Dialoguri prospective (II)

Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 50, din decembrie 2013

Capitalismul românesc-sectorul antreprenorial

                                         

În discuţia noastra anterioară, s-a ivit oportunitatea continuării dialogului despre primii paşi pe care ar trebui să-i facă legiuitorii si antreprenorii români pentru a stimula IMM-urile.  Reluăm seria de întrebări si răspunsuri, de data aceasta centrată pe capitalismul românesc şi specific pe sectorul antreprenorial.  

SD: În marea lor majoritate românii sunt profund nemulţumiţi de viaţa care o duc.  Nemulţumirile îmbracă forme diferite începând cu efectele sociale care-i ating zilnic prin săracie, şomaj, deteriorarea sănătăţii, lipsa de perspective--mai ales pentru copiii lor--si sfârşind prin întrebări delicate din sfera politicii de genul: De ce am făcut o revoluţie în 1989; De ce ne-am pus toate speranţele în vremurile noi; De ce am dărâmat comunismul lipsit de drepturi cetăţeneşti, dictatura ce ne-a adus pe marginea prăpastiei prin teamă, ameninţare şi egalitate prost înţeleasă şi am optat într-un glas pentru capitalism, mediu concurenţial, bunăstare, prosperitate şi un viitor al nostru şi al copiilor? DE CE? Spune-mi te rog Flavius, tu care trăieşti de ani buni în capitalismul american cum iţi explici eşecul capitalismului pe care ni s-a părut că l-am creat în ultimii 24 ani?

fCh: La un timp ca acesta este foarte delicat să gândeşti cu voce tare despre capitalismul românesc.  Pentru observatorul avizat, vocea străzii nu este numai împotriva clasei politice şi metehnelor ei, ci şi reacţie la genul de capitalism promovat până acum.  Pe parcursul acestei discuţii, să ne propunem să arătăm nu numai limitările capitalismului românesc de până acum, dar mai ales să schiţăm parametrii fundamentali de început ai unei evoluţii capitaliste sustenabile.

Până acum, România a trecut prin fazele capitalismului primar.  Elita economică românească s-a capitalizat, iar statul a creat multe din premizele favorabile capitalismului multinaţionalelor.  Cu alte cuvinte, s-a aşezat cadrul în care capitalismul este o activitate legitimă sau capitalism în versiunea 1.  Numai că această elită nu pare a-şi fi investit capitalul financiar în economia românească, iar itinerariul multinaţionalelor rareori coincide cu aspiraţiile românilor de mai bine.  

SD: Ne este tuturor evident că acest stadiu al capitalismului, cum îl numeşti tu capitalism în versiunea 1, nu este nici suficient şi cu atât mai puţin satisfăcător. Parte a elitei economice, foşti securişti, potentaţi ai vechiului regim, profitorii revoluţiei şi treptat mari companii multinaţionale sunt în grafic cu misiunea de capitalizare. Au rămas în afara participării la roadele sistemului  nou cei mulţi, majoritari, lipsiţi de cunoştiinţele necesare înţelegerii fenomenelor legice sau abuzive  ce însoţesc acest capitalism primar şi care nu beneficiază cu nimic de pe urma trecerii puterii economice din “proprietatea celor mulţi” în proprietatea unor puţini aleşi. Dacă presupunem că ne-am opri aici, satisfăcuţi de actuala situaţie,  care ar fi evoluţia României?

fCh: În măsura în care capitalismul este făcut pentru toţi, nu numai pentru elite, ceea ce s-a realizat până acum este mult prea puţin.  Considerând că această deficienţă este exacerbată de Criza mondială şi probabilistic va fi şi mai dificil, capitalismul românesc riscă să afecteze percepţia generală despre modul de organizare politico-economic al societăţii.  Cu alte cuvinte, în cazul eşecului de a tranziţiona la un capitalism în versiunea 2, şansele sunt să devenim o republică bananieră.

Este timpul să explicăm faptul că versiunile capitalismului în discuţie sunt definite ad-hoc, iar cheia pentru a le inţelege este dată prin analogie cu Web 2.0.  Din definiţia de la Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Web_2.0, să reţinem doar că în Web 2.0, utilizatorii nu se limitează la condiţia de consumatori, ci devin ei înşişi  creatori de valoare.  Mutatis mutandis, capitalismul în versiunea 2 trebuie să creeze condiţiile prin care consumatorii să poată deveni şi creatori de valoare în capitalism.  La momentul acesta, adăugam doar că în versiunea 2 a capitalismului, rolul principal de creatori de valoare este al antreprenorilor, economici si instituţionali, într-o mişcare de jos în sus.  Statul nu trebuie decât să asigure că accesul la resurse şi arbitraj este egal pentru toţi, adică făcut pe bază de principii care să asigure egalitatea de şanse şi să stimuleze creşterea economică[1].

SD: Ce ar presupune aplicarea versiunii 2?

fCh: Daca suntem de acord până acum, iată şi condiţiile în care versiunea 2 a capitalismului românesc se poate desfăşura: 1) instituţionalizarea relaţiilor cu capitalul, şi 2) profesionalizarea managementului.  Asum în cele ce urmează existenţa antreprenorilor ca fiind o constantă a condiţiei umane, uniform distribuită în timp şi spaţiu[2].

1) Instituţionalizarea relaţiilor cu capitalul

În sistemul mondial la care s-a racordat România, capitalul are multe din funcţiile sistemului circulator din organism.  Asta înseamnă că valoarea este in relaţie strânsă cu capitalul, iar creşterea valorii poate fi aproximată de cât de bine circulă capitalul.  Valoarea, exprimată în termeni de noi produse şi/sau servicii sau creşterea vânzărilor, antrenează creşterea numărului de angajaţi şi a consumului, ceea ce are rezultate  în creşterea de salarii, taxe si profituri.  Profiturile şi o porţiune din salarii trebuie reinvestite în ideea creării unui cerc virtuos prin care din ce in ce mai mulţi devin, cel puţin indirect, participanţi la crearea de valoare în capitalism.   Astăzi problema constă în lipsa instituţiilor care (re-)investesc capitalul românesc, atât de necesar(e) la crearea şi transferul valorii.  Investitorii aceştia instituţionali există în multe forme şi ocupă poziţii succesive în lanţul de creare şi transfer al valorii.  De exemplu, pentru a nu reinventa roata, luăm cazul din Statele Unite unde ideea unui antreprenor este adesea finanţată, in ordine aproximativă, de persoane particulare, parteneriate cu răspundere limitată de venture capital, şi bănci de investiţii, până când deja ideea iniţială a devenit o companie viabilă care este vândută pe piaţa publică de capital.  În România se observă că acest lanţ de investitori instituţionali fie nu există, fie nu operează in aceşti parametri, capitalul zăcând în conturi sau fiind investit în afara României.

SD: În consecinţă, antreprenorii români rămân cu potenţial de valoare neefectuat, iar România la periferia sistemului mondial.  

fCh: Exact. Racordarea instituţională la capital ar  face ca investiţiile să poată activa potenţialul antreprenorial, şi valoarea astfel creată să poată fi recunoscută şi transferată după cum e cazul.  Ar fi un caz de win-win-win, câştigătorii fiind proprietarii de capital, antreprenorii şi statul.

SD: Dacă presupunem că clasa mijlocie s-ar fi consolidat în România şi aparţinătorii acesteia ar dori să-si investească micile sau mediile economii în astfel de instituţii financiare sau pe piaţa de capital sunt aceştia apăraţi de intemperiile pieţei dacă cele câteva acţiuni deţinute reprezintă de multe ori o sutime sau chiar mai puţin din valoarea totală a capitalului? Există vreo garanţie că aceşti mici investitori nu vor fi veşnicii perdanţi ai perioadelor de recesiune? Cum vor fi ei stimulaţi să investească în societăţile româneşti? Cu alte cuvinte, clasa mijlocie are cadrul legal necesar şi încurajant ca să poată contribui la dezvoltarea economiei româneşti?

fCh:  Aici ai atins o problema multipla.  Clasa mijlocie mai intâi se constituie, de obicei ca rezultat al creşterii armonioase a veniturilor şi productivităţii , abia după aceea aceasta clasă ajunge în situaţia de a investi explicit--implic  toţi contribuitorii la Sistemul de Pensii Private şi/sau cumpărătorii de poliţe de asigurare sunt de facto investitori.  Oricum, insistând  un pic pe clasa mijlocie şi experienţa ei de investitor, trebuie remarcat cum a fost descurajata aceasta  de Caritas si FNI.  Acestea au fost adevărate operaţiuni de hocus-pocus prin care economiile micilor investitori au fost lăsate la cheremul unor indivizi fără scrupule[3].  Prin prisma acestor experienţe, mă tem că în România, chiar dacă lumea ar avea mai mulţi bani, ar fi nevoie de o altă generaţie de cetăţeni-investitori, pentru a depăşi neîncrederea la a cărei generalizare au contribuit şi aceste scheme.   

Acum remarc condiţionalul din întrebare şi spun că înainte ca o viitoare clasă mijlocie să dezvolte un apetit pentru investiţii, e imperioasă nevoia ca minoritatea celor cu bani să fie adusă în situaţia de a investi în mijloace productive mai degrabă decât a expatria capitalul sau a-l investi neproductiv.  Pentru asta este nevoie de legi pe două direcţii:  a) o lege a investitorului minoritar, si b) o lege a holdingului.  Legea investitorului minoritar ar trebui să-i dea acestuia drepturi de control şi chiar drepturi limitate de decizie, pe când legea holdingului ar trebui să considere impozitul pe profitul total al unui portofoliu, nu pe fiecare investiţie.   Această a doua lege, a holdingului, ar ajuta şi pe antreprenorii ce ar dori să re-investească în propriile afaceri.  Şi într-un caz şi în altul este vorba în primul rând de dispersarea riscului.  Desigur, sunt obiecţii şi teoretice şi practice la asemenea legi, dar le-aş lăsa pentru viitor, în caz că discuţia noastră ar căpăta amploare.  Vom reveni acum la a doua condiţie a capitalismului românesc în versiunea sa nr. 2.

2) Profesionalizarea managementului

Odata ce capitalul îşi ia locul în circuitul de creare şi transfer al valorii, cealaltă premiză a unui bilanţ pozitiv la sfârşitul unei zile bune de muncă este existenţa managementului profesionist.  Trebuie mai întâi precizat că managerul profesionist nu este întodeauna acelaşi cu antreprenorul.  Managerul profesionist este acea persoană care ia decizii într-o societate comercială pe baza experienţei şi calificării.  Adesea, a fi proprietarul (majoritar al) unei societăţi comericale sau antreprenorul cu ideea de noi produse şi/sau servicii, nu este suficient  pentru a lua deciziile optimale în sensul creşterii valorii.

SD:  Însăşi  Criza ne arată că multe societăţi comerciale româneşti s-au expus inutil unor riscuri ce pot fi acum direct atribuite unor decizii, să zicem, din care au lipsit experienţa şi/sau educaţia.

fCh: Foarte adevarat.  De exemplu, multe din situaţiile la limită din societăţile comerciale româneşti de azi ar fi putut fi evitate prin ceea ce se numeşte cashflow management.  Această activitate, pe care fie o stăpâneşti, fie o sub-contractezi, este sursa multor probleme al căror simptom este resimţit de agenţii economici ca o insuficienţă circulatorie a capitalului.  La un alt nivel al conversaţiei, este ca şi cum am spune că valoarea are nevoie de co-participare pentru a fi creată, iar cultura lui "ce veniţi voi să-mi spuneţi că ştiu eu mai bine" este mai degrabă ingredient pentru dezastru când situaţia ia amploare.  Pentru a preveni crize inutile, şi a crea sisteme ce permit creşterea valorii odată cu creşterea aportului de resurse, managementul profesionist este o necesitate.  Pentru a schimba situaţia lispei de management profesionist nu este cazul ca actorii economici din România să aştepte intervenţie "de sus", ci să înţeleagă rolurile fiecărui gen de competenţă şi să colaboreze corespunzător; aici e vorba de crearea de capitalism de jos în sus, iar în absenţa lui responsabili nu sunt decât antreprenorii.  De exemplu, primele burse de schimburi n-au fost rezultatul explicit al activităţii vreunui guvern cât al nevoii de fluidizare a schimburilor resimţită de cei care activau în sfera economică (resurse + producţie)[4].  

SD: Cum poate evolua în aceste condiţii economia românească?

fCh: Dupa cum se vede, în condiţiile în care circuitul capitalului alimentează preponderent consumul, iar managementul profesionist e un accident, economia românească se află mult în urma celorlalte, iar locul său în sistemul mondial nu poate fi decât periferic.  În economiile performante, capitalul s-a instituţionalizat şi specializat în formele lui multiple începând cu oraşele-stat italiene, iar managementul profesionist s-a constituit la început de secol 20, când propietarii nu mai puteau face faţă complexităţii activităţilor economice ce luau amploare.

SD: Ca urmare noi, românii ar trebui să refacem drumul plin de obstacole a celor care la început de secol 20 au înteles că e nevoie de un management profesionist şi să încercăm diferite maniere pentru a o gasi pe cea optimă tipului nostru de capital sau putem arde în mod inteligent ceva etape învăţând din experienţa altor Europeni, din experienţa de peste ocean?

 fCh: Pentru un exercitiu constructiv, de co-participare ideatică cu cititorii acestui text, sugerez ca e nevoie sa să ţină seama şi de faptul că în România instituţiile capitalismului sunt incipiente, iar observatiile sau contributiile din perspectiva a ceea ce se întâmplă în ţările avansate trebuiesc translatate cu grijă;  în limbaj academic, trebuie controlat pentru stadiul de dezvoltare capitalistă.  Nevoia obiectivă de nuanţare, la rândul ei, trebuie moderată de capacităţile tehnice şi practice ale celor chemaţi să facă ceva despre aceste lucruri.  

Dacă e să mă refer strict la legiuitori, aş merge pe ideea unui minim de legi cadru şi un număr optim de acte normative care sa detalieze domeniile specifice.  Trebuie observat că a vrea să captezi  întreg universul antreprenorial într-un sistem legislativ exhaustiv este, dacă vrei, Călcâiul lui Ahile al europenilor continentali, cel puţin în comparaţie cu situaţia legiuitor-antreprenor din Statele Unite.  În plus, pe fondul unei asemenea optimizări legislative, devine imperativă aplicarea legii fără exceptie.  A nu se intelege greşit, minim de intervenţie legislativă nu este echivalent cu statul minimal, acest camuflaj al neoliberalismului dezlănţuit.  În fond, intervenţia legiuitorului nu este un proces static, se impun evaluări succesive ce pot să conducă la ajustări, asta mai ales în funcţie de parametrii prestabiliţi.  

Schimbând perspectiva, antreprenorii mici şi mari trebuie să înţeleagă la rândul lor că este nevoie de contribuţia lor şi dincolo de obiectul strict de activitate al lor în sensul că ei trebuie să-şi creeze instituţii, ideal pe principiile si scheletul legislativ furnizat de legiuitori.  

Cumva, în timp ce legiuitorii şi antreprenorii îşi fac datoria, investitorii se vor concretiza şi ei.  Să nu uităm, odată ce ecosistemul românesc antreprenorial e racordat la sistemul mondial, cantitatea banilor este elastică--ştiu, tocmai am comis un alt sacrilegiu în religia neoliberală.  Cum am spus la început, talentul antreprenorial este  constant, dar trebuie să subliniez că talentul antreprenorial amplificat de cadrul instituţional este într-adevăr resursa limitată.

---

[1] A nu se înţelege că mai mult decat o minoritate a consumatorilor poate să se transforme în antreprenori, numai că selecţia acestora trebuie sa fie dintr-o baza cât mai largă şi să fie facută pe criterii legitime, mai cu seamă economice.

[2] Se exclud desigur fenomenele de genul Silicon Valley, unde densitatea mare antreprenorială este explicată de ciclul virtuos al banilor şi antreprenorilor din lumea întreagă.  

[3] Trebuie spus că în SUA schemele de tip Caritas sunt interzise prin lege, iar defraudatorii de tip  FNI sunt condamnaţi la închisoare--vezi de exemplu, recentul caz al lui Bernie Madoff.  Costul total al acestor scheme, cauzat de nepedepsirea celor vinovaţi de ruinarea încrederii publice, este mai mare decât cuantumurile ‘aneantizate’ de Caritas şi FNI.  El include şi capitalul social irosit şi observabil ca neîncredere generalizată, care i-a transformat pe români în agenţi oportunişti. În termeni economici, în România a crescut imens costul tranzacţiilor economice, dar despre asta vom discuta în viitor.

[4] Desigur, pieţe au existat dintotdeauna, însă marile pieţe de comodităti şi capital sunt o inovaţie relativ recentă la scara istoriei schimbului economic.