându-i implicarea în alte zone de interes vital pentru ea). În ceea ce privește primul punct, cel mai probabil virajul a și început. În privința celui de al doilea, este limpede că UE nu poate fi de mare ajutor întrucât: este o putere “soft”; nu are o politică externă și de securitate cu adevărat comună; protagoniștii săi (în special Germania dar și Franța, Italia sau chiar Marea Britanie) au tendința de a se decupla strategic de SUA. Având în vedere toate aceste imperative și toate aceste constrângeri, concluzia este că singura care se califică pentru un parteneriat strategic cu SUA menit să stabilizeze Orientul și să pună o minimă ordine în lumea musulmană, integrându-o totodată în ordinea gobală, este Rusia.
Liderii americani – ori cel puțin unii dintre ei – știu bine că atât izolaționismul cât și dominația americană sunt antipatizate în lume. De asemenea ei știu – sau ar trebui să știe – că intervenționismul Americii întru calmarea crizelor externe este în general neagreat de societatea americană, în timp ce retragerea Americii din zonele de conflict lasă în urmă o criză și mai gravă decât cea găsită la sosire sau un haos și mai mare decât cel produs de intervenție. Iată de ce SUA au nevoie de “puteri de înlocuire”, care să pună manu militari ordine în haosul local, precum și de “puteri de echilibrare” care să contrapondereze pe actorii regionali doritori să domine jocul. Or, Rusia poate “înlocui” SUA (fie și numai parțial sau provizoriu) în lupta cu fundamentalismul islamic din Orientul Mijlociu, precum și în funcția de arbitru al luptei dintre Iran și Arabia Saudită (dând Americii posibilitatea să acționeze în alte părți ale lumii). Totodată ea poate constitui un sistem de echilibru geo-strategic cu Turcia, intrând în contrapondere cu neo-otomanismul turc. De ce ar rata SUA șansa unui asemenea parteneriat?! El este consonant cu strategia propusă de Stratfor și George Friedman în cartea sa „Următorul deceniu – de unde venim … și încotro ne îndreptăm”.
Evident parteneriatul ruso-american are un preț? Pentru America el nu este însă insuportabil. De la tribuna ONU, Președintele Obama a declarat deja că SUA nu au interese vitale în Ucraina. (Restul este poezie.) Americanul de rând simpatizează mai mult cu războiul Președintelui Putin împotriva fundamentalismului, decât cu criticismul Președintelui Obama referitor la anexarea Crimeii. Dacă Acordurile cu Iranul se vor dovedi viabile, scutul de la Deveselu va deveni inutil. Tehnic el poate fi demontat în câteva ore iar din punct de vedere politic, văzut de la Washington, parteneriatul cu Moscova merită un scut – mai exact, renunțarea la el. Sancțiunile economice împotriva Rusiei și așa nu funcționează. Ele sunt obiect de discordie și motiv de pagubă în Occident. În fine, parafrazând o cunoscută expresie a Președintelui Lyndon Johnson, pentru SUA este mai bine să aibă Rusia în cortul lor, astfel încât ea să urineze în afară, decât să o țină în afara cortului și ea să le urineze înăuntru. De ce ar da Rusia cu piciorul unei asemenea oportunități forțând intervenția în Siria fără o minimă conivență – fie ea și tacită – cu SUA?! Vladimir Putin a propus Occidentului formarea unei coaliții împotriva ordinii islamice (fundamentaliste) similară celei constituite împotriva hitlerismului.
În momentul de față, așadar, nici SUA și nici Rusia nu joacă la două capete. Fiecare încearcă să negocieze aranjamentul optim cu cealaltă. Spre a-și îmbunătăți poziția de negociere fiecare își caută aliați în UE (Rusia a găsit Ungaria, SUA contează pe Polonia și pe baltici), profitând și de faptul că UE nu joacă nimic ci numai mimează jocul.
Dacă cineva a jucat la două capete, aceea este Germania. După ce a împins cu cinism Ucraina în prăpastia geo-strategică în care nu încetează să se afunde, Berlinul a mimat susținerea pentru intransigența Washingtonului față de Moscova, în așa fel încât să excludă șansa unei înțelegeri ruso-americane privind arhitectura de securitate în estul Europei. În același timp, a diluat în termeni reali efectul sancțiunilor aplicate Rusiei, oferindu-se, după modelul lui Otto von Bismarck, ca “intermediar loial” („honnest brocker”) în reconcilerea dintre Rusia și Occident. Ceea ce urmașii “cancelarului de fier” nu au înțeles a fost împrejurarea că SUA nu au nevoie de nici un mijlocitor pentru a se înțelege cu Rusia. O Rusie care poate obține ceea ce dorește – respectiv un nou rol de prim rang în ordinea mondială – numai de la americani. SUA nu au nevoie nici ca retorica euro-germană să pregătească admosfera pentru o reconciliere ruso-americană. Ca și în trecut cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Putin-Merkel (urmând celui Putin-Schroeder etc.) a fost doar preambulul catalizator al unei alianțe dintre Rusia și SUA; o alianță emasculând Germania pentru a o putea integra în ordinea concepută de (super)puterile care o alcătuiesc. Dacă astăzi această alianță n-ar exista încă, ea va fi inventată. Pentru cei ce cunosc mentalitatea rusă este clar că, în orice caz, Rusia nu acționează în Orientul Mijlociu împotriva logicii ei. Retorica actorilor politici nu trebuie să ne înșele.
Iată de ce declarația domnului Junker nu reprezintă un act de emancipare a UE de sub tutela americană și nici nu indică vreo politică europeană nouă, cu caracter dizident în ordinea euro-atlantică. Ea nu anunță “întoarcerea armelor” în războiul Occidentului cu Rusia. Românii care au înțeles așa au înțeles greșit. Declarația cu pricina nu semnalizează fuga UE de politica americană față de Rusia ci fuga pentru prinderea Americii din urmă în relațiile cu Rusia.
Un banc din perioada comunismului real vorbea despre definirea deviaționismului, pe atunci considerat a fi unul dintre cele mai mari păcate ale unui membru de partid. Bancul spunea că deviaționist este acel membru de partid care rămâne pe linia partidului după ce partidul și-a schimbat linia (sic!). Ca urmare a jocului la două capete cam așa se întâmplă cu Germania. Ea a devenit „deviaționistă” în alianța cu SUA întrucât a rămas pe linia americană a confruntării cu Rusia după ce SUA au decis să se alieze cu Rusia. Spre a evita o asemenea poziție deopotrivă păguboasă și ridicolă, Berlinul anunță prin gura UE că își va reseta, la rându-i, politica rusească. De fapt, va renunța să joace la două capete. De n-ar fi prea târziu.
Numai Bucureștiul nu înțelege nimic. Asemenea calului orwellian din “Ferma animalelor”, lăsat în afara jocului, privește siderat la masa la care petrec rușii și americanii. Uitându-se când la unii când la alții, nu mai reușește să distingă care-s ruși și care americani; care „ai noștri” și care ceilalți.
PS – Evident, intervenția aleatorie (și aberantă) a factorului uman poate răsturna concluziile analizei de mai sus. Sunt curente de gândire care optează pentru alte abordări, favorizând conflictul transatlantic ori conflicte multivectoriale. Sunt actori interesați în asemenea dezvoltări. Oricare ar fi opțiunea, cel de al treilea război mondial este în desfășurare. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi găsită calea optimă pentru stingerea lui. …Și mai ales că națiunea română îi va supraviețui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu