27.6.19

Imperialismul Memoriei la stânga occidentala -- pe cazul lui Karnoouh

Incidentul născut de sențintele stupide dar autocrate aduse de simpaticul Claude Karnoouh la Atelier Grupul Prospectiv cere un epilog, personajul nefiind un simplu troll de duzina. 

1. Faptele. Altercații au fost provocate de dl. Karnooh, prin două sentințe, la fel de plate si lipsite de sens în sine, pe cât de violente în esență și arogante în formă. El ne spune două lucruri:
a) "Voi trebuia să lăsați Basarabia" -- și b) Voi trebuia sa faceți ca Mannerheim, care a refuzat să livreze evrei lui Hitler.

In mod evident nici una din aceste platitudini rostite cu alură dictatorială de către omul care știe către gloata care nu știe nu merită în fond discutate, căci bătaia este alta. Dar recunosc spășit că pe moment m-am înfuriat, adică am reacționat cum prevedea misionarul. Mai întâi la prostia aroganței: adică tu Flavius, și tu Smaranda, și tu Preda și tu Draghi, și toți care ne cunoaștem aici,  am greșit proști fiind și acum trebuia să suportăm corecția din aroganța stângii oarbe. Oare? Eu știu din copilărie că trecerea Nistrului a fost discutată inflăcărat, Maniu și majoritatea parlamentară s-au împotrivit -- deci a vorbi de ”voi” acolo unde țara era puternic divizată în jurul acestei teme, nu este doar aroganță este cumva și limitare intelectuală cam dogmatică. Și asta se poate trece cu vederea, dar ceea ce eu nu iert este rasismul rece: căci este imposibil ca acest rafinat martor al locurilor să fi zădărnicit prin România timp de 30 de ani și să nu fi înțeles motivul elementar, pe care în final l-a acceptat și Maniu, care făcea oprirea la Nistru, oricât de conformă era ea cu interesele principiale ale României, de neconceput. Nu atât faptul, evident și mult comentat, că având nemții în țară nu prea era de înțeles cum să li se spună ”Drum bun, noi ne-am îndeplinit țelurile, războiul vostru nu este al nostru” Desigur, Karnoouh, Voi nu, dar Noi da, toți știm că așa era! Dar unii, inconștienții sau mitomanii târzii, se opresc aici. Ce era evident, chiar admițând că s-ar fi putut ca România să iasă din război -- o aberație realistic vorbind, dar o admitem ca ipoteză. România avea cele mai mari rezerve de petrol, râvnite de Ruși și de Nemți. Cam cât iși închipuie dl Karnoouh că ar fi durat până ajungeau să lupte pe teritoriul țării noastre pentru petrolul nostru? O lună? Șase luni? Și ce devenea populația civilă când ar fi început războiul în țară? Se vede că dragostea lui Karnoouh pentru țăranul român se oprește la scenariile lui preferate. Când se ajunge la aceste scenarii, i se cam fâlfâie și îl sacrifică pe sărmanul țăran într-o veselie, de ce să trăiască țăranul român? Asta de fapt ne-a spus Karnoouh, aproape direct: Românii nu au dreptul să se apere, nu merită să trăiască, în război trebuie și merită sacrificați pentru cauza nobilă -- pe care uită să o numească, dar o știm! Această aroganță crudă și indiferentă m-a enervat, și personal nu o voi ierta. Ah, desigur, doar dacă ar exista o revenire, o realizare a afrontului adus -- credem în minuni dar nu trăim așteptând să se producă!

Să mai discutăm și idea cu Mannerheim? Desigur că pietatea te îndeamnă mai întâi la tăcere și reculegere, căci este vorba de vieți de oameni. Când este vorba de victime și crime cunoscute, dureroase -- românul nu este ipocrit precum unii care au rămas doar poleit de civilizați, prima sa reacție este umană, o pietate care este exact cea care îi lipsește unui Karnoouh când vorbește de țăranul român, când este bucovinean sau basarabean! Dar totuși, cum este cu logica asta șchioapă? Ne evocă o discuție fără amenințări sau excese, între Mannerheim și mustăcios, în favoarea a 2-3000 de evrei din Finlanda, discuție al cărei calm subliniază lipsa de prioritate a subiectului pentru dictator, dar el ne-o evocă ca pe un fel de culme a eroismului, desigur inaccesibil pentru niște 'voi', pe care se simte obligat să îi boscorodească, tot el. Și cu ce vrea el să compare această discuție la un pahar? Cu combinația aiuritoare de evenimente din România, cu 800000 de evrei? De la primirea a 100000 de evrei din Galiția fugiți la ocuparea Poloniei, și împotrivirea de facto -- și cu succes -- la planurile lui Himmler de a deporta evreii din Transilvania rămasă, de Sud, până la tristele și neiertabilele evenimente, de la abator, din Transnistria, furia deslănțuită și fără rațiune și măsură, contra multor evrei, după atacurile împotriva armatei în Basarabia, de către doar puțini dintre ei? Cu care exact dintre aceste evenimente vrea el să compare? Nu merită răspuns, căci cred că nici el nu se gândește la ce spune. Nu are noimă, nu are măsură, poți la fel de bine să îl întrebi ”De ce 'voi' nu ați făcut ca Danezii?” - o întrebare la fel de nimerită sau nenimerită.

Problema mea cu acest gen de întrebări este nesinceritatea -- căci doar lipsa de sinceritate poate să îl orbească față de caracterul deplasat, inconstistent și superficial al întrebării: Chiar așa, voi de ce nu ați făcut ca Danezii? Nu asta este însă important -- pe mine mai mult mă îngrijorează faptul că pentru evrei Franța de azi a atins un nivel de antisemitism care pe mulți îi pune pe drumuri iarăși. Și este un antisemitism clar de stânga. Cunoscând aceste lucruri, am dreptul să mă întreb: cum șade dl Karnoouh cu antisemitismul de stânga? Și oare în această indolentă instrumentalizare a trecutului altora, nu vedem o manifestare a unui ușor, dar foarte actual antisemitism voalat în stânga? Mă întreb!
Având în vedere că nici Românii nu au lăsat pe nemți să deporteze evrei,  'lecția' este chiar deplasată. Dacă empatia pentru victime evreiești era cu adevărat motivația dlui Karnoouh, atunci ar fi încercat măcar să fie cât de cât consistent în ce spune, să prezinte critici și sugestii aparent realiste. Nu a încercat, desigur, căci se vede ca scopul era umilirea romînilor, și nu elocvența sau consistența. Umilirea era un efect pe care îl credea scontat -- având în vedere probabil calitatea oamenilor cu care se înconjoară pentru ca să îi întrețină cultul personalității sale pe Dâmbovița. Sau mă rog, discutăm mai jos, probabil că mai există niște motive de altă natura, dincolo de persoana simpaticului heptagenar hexagonal, sau dl. 42. Dar acestea sunt și ele parte a situației.

Dacă astea au fost afronturile aduse tuturor Românilor de 42, modul în care a reacționat la provocarea la discuție a acestor acuze a fost al unui copil năbădăios prins la caise. O simulată ieșire sarcastică: în loc de orice discuție a numitelor afirmații cel puțin discutabile, el răspunde la invitația să își explice altercațiile, prin ”Ciao, mă bucur că te-am dezamăgit”. Se poate și așa, dar atunci răspund la nivelul la care a coborât omul ștacheta. Se vede că prea puțini i-au oferit ce merită, poate chiar ceea ce cere, în astfel de momente. Căci de surpriza își scoase masca: ”un pic de politețe burgheză țărănoiule ți-ar conveni să înveți. Cum se zice la țară pe care apreciez în România, du-te în p. ma-ti. Eu aparțin o familia de rezistenți, nu de pupincuriști ca matale ”.

Adică cel care a salutat uciderea clasei burgheziei, când un burghez îi răspunde la nivelul meritat și în afara protecției formale burgheze, devine nostalgic, foarte nostalgic: vrea politețe burgheză, reținând dreptul de a insulta pentru sine. Și se ascunde în spatele unei familii -- alt instinct burghez -- în loc să încerce să convingă prin propria integritate. Nu poți fi lezat, cel mult distrat, de atâta mojicie și contrast între integritatea visată, și realitatea persoanei, de îndată ce înregistrează o minimă rezistență! În mod evident omul acesta întâmpină prea puțină rezistență în viață.

Dar mai reiese un lucru: eu nu cred că este intelectual, nu cred că știe să discute. Este mai degrabă predicător pe alocuri, dictator alteori. Vorbește în sentințe și se sperie de propria umbră când sentința îi este pusă în discuție. Pusă în discuție, nimic mai mult -- ar avea șansa să convingă în discuție. Dar nu o folosește, ci se retrage cu ceea ce în mintea lui trebuie să treacă drept insultă finală. Pe acest fundal, eu am decis că trebuie lăsat să își distribuie marfa în continuare dacă dorește, acum că știe că s-a înconjurat de prea mulți lingăi care i-au cam perturbat imaginea despre Români. Deci ”je t'emmerde, Karnoouh, et te laisse dire ton amen”.

2. O distorsie cognitivă. Oare de ce repetă 42 niște lozinci plate, care nu rezistă nici unei discuții critice, oricât de superficiale -- dovada că a luat-o la sănătoasa pentru a evita discuția ? Dar mai ales, Karnoouh nefiind singur, ce înseamnă frecvența crescândă a acestor inepții? Înainte de a mă lansa în niște deducții logice din ceea ce poate vedea orcine, vreau să fac clar pentru toată lumea: nu știu, nu am alte surse și informații decât ceea ce vedem cu toții. Cine este 42 ? El vine în România de 30 de ani, combinația lui personală de sinceră afecțiune pentru frumosul civilizației sătești, cu o satisfacție a orgoliului și alte misii necunoscute, sunt treburile sale personale. Ce este însă cert și vizibil: el a venit mai puțin în România de dragul cunoașterii unui popor, deși este antropolog, ci a venit în primul rând să cunoască tagma tocmai a înrobitorilor comuniști ai acestui popor. Este sdruncinătoare asemănarea -- până la un punct avansat -- de mentalitate între el și tagma nomenclaturiștilor privilegiați și autodeclarați ”disidenți”. Și 42 și aceștia, când vorbesc de”Români” nu cunosc altceva decât tocmai categoria de ariviști români comuniști pe care chiar ei i-au creat. Că îl cheamă Patapievici sau Karnooh sau Baconski sau mai Pârțake, el mereu cu creația proprie -- sau mă rog, creația anturajului propriu de referință -- se răfuiește neîncetat, ca un fel de Pigmalion ... patibular, cum spune inteligența purtătorului de cuvânt.

Este un fenomen al cărui gravitate și profunzime ar trebui nu numai să ne supere, nici numai să ne înspăimânte ci să ne și puțin trezească: acești mutanți ai bisericii comuniste a puterii au o atât de puternică deformație cognitivă încât ei chiar nu știu că existăm, acea majoritate trăită de partea celor din temnițe și tăcere. Acea majoritate a cărei moarte fizică a decretat-o credința în care au crescut, pentru ei, se vede bine că sunt cumva invizibili. Pentru ei nu existăm, există doar ceea ce propaganda lor i-a învățat despre ”burghezi, dușmani de clasă și alte sperietori” -- este lucrul de care îmi dau seama din asemenea discuții, care arată clar că pentru unii oameni situația pare încremenită în anii '50, ei vorbesc, nimeni nu are voie să replice! 

După ce generația precedentă și-a propus să elimine fizic toate elitele potențiale ale țării -- care, fie și prin antagonism, le ofereau o orientare -- patibulații noștri între care prin oarecare mimetism se numără cumva și 42 -- s-au desvoltat având ca unică reprezentare a unei ”elite” românești (și nu numai) tocmai deșeurile sociale promovate programatic de înaintașii lor. Toată scârțiala lor infernal-moralizatoare este de fapt o luptă cu nedorința propriului rahat să devină bici, cu continua confruntare nu cu România, ci cu produsele cu care au vrut să înlocuiască elite cât de cât reale. Ei când urăsc România, urăsc de fapt nerealizarea visleor lor, urăsc progenitura omului nou pe care o au în față. Și lașitatea de a recunoaște că acele diformități urât descrise, în măsura în care există, au foarte puțin în comun cu continuitatea unui popor vechi, și totul cu oroarea însămânțată de ei.  Asta sunt ei.

Karnoouh a venit ca un fel de Ahile, îmbrăcat în pașaportul său francez, și a găsit ceva țărani -- atemporalul încântă pe drept cuvânt -- dar misia lui principală era să se confrunte și să discute cu tovărășii, ei erau reperul. Alți români pentru mintea lui inrolată nu prea existau, sau intrau în categorii etichetate. Nu a cunoscut, le minable. Și la fel ca și nomenclaturiștii protejați de rețeaua lor de nomenclatură, și acest Ahile s-a trezit erou când în 1982 a supărat pe Pigmalion, care l-a trimis la originile ... comode din Franța. Chiar crede că el, cel protejat de pașaport, a fost vertical, nu cei care trăiseră în închisori, sau la marginea represiei necontenite.

Cognitive distorsion. Îmi permit să întrerup puțin discuția cu o anecdotă pe care am avut bucuria să o aflu dela F. Dürenmatt într-o lungă seară de revelații personale în jurul temei comunismului occidental. Se face că în 1953, la Strassbourg a avut loc o conferință literară. Seara Sartre și cu Camus, Dürenmatt și cu Frisch au băut puțin împreună (în mod corect, burghez, cum ar spune simpaticul Karnoouh) și cei din urmă îl așteaptă în ascensor pe cel dintâi, care a dispărut pentru un moment. Când reapare, pornesc liftul, și teoreticianul stângii franceze scoate cu un gest teatral patru păhărele pline de un lichid străveziu, pe care le ținuse până atunci ascunse sub haină. ”Să cinstim împreună, vodcă pentru prietenii mei comuniști”. Discuția normală a avut loc, căci Dürenmatt și cu Frisch, talpă elvețiană, nu circulau în spații imaginare, deci împlinitul fiu de pastor întreabă ”dar de ce te ascunzi, le-ai cumpărat doar de la bar, nu este nimic nepermis, să bei vodcă?!” -- ”Cum, nu înțelegeți, semnificația simbolică, noi, comuniști, întâlniți aici blah blah?”. Eu cred că pe undeva și Karnoouh a mușcat din aceeași plantă otrăvită și nu mai vede bine în jur. Și doar argumentul Kantian îl poate readuce la a realiza ca Românii ar putea să existe, de vreme ce pot să îi trosnească o replică directă și pe merit, care în nici un caz nu poate fi confundată cu o lingușire. Deci la nivel personal, cam asta pare să fie situația: el și-a făcut curte între singurii români pe care îi poate percepe, și ăștia în mod evident l-au tolerat lingușitor. Nimic interesant.

În afara faptului, desigur, că în bun cunoscător al structurilor capitalismului prădalnic -- sau canibalic cum spune noul Gorbaciov numit John Perkins -- Karnoouh are dese ori intervenții foarte bine venite și articulate împotriva aplecaților sistemici din România. Intervenții pentru care întotdeauna l-am îndrăgit, și îl voi mai îndrăgi, indiferent de partea de limitări destul de grave pe care a revelat-o.

3. Semnificatia? Dincolo de personal însă, două lucruri sar în ochi. Primul este faptul că cele două diversiuni ale lui Karnoouh sunt nu numai la nivelul de primitivitate și lipsă de discernământ proprii mai degrabă războaielor de îndoctrinare în masă -- ele au caracterul straniu de a câștiga în frecvență în ultima vreme. Văd mai des chiar pseudo-români (sau români insămânțați cu dogme străine, ca să fiu explicit) care argumentează la modul ”Rușii ne-au ocupat în 1940 ca retaliere pentru faptul ca noi în 1941 aveam să acceptăm de nevoie pe nemți de aliați”. Desigur, ei omit datele ca să nu fie prea evidentă gogoașa, dar cam asta este logica. Și cu Karnoouh la fel - ”de ce nu v-ati oprit la Nistru?”, de parcă nimeni nu s-a gândit să o facă, doar el. Cât despre Mannerheim, este tot o găselniță recentă, nu știu ce filmuleț ieșit la iveală după 70 de ani, în care generalul taigalei îl liniștește pe mustăcit, că nu este cazul să deporteze pe cei cateva mii de evrei din Finlanda. Foarte frumos, o imagine cum ne-ar place să fi fost peste tot -- dar totuși: de ce il aduci ca exemplu Românilor mai degrabă decât francezilor sau mai știu eu cui? Știm cu toții că realitatea războiului a fost alta!

Ei, nu știu cui prodet această modă, dar modul de intervenție al lui 42 a fost cel al unui soldat de influență și nu de 'telectual cu caracter individual, ce își exprimă chiar o opinie proprie. Soldatul răspândește iarba rea și fuge -- face parte din joc, ca uneori iarba să fie desrădăcinată, alteori să prindă rădăcini nocive pentru obiectul incursiunii. De ce să mai discuți? De aceea a dat să fugă, dar l-a deranjat faptul că fuga a fost sancționată, și orgoliul personal l-a împins să mai dreagă ... cum ați văzut, nu se știe bine ce. Iar eu am ajuns la această concluzie destul de logică, doar după ce m-am enervat de parcă ar fi fost un partener real de discuție.

4. În loc de concluzie: La nivel personal, ramâne cum am spus. ”Karnoouh, moi je t'emmerde, tu peux dire amen”, nu văd motiv să îl îndepărtăm dintre noi, căci uneori spune lucruri foarte bune. La nivel de semnale, cred că este important deopotrivă să răspundem mai des când ni se dă un pumn in burtă, și anume în acelaș mod, singurul percepibil de unii oameni. Dar mai ales, să ne întrebăm puțin ”din ce hăuri scoate Karnoouh tocmai acum aceste platitudini dogmatice? Cine îl trimite și cu ce scop?” Desigur că altceva decât înjurături de bun soldat, nu cred că el va aduce, dar întrebarea trebuie pusă. Chiar așa, a câta oară mai vreți să rescrieți istoria și DE CE?

Pentru mine afronturile produse prin anatema ridicată din senin, și fără convingătoare autoritate morală sau intelectuală, au fost depășite - cine mai are îndoieli poate urmări firul dialogului nerealizat aici: 
http://pefacebook.blogspot.com/2019/06/sabloane-in-loc-de-istorie.html
 După o enervare de câteva ore am început să ințeleg că este altceva la mijloc, dialogul nici nu a avut loc, dar nici nu era intenționat să aibă loc. Nu a fost o expunere a unei idei, ci o distribuție de mine verbale, așteptând reacții care nu au venit. De aceea acest aspect mai parșiv și cam subversiv, de provocare pretinsă fără drept de apel mi se pare mai interesant de remarcat. Asupra acestui aspect am dorit să atrag atenția în primul rând. Aroganțe și provocări nu sunt primele și nu sunt ultimele ... dar ce rost au aceste provocări și noi tentative de rescriere a istoriei?

Preda Mihăilescu

Un comentariu:

Un inginer la pensie spunea...

Admirabil text, domnule profesor Mihailescu. De necrezut ca in secolul 21, cand suntem inconjurati de atatea cai spre istorie exista oameni cu opinii ca acelea despre care scrieti...

Considerand mai mult programul lui si al celor ca el observ ca MISIUNEA lor principala in Romania a fost sa ne faca de 2 bani. Pe un subiect minat, la care cei mai multi dintre noi venim cu mana goala. In alte cuvinte, dupa al doilea razboi, a face un individ/popor antisemit este una din caile sigure de a-l intimida. Mai ales cand cei care ar trebui sa dea replica la asa ceva in numele romanilor se intreaba cati ingeri incap pe gamalia unui ac.

Ca-l doare sau unde-l doare pe CK e un amanunt ce nu-mi pasa. Raspunsul dumneavoastra, as vrea sa cred, impreuna cu restul conversatiei, poate constituti un model de replica ce sa mai sparga inhibitia cu care tratam subiecte de acest gen.