1) Coaliția mondială antichineză între realitate și autoamăgire
Istoria ne spune că rețeta cea mai sigură a ieșirii din crizele sistemice este războiul. Tot ea ne arată că atunci când o nouă putere regională sau globală se ridică și își reclamă locul la masa protagoniștilor ordinii mondiale, prima reacție a mesenilor este să se coalizeze împotriva ei, chiar și cu riscul epuizării rolului lor istoric, iar nu să revizuiască distribuția bucatelor. Astăzi este pandemia Covid 19, care ascunde vederii, de fapt, o veche criză a democrației și una mai recentă a economiei consumeriste, și avem China.
CHINA ÎMPOTRIVA TUTUROR?
Cu puțin timp în urmă armata chineză a atacat, din senin, pe un front aflat de decenii în dispută la granița cu India, ceea ce a dus și la moartea câtorva militari indieni. De ce a făcut-o (căci nu au fost ocupate teritorii)? De ce tocmai acum, când nervii sunt întinși pretutindeni și asta riscă să genereze reacții extreme? De ce împotriva Indiei (pe când avea dispute berechet cu Taiwanul, în Hong Kong și în Marea Chinei de Sud), a doua cea mai populată țară a lumii, aflată azi sub conducerea lui Narendra Modi, premier deloc timid, de un naționalism radical?
La o primă analiză aceste gesturi nu au sens, mai ales venind din partea unei națiuni care dispune de o geografie aptă a-i oferi frontiere sigure, este cunoscută pentru tradițiile sale neexpansioniste și are o cultură caracterizată de respectul cumpătării și armoniei.
Este o tendință omenească aceea de a-l evalua pe altul transpunând asupra lui modul tău de a gândi; ghicești ce este în mintea lui punând acolo ceea ce este în mintea ta. În acest sens, analiștii occidentali, crescuți în societăți cu instincte expansioniste și mentalități imperiale, nu pot concepe puterea, în speță puterea Chinei, decât ca alimentând agresivitatea în relațiile externe și ca socotind dreptul forței a fi, nu numai legitim, ci și obligatoriu de afirmat cu orice prilej pentru a descuraja concurența. Prin urmare, creșterea formidabilă în putere a națiunii chineze ar transforma-o inconturnabil dintr-o entitate pașnică într-una războinică. Aceasta întrucât încrederea în sine ar înseamna agresivitate și nu s-ar putea exprima decât prin agresivitate. Imperii pașnice nu există.
Dintr-o asemenea perspectivă, de îndată ce a depășit un anumit plafon al puterii – economică, militară, culturală, politică etc. – China ar fi obligată să își extindă influența prin forță și să își confirme prin agresivitate statutul, ceea ce o face un pericol la adresa securității mondiale și legitimează acțiunile de îngrădire a expansiunii ei și de diminuare a puterii ei.
Asemenea abordări teoretice, de îndată ce fundamentează politicile concurenților Chinei, riscă tocmai să provoace atitudinea pe care pretind a o fi descoperit. Într-adevăr, atunci când o putere cu valențe imperiale este obligată să evolueze într-un mediu ostil, ea devine naționalistă; iar o mare putere naționalistă devine expansionistă, sub cuvânt că expansiunea are dublul merit de a-i consolida securitatea (inclusiv asigurându-i renta imperială) și a civiliza lumea (prin universalism cultural). De aceea trebuie să avertizăm mereu că dacă va fi obligată să se ridice împotriva Occidentului euro-atlantic, în loc să o facă alături de el și în sinergie cu el, China își va schimba comportamentul geopolitic și modelul cultural tradiționale, devenind naționalistă și expansionistă, după chipul și asemănarea oponenților săi.
Nu poți presupune la infinit că Beijingul gândește ca Washingtonul sau Berlinul, și să te comporți față de el luând aceste ipoteze drept dovedite, fără a risca să te confrunți, în cele din urmă, cu chinezii promovând politica brevetată de americani. Pe termen lung aceasta ar fi, probabil, în detrimentul Chinei, dar „pe termen lung toți vom fi morți” (vorba lui J.M. Keynes).
SUA ÎMPOTRIVA CHINEI?
Dacă atacând India, China a vrut să provoace (sau să testeze) America după logica atlanticistă, momentul este bine ales. SUA este în plină revoluție, divizată cum nu a mai fost de la războiul de secesiune, terorizată cum nu a mai fost de la maccarthism, traumatizată cum nu a mai fost de la războiul din Vietnam, incoerentă cum nu a mai fost de la afacerea Watergate și însingurată cum nu a mai fost de la criza rachetelor cubaneze. Chiar dacă mai avea nevoie de vreun deceniu de creștere liniștită, Beijingul nu poate rata ocazia unei „lovituri preventive” care să demonstreze lumii că „jandarmul mondial” s-a pensionat și că o altă ordine mondială trebuie luată în considerare.
Puterile euro-atlantice au, însă, două specialități: exportă crizele interne, transformându-le în războaie externe; își poartă luptele cu rivalii prin interpuși. Iată de ce Casa Albă poate răspunde atât loviturii chineze cât și contestării globalisto-fasciste interne scoțând la înaintare, sub steag american, aliații mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici din regiunea indo-pacifică: Japonia, Coreea de Sud, India, Taiwanul, poate și Filipinele, dar și Vietnamul și Hong-Kong, și chiar îndepărtata Australie.
Fitilul indian este ușor de aprins. De asemenea, cel taiwanez. Aparent nici în Hong Kong nu ar fi greu de operat, iar acolo casa deja arde (ceea ce ar putea împinge, însă, din prea marele elan și prea marea încredere în sine a „piromanilor globali”, pe „pompierii” Beijingului să intervină atât de energic încât să stingă nu doar focul local, ci și orice posibilitate de „sprijin” extern pentru formula „statului unic cu două sisteme”.)
Ulii geopoliticii americane deja jubilează. Președintele Xi, susțin ei, prin contaminarea comportamentului său extern cu virusul autoritarismului său intern, a reușit ceea ce Președintele Trump nu obținut prin campania de tragere la răspundere a Chinei pentru presupusa declanșare a pandemiei Covid 19: să unească toată lumea împotriva Chinei. Așa să fie oare?
Ceea ce America riscă să nu observe este împrejurarea că statele din vecinătatea Chinei nu își doresc să intre sau să rămână sub comandă americană, ci să își poată negocia liber de presiunile americane raporturile cu superputerea asiatică, ghidate de interesele lor și doar beneficiind de sprijin moral-politic și o eventuală plasă de siguranță economică americană. Poate cu excepția Japoniei, toți ceilalți știu că abandonarea patronajului american și o prezență americană mai discretă în Pacificul de vest ar permite, ca urmare a relaxării pe plan securitar a Chinei, o relaxare generală a raporturilor lor cu China și realizarea unei ordini asiatice în care și aspirațiile lor să își găsească șanse de realizare.
Din păcate, SUA nu știe să facă o asemenea politică. Ea știe doar să pună interesele aliaților la remorca intereselor sale, dar nu și să își lase aliații liberi în a-și promova interesele, dându-le o mână de ajutor atunci când este cazul. Iată de ce, presupusa coaliție antichineză coagulată de sfidarea Beijingului, se va risipi de îndată ce degetul unchiului Sam le va ordona membrilor ei calea de urmat. Și așa superputerea decadentă americană se va regăsi singură față în față cu superputerea emergentă chineză, într-o partidă decisivă care va inaugura secolul Asiei.
TOȚI ÎMPOTRIVA CHINEI?
Ca răspuns la atacul chinez de la frontiera indiană, mai multe puteri s-au grăbit să ajute guvernul Modi, cum altfel decât vânzându-i armament de ultimă generație. Franța și Germania, Israelul și SUA, dar și Rusia au oferit tot ceea ce aveau mai bun în cămară. O altă coaliție împotriva Chinei, de astă dată, la scară globală, s-a conturat la orizont. Încurajată de această splendidă solidaritate internațională, India a mobilizat trupe în număr semnificativ pe frontul chinezesc. Lupte nu se mai dau, dar experții occidentali anticipează că, în cazul în care conflictul s-ar reîncălzi, armata indiană ar fi mai bine înarmată decât cea chineză. Rămâne de văzut dacă și mai disciplinată, mai hotărâtă în luptă, și mai ales, mai bine pregătită spre a folosi tehnica super-sofisticată din dotare.
Trebuie admis că în condițiile opririi economiei din cauza pandemiei Covid 19 și în așteptarea crizei economice grave care îi va urma, vânzările masive de arme sunt pentru fabricanții acestora și statele exportatoare o adevărată pomană cerească. O pomană atât de mare încât te întrebi dacă nu cumva China a acționat în înțelegere cu furnizorii respectivi sau clienții lor (căci protectori sunt mai greu de numit) politici. Ori poate că, restartându-și economia la nivel național, s-a gândit că nu poate realiza o creștere rezonabilă fără ca și piețele euro-atlantice să redevină active. Și ce le-ar putea ajuta mai bine să își regăsească suflul decât vânzarea de arme unei țări dispunând de resurse de plată impresionante, precum cea care acoperă subcontinentul indian, vânzare garantată de disciplina de fier a premierului Modi?!
O asemenea conivență, cel puțin parțială, ne este sugerată de prezența Rusiei, oficial aliata Chinei, printre „prietenii păcii” prin înarmarea Indiei; și Beijingul nu a dat nici un semn de nervozitate legat de aceasta. Fără îndoială, în afara excelentei oportunități (oferită de atacul chinez de la granița indiană) de a face o afacere bănoasă, Moscova a văzut în această tranzacție și șansa de a nu lăsa SUA să i substituie în relația cu India, omorând parteneriatul strategic ruso-indian. Prezența ei în zonă, nu face decât să sporească independența guvernului de la New Delhi în raport cu administrația Trump și să modereze influența acesteia în Oceanul Indian. Astfel, există perspectiva ca la nunta indiană, Donald Trump să plătească orchestra, dar Vladimir Putin să comande muzica; iar înăsprirea concurenței ruso-americane pe piața Indiei nu poate decât să bucure China.
Orice ar fi, creșterea puterii militare a Indiei indispune în cel mai înalt grad și alertează Pakistanul. Acesta, va avea, deci, toate motivele să facă pârtie pentru noul „drum al mătăsii” prin care strategii chinezi intenționează să creeze o nouă ordine globală, păzită nu de rachete, tancuri și portavioane, ci de interesele economice ale statelor interconectate printr-o uriașă rețea de comunicații. Pe acest drum se va putea deplasa și armamentul chinez necesar reechilibrării raporturilor de forță între Pakistan și India. Or, pierderea influenței asupra Pakistanului, odată cu crearea unui bloc islamic pakistanezo-afgano-iranian în inima Asiei (cu Iranul China a încheiat un parteneriat strategic încă în 2016 și pe baza acestuia, în chiar ultimele zile, s-a semnat un acord privind dezvoltarea unor uriașe proiecte de investiții în energie și infrastructură), ar fi un dezastru geopolitic pentru America. Cu atât mai mult cu cât aceasta coincide și cu defecțiunea tot mai evidentă a Turciei și compromiterea flancului sud-estic al NATO.
Până una alta, Liga Arabă, printre membrii căreia se găsesc unii dintre cei mai mari exportatori de petrol din lume, a declarat că nu acceptă să respecte interdicțiile impuse de SUA cu privire la comerțul cu China. Așteptându-se la o asemenea sfidare din partea aliaților europeni, dar nu și din partea partenerilor arabi, Washingtonul a anunțat (spre indignarea Germaniei & Co.) că va aplica sancțiuni companiilor europene care vor încălca embargoul american, fără a spune nimic despre ce se va întâmpla în cazuri similare cu companiile arabe.
Potrivit logicii americane, în cazul de față, fie SUA extinde aria geografică a sancțiunilor, dar atunci ea, iar nu China, ajunge sub embargou, fiind susceptibilă să piardă războiul comercial pe care l-a început, fie face mutră bună la întâmplare rea și ignoră sfidarea arabă, dar asta cu riscul de a încuraja rebeliunea antiamericană a aliaților vest-europeni.
Motivele pentru care Liga arabă a trecut de partea Chinei în disputa cu SUA sunt pilduitoare pentru alți parteneri strategici ai SUA. Acestea sunt în principal două: China oferă cooperare economică fără condiții politice; China susține status-quo-ul geopolitic în Orientul Mijlociu, ceea ce pentru arabi înseamnă securitate, în timp ce capriciile americane, cu intervenții militare spectaculoase, adesea realizate sub fâlfâirea ipocrită a drapelului drepturilor omului, pictat în culori străine culturii locale, urmate de retrageri oportuniste care lasă în urmă haosul, le pun viața sub semnul impredictibilității. Neoconservatorismului îi face locul tot mai mult realismul.
ȘI ÎN TIMPUL ĂSTA ROMÂNIA... ÎMPACHETEAZĂ CIOCOLATĂ
Toate evoluțiile arătate pun în discuție sistemul de securitate al României. Ea are relații parteneriale strategice cu SUA și Turcia, relații reci cu Rusia și interese strategice tradiționale într-o relație de cooperare stabilă și multidimensională cu China. Desigur, este și membru de rang inferior (sic!) al unei federații europene (UE) în degringoladă, care își caută identitatea pierdută.
O asemenea ecuație devine tot mai greu de rezolvat. Bucureștiul, însă, s-a decis să o simplifice prin eliminarea voluntaristă a variabilelor pe care nu este în stare să le evalueze și ignorarea vectorilor de interese și putere ce se intersectează pe malurile Dâmboviței, cu păstrarea unuia singur – cel euro-atlantic; și acela fracturat. România a împietrit în neoconservatorism și neoliberalism exact atunci când părintele acestora, America, este pe cale a le abandona sau, cel puțin, a început să se îndoiască de ele. Aflăm în această politică externă și în această defazare istorică ceva din fatalismul mioritic, combinat cu șmecheria păguboasă a lui Păcală.
Izolată într-o bulă covidistă și gata să lucreze, în folosul proprie-i salvări, pentru transformarea României dintr-o simplă colonie euro-atlantică într-o colonie penitenciară globalistă, clasa politică românească nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să adopte o strategice de apărare în care Rusia este identificată ca principală amenințare la adresa securității sale. Aceasta fără a se fi oferit vreun argument care să demonstreze pericolul rusesc pentru România.
Se poate răspunde că Rusia este cea care „a început”, anunțând că include România ca țintă în caz de conflict, dar asta nu era în considerarea rolului geopolitic propriu acesteia, ci pe baza constatării că devenise teren de confruntare cu SUA sau un fel de „săgeată americană”.
Într-adevăr, Rusia este un rival al SUA și reciproc, dar România nu este SUA. Ea face doar eroarea de a crede că a fi fidel alianței cu America înseamnă să fii mai american decât americanii și să te îndrepți împotriva Rusiei ori de câte ori se ivește ocazia să stai tăcut în banca ta.
Și chiar de ar fi așa, și Rusia ar amenința România, neutralizarea pericolului nu se obține doar chemând trupe americane să staționeze în spațiul carpato-pontic, ci impune, ca și pe timpul URSS, o relație de cooperare strategică cu China, indiferent dacă între Beijing și Moscova sau între Beijing și Washington sau între Beijing și Berlin/Paris relațiile sunt cordiale sau tensionate. Asta nu are de a face nimic cu ideologia, ci cu geografia și cu raporturile de putere. Adică, până la urmă, cu instinctul de conservare și cu bunul simț.
China este prea mare pentru a putea fi încercuită; prea puternică pentru a fi ignorată; prea diferită pentru a fi aliniată. Ca și Rusia. Istoria consemnează că toate încercările de a impune blocade internaționale pentru a opri ascensiunea unor asemenea actori regionali sau globali au eșuat.
România trebuie să țină cont de lecțiile istoriei atunci când își concepe politica de alianțe și comportamentul în cadrul acestora. Alianțele sunt clădite pentru a spori securitatea tuturor aliaților, iar nu pentru a le permite unora dintre ei să își exporte crizele interne implicându-i pe ceilalți în confruntări externe animate de cauze care nu sunt ale lor.
PILONII LUMII CONSTRUITE DE AMERICA
Să recapitulăm. Care au fost (încă mai sunt) pilonii sau ideile centrale ale lumii construite de America?
CUM A AJUNS „PAX AMERICANA" LA LIMITELE PUTERILOR?
CĂTRE UN COMERȚ CONTROLAT POLITIC DAR FĂRĂ CONDIȚII POLITICE
O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ IMPUNE REEVALUAREA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ
3) Dialoguri la vreme de pandemie...
4) CE SE PETRECE CU NATO?
A pornit alianța pe drumul fără de întoarcere?
Se zice că nimic nu consolidează mai mult o coaliție decât un bun inamic comun. Se mai zice că inamicul dinăuntrul cetății este mai periculos decât cel din afară. Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sunt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decât dezbinarea internă. Și asta tocmai când România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale.
„SINGURI DACĂ SE POATE; ÎMPREUNĂ DACĂ ESTE INEVITABIL!”
Cred că era prin 2007, la câțiva ani după ce România fusese, în fine, primită în NATO și curând după ce devenise membru al UE, când, aflându-mă într-o misiune la Washington, i-am telefonat fostului meu omolog, ex Secretarul de Stat Madeleine Albright, pentru a o saluta și a vedea ce mai face. Ne-am amintit disputele din vremea când eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România, temându-se că astfel s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele George Bush senior, Președintelui Mihail Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta.
Cu prilejul acelei convorbiri, marcată de o caldă sinceritate, am fost surprins de remarca interlocutoarei mele care suna cam așa: „Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sunteți cei care va trebui să salvați NATO; începând cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.) America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est.” Am fost tentat să pun această afirmație pe seama amărăciunii, resimțită de atâtea ori și de mine, unui om care fusese cândva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului. Ne era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată.
Curând aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, „Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!”, a fost înlocuită cu opusul ei – „Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!”. În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia „agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor”, devine o iluzie; astfel, cum de altfel, avea să ne avertizeze peste câțiva ani, și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor. România intrase în NATO prea târziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric, ce este.
LIBIA – MĂR AL DISCORDIEI ÎNTRE TURCIA ȘI FRANȚA
Acum câteva zile elemente ale flotei militare franceze au fost atacate în largul coastelor libiene. Este acesta un atac împotriva tuturor membrilor Alianței, care trebuie să declanșeze reacția lor solidară? De la sediul NATO din Bruxelles nu am auzit nici un cuvânt spus în acest sens.
Este drept că „agresorul” a fost...un alt membru al NATO, respectiv Turcia. Navele acesteia transportau armament pentru guvernul oficial al Libiei, recunoscut de ONU și teoretic sprijinit de UE, încălcând un embargou conceput, sub egida UE, la Conferința de la Berlin cu privire la Libia, din ianuarie 2020. La respectarea acestuia veghea Franța, în cadrul unei operațiuni desfășurate sub drapelul NATO.
Președintele Macron a avertizat că lucrurile nu pot rămâne așa și nici nu au rămas. Flotila franceză s-a retras, emasculând definitiv amintitul embargou. Iar NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe propriii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie.
Sprijinul acordat de Turcia pentru „Guvernul Acordului Național” libian (cuvintele „național” și „acord” sună ciudat, în asociere cu numele unui teritoriu în care triburile, altădată ținute în ordine cu mână de fier de colonelul Moamer Gaddafi, își dispută puterea) a fost răsplătit prin aprobarea accesului la exploatările petroliere maritime dintr-o așa zisă „zonă economică exclusivă”, apropriată de Libia cu încălcarea Convenției ONU asupra dreptului mării. De petrolul respectiv Ankara are absolută nevoie pentru a putea susține proiectele neo-otomane ale Președintelui Erdogan.
Raționamentul folosit în delimitarea platoului continental pentru demarcarea acelei zone amenință, însă, Grecia și Ciprul, în apele teritoriale ale cărora (în cazul Ciprului delimitate cu câțiva ani în urmă printr-un acord bilateral cu Israelul), Turcia formulează pretenții similare. Or, Grecia este și ea membru NATO. Fapt care nu a împiedicat desigur, anul trecut, armata turcă să îi forțeze frontiera pentru a împinge dincolo de ea, valurile de imigranți invitați în Europa de generoasa doamnă Merkel, „luminosul cancelar german” (conform standardelor SNSPA).
FRANȚA – DE LA LUPTA CU TERORISMUL LA LUPTA PENTRU CONCESIUNI
Franța își legitimează interesul pentru Libia prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. Libia ar trebui să fie avanpostul Europei în calea asaltului terorist și de aceea regimul politic libian trebuie să fie consolidat. Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decât ... un război civil! Nu-i așa? Iată de ce armele turcești nu trebuie să ajungă la Tripoli.
Principialitatea Parisului și atașamentul său pentru valorile democratice, afirmate azi de Președintele Macron, amintesc preocuparea Președintelui Sarkozy, din 2011, pe când Libia mai era un stat, dacă nu democratic, cel puțin funcțional, pentru crearea, cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, unui „coridor umanitar” pe care să poată trece ajutoare, evident, tot „umanitare”, spre salvarea „bunei opoziții” anti-gaddafiste, neîndoielnic „democrată” (căci, vezi Doamne, numai democrații se opun dictatorilor), de la Benghazi. Așa a început, sub comanda „liderului militar al UE” (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întâietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), „războiul umanitar” din Libia, transformat, de îndată în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării. (Eșecul acțiunii militare franceze, a determinat strigătul de ajutor care a implicat SUA în tragica aventură libiană, cu asentimentul entuziast al Secretarului de Stat Hillary Clinton și în ciuda justificatelor rezerve al Președintelui Obama; deși legenda spune că America, și nu Franța ar fi fost cea care a declanșat nefasta „primăvară arabă”.)
Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decât cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic. La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: „Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască.”
Așa că intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca în toamnă, să se deschidă la Paris conferința „Prietenilor Libiei” (sic!), prilej cu care reprezentanții „bunei opoziții” au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față.
ITALIA – DE LA LUPTA CU MIGRAȚIA LA LUPTA PENTRU BANII EUROPENI
Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. Guvernul de la Roma susține că Libia ar trebui să fie stăvilarul de netrecut pentru țunamiul sărăntocilor din Africa sahariană și sub sahariană care aleargă spre „pământul făgăduinței” germane, descinzând, împreună cu bagajul lor cultural și cu potențialul lor demografic, pe țărmurile italiene.
Dincolo de acest interes, ținând de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atât de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo. Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, „simpatiile” ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (și pe care puterea post-gaddafistă s-a angajat să le respecte), decât de opoziția, mai mult sau mai puțin bună, al cărei protagonist este azi șeful armatei orientale, generalul Khalifa Haftar.
Pentru identitate de rațiune, Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul „descoperirii” făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atât de imputabil lui Moamer Gaddafi.
Parafrazându-l pe bărbierul Figaro, din opera lui Giacchino Rossini, se poate spune: „La ideea că petrolul tot pământul învârtește, / Mintea mea ca un vulcan se răscolește.” Acesta poate fi foarte bine Vezuviul, a cărui lavă se prelinge acum până la Bruxelles. Acolo, Premierul italian Giuseppe Conte, a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene / libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE. De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-CoV-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamându-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea.
ARME PENTRU LIBIA SAU VULPEA GERMANĂ ÎN VIA TURCEASCĂ
În comparație cu Turcia, Germania este „principială” și „loială”. Ea nu se amestecă în războiul civil din Libia de nici o parte, acesta ținând de afacerile interne ale unui stat suveran membru ONU. De asemenea, respectă embargoul referitor la vânzarea de armament către combatanții libieni, convinsă că războiul se poate sfârși, dacă nu din lipsă de combatanți, măcar din lipsă de muniție.
În schimb, Berlinul a făcut o bună afacere vânzând arme Egiptului vecin. Care – ce să vezi? – vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania.
Evident, Germania se indignează – culmea, în ton cu Turcia – și cere Egiptului să se abțină de la un asemenea gest „reprobabil”. La Cairo nimeni nu bagă, însă, în seamă protestul, de parcă acolo cineva ar ști că el este unul de complezență; după cum tot de ochii lumii vor fi fost și telefoanele prin care rezonabilul Președinte Donald Trump i-a rugat pe omologii săi francez și turc, cu care, altminteri se înjură pe toate rețelele sociale ca la ușa cortului lui Gaddafi de pe peluza Palatului Elysee, să fie raționali și să nu escaladeze conflictul lor din Mediterana, ca doi buni aliați NATO ce se află.
O asemenea ipocrizie sterilă îl va împinge în mod necesar pe Președintele Erdogan să caute ajutor în altă parte. Și de unde îl poate obține mai bine decât de la Președintele Putin. De altfel, de câțiva ani, de când s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze de acolo, restricționând, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO.
Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai când SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutând armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe „axa răului”.
„ELIBERAREA” GERMANIEI DE SUB ”JUGUL” AMERICAN ȘI INSECURITATEA ROMÂNIEI
Între timp, trupele americane se retrag din Germania.
Unii spun că acesta este semnul spălării pe mâni a Casei Albe de obligațiile de a-i mai apăra pe acei aliați care, pe de o parte, desemnează SUA ca pe o amenințare la adresa securității lor de același fel cu cea a Rusiei și Chinei, iar pe de alta, refuză să aloce 2% din bugetele naționale pentru a finanța apărarea comună. Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și apărarea nu sunt pe gratis, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO.
Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de al doilea război mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putând, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică. Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor câștiga, una „europeană”.
Brexitul, este și el un factor favorizant pentru realizarea unui „imperiu prietenos” european, de astă dată, cel puțin din punct de vedere formal, cu caracter dualist franco-german. Pe acest fond, Germania și Franța doresc înființarea unei armate europene, ca instrument al unei politici europene de apărare comună, desprinsă din punct de vedere strategic de SUA.
Că o fi una sau o fi alta, mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile transatlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre est. Un est, la rându-i dezbinat atât de resentimente cu adânci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaro-slovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decât națională), cât și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe când Cehia este germanofilă), printre care și România.
ROMÂNIA „SALVEAZĂ” NATO, DAR CINE MAI SALVEAZĂ ROMÂNIA?
Cu puțin timp în urmă, un comunicat emis de Ministerul român al apărării anunța că, la cererea comandamentului NATO de la Mihail Kogălniceanu, două avioane de vânătoare aparținând forțelor aeriene române s-au ridicat pentru a intercepta două bombardiere și două avioane de escortă rusești care zburau (absolut legal - nn) în spațiul internațional al Mării Negre. După ce formațiunea română a indentificat-o pe cea rusă și s-a uitat la ea, s-a întors la bază, cu satisfacția altei misiuni „reușite”. Onoarea NATO a fost salvată.
Un succes din categoria „NATO arde și baba se piaptănă”. Pe când membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea „deșertului tătarilor”, să se lupte cu năluca rusească, chiar și când rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO. Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica.
La urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, când membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă. La Moscova, probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se râde sănătos. Nu văd, însă, motive de râs la București?
În lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea. România pare hotărâtă să îl producă. Madeleine Albright a avut dreptate. NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu