Dezvaluirile editorialistului Adrian Zuckerman - Adrian Severin

"Cu alte cuvinte, din 1990 încoace, în vreme ce formal avea relații cu guvernele oficiale de stânga ale României, SUA a sprijinit dărâmarea acestora. Și astăzi se felicită pentru a fi făcut o treabă bună, care așteaptă doar desăvârșirea.

Cum au fost lichidați „baronii roșii” de treizeci de ani încoace? Dl ambasador ne oferă un indiciu clar: România a fost curățată de „baronii roșii” odată cu sau, mai bine zis, prin lupta dusă împotriva „moștenirii lor corupte”. Avem astfel confirmarea că eradicarea corupției nu a fost o țintă, ci un instrument pentru anihilarea unor persoane având o anumită identitate ideologică – respectiv cea de stânga, tradițional marcată prin culoarea roșie."

Iată replica mea la editorialul ambasadorului Adrian Zuckerman.

Textul meu a trezit deja, în ziarul Cotidianul, în care a apărut ieri, reacțiile “statului subteran”, a cărui disperare rezultă din aceea că a recurs la toată muniția din dotare, de la formula apei și presupusa mea relație de rudenie cu Silviu Brucan, până la filmul contrafăcut aflat la originea înscenării jurnalistico-judiciare finalizate cu două hotărâri judecătorești lovite de nulitate absolută. Evident nu argumentele sunt contestate, ci persoana care argumentează.


Mai bine s-ar ocupa să îi explice ambasadorului american că prin ceea ce face își decredibilizează guvernul, îi ostilizează pe români și subminează partenetiatul româno-american.

Dezvăluirile editorialistului Adrian Zuckerman

Fără îndoială că diplomația a devenit altceva decât ceea ce obișnuia să fie, iar dreptul internațional trebuie reinventat. O ultimă dovadă în acest sens ne-a oferit-o ambasadorul SUA în România, Excelența Sa Adrian Zuckerman. În loc să își exprime îngrijorările și îndemnurile în dialog direct cu Ministerul Afacerilor Externe al țării în care este acreditat, acesta o face printr-un editorial dat publicității pe pagina electronică a ambasadei. De asemenea, în loc să se refere la teme care privesc relațiile bilaterale româno-americane, domnia sa dă indicații statului român în legătură cu politica pe care trebuie să o ducă atât în raporturile cu un stat terț, cât și în privința celor de comerț internațional. Mai mult încă, spre a da șanse cât mai mari de punere în operă a directivelor sale, ambasadorul intervine în lupta politică internă din România, respectiv dintre partidele românești, distingând între cele „nocive”, ce trebuie excluse din jocul democratic, și cele „merituoase”, care trebuie să rămână la putere pentru totdeauna.




Nu știu cu ce a greșit MAE român de nu mai este socotit ca interlocutor legitim al ambasadei americane, așa cum o prevede Convenția de la Viena referitoare la relațiile diplomatice dintre state. Fapt este că numita ambasadă se vede obligată și se crede îndreptățită să abandoneze canalele diplomatice pentru a se adresa instituțiilor statului prin apeluri publice.






Nu știu nici ce speră ambasadorul procedând ca un fel de agent electoral care conferă alegerilor politice din România caracter geopolitic: cine votează PNL, votează cu SUA; cine votează PSD, votează cu China! (Deși Congresul PSD a cam rezolvat această problemă, făcând ca indiferent cu cine votăm, tot dl Zuckerman să câștige.)






Ceea ce este remarcabil este faptul că editorialul ambasadorului american ne oferă câteva informații de primă importanță. Mă voi referi doar la ele, fără a analiza descrierea făcută de acesta regimului politic chinez sau prognoza sa (cam îndoielnică) privind „avantajele economice” ale expulzării firmei Huawei de pe piața românească.




A LUCRAT AMERICA PENTRU DISTRUGEREA STÂNGII ROMÂNEȘTI?





Prima informație la care mă refer se găsește în următoarea frază: „Eforturile Președintelui Iohannis de a încheia munca începută acum 30 de ani și de a curăța România de ultimii baroni roșii și moștenirea lor coruptă sunt lăudabile.”






Prin urmare, avem de a face cu o muncă începută în 1990 și care este susținută de SUA. Se înțelege că susținerea nu este una de dată recentă, ci a fost continuă de-a lungul perioadei menționate. În toată această perioadă, în România au existat așa numiți „baroni roșii” care au tot fost lichidați, opera istorică respectivă apropiindu-se de sfârșit.






Cine au fost „baronii roșii”? Nu pot crede decât că au fost purtătorii „ciumei roșii”. (Doamne, cât de ciudat sună în gura unui evreu validarea unei lozinci naziste!) Cum asta este eticheta pusă de dreapta neo-fascistă principalului partid al stângii democrate, PSD, rezultă că la el face referire ambasadorul și lichidarea lui o dorește.






Din ultimii treizeci de ani, doar timp de vreo cincisprezece România a fost guvernată, însă, de forțe politice de stânga – în principal FDSN/PDSR/PSD, dar și PD. Este greu de crezut că „baronii roșii” care au format guvernele respective au muncit pentru „a curăța România” de ei înșiși. Și totuși, dl Zuckerman, care știe ce spune, vorbește de treizeci de ani. Cine a dus atunci această luptă vreme de trei decenii bătute pe muchie? Pe cine a „lăudat” SUA că lupta, pe când la guvernare erau numiții baroni? Evident, grupările de dreapta, dar nu numai ele.






Cu alte cuvinte, din 1990 încoace, în vreme ce formal avea relații cu guvernele oficiale de stânga ale României, SUA a sprijinit dărâmarea acestora. Și astăzi se felicită pentru a fi făcut o treabă bună, care așteaptă doar desăvârșirea.






Cum au fost lichidați „baronii roșii” de treizeci de ani încoace? Dl ambasador ne oferă un indiciu clar: România a fost curățată de „baronii roșii” odată cu sau, mai bine zis, prin lupta dusă împotriva „moștenirii lor corupte”. Avem astfel confirmarea că eradicarea corupției nu a fost o țintă, ci un instrument pentru anihilarea unor persoane având o anumită identitate ideologică – respectiv cea de stânga, tradițional marcată prin culoarea roșie.






Că încă de la începutul anilor 1990 un număr însemnat de juriști și de activiști civici români au fost instruiți în SUA asupra felului în care trebuie construit „statul de drept” în România, este deja cunoscut și recunoscut. Că rolul principal în transmiterea modalităților de abordare a „curățeniei” l-a avut FBI, care a continuat apoi să acorde „asistență de specialitate” nemijlocit prin oamenii săi trimiși în România, este, de asemenea, știut. Fostul ambasador american, Hans Klemm, a recunoscut-o public, în repetate rânduri. În anul 2019, ministrul justiției, Ana Birchall, o adevărată „iapă troiană” strecurată, la insistențele ambasadorului SUA la UE, Gordon Sondland, în „citadela roșie” a Guvernului Dăncilă, urma să plece la Washington pentru a primi o „foaie de parcurs” privind întărirea luptei împotriva „baronilor corupți”, desigur „roșii”. Căci a fi „roșu” înseamnă a fi „corupt” și a fi „corupt” înseamnă a fi „roșu”. Nu-i așa?!






Ceea ce ne mai comunică ambasadorul Zuckerman este că lupta împotriva „baronilor roșii” uniți cu „moștenirea coruptă” nu viza nici victoria asupra lor într-un concurs politic loial și nici readucerea lor în slujba cetății după eventuala trecere printr-un proces de recuperare / reeducare, ci aneantizarea lor, distrugerea lor totală, eliminarea lor definitivă, lichidarea lor irevocabilă, ca adevărate elemente antisistem. De aceea se și recomandă curățirea imediată a ultimelor lor urme. Ce poți spune? Un frumos exemplu de democrație pluralistă oferită de țara care cândva se mândrea cu bipartizanatul său și clama rolul de lider al lumii libere și democrate.






Însumând, rezultă că imediat după încetarea Războiului Rece și retragerea Rusiei sovietice din Europa Centrală și de Est, SUA, încălcând normele de drept internațional, a intervenit în România pentru a lichida liderii politici de stânga. Lichidare nu în sensul morții biologice (deși moartea fizică a unora a fost accelerată ca urmare a tratamentului aplicat), ci în cel al morții civile. Și în rândul acestor lideri trebuie să îi includem – atât timp cât în România dimensiunea socială a politicului s-a unit cu cea națională, ducând nu numai la confuzia forțată între „roșu” și „corupt”, ci și la cea între „roșu” și „patriot”, respectiv între „patriot” și „corupt” – și pe membrii altor partide decât cele declarate de stânga (precum PNȚCD) care au promovat atitudini suveraniste. Este pentru prima oară când un reprezentant oficial al SUA recunoaște acest lucru.






După toate criteriile și teoriile relațiilor internaționale, asemenea acțiuni sunt inamicale și ilegitime. Or, se sperie gândul că acesta a fost comportamentul față de România al unui stat pe care ni l-am dorit amic, căruia i-am fost loiali și în care am avut toată încrederea. Din această perspectivă, editorialul lui Adrian Zuckerman, având credibilitatea unui text scris de cel mai înalt reprezentant oficial al SUA în România, dă o cumplită lovitură la chiar rădăcina parteneriatului strategic româno-american. Deși îmi vine greu, prefer să cred că ambasadorul, mânat de cine știe ce interese obscure (cel mai probabil comerciale), a mințit.




REVENIM LA IDEOLOGIZAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE?




O a doua informație importantă oferită de ambasadorul Zuckerman este sintetizată în următorul text: „Mașina de propaganda comunistă chineză a făcut eforturi mari asupra României și a susținut că Huawei este prinsă în ”războiul comercial” dintre Statele Unite și China. Nu este. Statele Unite nu încearcă să conducă decizia spre o firmă sau alta. Statele Unite nu vor avea însă încredere într-un aparat străin agresiv, care să supravegheze fiecare aspect al vieții noastre.”






Așadar, problema nu este comercială, ci politică. Mai mult decât atât, problema politică izvorăște din ideologie, iar nu din geografie. O afirmă clar ambasadorul Zuckerman care ne îndeamnă „să întâmpinăm revoluția 5G, nu Revoluția culturală”. Cu alte cuvinte, furnizată de firmele chineze, tehnologia 5G este purtătoarea unei „revoluții culturale” care perpetuează, nu doar prin nume, maoismul; evident în forma corporatistă a acestuia, folosită de actualul regim comunist de la Beijing ca instrument al expansiunii la scară mondială. Nu tehnologia îl îngrijorează pe editorialist, ci furnizorul ei. Soluția ar fi, deci, schimbarea / evitarea furnizorului (chinez).






Dacă este așa, editorialistul diplomatic ne spune că SUA, stat în numele căruia vorbește, are în vedere reideologizarea relațiilor internaționale, așa cum era pe vremea Războiului Rece. Pentru cei mai vârstnici dintre cititori ideea trezește zâmbetul. În anii 1980, SUA pleda pentru dezideologizarea relațiilor internaționale, cu scopul de a submina astfel puterea sistemului mondial comunist. Evident, URSS era cea care se opunea unui asemenea demers. Astăzi URSS nu mai există, iar SUA, superputerea supraviețuitoare a ordinii mondiale bipolare, arătând semnele senilității, pledează în favoarea ideologizării, cu speranța ca astfel să frâneze ascensiunea Chinei; care, comunistă potrivit numelui, respinge un atare demers exact așa cum o făceau americanii pe vremea lui Brejnev, dar și a lui Mao și a „revoluției culturale” chineze.






Dincolo de zâmbet, observația serioasă privește faptul că România nu este interesată în reluarea Războiului Rece. Mai ales dacă asta ne întoarce chiar la situația de dinaintea Actului Final de la Helsinki, din 1975, care a dezideologizat cel puțin relațiile comerciale (coșul doi). Desigur, China nu este semnatară a documentului convenit în capitala Finlandei, dar spiritul acestuia a dominat „destinderea” la nivel mondial, permițând, până la urmă, chiar dacă pentru o scurtă vreme, victoria democrației și a drepturilor omului (coșul trei), nu numai în emisfera nordică, ci la scară globală. Românii au câștigat din „destindere”; ei au totul de pierdut prin revenirea la „încordarea” subsecventă împărțirii lumii pe criterii ideologice.






Mărturisirea dlui Zuckerman mai pune în lumină și un alt aspect esențial. Tehnologia 5G, digitalizarea în general, noua revoluție tehnologică, în afara căreia nimeni nu are cum rămâne, poate fi folosită pentru controlul politic al celor care o achiziționează, de către cei care o furnizează. Cumpărătorul intră astfel într-o relație de dependență față de cel de la care obține tehnologia.






Prin urmare, dacă România, în loc să cumpere de la chinezi, cumpără de la americani, devine dependentă de SUA. Editorialistul ne atrage atenția că singura noastră libertate ar fi aceea de a ne alege stăpânul. Or, mulțumind pentru avertisment, răspunsul nostru ar trebui să fie că nu suntem interesați de dominație străină, indiferent de unde vine aceasta, și că, deși ne dorim sincer parteneriatul / alianța cu SUA, nu vrem să avem SUA de stăpân, chiar dacă împărtășim aceleași valori.






Teoria neo-conservatoare pleacă de la premisa că valorile aflate la baza organizării interne a unui stat îi circumscriu și comportamentul în relațiile externe. Este ceva adevăr în asta. Teoria realismului politic spune, însă, că, indiferent de organizarea internă, orice stat va acționa, înainte de orice, pentru a-și spori puterea față de celelalte state. Ultimele două decenii ne-au adus numeroase și dureroase dovezi că în concursul dintre cele două teorii, în practică, cea din urmă are întâietate. Teza caracterului unic și universal al sistemului de valori a fost adesea folosită de statele care și-au putut-o permite, pentru schimbarea regimurilor politice din statele-țintă, fără ca aceasta să ducă la îmbunătățirea situației populației locale, ci la creșterea profitului corporațiilor producătoare de armament, energie, medicamente, tehnologie de vârf etc. și, desigur, la menținerea unei ordini globale favorabile acestora.






Istoria ne-a mai arătat că statele își modifică în timp setul de valori care le-a calibrat regimul politic și sistemul de guvernare. China lui Deng și SUA lui Trump (la concurs cu SUA „statului subteran”) sunt exemple revelatorii în această privință. Cum să ne dotăm, atunci, cu infrastructuri de comunicații sensibile în funcție de valorile statului unde furnizorul își are sediul, când acel sistem se poate schimba ulterior, inclusiv prin deplasarea sediului într-un alt stat?!




Președintele Trump a ales libertatea” – ne-o spune Adrian Zuckerman. Ceea ce implică, pe de o parte, că, sub președinția lui Donald Trump, SUA ar dori ca și partenerii săi să fie liberi (fapt care, dacă ne ghidăm după comportamentul ambasadorilor americani, nu este tocmai evident), dar, pe de altă parte, că înainte libertatea nu a fost valoarea aleasă de administrațiile americane nici în raporturile cu cetățenii proprii, nici în cele cu străinătatea. Ce ne facem dacă ne trezim în viitor cu administrații americane mai puțin atașate de libertate? Lucru valabil și în cazul altor state de la firmele cărora am achiziționa fructele revoluției tehnologice.




Devoalând asemenea aspecte, dl Zuckerman ne convinge că, în realitate, nu are nici o importanță de la cine obținem tehnologia, abuzurile cu caracter politic eventual comise de furnizor, în indiferent ce scopuri străine de interesele beneficiarului, putând fi evitate, în primul rând, prin garanțiile juridice incluse în contractele de achiziție, în al doilea rând, prin măsurile de siguranță cu caracter tehnologic procurate ca accesoriu al tehnologiei de bază și, în al treilea rând, prin acorduri internaționale facilitate de un mediu global dezideologizat, în care destinderea ia locul încordării.


SE RENUNȚĂ LA LIBERTATEA CONCURENȚEI?


O atare concluzie rămâne valabilă chiar dacă, printr-un exces menit a acoperi obiectivele comerciale ale încercării sale editoriale, Adrian Zuckerman ne atrage atenția că nici ipoteza concurenței comerciale dintre SUA și China, pe care cea dintâi încearcă să o tranșeze cu arme politice, nu are cum fi exclusă. Astfel, enumerând firmele care ar putea lua cu succes locul Huawei în România, ambasadorul SUA omite să le menționeze tocmai pe cele americane (respectiv, pe CISCO, de care se pare că are legate multe interese, inclusiv personale).



O asemenea amnezie a intereselor comerciale americane este mult prea ostentativă ca să fie și autentică. Tocmai apelând la asemenea trucuri, predate în primele luni ale cursurilor de dezinformare, în încercarea de a ne face să credem că banii sunt ultimul lucru care îi interesează pe americani, editorialistul ne îndreaptă atenția, cu involuntară subtilitate, asupra împrejurării că aceștia sunt chiar obiectul interesului lor prim. (Cum să eviți o asemenea concluzie se învață în etapele mai târzii ale cursurilor amintite. Redactorii de texte ai ambasadei ori au lipsit la acele lecții ori trebuie trimiși la reciclare.)



Aceasta fiind situația, nu putem decât înțelege că, spre binele nostru, inclusiv pentru securitatea noastră cibernetică, avem nevoie de creșterea concurenței ofertanților străini pe piața românească, iar nu reducerea acesteia și limitarea libertății ei. Susținerea liberei concurențe în relațiile internaționale și teoretizarea avantajelor acesteia pentru dezvoltarea tuturor, au fost printre primele lecții ale globalizării pe care o Americă în ascensiune le-a dat lumii întregi. Acum ambasadorul SUA pledează pentru distorsionarea concurenței. Să fie oare pentru că America a ajuns o putere decadentă?




Pentru toate aceste dezvăluiri nu putem fi decât recunoscători ambasadorului Adrian Zuckerman, a cărui carieră de editorialist se arată a fi promițătoare. Cu o asemenea convingere, mă gândesc a-i sugera trei teme pentru viitoarele editoriale: a) despre ridicarea obligativității vizelor de călătorie în SUA pentru români; b) despre fondurile, creditele și garanțiile de stat americane oferite ca stimulent pentru companiile americane care vor să investească în România; c) despre legarea cheltuielilor pentru înarmarea României, ca membru al NATO (celebrul 2%), de veniturile bugetare obținute de statul român din redevențele și impozitele plătite de corporațiile americane care realizează profituri în România. Sunt convins că aceste editoriale ne vor fi noi surse de neprețuită inspirație.




Pentru coerenta deplina se poate citi impreuna cu articolul de mai jos :
http://blog.prospectiv.org/2014/05/valoarea-strategica-coruptiei-in.html

Idei despre posibila ordine mondiala si pozitia Romaniei: Adrian Severin

1)  Coaliția mondială antichineză între realitate și autoamăgire

Istoria ne spune că rețeta cea mai sigură a ieșirii din crizele sistemice este războiul. Tot ea ne arată că atunci când o nouă putere regională sau globală se ridică și își reclamă locul la masa protagoniștilor ordinii mondiale, prima reacție a mesenilor este să se coalizeze împotriva ei, chiar și cu riscul epuizării rolului lor istoric, iar nu să revizuiască distribuția bucatelor. Astăzi este pandemia Covid 19, care ascunde vederii, de fapt, o veche criză a democrației și una mai recentă a economiei consumeriste, și avem China.


CHINA ÎMPOTRIVA TUTUROR?

Cu puțin timp în urmă armata chineză a atacat, din senin, pe un front aflat de decenii în dispută la granița cu India, ceea ce a dus și la moartea câtorva militari indieni. De ce a făcut-o (căci nu au fost ocupate teritorii)? De ce tocmai acum, când nervii sunt întinși pretutindeni și asta riscă să genereze reacții extreme? De ce împotriva Indiei (pe când avea dispute berechet cu Taiwanul, în Hong Kong și în Marea Chinei de Sud), a doua cea mai populată țară a lumii, aflată azi sub conducerea lui Narendra Modi, premier deloc timid, de un naționalism radical?

La o primă analiză aceste gesturi nu au sens, mai ales venind din partea unei națiuni care dispune de o geografie aptă a-i oferi frontiere sigure, este cunoscută pentru tradițiile sale neexpansioniste și are o cultură caracterizată de respectul cumpătării și armoniei.

Este o tendință omenească aceea de a-l evalua pe altul transpunând asupra lui modul tău de a gândi; ghicești ce este în mintea lui punând acolo ceea ce este în mintea ta. În acest sens, analiștii occidentali, crescuți în societăți cu instincte expansioniste și mentalități imperiale, nu pot concepe puterea, în speță puterea Chinei, decât ca alimentând agresivitatea în relațiile externe și ca socotind dreptul forței a fi, nu numai legitim, ci și obligatoriu de afirmat cu orice prilej pentru a descuraja concurența. Prin urmare, creșterea formidabilă în putere a națiunii chineze ar transforma-o inconturnabil dintr-o entitate pașnică într-una războinică. Aceasta întrucât încrederea în sine ar înseamna agresivitate și nu s-ar putea exprima decât prin agresivitate. Imperii pașnice nu există.

Dintr-o asemenea perspectivă, de îndată ce a depășit un anumit plafon al puterii – economică, militară, culturală, politică etc. – China ar fi obligată să își extindă influența prin forță și să își confirme prin agresivitate statutul, ceea ce o face un pericol la adresa securității mondiale și legitimează acțiunile de îngrădire a expansiunii ei și de diminuare a puterii ei.

Asemenea abordări teoretice, de îndată ce fundamentează politicile concurenților Chinei, riscă tocmai să provoace atitudinea pe care pretind a o fi descoperit. Într-adevăr, atunci când o putere cu valențe imperiale este obligată să evolueze într-un mediu ostil, ea devine naționalistă; iar o mare putere naționalistă devine expansionistă, sub cuvânt că expansiunea are dublul merit de a-i consolida securitatea (inclusiv asigurându-i renta imperială) și a civiliza lumea (prin universalism cultural). De aceea trebuie să avertizăm mereu că dacă va fi obligată să se ridice împotriva Occidentului euro-atlantic, în loc să o facă alături de el și în sinergie cu el, China își va schimba comportamentul geopolitic și modelul cultural tradiționale, devenind naționalistă și expansionistă, după chipul și asemănarea oponenților săi.

Nu poți presupune la infinit că Beijingul gândește ca Washingtonul sau Berlinul, și să te comporți față de el luând aceste ipoteze drept dovedite, fără a risca să te confrunți, în cele din urmă, cu chinezii promovând politica brevetată de americani. Pe termen lung aceasta ar fi, probabil, în detrimentul Chinei, dar „pe termen lung toți vom fi morți” (vorba lui J.M. Keynes).


SUA ÎMPOTRIVA CHINEI?

Dacă atacând India, China a vrut să provoace (sau să testeze) America după logica atlanticistă, momentul este bine ales. SUA este în plină revoluție, divizată cum nu a mai fost de la războiul de secesiune, terorizată cum nu a mai fost de la maccarthism, traumatizată cum nu a mai fost de la războiul din Vietnam, incoerentă cum nu a mai fost de la afacerea Watergate și însingurată cum nu a mai fost de la criza rachetelor cubaneze. Chiar dacă mai avea nevoie de vreun deceniu de creștere liniștită, Beijingul nu poate rata ocazia unei „lovituri preventive” care să demonstreze lumii că „jandarmul mondial” s-a pensionat și că o altă ordine mondială trebuie luată în considerare.

Puterile euro-atlantice au, însă, două specialități: exportă crizele interne, transformându-le în războaie externe; își poartă luptele cu rivalii prin interpuși. Iată de ce Casa Albă poate răspunde atât loviturii chineze cât și contestării globalisto-fasciste interne scoțând la înaintare, sub steag american, aliații mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici din regiunea indo-pacifică: Japonia, Coreea de Sud, India, Taiwanul, poate și Filipinele, dar și Vietnamul și Hong-Kong, și chiar îndepărtata Australie.

Fitilul indian este ușor de aprins. De asemenea, cel taiwanez. Aparent nici în Hong Kong nu ar fi greu de operat, iar acolo casa deja arde (ceea ce ar putea împinge, însă, din prea marele elan și prea marea încredere în sine a „piromanilor globali”, pe „pompierii” Beijingului să intervină atât de energic încât să stingă nu doar focul local, ci și orice posibilitate de „sprijin” extern pentru formula „statului unic cu două sisteme”.)

Ulii geopoliticii americane deja jubilează. Președintele Xi, susțin ei, prin contaminarea comportamentului său extern cu virusul autoritarismului său intern, a reușit ceea ce Președintele Trump nu obținut prin campania de tragere la răspundere a Chinei pentru presupusa declanșare a pandemiei Covid 19: să unească toată lumea împotriva Chinei. Așa să fie oare?

Ceea ce America riscă să nu observe este împrejurarea că statele din vecinătatea Chinei nu își doresc să intre sau să rămână sub comandă americană, ci să își poată negocia liber de presiunile americane raporturile cu superputerea asiatică, ghidate de interesele lor și doar beneficiind de sprijin moral-politic și o eventuală plasă de siguranță economică americană. Poate cu excepția Japoniei, toți ceilalți știu că abandonarea patronajului american și o prezență americană mai discretă în Pacificul de vest ar permite, ca urmare a relaxării pe plan securitar a Chinei, o relaxare generală a raporturilor lor cu China și realizarea unei ordini asiatice în care și aspirațiile lor să își găsească șanse de realizare.

Din păcate, SUA nu știe să facă o asemenea politică. Ea știe doar să pună interesele aliaților la remorca intereselor sale, dar nu și să își lase aliații liberi în a-și promova interesele, dându-le o mână de ajutor atunci când este cazul. Iată de ce, presupusa coaliție antichineză coagulată de sfidarea Beijingului, se va risipi de îndată ce degetul unchiului Sam le va ordona membrilor ei calea de urmat. Și așa superputerea decadentă americană se va regăsi singură față în față cu superputerea emergentă chineză, într-o partidă decisivă care va inaugura secolul Asiei.


TOȚI ÎMPOTRIVA CHINEI?

Ca răspuns la atacul chinez de la frontiera indiană, mai multe puteri s-au grăbit să ajute guvernul Modi, cum altfel decât vânzându-i armament de ultimă generație. Franța și Germania, Israelul și SUA, dar și Rusia au oferit tot ceea ce aveau mai bun în cămară. O altă coaliție împotriva Chinei, de astă dată, la scară globală, s-a conturat la orizont. Încurajată de această splendidă solidaritate internațională, India a mobilizat trupe în număr semnificativ pe frontul chinezesc. Lupte nu se mai dau, dar experții occidentali anticipează că, în cazul în care conflictul s-ar reîncălzi, armata indiană ar fi mai bine înarmată decât cea chineză. Rămâne de văzut dacă și mai disciplinată, mai hotărâtă în luptă, și mai ales, mai bine pregătită spre a folosi tehnica super-sofisticată din dotare.

Trebuie admis că în condițiile opririi economiei din cauza pandemiei Covid 19 și în așteptarea crizei economice grave care îi va urma, vânzările masive de arme sunt pentru fabricanții acestora și statele exportatoare o adevărată pomană cerească. O pomană atât de mare încât te întrebi dacă nu cumva China a acționat în înțelegere cu furnizorii respectivi sau clienții lor (căci protectori sunt mai greu de numit) politici. Ori poate că, restartându-și economia la nivel național, s-a gândit că nu poate realiza o creștere rezonabilă fără ca și piețele euro-atlantice să redevină active. Și ce le-ar putea ajuta mai bine să își regăsească suflul decât vânzarea de arme unei țări dispunând de resurse de plată impresionante, precum cea care acoperă subcontinentul indian, vânzare garantată de disciplina de fier a premierului Modi?!

O asemenea conivență, cel puțin parțială, ne este sugerată de prezența Rusiei, oficial aliata Chinei, printre „prietenii păcii” prin înarmarea Indiei; și Beijingul nu a dat nici un semn de nervozitate legat de aceasta. Fără îndoială, în afara excelentei oportunități (oferită de atacul chinez de la granița indiană) de a face o afacere bănoasă, Moscova a văzut în această tranzacție și șansa de a nu lăsa SUA să i substituie în relația cu India, omorând parteneriatul strategic ruso-indian. Prezența ei în zonă, nu face decât să sporească independența guvernului de la New Delhi în raport cu administrația Trump și să modereze influența acesteia în Oceanul Indian. Astfel, există perspectiva ca la nunta indiană, Donald Trump să plătească orchestra, dar Vladimir Putin să comande muzica; iar înăsprirea concurenței ruso-americane pe piața Indiei nu poate decât să bucure China.

Orice ar fi, creșterea puterii militare a Indiei indispune în cel mai înalt grad și alertează Pakistanul. Acesta, va avea, deci, toate motivele să facă pârtie pentru noul „drum al mătăsii” prin care strategii chinezi intenționează să creeze o nouă ordine globală, păzită nu de rachete, tancuri și portavioane, ci de interesele economice ale statelor interconectate printr-o uriașă rețea de comunicații. Pe acest drum se va putea deplasa și armamentul chinez necesar reechilibrării raporturilor de forță între Pakistan și India. Or, pierderea influenței asupra Pakistanului, odată cu crearea unui bloc islamic pakistanezo-afgano-iranian în inima Asiei (cu Iranul China a încheiat un parteneriat strategic încă în 2016 și pe baza acestuia, în chiar ultimele zile, s-a semnat un acord privind dezvoltarea unor uriașe proiecte de investiții în energie și infrastructură), ar fi un dezastru geopolitic pentru America. Cu atât mai mult cu cât aceasta coincide și cu defecțiunea tot mai evidentă a Turciei și compromiterea flancului sud-estic al NATO.

Până una alta, Liga Arabă, printre membrii căreia se găsesc unii dintre cei mai mari exportatori de petrol din lume, a declarat că nu acceptă să respecte interdicțiile impuse de SUA cu privire la comerțul cu China. Așteptându-se la o asemenea sfidare din partea aliaților europeni, dar nu și din partea partenerilor arabi, Washingtonul a anunțat (spre indignarea Germaniei & Co.) că va aplica sancțiuni companiilor europene care vor încălca embargoul american, fără a spune nimic despre ce se va întâmpla în cazuri similare cu companiile arabe.

Potrivit logicii americane, în cazul de față, fie SUA extinde aria geografică a sancțiunilor, dar atunci ea, iar nu China, ajunge sub embargou, fiind susceptibilă să piardă războiul comercial pe care l-a început, fie face mutră bună la întâmplare rea și ignoră sfidarea arabă, dar asta cu riscul de a încuraja rebeliunea antiamericană a aliaților vest-europeni.

Motivele pentru care Liga arabă a trecut de partea Chinei în disputa cu SUA sunt pilduitoare pentru alți parteneri strategici ai SUA. Acestea sunt în principal două: China oferă cooperare economică fără condiții politice; China susține status-quo-ul geopolitic în Orientul Mijlociu, ceea ce pentru arabi înseamnă securitate, în timp ce capriciile americane, cu intervenții militare spectaculoase, adesea realizate sub fâlfâirea ipocrită a drapelului drepturilor omului, pictat în culori străine culturii locale, urmate de retrageri oportuniste care lasă în urmă haosul, le pun viața sub semnul impredictibilității. Neoconservatorismului îi face locul tot mai mult realismul.


ȘI ÎN TIMPUL ĂSTA ROMÂNIA... ÎMPACHETEAZĂ CIOCOLATĂ

Toate evoluțiile arătate pun în discuție sistemul de securitate al României. Ea are relații parteneriale strategice cu SUA și Turcia, relații reci cu Rusia și interese strategice tradiționale într-o relație de cooperare stabilă și multidimensională cu China. Desigur, este și membru de rang inferior (sic!) al unei federații europene (UE) în degringoladă, care își caută identitatea pierdută.

O asemenea ecuație devine tot mai greu de rezolvat. Bucureștiul, însă, s-a decis să o simplifice prin eliminarea voluntaristă a variabilelor pe care nu este în stare să le evalueze și ignorarea vectorilor de interese și putere ce se intersectează pe malurile Dâmboviței, cu păstrarea unuia singur – cel euro-atlantic; și acela fracturat. România a împietrit în neoconservatorism și neoliberalism exact atunci când părintele acestora, America, este pe cale a le abandona sau, cel puțin, a început să se îndoiască de ele. Aflăm în această politică externă și în această defazare istorică ceva din fatalismul mioritic, combinat cu șmecheria păguboasă a lui Păcală.

Izolată într-o bulă covidistă și gata să lucreze, în folosul proprie-i salvări, pentru transformarea României dintr-o simplă colonie euro-atlantică într-o colonie penitenciară globalistă, clasa politică românească nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să adopte o strategice de apărare în care Rusia este identificată ca principală amenințare la adresa securității sale. Aceasta fără a se fi oferit vreun argument care să demonstreze pericolul rusesc pentru România.

Se poate răspunde că Rusia este cea care „a început”, anunțând că include România ca țintă în caz de conflict, dar asta nu era în considerarea rolului geopolitic propriu acesteia, ci pe baza constatării că devenise teren de confruntare cu SUA sau un fel de „săgeată americană”.

Într-adevăr, Rusia este un rival al SUA și reciproc, dar România nu este SUA. Ea face doar eroarea de a crede că a fi fidel alianței cu America înseamnă să fii mai american decât americanii și să te îndrepți împotriva Rusiei ori de câte ori se ivește ocazia să stai tăcut în banca ta.

Și chiar de ar fi așa, și Rusia ar amenința România, neutralizarea pericolului nu se obține doar chemând trupe americane să staționeze în spațiul carpato-pontic, ci impune, ca și pe timpul URSS, o relație de cooperare strategică cu China, indiferent dacă între Beijing și Moscova sau între Beijing și Washington sau între Beijing și Berlin/Paris relațiile sunt cordiale sau tensionate. Asta nu are de a face nimic cu ideologia, ci cu geografia și cu raporturile de putere. Adică, până la urmă, cu instinctul de conservare și cu bunul simț.

China este prea mare pentru a putea fi încercuită; prea puternică pentru a fi ignorată; prea diferită pentru a fi aliniată. Ca și Rusia. Istoria consemnează că toate încercările de a impune blocade internaționale pentru a opri ascensiunea unor asemenea actori regionali sau globali au eșuat.

România trebuie să țină cont de lecțiile istoriei atunci când își concepe politica de alianțe și comportamentul în cadrul acestora. Alianțele sunt clădite pentru a spori securitatea tuturor aliaților, iar nu pentru a le permite unora dintre ei să își exporte crizele interne implicându-i pe ceilalți în confruntări externe animate de cauze care nu sunt ale lor.

2)  Predictibilitatea impredictibilului Donald Trump

Pe când lumea se aștepta la escaladarea unui conflict militar americano-iranian, ca urmare a asasinării generalului Soleimani, Președintele SUA surprinde prin încheierea tratatului comercial americano-chinez, punând astfel capăt războiului comercial dintre America și China, ori cel puțin întrerupându-l. Dincolo de opoziția democrată, care nu poate face altceva decât să critice orice acțiune a Casei Albe, restul omenirii pare iritat: „Poftim! La ce ne gândeam noi și ce face el! Hotărât lucru, Donald Trump nu are predictibilitatea distinsă a unui veritabil președinte de mare putere!"

PILONII LUMII CONSTRUITE DE AMERICA

Așa să fie oare? Nu cumva defectuoase sunt așteptările unei lumi care refuză să priceapă că ordinea cu care este obișnuită și-a atins limitele istorice? Dacă predictibilitatea se definește ca tot ceea ce ne confirmă prejudecățile, Donald Trump este într-adevăr, impredictibil. Dacă ea este tot ceea ce se înscrie în logica unui timp al schimbării, atunci Donald Trump este predictibil.

El este predictibil ca Președinte care, înțelegând sau neînțelegând acest lucru, este destinat să închidă o epocă; epoca „ordinii mondiale americane". Adică să renunțe la pretenția SUA de a modela omenirea după chipul și asemănarea sa. Asemenea lui Romulus cel Mare, ultimul împărat al Romei, din piesa lui Dürrenmatt, el înțelege că statutul de superputere globală al imperiului și-a epuizat resursele de supraviețuire și este condamnat de destin, prin urmare fiind absurd să cheltuiești energii imense într-o rezistență inutilă. Pentru a salva „măreția Americii" Trump renunță la „măreția ordinii mondiale americane". Cine înțelege asta îi poate anticipa toți pașii.

Să recapitulăm. Care au fost (încă mai sunt) pilonii sau ideile centrale ale lumii construite de America?

În primul rând, pacea... armată. Războiul este oficial interzis. (Nu în sens juridic, căci în dreptul internațional războiul nu a fost scos în afara legii, ci în sens politic, în exercitarea puterii „jandarmului global".) Dacă cineva îl pornește, puterea americană intervine „legitim" ca să îl oprească. Pacea, fie ea și impusă cu sabia, a fost considerată ca premisă a fericirii și garanție a dezvoltării. De aceea pământul a fost împânzit cu baze militare americane. Rușii, de pildă, nu și-au propus același lucru și de aceea numărul bazelor lor este cu mult mai mic.

În al doilea rând, libertatea comerțului. Puternica economie americană nu avea nevoie de colonii și de protecționism, ci de liberă concurență. De acea a fost desființată ordinea colonială. De aceea au fost concepute acorduri multilaterale care să permită rapid ca nici o barieră vamală sau de altă natură să nu mai împiedice libera circulație a bunurilor și serviciilor, dar și a capitalurilor și persoanelor, pe o piață unică la nivel global. Concurența fără frontiere a fost văzută ca motor al progresului.

În al treilea rând, dar nu cel mai puțin important, democrația și drepturile omului. Acestea au fost prezentate ca valori universale și toate națiunile lumii care nu le-au adoptat sau respectat au devenit ținte ale sancțiunilor „internaționale", faptul devenind fundament al „dreptului la intervenție" externă (prin orice metode și în orice forme). Adeziunea unanimă la acele valori și transpunerea lor în organizarea internă a tuturor națiunilor lumii, indiferent de tradițiile lor istorice, religioase sau culturale, au fost apreciate ca fiind temelia păcii universale.

Valoarea sau meritele acestui sistem nu pot fi contestate. El a triumfat odată cu abandonul luptei (nu putem spune capitularea) de către URSS în Războiul Rece. Numai că „pacea americană", victorioasă odată cu moartea bipolarismului, și-a găsit sfârșitul în chiar acel triumf. SUA s-au prăbușit sub povara pusă pe umerii săi de acesta.

CUM A AJUNS „PAX AMERICANA" LA LIMITELE PUTERILOR?

În timp ce SUA cheltuia pe înarmare și își extindea prezența militară pe tot mapamondul, apărând pacea lumii (mai exact o anumită stabilitate și predictibilitate a relațiilor internaționale), China se dezvolta din punct de vedere economic, profitând de forța de muncă masivă și ieftină de care dispunea, dar și de tehnologiile occidentale pe care și le însușea cam fără drept; hai să zicem, în temeiul unei compensații istorice pentru exploatarea la care fusese supusă de națiunile imperiale ale Occidentului atlantic în secolele precedente.

China s-a bucurat de pace și pentru că SUA s-a implicat în toate crizele lumii; unele provocate chiar de americani sub presiunea propriei lor industrii de armament, care își dorea piețe de desfacere, ori în căutarea securității sale energetice, precum și în logica „principiului acțiunii și reacțiunii" potrivit căruia cu cât exerciți o presiune mai mare asupra altora, cu atât rezistența mobilizată împotriva ta este mai mare, obligându-te la sporirea implicării în forță, cu cheltuielile aferente. Iar pacea (americană) a făcut din China a doua putere economică a lumii, pe punctul de a deveni cea dintâi.

Iată de ce China este obiectiv interesată ca SUA, principalul concurent și principalul oponent în calea ascensiunii chineze, să fie implicată militar în cât mai multe crize care se consumă departe de granițele sale. Cum ar fi, de pildă, cele din Orientul Mijlociu sau America Latină. Aceasta îi lasă timp Chinei să se întărească, pe de altă parte fiind clar că din gestiunea crizelor respective America nu va ieși decât slăbită. O vedem cu ochii noștri, fără a mai fi necesar să apelăm la teoria lui Paul Kennedy referitoare la cauzele prăbușirii imperiilor.

Aflăm aici unul dintre motivele pentru care omul de afaceri Donald Trump vrea dezangajarea militară a SUA și privilegierea comerțului; comerț din profiturile căruia să alimenteze dezvoltarea economiei americane. Acea economie a cărei superioritate, până la urmă, i-a permis Americii să încline decisiv balanța celor două războaie mondiale în favoarea sa și a aliaților săi.

Desigur, se pune întrebarea dacă pacea poate fi păstrată fără arme și fără un gardian global? Anunțurile privind retragerea SUA de pe teatrele de operații sunt salutate în întreaga lume, dar când vine ziua transformării lor în fapt, cei care păreau a se bucura cer, într-o formă sau alta, amânări. Lichidarea generalului Soleimani este un exemplu perfect în acest sens: unii au vrut să provoace prin ea retragerea SUA din Irak, alții rămânerea SUA acolo, iar alții slăbirea Iranului înainte de retragerea americană și lăsarea lor singuri pe terenul părăsit de americani. De aceea mai nimeni nu a părut cu adevărat afectat de eliminarea carismaticului general; în nici un caz rivalii săi politici iranieni.

În acest context este absolut natural, și de aceea predictibil, ca America și Președintele său să caute o înțelegere cu Rusia. „Impredictibilul" Trump pare a-l invita pe omologul său rus să ia locul SUA în gestionarea „viesparului medio-oriental", ceea cu toții știu că este peste puterile Rusiei sau în orice caz va supune puterea rusă unui test de stres fabulos. Dacă Putin acceptă „darul" el va permite Americii să își regăsească măreția, devenind dependent de aceasta ca membru junior al alianței americano-ruse.

Criticând neo-conservatorismul imperial american Rusia a câștigat o imensă putere morală. Ea a fost apărătorul suveranității și al identității naționale pretutindeni acolo unde SUA venea cu tăvălugul globalismului spre a-și impune modul de viață; inclusiv spre a exploata resursele locale în numele libertății comerțului, cumulată cu monopolismul asupra progresului tehnologic.

Crizele nesfârșite ținute sub control de militarii americani, dar și generate și prelungite de intervenția acestora, în special – cum s-ar fi putut altfel? – în regiunile bogate în combustibili fosili, au păstrat pe piața mondială prețul petrolului și al gazelor naturale, esențiale pentru funcționarea statelor membre ale UE, la un nivel ridicat, permițând finanțarea economiei ruse și asigurând supraviețuirea politică a Rusiei. Acum Trump îi cere lui Putin să folosească o parte mai mare din acești bani, ca și din rezervele sale de capital moral, pentru a suplini absența americanilor din Orient și a menține status-quo-ul acolo. Poate tocmai de aceea a trebuit schimbat și guvernul rus, aducându-se în componența lui mai mulți experți în economie, în locul bătrânilor experți în „jocuri de putere".

În Siria, America a avut de suportat concurența (ca să folosim un cuvânt catifelat) triadei Rusia-Turcia-Iran. Cele trei puteri tradițional adverse (din binecuvântate rațiuni geopolitice) au fost aduse împreună de prezența americană în zonă. Fără aceasta, solidaritatea lor va fi pusă la gravă încercare. Nu este exclus ca însuși Kremlinul să fi fost interesat de înlăturarea generalului Soleimani de către americani, înainte de retragerea acestora, pentru a avea apoi de negociat cu un Iran mai puțin ambițios în încercarea de a crea un coridor șiit către Marea Mediterană prin Irak, Siria și Liban. Coridor pe care Rusia dorește în mod firesc să îl controleze; și pe care Donald Trump va prefera să i-l lase în grijă lui Vladimir Putin mai degrabă decât ayatolahului Ali Khamenei. Motiv pentru care Președintele Putin și-a făcut vizita de apropiere la Riyadh (Arabia Saudită).

În aceeași cheie de „predictibilitate" trebuie citită „impredictibil" de fastuoasa primire făcută Președintelui rus la Ierusalim, cu prilejul participării la Forumul Mondial al Comemorării Holocaustului, unde Vladimir Putin a fost tratat nici mai mult nici mai puțin decât ca reprezentantul celor care i-au eliberat pe evrei din lagărele de exterminare naziste (este vorba despre Auschwitz-Birkenau, eliberat de Armata Roșie), cam așa cum Moise i-a scos din robia Faraonului. Să fie, oare, „impredictibil", în aceste condiții, faptul că Donald Trump a ales să îl trimită la Ierusalim pe ștersul său adjunct, Michael „Mike" Pence, în timp ce el însuși s-a dus la Forumul Economic de la Davos, spre a asista, cu justificat dispreț, la spectacolul suprarealist al senilității euro-atlantice înfățișându-i pe rechinii știrbi ai globalismului veniți să ia lumină de la pseudo oracolul Greta Numaiștiucum, și pentru a desemna UE ca principal inamic în războiul comercial care ia locul fostei antante cordiale transatlantice?

Pe de altă parte, cererea Președintelui american ca aliații europeni să își sporească bugetele militare și să plătească un fel de „taxă de protecție" Americii, urmată de propunerea transformării alianței nord-atlantice într-o alianță medio-orientală sau atlantico-mediteraneană, miroase a pas către desființarea NATO. Cel puțin desființarea acelei alianțe politico-militare care și-a găsit rațiunea în confruntarea cu Rusia sovietică și sateliții săi pe perioada Războiului rece. Aceasta nu numai că ar crea premisele unei înțelegeri ruso-americane cu privire la arhitectura de securitate europeană, dar ar oferi și un context mai sigur pentru integrarea Rusiei într-un nou sistem de echilibru al puterilor în Orientul Mijlociu; acolo unde cu siguranță Donald Trump nu ar dori ca Rusia să fie hegemon, dar nici nu ar fi avantajat de eșecul acesteia.

CĂTRE UN COMERȚ CONTROLAT POLITIC DAR FĂRĂ CONDIȚII POLITICE

Ce se întâmplă însă cu libertatea comerțului?

Tratatul preliminar semnat de Președintele Donald Trump cu vice-premierul chinez Liu-He, într-o atmosferă triumfală, lămurește noile baze pe care administrația americană dorește să așeze raporturile de comerț internațional. Totul este conceput din perspectiva a ceea ce am putea numi „suveranism trumpist".

Astfel, suveranismul trumpist renunță la doctrina liberului schimb, ca pilon al vechii ordini mondiale americane, în favoarea unui comerț administrat politic. Statele stabilesc contingente și măsuri protecționiste în funcție de interesele lor, fără să mai țină seama de nevoia de libertate a comerțului global. Interesul național nu se mai supune imperativului solidarității și nu se mai simte servit de aceasta. Dezvoltarea celuilalt ca premisă a menținerii și impulsionării propriei dezvoltări nu mai este văzută ca un principiu strategic, ci doar ca o tactică aplicabilă de la caz la caz.

Pe de altă parte, același suveranism împinge spre abandonarea acordurilor comerciale multilaterale (globale sau regionale), în favoarea înțelegerilor bilaterale. Iată că SUA preferă o înțelegere bilaterală cu China, tratatului comercial transpacific. Nu se mai caută sisteme și instituții transnaționale bazate pe filosofia „win-win" a jocului de sumă pozitivă, ci se revine la jocul de sumă nulă; ceea ce determină părțile să inventeze garanții pentru asigurarea echilibrului static între ele (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie absolută) iar nu a celui dinamic (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie relativă). Mai pe înțeles, apărarea și valorificarea drepturilor deja câștigate devine mai importantă decât apărarea și valorificarea drepturilor de câștigat. O opțiune de înțeles pentru super-puterile decadente ajunse în concurs cu super-puterile emergente.

În planul relațiilor internaționale, principiul egalității suverane are conținut exclusiv juridic. Egalității în drepturi a statelor nu îi corespunde și o egalitate economică, militară, politică etc. Iată de ce adesea, egalitatea în drepturi a inegalilor duce la adâncirea inegalității și a frustrării.

Contrapartida acestui dezavantaj este aceea că suveranismul trumpist renunță la inserarea în tratatele comerciale a condițiilor politice ambalate în obligația recunoașterii valorilor morale americane ca valori universal valabile. (Tratatul cu China nu mai face referiri la politica internă chineză privind drepturile omului.) Egalitatea de drepturi și inegalitatea de fapt vor face corp comun cu respectul diversității culturale. Fiecare stat se organizează potrivit propriilor sale tradiții, preluarea modului de viață american nemaifiind obligatorie, iar valorile moral-politice americane nemaiavând caracter universal.

Această nouă abordare strategică, renunțând la folosirea drepturilor omului (ca și la „exportul" democrației) ca instrument pentru promovarea agendelor geo-politice ale statelor, face apel la „arma" comerțului spre a obține rezultate similare. Astfel, în concret, în cazul tratatului cu China se poate crede că avantajele comerciale acordate acesteia nu sunt efectul unui raport de putere defavorabil Americii, ci consecința suveranismului trumpist care urmărește ca prin normalizarea relațiilor comerciale dintre primele două puteri economice ale lumii, să favorizeze orientarea Chinei spre dezvoltarea economică, descurajându-i astfel interesul pentru dezvoltarea capacităților militare.

Faptul că Beijingul a acceptat să intre în acest joc, cel puțin spre a câștiga timp până la o eventuală confruntare majoră directă cu SUA (previzibilă ca aproape inevitabilă într-un interval nu mai lung de câțiva ani), sugerează că suveranismul trumpist este preferabil, din punctul de vedere al Chinei, globalismului soroșist al statului subteran american. De aceea i-a oferit lui Donald Trump aura „victoriei în războiul comercial", victorie simbolizată de semnarea tratatului comercial bilateral, și astfel, indirect, îi sprijină realegerea ca președinte al SUA, la finele lui 2020. (Va fi acuzat, oare, Trump, de Joe Biden, Nancy Pelosi și restul opoziției democrate, că acum a „complotat" cu China pentru câștigarea alegerilor?)

Deocamdată bursele au reacționat pozitiv la încheierea amintitului tratat iar fermierii americani, care au plătit din greu costul războiului escaladat de președintele lor, răsuflă ușurați, recâștigand speranța. Schimbarea ordinii mondiale nu se poate realiza, însă, fără costuri, tocmai pentru matrozii crucișătorului care face marele viraj. Americanului de rând i se cere să înțeleagă acest lucru. Este prețul pentru redobândirea măreției naționale. Ce se întâmplă însă cu vasele mai mici?

O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ IMPUNE REEVALUAREA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Să ne imaginăm că la 23 august 1939 (data semnării Pactului Ribbentrop-Molotov), Regatul României Mari ar fi fost fie aliat al Rusiei fie al Germaniei, fără să fi fost, în același timp, inamic al vreuneia dintre ele, fie direct fie ca aliat al unuia dintre adversarii lor. Foarte probabil că nu ar fi suferit raptul teritorial cunoscut (cel puțin nu la aceleași dimensiuni) și nu ar fi fost obligată să participe la război în aceeași manieră devastatoare pe care a fost silită de împrejurări să o adopte. România a preferat însă să rămână în tabăra adversarului comun al celor două puteri revizioniste (tabăra anglo-franceză), autor al ordinii europene de după Primul Război Mondial. Chiar dacă aceasta se cheamă istorie contrafactuală, îndrăznesc să recurg la ea întrucât contextul actual al trecerii de la o ordine mondială la alta impune anumite analogii care să inspire pașii de urmat de către România.

Atunci când ordinea lumii se schimbă, urmând chiar voința partenerilor săi strategici, România nu poate crede că sistemul său de securitate conceput în funcție de reperele vechii pax americana mai poate funcționa la același nivel de eficiență; dacă mai poate funcționa. Când Franța, foarte vocal, și Germania, mai prudent, pun SUA în coșul amenințărilor strategice la adresa securității europene alături de Rusia și China, iar Marea Britanie se desprinde de UE, precum o face, de altfel, și Turcia, inclusiv în raport cu NATO, România, aflată într-un parteneriat strategic tot mai lipsit de argumente strategice cu SUA, și fiind membru sistematic marginalizat și discriminat al UE, nu poate rămâne într-o relație total înghețată cu Rusia și total ambiguă cu China, și crede că se află în siguranță.

Într-un context cu totul nou totul trebuie regândit. Azi iar nu mâine. Din perspectiva intereselor românești în ordinea globală iar nu din aceea a intereselor globale în dezordinea românească.

Ideea nu este aceea de a renunța la actualele alianțe, ci de a le crea noi baze strategice ori de a le reabilita pe cele vechi. O Românie izolată și legată la carul Europei germane, lâncezind pe malurile Mării Negre și la gurile Dunării, cu resursele naturale cedate pe nimic corporațiilor multinaționale nu are valoare strategică pentru nimeni.

Ideea nu este nici aceea de a înlocui actualii aliați cu alții, ci de a adăuga aliaților vechi aliați noi. Nu schimbarea actualelor alianțe și apartenențe se impune, ci deschiderea lor prin România către orizonturi geopolitice noi. În acest sens, avem a ne întreba dacă nu cumva cei care acuză orice încercare de apropiere a României de Rusia ca fiind un abandon „criminal" al orientării și chiar a identității europene și euroatlantice a națiunii române, nu cumva servesc chiar interesele rusești, oferind Rusiei un motiv pentru a exclude interesele românești din negocierile cu Occidentul (în special cu SUA), așa cum a făcut-o și în anii interbelici? De asemenea, suntem îndreptățiți să ne întrebăm de nu cumva indispoziția legată de orice deschidere românească spre parteneriatul strategic (de altfel, impus de considerente obiective) cu China, este mai mare la Moscova decât la Washington, americanii neavând, de fapt, neapărată nevoie de România în concursul lor cu Beijingul?

Oricum ar fi cazul să spunem explicit tuturor că nimeni nu este hărăzit de Dumnezeu să fie aliatul sau adversarul veșnic al României; veșnic România are doar interese și renunțarea la ele (a-ți defini interesele în context european sau global este una, iar a le abandona este alta), cum pare a se întâmpla în prezent, înseamnă renunțarea la a mai exista.

În fine, ideea nu este de a ne opune globalizării, ci de a ne opune forțelor subterane care vor să folosească globalizarea pentru a ne aneantiza / desființa ca națiune. În acest sens trebuie să sprijinim lupta lui Trump cu statul subteran american; orice victorie a lui asupra acestuia este o victorie a noastră asupra „statului" globalist, antidemocratic și antinațional care a capturat astăzi națiunea română. Așa zisei și mult criticatei „impredictibilități" a Președintelui Donald Trump (aflat acum și într-un absurd proces de demitere) diplomația românească trebuie să îi răspundă printr-o predictibilă solidaritate. Aceasta este o altă cale pentru a ne asigura că ordinea mondială multipolară și ghidată de principii suveraniste, în curs de edificare, nu ne va elimina cu totul din istorie.

Acest articol reprezintă o opinie.

3)  Dialoguri la vreme de pandemie...

Aici înregistrarea discuției din 29 iulie 2020, a lui Adrian Severin cu Ion Cristoiu:

4)  CE SE PETRECE CU NATO?
A pornit alianța pe drumul fără de întoarcere?

Se zice că nimic nu consolidează mai mult o coaliție decât un bun inamic comun. Se mai zice că inamicul dinăuntrul cetății este mai periculos decât cel din afară. Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sunt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decât dezbinarea internă. Și asta tocmai când România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale.

„SINGURI DACĂ SE POATE; ÎMPREUNĂ DACĂ ESTE INEVITABIL!”

Cred că era prin 2007, la câțiva ani după ce România fusese, în fine, primită în NATO și curând după ce devenise membru al UE, când, aflându-mă într-o misiune la Washington, i-am telefonat fostului meu omolog, ex Secretarul de Stat Madeleine Albright, pentru a o saluta și a vedea ce mai face. Ne-am amintit disputele din vremea când eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România, temându-se că astfel s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele George Bush senior, Președintelui Mihail Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta.

Cu prilejul acelei convorbiri, marcată de o caldă sinceritate, am fost surprins de remarca interlocutoarei mele care suna cam așa: „Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sunteți cei care va trebui să salvați NATO; începând cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.) America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est.” Am fost tentat să pun această afirmație pe seama amărăciunii, resimțită de atâtea ori și de mine, unui om care fusese cândva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului. Ne era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată.

Curând aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, „Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!”, a fost înlocuită cu opusul ei – „Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!”. În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia „agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor”, devine o iluzie; astfel, cum de altfel, avea să ne avertizeze peste câțiva ani, și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor. România intrase în NATO prea târziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric, ce este.

LIBIA – MĂR AL DISCORDIEI ÎNTRE TURCIA ȘI FRANȚA

Acum câteva zile elemente ale flotei militare franceze au fost atacate în largul coastelor libiene. Este acesta un atac împotriva tuturor membrilor Alianței, care trebuie să declanșeze reacția lor solidară? De la sediul NATO din Bruxelles nu am auzit nici un cuvânt spus în acest sens.

Este drept că „agresorul” a fost...un alt membru al NATO, respectiv Turcia. Navele acesteia transportau armament pentru guvernul oficial al Libiei, recunoscut de ONU și teoretic sprijinit de UE, încălcând un embargou conceput, sub egida UE, la Conferința de la Berlin cu privire la Libia, din ianuarie 2020. La respectarea acestuia veghea Franța, în cadrul unei operațiuni desfășurate sub drapelul NATO.

Președintele Macron a avertizat că lucrurile nu pot rămâne așa și nici nu au rămas. Flotila franceză s-a retras, emasculând definitiv amintitul embargou. Iar NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe propriii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie.

Sprijinul acordat de Turcia pentru „Guvernul Acordului Național” libian (cuvintele „național” și „acord” sună ciudat, în asociere cu numele unui teritoriu în care triburile, altădată ținute în ordine cu mână de fier de colonelul Moamer Gaddafi, își dispută puterea) a fost răsplătit prin aprobarea accesului la exploatările petroliere maritime dintr-o așa zisă „zonă economică exclusivă”, apropriată de Libia cu încălcarea Convenției ONU asupra dreptului mării. De petrolul respectiv Ankara are absolută nevoie pentru a putea susține proiectele neo-otomane ale Președintelui Erdogan.

Raționamentul folosit în delimitarea platoului continental pentru demarcarea acelei zone amenință, însă, Grecia și Ciprul, în apele teritoriale ale cărora (în cazul Ciprului delimitate cu câțiva ani în urmă printr-un acord bilateral cu Israelul), Turcia formulează pretenții similare. Or, Grecia este și ea membru NATO. Fapt care nu a împiedicat desigur, anul trecut, armata turcă să îi forțeze frontiera pentru a împinge dincolo de ea, valurile de imigranți invitați în Europa de generoasa doamnă Merkel, „luminosul cancelar german” (conform standardelor SNSPA).

FRANȚA – DE LA LUPTA CU TERORISMUL LA LUPTA PENTRU CONCESIUNI

Franța își legitimează interesul pentru Libia prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. Libia ar trebui să fie avanpostul Europei în calea asaltului terorist și de aceea regimul politic libian trebuie să fie consolidat. Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decât ... un război civil! Nu-i așa? Iată de ce armele turcești nu trebuie să ajungă la Tripoli.

Principialitatea Parisului și atașamentul său pentru valorile democratice, afirmate azi de Președintele Macron, amintesc preocuparea Președintelui Sarkozy, din 2011, pe când Libia mai era un stat, dacă nu democratic, cel puțin funcțional, pentru crearea, cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, unui „coridor umanitar” pe care să poată trece ajutoare, evident, tot „umanitare”, spre salvarea „bunei opoziții” anti-gaddafiste, neîndoielnic „democrată” (căci, vezi Doamne, numai democrații se opun dictatorilor), de la Benghazi. Așa a început, sub comanda „liderului militar al UE” (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întâietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), „războiul umanitar” din Libia, transformat, de îndată în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării. (Eșecul acțiunii militare franceze, a determinat strigătul de ajutor care a implicat SUA în tragica aventură libiană, cu asentimentul entuziast al Secretarului de Stat Hillary Clinton și în ciuda justificatelor rezerve al Președintelui Obama; deși legenda spune că America, și nu Franța ar fi fost cea care a declanșat nefasta „primăvară arabă”.)

Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decât cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic. La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: „Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască.”

Așa că intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca în toamnă, să se deschidă la Paris conferința „Prietenilor Libiei” (sic!), prilej cu care reprezentanții „bunei opoziții” au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față.

ITALIA – DE LA LUPTA CU MIGRAȚIA LA LUPTA PENTRU BANII EUROPENI

Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. Guvernul de la Roma susține că Libia ar trebui să fie stăvilarul de netrecut pentru țunamiul sărăntocilor din Africa sahariană și sub sahariană care aleargă spre „pământul făgăduinței” germane, descinzând, împreună cu bagajul lor cultural și cu potențialul lor demografic, pe țărmurile italiene.

Dincolo de acest interes, ținând de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atât de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo. Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, „simpatiile” ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (și pe care puterea post-gaddafistă s-a angajat să le respecte), decât de opoziția, mai mult sau mai puțin bună, al cărei protagonist este azi șeful armatei orientale, generalul Khalifa Haftar.

Pentru identitate de rațiune, Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul „descoperirii” făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atât de imputabil lui Moamer Gaddafi.

Parafrazându-l pe bărbierul Figaro, din opera lui Giacchino Rossini, se poate spune: „La ideea că petrolul tot pământul învârtește, / Mintea mea ca un vulcan se răscolește.” Acesta poate fi foarte bine Vezuviul, a cărui lavă se prelinge acum până la Bruxelles. Acolo, Premierul italian Giuseppe Conte, a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene / libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE. De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-CoV-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamându-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea.

ARME PENTRU LIBIA SAU VULPEA GERMANĂ ÎN VIA TURCEASCĂ

În comparație cu Turcia, Germania este „principială” și „loială”. Ea nu se amestecă în războiul civil din Libia de nici o parte, acesta ținând de afacerile interne ale unui stat suveran membru ONU. De asemenea, respectă embargoul referitor la vânzarea de armament către combatanții libieni, convinsă că războiul se poate sfârși, dacă nu din lipsă de combatanți, măcar din lipsă de muniție.

În schimb, Berlinul a făcut o bună afacere vânzând arme Egiptului vecin. Care – ce să vezi? – vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania.

Evident, Germania se indignează – culmea, în ton cu Turcia – și cere Egiptului să se abțină de la un asemenea gest „reprobabil”. La Cairo nimeni nu bagă, însă, în seamă protestul, de parcă acolo cineva ar ști că el este unul de complezență; după cum tot de ochii lumii vor fi fost și telefoanele prin care rezonabilul Președinte Donald Trump i-a rugat pe omologii săi francez și turc, cu care, altminteri se înjură pe toate rețelele sociale ca la ușa cortului lui Gaddafi de pe peluza Palatului Elysee, să fie raționali și să nu escaladeze conflictul lor din Mediterana, ca doi buni aliați NATO ce se află.

O asemenea ipocrizie sterilă îl va împinge în mod necesar pe Președintele Erdogan să caute ajutor în altă parte. Și de unde îl poate obține mai bine decât de la Președintele Putin. De altfel, de câțiva ani, de când s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze de acolo, restricționând, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO.

Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai când SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutând armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe „axa răului”.

„ELIBERAREA” GERMANIEI DE SUB ”JUGUL” AMERICAN ȘI INSECURITATEA ROMÂNIEI

Între timp, trupele americane se retrag din Germania.

Unii spun că acesta este semnul spălării pe mâni a Casei Albe de obligațiile de a-i mai apăra pe acei aliați care, pe de o parte, desemnează SUA ca pe o amenințare la adresa securității lor de același fel cu cea a Rusiei și Chinei, iar pe de alta, refuză să aloce 2% din bugetele naționale pentru a finanța apărarea comună. Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și apărarea nu sunt pe gratis, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO.

Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de al doilea război mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putând, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică. Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor câștiga, una „europeană”.

Brexitul, este și el un factor favorizant pentru realizarea unui „imperiu prietenos” european, de astă dată, cel puțin din punct de vedere formal, cu caracter dualist franco-german. Pe acest fond, Germania și Franța doresc înființarea unei armate europene, ca instrument al unei politici europene de apărare comună, desprinsă din punct de vedere strategic de SUA.

Că o fi una sau o fi alta, mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile transatlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre est. Un est, la rându-i dezbinat atât de resentimente cu adânci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaro-slovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decât națională), cât și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe când Cehia este germanofilă), printre care și România.

ROMÂNIA „SALVEAZĂ” NATO, DAR CINE MAI SALVEAZĂ ROMÂNIA?

Cu puțin timp în urmă, un comunicat emis de Ministerul român al apărării anunța că, la cererea comandamentului NATO de la Mihail Kogălniceanu, două avioane de vânătoare aparținând forțelor aeriene române s-au ridicat pentru a intercepta două bombardiere și două avioane de escortă rusești care zburau (absolut legal - nn) în spațiul internațional al Mării Negre. După ce formațiunea română a indentificat-o pe cea rusă și s-a uitat la ea, s-a întors la bază, cu satisfacția altei misiuni „reușite”. Onoarea NATO a fost salvată.

Un succes din categoria „NATO arde și baba se piaptănă”. Pe când membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea „deșertului tătarilor”, să se lupte cu năluca rusească, chiar și când rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO. Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica.

La urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, când membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă. La Moscova, probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se râde sănătos. Nu văd, însă, motive de râs la București?

În lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea. România pare hotărâtă să îl producă. Madeleine Albright a avut dreptate. NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!