Azi,
după un deceniu în care toate ţările din Europa post comuniste şi-au reformat
sistemele de pensii prin introducerea pensiei formată din suma a trei
componente din care două obligatorii, mă bucur să văd că a început după eforturi şi confruntări ce au
ţinut 10 ani, procedura de autorizare a fondurilor, schemelor şi
administratorilor de pensii private pentru pilonul 2 de pensii.
Bucuria de a constata că actualii lucrători,
viitorii pensionari, nu vor mai fi o generaţie de bătrâni sacrificaţi sărăciei
şi că veniturile lor de trai vor fi mult mai decente, este umbrită de faptul că
unele prevederi ale legii nu sunt în măsură să asigure cele mai bune pensii. Este adevărat că unele dispoziţii ale legii
nr.411/2004 erau descurajante pentru potenţialii administratori care, în mod
explicabil doreau ca afacerea administrării să beneficieze de un număr cât mai
mare de active investite. Actuala formă a
legii a spulberat grijile administratorilor (parţial), dar a înmulţit pe cele
ale asiguraţilor.
Ce prevederi pot îngrijora contribuabilii la
noul sistem de pensii?
1.Garantarea pensiei private
Ideea de intervenţie a statului în situaţii de
criză a fondului de pensii este puţin folosită în lume deoarece elementul
determinant care a stat la baza
demarării reformei a fost nesustenabilitatea
sistemului public şi necesitatea
scăderii datoriei implicite cu pensiile ale guvernelor. Intervenţia
statului ar face inutil demersul
reformei din punctul de vedere al statului. Pe de altă parte, statul este
obligat să-şi ia prin reglementări oportune, toate măsurile necesare diminuării
sau dispariţiei oricărui risc care ar putea afecta pensiile viitoare. Acest set
de măsuri reprezintă setul de garanţii pentru
buna funcţionare a pilonului 2.
Atitudinea
prudenţială implică trei direcţii de acţiune: reglementare, uneori la început
chiar supra reglementare, supraveghere continuă şi impunerea unor rezerve
financiare –provizioane - care să
acopere lipsa temporară de rentabilitate a fondului din cauza lipsei de
lichidităţi. Cu alte cuvinte, legea trebuie să facă vorbire despre o rentabilitate minim garantată, sau despre
pensia minim garantată. Legea în vigoare nu face asemenea menţiune.
Regulile de minimă rentabilitate şi garanţiile
statului, acolo unde există, sunt menite să protejeze investitorii mici şi încă
“fără firmă”, nu numai de tentaţia fraudei şi de manevrele greşite în
funcţionare, dar şi de disparitate şi fluctuaţii mari în rentabilităţile
obţinute.
În majoritatea ţărilor OECD, unde schemele
capitalizate de pensii sunt încă voluntare, nu există reguli pentru
rentabilităţi minime, mai ales atunci când schemele
operează cu contribuţii definite şi lucrătorii îşi asumă riscul investiţional.
Totuşi, companiile de asigurări şi băncile comerciale oferă ceea ce este
cunoscut drept”contracte garantate de investiţii” şi “contracte garantate de
depozitare”, ceea ce înseamnă promisiunea unei rate minime nominale de
rentabilitate uzual stabilită la jumătatea ratei nominale a economiilor anuale
guvernamentale.
Chile şi alte ţări sud-americane , Ungaria,
Polonia, Croaţia,care folosesc conturi individuale şi contribuţii definite precum
în România, au optat pentru garantarea rentabilităţii relative. Administratorii
de fonduri au fost nevoiţi să compenseze orice cădere de scurtă durată a ratei
de rentabilitate, dacă ea a scăzut cu un punct procentual sub o rentabilitate
medie a sectorului. Compensarea de acest tip se face prin mijloacele proprii
ale administratorului, care cel mai adesea constituie un fond de rezervă în
acest scop.
În
Chile, de exemplu, rata minimă de rentabilitate exprimată în termeni reali,
este egală cu 50% din rentabilitatea medie, în timp ce în Argentina, unde este
exprimată în termeni nominali, ea este egală cu 70% din medie. Rentabilităţile
obţinute superioare unui anumit procent intră automat în fondul de rezervă de
rentabilitate.
Societăţile de administrare a fondurilor de pensii
trebuie să compenseze orice cădere de rentabilitate folosind, în primul rand
fondul de rezervă pentru fluctuaţiile de rentabilitate, dacă acesta a fost
creat, şi abia apoi rezervele lor de investiţii. Dacă acestea sunt epuizate,
administratorilor li se impune să furnizeze alte valori care să compenseze
căderile temporare de rentabilitate şi să-şi reconstituie fondul de rezervă de
investiţii. În alte ţări, est-europene, în cazuri similare, Comisia de
supraveghere instituie regimul de administrare specială a fondului, după care
aprobă fuziunea cu un alt fond,
sau transferă conturile individuale , la cererea participantului, fără ca
guvernul să intervină cu fonduri bugetare.
Pilonul
2 din Ungaria are următoarele 3 menţiuni privind garanţiile oferite de sistem:
-
pensia care se plăteşte sub formă de anuitate de către cel de-al doilea
pilon este de cel puţin 25% din beneficiile plătite de către pilonul public.
Garanţia se aplică individual persoanelor care au contribuit la pilonul 2 cel
puţin 15 ani.
-
randamentul investiţiilor este garantat în sensul că reprezintă un
procent cu 15 % mai mic decât randamentul titlurilor de stat. Această garanţie
se aplică individual, iar societatea de pensii trebuie să acopere diferenţa
între randamentul realizat şi cel garantat, dacă primul randament este mai mic
decât al doilea.Orice randament al investiţiilor care depăşeşte randamentul
titlurilor de stat cu mai mult de 40% se constituie ca o rezervă pentru a
acoperi fluctuaţiile investiţionale ale societăţii de pensii.
-
Existenţa unui fond central de garanţie: fondurile de pensii finanţează
acest fond cu o sumă cuprinsă între 0,3% şi 1,5% din valoarea activelor tuturor
fondurilor de pensii din pilonul 2.
În general impunerea unei rentabilităţi minim
garantate ar trebui să implice garantarea statului. Cazurile în care statul nu
doreşte sau nu poate să intervină, au stipulate prin lege prevederi de
prudenţialitate şi supraveghere deosebite care să nu permită atingerea unor
situaţii nedorite de lipsă de provizioane tehnice suficiente.
Menţiunea
din lege referitoare la pensia minim garantată este următoarea:
“Suma totală cuvenită pentru pensia privată nu
poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu
penalităţile de transfer şi comisioanele legale”
În concluzie, legea românească
a pilonului 2 nu presupune o administrare suficient de prudenţială datorită inexistenţei
fondului de rezervă pentru realizarea unei rentabilităţi minime şi nu
garantează o pensie cumulată în ani care
să fie superioară unei sume obţinute din economisirea aceloraşi contribuţii în depozite bancare care oferă de obicei
dobânzi real pozitive.
. O
prevedere minimă, de bun simţ şi nu foarte împovărătoare, cum ar fi aceea a
regăsirii economiilor reale ale
participantului ar fi adus viitorului pensionar o minimă garanţie a conservării
economiilor sale prin sistemul pensiilor private. Lipsa aceasta mi se pare o hibă
esenţială a legii.
În concluzie, o menţiune corectă, cel
puţin în cazul ţărilor foste comuniste care încă se confruntă cu inflaţii
fluctuante şi au planuri de pensii cu contribuţii definite, ar fi aceea ca suma
acumulată în contul individual în timpul întregii vieţi active să fie cel puţin
egală cu suma depunerilor reale(ajustate cu inflaţia).Menţiunea este necesară
şi obligatorie având în vedere că valoarea contribuţiilor nu poate fi
modificată ad-hoc, în funcţie de starea economiei, acestea fiind corelate pe
termen lung cu contribuţiile din sistemul public.
2.Cuantumul pensiei
Acest
element depinde de eficienţa capitalizării economiilor pentru pensii. Esenţa
necesităţii introducerii reformei prin pilonul 2 rezidă în principal în
obţinerea unei pensii cât mai mari, în aşa fel încât pensiile cumulate din
pilonul 1 şi 2 să fie semnificativ mai mari decât pensia care s-ar fi obţinut
doar din pilonul 1. Cu cât pensia obţinută din pilonul 2 este mai mare, cu atât
putem spune că eforturile de reformare s-au justificat şi capitalizarea s-a
dovedit eficientă.
Două
sunt elementele care influenţează acest lucru: eficienţa investiţiilor şi
mărimea cheltuielilor de administrare reţinute din contribuţii/active. Dacă
eficienţa investiţională depinde în mare măsură de peisajul economiei
româneşti, adică titluri de stat cu maturizare pe termen lung, reduse şi o
piaţă de capital insuficient de profundă financiar, ceea ce afectează toţi
investitorii într-o măsură asemănătoare , mărimea cheltuielilor de administrare
este elementul care diferenţiază eficienţa diferitelor fonduri care pot deveni
competitive sau mai puţin competitive prin acest element.
Minimizarea costurilor de administrare
reprezintă un element de dimensionare a rentabilităţii, atât pentru
participanţi, cât şi pentru administratori .Evident, cele două tipuri de
interese sunt antagonice, dar opţiunea administratorului suferă constrângerea
mediului concurenţial.
Comisionul de
administrare poate fi sub forma unui procent din contribuţia individuală lunară
sau a unui procent anual din
activele conturilor individuale. Atât pentru participanţi, cât şi pentru
administratori poate fi avantajos ca tipul de comision adoptat să fie schimbat,
în funcţie de perioada timpurie sau de maturizare a fondului. Acest lucru nu
este însă posibil în cadrul unui angajament contractual cum este actul de
aderare a participantului la un fond. De aceea este important ca aceste
elemente să fie stabilite prin lege, cel puţin în perioada de început a
funcţionării, cu
Simulările Băncii Mondiale arată că dacă
procentul de contribuţie prelevat drept comision s-ar menţine egal pe perioada
unei cariere de 40 ani a lucrătorului, iar acesta şi-ar păstra salariul egal cu
salariul mediu pe economie, atunci comisionul total plătit reprezintă
echivalentul unui procent anual (1%) din activele proprii, plătit pe toată
perioada. Prevederile legii nr.204/2006 sunt destul de originale, permiţând
prelevarea unui comision mixt, atât de 2,5% din contribuţiile lunare cât şi a
unui comision anual de 0,6% din totalul activelor. Ţinând seama de concluzia
BănciiMondiale, rezultă că, comisionul prelevat prin lege reprezintă 1,6% din
activele anuale. Pe de o parte, acest comision este mai mare decât cele uzuale
şi pe de altă parte asigură administratorii fie pentru viscol, fie pentru
arşiţă, adică aceştia au de câştigat atât în perioada de început prin procent
din contribuţii lunare, cât şi mai ales în perioada de maturitate, prin
prelevarea unui procent din active numeroase. Pentru participanţi, aceştia sunt
dezavantajaţi dacă au salarii mari atât în perioada de început cât şi în cea de
final de capitalizare, în timp ce lucrătorii mai puţin calificaţi, sau femeile,
vor fi dezavantajaţi în special în perioada de dinaintea pensionării, când
procentul prelevat din venituri este
foarte mare în raport cu suma capitalizată.
Dezavantajaţi vor fi şi lucrătorii ce intră şi ies de
pe piaţa forţei de muncă pe perioade medii şi lungi, în special femeile, mai
ales, când contribuţiile lor se referă la ultimii ani înainte de pensionare.
Faptul că preţul comisioanelor
relative la venituri este mare pentru aceste grupuri, şi, în consecinţă, cuantumul
net al pensiilor respective este mai mic, reprezintă un motiv de îngrijorare în
privinţa bazelor echitabile ale acestui sistem obligatoriu.
Deşi
recunoaştem că cheltuielile de demarare a funcţionării fondurilor sunt mari,
acestea scad cu timpul, şi dubla prelevare, se transformă în timp în beneficii
mari ale administratorilor în detrimentul pensiilor.
În concluzie, modificarea
legii prin adoptarea unui singur tip de comision, din venituri sau din active,
ar fi binevenită, în beneficiul viitorilor pensionari, şi mai echitabil, prin
faptul că aceştia şi administratorii pierd sau câştigă şi unii şi ceilalţi în
diverse perioade de maturizare a fondului.
3. Pensia este un produs de
pensie sau de asigurări?
Pensia privată obţinută până în prezent, în
baza legii asigurărilor de viaţă, era un produs de asigurări, supus regulilor
actuariale şi determinat de riscurile personale (factori biometrici).
Conform
recomandărilor UE, pensia din pilonul 2 trebuie să fie un produs tip pensie,
adică un mijloc de protecţie socială care este în mod obligatoriu acordat
viager. Ea nu trebuie să fie dependentă de nici un fel de tabele biometrice.
Legea actuală nu face nici un
fel de vorbire asupra acordării pensiei pe toată durata vieţii, ceea ce este
vital de ştiut în mod clar la demararea sistemului privat de pensii
obligatorii.
4. Este pensia femeilor egală
cu cea a bărbaţilor ?
a. Vârsta necesară obţinerii unei
pensii din pilonul 2 este cea din sistemul public de pensii, adică cu 5 ani mai
mică decât cea a bărbaţilor. În sistemul public, diferenţa de pensie este în
mare măsură estompată prin obligativitatea îndeplinirii de stagii de cotizare
diferite de către femei şi bărbaţi, şi, dacă aceştia au avut la cariere
asemănătoare venituri asemănătoare, diferenţa de pensie este nesemnificativă.
În fondurile de pensii cu capitalizare, în conturile femeilor se va strange o
sumă mai mică decât în conturile bărbaţilor care lucrează şi cotizează cu 5 ani
mai mult, mai ales cu cât acest lucru se întâmplă cu capitalizări mai mari,
corespunzătoare unor venituri mari, de sfârşit de carieră. Cu alte cuvinte,
femeile la un stagiu de cotizare legal de cca 40 ani vor cumula o sumă cu
aproape 10% mai mică decât bărbaţii care cotizează 45 ani, în aceleasi condiţii
de salarizare.
b.
Cuantumul pensiei se obţine la un produs –pensie, aplicând un calcul
actuarial în care speranţa de viaţă la 60 ani se consideră aceeaşi atât la
bărbaţi cât şi la femei. Din acest punct de vedere, legea prezentă nu face nici un fel de vorbire, mai mult, defineşte
tabelele biometrice proprii asigurărilor de viaţă, favorizând ideea că femeile
şi bărbaţii vor avea un calcul bazat pe speranţă de viaţă diferită (mai mare la
femei). Dacă se va proceda în acest fel, pensia femeii va fi mai mică cu 11%
decât cea a bărbatului care a acumulat în contul individual aceeaşi sumă.
c.
Cumulând
cele două efecte, rezultă că în nebuloasa creată de lipsa de menţiune din text,
o femeie care contribuie la pilonul 2 timp de 40 ani va avea o pensie mai mică
cu 20% decât un bărbat care a contribuit 45 ani la acelaşi fond.
d.
La aceste
posibile efecte se adaugă cel al pensiei medii a femeilor obţinută din sistemul
public de pensii, mai mici cu până la 20%, datorită salariului mediu de carieră
al femeilor în medie cu 20-22% mai mic decât al bărbaţilor. La limită, este
deci posibil ca pensia globală din pilonul 1 şi 2, să fie cu 40% mai mică la
femei decât la bărbaţi.
Evident, rezultatul pentru
pensia femeilor din cei 2 piloni ar fi devastator de dezavantajos pentru femei,
dacă legiuitorul nu face menţiunea expresă în lege a ne discriminării de gen în
calculul pensiei şi dacă nu egalizează vârstele de pensionare necesare
obţinerii unei pensii din pilonul 2.
Poate în perspectiva
introducerii reformei pensiilor, se va putea dialoga în sfârşit şi pe tema
egalizării vârstelor de pensionare din sistemul public.
Smaranda Dobrescu
Publicat in Raporturi de munca, revista lunara publicata de Tribuna Economica in nr.8 (128) Anul XI, 2007
Publicat in Raporturi de munca, revista lunara publicata de Tribuna Economica in nr.8 (128) Anul XI, 2007
