Post Scriptum la Vilnius

Întâlnirea de la Vilnius se bucură de aprecieri diferite, acum după 10 zile de la desfăşurare. Acestea variază de la expresii de tip  “succes parţial” , “semnal de alarmă”, până la “experiment nefericit”.  Indiferent din ce direcţie vin aceste aprecieri, adică în urma căror analize, concluziile analiştilor de politică externă acuză Uniunea Europeana de câteva simptome care s-au facut vizibile în încercarea de a perfecta Parteneriatul Estic cu cele şase ţări din zona de influenţă a Rusiei:

• UE a dat dovada de incoerenţă cel puţin în abordarea Ucrainei, miza geostrategică cea mai importantă a Parteneriatului. Unele state membre s-au dovedit complet dezinteresate faţă de acest proiect, din cauze care ţin de lipsa de încredere că ţările estice  sunt capabile să adere la valorile europene, altele pentru ca nu au dorit să-şi tulbure alinierea de interese economice şi de securitate cu Rusia. Pe ansamblu tragerea de inima a UE în abordarea Parteneriatului nu a fost mai serioasă decât a SUA ale căror interese declarate se afla în alte zone strategice.  De aceea ambele au şi refuzat intervenţiile în relatia FMI de asistenţă a Ucrainei, deşi manevra le stătea la îndemână şi le-ar fi câştigat capital cu elita ucraineană.
• Eşecul proiectului Nabucco, influenţat în oarece măsură de Rusia, a dovedit că nici interesul UE nu era prea accentuat. Renunţarea la Nabucco s-a dovedit a fi fost un preambul ce anunţa eşecul de la Vilnius.
• Lipsa de viziune si previziune, chiar de ignorare a specificului zonei dovedită de UE, a fost permanent în contradicţie cu viziunea bine articulată a Rusiei în privinţa  viitorului acestor ţări, chiar dacă mijloacele proprii acestei viziuni erau departe de a fi cele oficial acceptate (ameninţări de boicot economic, oprirea de importuri sau scumpirea gazului etc).  Rusia şi-a cunoscut interesul în vreme ce UE avea un obiectiv destul de vag (Vladivostokul), chiar şi acela nesusţinut de toţi.  De aici rezultă următoarea întrebare, aceea dacă UE este sau nu un jucător global, dacă are această capacitate? Este capabilă Europa de extindere sau şi-a atins nivelul de la care este imposibil de gestionat o uniune atât de eterogenă?
• Acţiunea a fost abandonată (trădată) de personaje precum Barosso sau Rompuy care erau conştiente că ţările importante europene îşi rezolvă mai eficient şi mai simplu schimburile economice prin înţelegeri bilaterale cu ţările estice fără a se complica cu primirea ca membri a acestor ţări mai puţin dezvoltate ai căror imigranţi să fie obligaţi să-i primească.
• ‘Uitând’ de condiţia obligatorie până în 2007 de a fi membru NATO în momentul aderării, UE s-a văzut în situaţia de a asigura securitatea acestor ţări, lucru dificil câtă vreme ea însăşi nu este din principiu furnizor de securitate.

Experimentul Vilnius a fost nu numai un exerciţiu de realpolitik, dar a fost în primul rând un experiment pe oameni: tensiunile şi presiunile din Ucraina pot lua forme extreme care pot conduce chiar la secesiune în acest moment cand ţara se confruntă cu o criză de suveranitate. Ultimatumul de 48 ore dat Guvernului ucrainean de către manifestanţii de la Kiev poate produce destule surprize, indiferent dacă anvergura protestelor este cea redata de media sau e de mai mică amploare şi imaginile provin de la evenimentele revoluţiei portocalii din 2005 (din unele surse).  Doar un scrutin general poate arăta în clar cat de europeană este opţiunea pe ansamblu a cetăţenilor ucrainieni.

• Vilnius a determinat şi precipitat apropierea  Ucrainei de Rusia şi implicit de Uniunea EuroAsiatică.
• Urmare a deciziei de la Vilnius, Parlamentul Moldovei a decis declararea limbii oficiale ca fiind limba româna, lucru care este firesc şi ne bucură, dar ţinând seama de procentul de cetăţeni unionişti si pro europeni în continuă scădere în Moldova reprezintă un element puternic secesionist pentru ţară care are un număr important de rusofoni şi  un conflict mocnind pe teritoriul ei  (Transnistria) gestionat de Rusia.

Implicaţii si consecinţe strategice pentru România

1. Moldova

UE nu are o politică energetică şi de securitate unitară şi coerentă, deşi se vrea un actor global.  Mai mult, eşecul Nabucco, în faţa South Stream, subminează securitatea energetică europeană. Pe de altă parte, Rusia are o politică energetică extrem de agresivă, cumpărând reţele de gaz în Bulgaria, Serbia, Slovenia, Ungaria şi Republica Moldova.

Gazprom devine cel mai important vector de politică externă al Rusiei. Interesele bilaterale economice care au prevalat în relaţia cu Rusia, mai ales bazate pe exporturile de energie, au dus la o stare de dependenţă gravă a UE care acum are impact asupra politicii externe şi de securitate a Uniunii.

În Moldova există o departajare a partidelor politice faţă de aderarea la UE. Majoritatea actuală din Parlament a condus la semnarea Acordului de asociere cu UE. Partidele de dreapta considerate româniste susţin integrarea europeană, cele de stânga, cotate drept pro-ruse, comuniste, după momentul alegerilor parlamentare din 2010 au renunţat treptat la vectorul european al Moldovei în favoarea proiectului euroasiatic, încă ipotetic.  Bascularea a determinat şi pe simpatizanţi să-şi revadă preferinţele externe. În prezent mişcarea rapidă a Moldovei spre UE a creat confuzie în rândul populaţiei. Sondajele sociologice arată că atracţia europeană a scăzut substanţial în simpatia moldovenilor.  În cei 4 ani de guvernare pro-europeană, partidele de dreapta nu au fost capabile să explice cetăţeanului de rând de ce este mai avantajoasă modernizarea instituţională europeană faţă de presupusul gaz rusesc ieftin. Ideea europeană a Republicii Moldova riscă să rămână în continuare un proiect ale cărui beneficii sunt pe termen scurt în plan mai ales simbolic, în contrast cu costurile ce se resimt concret.

Urmarea asupra României nu va fi doar simbolica--gândindu-ne la suflul rece din ceafă care vine din stepele ruseşti, ci va fi semnificativă dacă setul dreapta politica-românism din Moldova va coincide  cu  tendinţele României, caz în care dorinţa de alăturare a celor două ţări va trebui să vină şi cu soluţia compensării scumpirii gazului pentru Moldova.  Dorinţa de alăturare a celor două ţări în acelaşi spaţiu geostrategic s-ar putea să-i serveasca elitei politice din România ca justificare, în faţa propriei populaţii antagonice, pentru exploatarea gazelor de şist. Asta, da, este o problema. O altă urmare posibiăa ar fi aceea  ca viza Schengen să fie amânată României, cel puţin până la clarificarea traseului de integrare al Moldovei, caz în care ar veni randul Moldovei să preia MCV-ul şi amânarea de viză Schengen. Suntem însă departe de a considera Moldova ca stat membru.

2. Ucraina

Cu destul timp în urma  Guvernul ucrainean a avertizat Bruxellesul că sunt posibile măsuri importante de retorsiune din partea Rusiei în caz de semnare a Acordului de Asociere cu UE care vor produce distorsiuni importante în economia Ucrainei şi aşa destul de şubredă şi confruntată cu un înalt grad de îndatorare. Cu alte cuvinte se pot aştepta la tensiuni politice şi sociale grave. De fapt Ucraina solicita UE să-i pună la dispoziţie un „pachet de transformare”  financiar  care să-i faciliteze gestionarea tranziţiei de la statutul de dependenţă faţă de Rusia la cel de ţară independentă asociată cu UE. Deşi o rezoluţie a Parlamentului European a solicitat Comisiei să compenseze concret efectele sancţiunilor ruseşti, această cerinţă vitală ideii de asociere a rămas fără răspuns. Preşedintele Barroso a trimis Ucraina la FMI iar acesta a replicat că nu poate finanţa plata datoriilor Ucrainei faţă de Rusia (sic!), recomandând, în schimb, Guvernului ucrainean să ridice cu 40% preţul la energie şi să îngheţe salariile, spre a-şi procura astfel resursele financiare necesare stingerii creanţelor ruseşti.  Neînţelegând că de fapt nu era vorba despre finanţarea deficitului bugetar ucrainean, ci de aceea a propriei sale securităţi geo-strategice, Occidentul euro-atlantic (UE si SUA deopotrivă) nu a făcut nimic spre a modifica decizia FMI, deşi deţinea toate pârghiile politice necesare spre a o face.  Cineva tot a facut-o şi anume fondul american Franklin Templeton Investment. Chiar în timp ce la Kiev protestele au ajuns deja în cea de-a 14-a zi, acesta a mai achiziționat încă un pachet de obligațiuni suverane în valoare de peste 1,4 miliarde de dolari. Fondul american Franklin Templeton deține acum aproape 40% din obligațiunile externe emise de Ucraina, fiind  în prezent cel mai mare creditor al acestui stat.

Astfel, după noul pachet achiziționat de fondul american, volumul datoriei ucrainene răscumpărate de Franklin Templeton până în prezent este de 6 miliarde de dolari, adică mai exact aproximativ 40% din totalul datoriei externe a Ucrainei. Căderea Parteneriatului cu Ucraina ca şi protestele antiguvernamentale din Ucraina au contribuit la scăderea cotei obligațiunilor, investitorii susținând că instabilitatea politică se adaugă la factorii care ar putea împiedica Ucraina de la plata datoriei sale, pe lângă rezervele valutare epuizate și un deficit bugetar uriaș.

În prezent, datoria de stat a Kievului constituie 26 de miliarde de dolari, iar experţii susţin că, fără susţinere financiară din afară, ţara ar putea să se confrunte cu o criză economică majoră.

În concluzie,  un eventual ajutor financiar din partea Vestului dat din timp Ucrainei ar fi putut să schimbe radical situaţia chiar, în pofida presiunii Rusiei. Ucraina apare ca victima care nu avea decat o soluţie: întoarcerea feţei spre Rusia.  Urmarile asupra României a dispariţiei parteneriatului estic de la nivelul Ucrainei rezidă în asumarea de către România, apoi  de către tandemul România –Moldova, dacă acesta va exista, a rolului geostrategic care pentru o perioada UE a visat ca îl va juca  Ucraina. Desigur ca Ucraina a avut în vedere si analiza situatiei ţărilor cel mai recent integrate în UE (România, Bulgaria).   De unde si posibila concluzie ca unicul avantaj de care s-ar fi bucurat ca stat membru ar fi fost scutirea de vize, la turism şi munca în Europa, atât cât i-ar fi fost permisă.

Toate aceste constatări ne conduc la concluzia clară ca Europa are nevoie de un nou design; nu un design imperial care sa dovedeasca în timp ca tari precum Turcia, Ucraina etc. nu mai pot fi asimilate datorită unui prea plin deja atins, ci un design în care după ce ţări precum România, Bulgaria îşi vor fi atins scopurile de dezvoltare şi prosperitate aşteptate, Mama Europa să se poată gândi cu toată simpatia la extindere.

România trebuie să aibe strategii proprii de dezvoltare în cadrul UE aşa cum aproape toate ţările îşi urmăresc propriile lor interese şi nu să păstreze  o obedienţă lipsită de prospecte şi valoare pentru nici un actor de pe scena agitată a Europei.

SD & fCh

Nota Bene:  Acum o luna, publicam aici Parteneriatul Estic-UE.  Concluzia acelui material era:

Luând în considerare multitudinea de necunoscute care însoţesc încă Summitul de la Vilnius, lipsa unor angajamente ferme în ce priveşte oportunitatea extinderii spre Est a UE atât din partea unor state membre UE cât şi din partea ţărilor vizate pentru Parteneriat, a oponenţei puternice şi a concurenţei pe care Rusia o exercită prin Uniunea Euroasiatică, ţinând seama de rolul intrinsec al negocierilor de ultim moment  care pot schimba complet turnura angajamentelor, ni se pare că gradul de incertitudine destul de ridicat nu ne permite să facem un pronostic clar al rezultatelor Summitului şi să presupunem doar că un timp s-ar putea să se menţină statu quo-ul.

Si asa a ramas.