DE LA DATORIILE FINANCIARE ALE GERMANIEI FAŢĂ DE ROMÂNIA LA FOTOLIUL DE EUROPARLAMENTAR

Locotenent-colonel (r.) dr. PETRE OPRIŞ

Abstract

A negative example of Romanian political communication is provided by Radu Eugen Golban, PhD. He wanted to become a member of the European Parliament and he was using all mass-media means for this purpose in his election campaign this year. His actions were led according to the West European principles and methods because in 1988 he emigrated from Romania to Germany, when he was 15 years old, and he graduated from the Faculty of Philosophy in 2000 at the Albert-Ludwigs University of Freiburg. Radu Eugen Golban combined the scientific methods learned in Freiburg and in the European Institute of the University of Basel (Switzerland) with a demagogic theory of political communication on the Internet and he was using the slogan: “Germany must pay Romania over 18 billion euro”.

Înainte de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles (29 iunie 1919), liderii politici ai ţărilor care au învins Germania în primul război mondial nu au reuşit să ajungă la un acord comun în privinţa modului de formare a cuantumului despăgubirilor germane care urmau să fie plătite statelor învingătoare. Pentru rezolvarea acelei probleme a fost înfiinţată o Comisie interaliată specială. Aceasta a alcătuit o listă în care s-a prevăzut achitarea de către autorităţile de la Berlin a 132 miliarde mărci aur în decurs de 30 de ani, începând cu data de 1 mai 1921.

Din cauza problemelor politice şi economice interne, germanii au achitat târziu o parte din sumele stabilite în graficul elaborat de Comisia interaliată. În consecinţă, politicienii din Marea Britanie şi SUA au revizuit de două ori planul despăgubirilor de război care trebuiau plătite de autorităţile de la Berlin („Planul Dawes” în 1924 şi „Planul Young” în anul 1930). Scopul urmărit de liderii americani a fost de a-i convinge pe germani să achite despăgubiri statelor europene, care aveau la rândul lor datorii foarte mari de plătit faţă de SUA (11,5 miliarde de dolari în anul 1922) deoarece se împrumutaseră de la americani în primul război mondial pentru a-şi dezvolta armatele şi a obţine victoria.

În cele din urmă, reparaţiile de război neplătite de autorităţile de la Berlin până la 1 iulie 1932 au fost anulate complet (93 miliarde de mărci aur), în conformitate cu hotărârile adoptate la Conferinţa de la Lausanne (16 iunie – 9 iulie 1932), în timp ce alte state din Europa, datoare faţă de SUA, nu au fost scutite de achitarea sumelor împrumutate în perioada 1914-1918.

Anexarea Austriei (12 martie 1938) şi dispariţia statului cehoslovac (15 martie 1939) au permis firmelor germane să utilizeze Dunărea pentru a creşte importurile de produse agricole şi petrol din România, precum şi exporturile de produse germane către Peninsula Balcanică, în defavoarea rutei maritime, mult mai lungi: Marea Nordului – Oceanul Atlantic – Marea Mediterană – Marea Neagră. Franţa şi Marea Britanie au urmărit cu îngrijorare expansiunea economică a Germaniei în regiune, iar tratatul economic româno-german încheiat la 23 martie 1939 a consfinţit dreptul autorităţilor de la Berlin de a folosi zonele scutite de taxe vamale din porturile româneşti de la Dunăre (în special la Galaţi şi Brăila).

Ulterior, presiunile economice germane asupra autorităţilor de la Bucureşti s-au accentuat şi, după rapturile teritoriale din vara anului 1940, România a intrat complet în sfera de influenţă germană. La 4 decembrie 1940 a fost semnat la Berlin un acord de colaborare între cele două state, în scopul creşterii exporturilor româneşti de petrol, produse agricole şi forestiere către Germania şi a importurilor de armament, muniţii, tehnică de luptă şi echipamente militare germane necesare armatei române.

După izolarea Armatei 6 germane la Stalingrad de către trupele sovietice şi pierderea a aproximativ 150.000 de militari români în bătălia respectivă, mareşalul Ion Antonescu a reanalizat relaţiile de colaborare cu Germania şi, în cursul vizitei sale la Berlin (11 ianuarie 1943), a semnat un nou protocol economic bilateral. În acel document s-a prevăzut ca Germania să deschidă un nou credit în favoarea României, în scopul furnizării de tehnică de luptă modernă pentru armata română, slăbită după pierderile umane şi materiale suferite la Stalingrad. În schimb, autorităţile de la Bucureşti au acceptat să trimită 4 milioane de tone de petrol în Germania şi Italia, în cursul anului 1943.

Schimburile economice dintre cele două state au continuat până la 23 august 1944. Lovitura de stat care a avut loc la Bucureşti a întrerupt colaborarea politică, militară, economică şi diplomatică româno-germană, în condiţiile în care autorităţile române aveau de primit de la Berlin circa 1,3 miliarde de mărci germane pentru produsele exportate în acea ţară şi neachitate de guvernul german. În acelaşi timp, cantităţile de armament, tehnică de luptă, muniţii şi echipamente pe care România le-a primit din Germania şi nu le-a achitat până la 23 august 1944 erau în valoare de 1,25 miliarde de mărci.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat, printre altele, recunoaşterea înfrângerii României în războiul la care participa de la 22 iunie 1941. Situaţia respectivă a fost amintită în preambulul „Convenţiei de armistiţiu între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite”, încheiată la Moscova (12 septembrie 1944), astfel: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului, prezentate de către Guvernele sus-menţionatelor trei Puteri Aliate, acţionând în interesul Naţiunilor Unite”.

În telegrama trimisă la 12 septembrie 1944 Departamentului de Stat al SUA, Averel Harriman (ambasadorul SUA în URSS) a menţionat că nu a avut timp să analizeze cererile româneşti de includere în Convenţia de Armistiţiu a propunerilor privind „impunerea unui termen limită ocupaţiei militare (sovietice – n.n.) şi valabilităţii articolelor respective ale acordului de armistiţiu, precum şi la recunoaşterea concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România.

Românii au protestat energic în legătură cu clauza privind daunele de război, cerând ca aceasta să fie mai flexibilă pentru a preîntâmpina o posibilă incapacitate de plată.

Ei au mai cerut, de asemenea, o recunoaştere mai mare a contribuţiei administraţiei româneşti la aplicarea măsurilor de poliţie şi administrative interne reclamate de acord. Molotov nu a manifestat dorinţa de a da nici un fel înapoi în problema despăgubirilor şi nu a consimţit la nimic din ceea ce ar fi limitat puterea militară sau poliţienească rusă în România în timpul perioadei [de ocupaţie] militară”.

Atitudinea ministrului sovietic Viaceslav Molotov faţă de România nu s-a schimbat în anii care au urmat. Cu toate acestea, reprezentanţii României au solicitat la Paris (12 august 1946) acordarea statutului de ţară cobeligerantă, în locul celui de stat învins în război. Despre situaţia respectivă, regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu a precizat în anul 1988, în volumul său care a fost ulterior premiat de Academia Română, astfel: „România cerea statut de cobeligerant, înlăturarea din proiectul de tratat a stipulaţiilor articolului 30 (clauza naţiunii celei mai favorizate), îmbunătăţirea clauzelor economice care afectau grav situaţia ţării şi politica sa economică, îmbunătăţirea condiţiilor privitoare la limitarea armamentului. [...]

Referindu-se la clauzele economice şi militare, pe care le-a calificat ca injuste în cea mai mare parte, [ministrul Afacerilor Externe] Gheorghe Tătărescu a solicitat [la 13 august 1946] o ameliorare, ţinând cont de eforturile în războiul antihitlerist, ca şi de situaţia noastră precară economică. Guvernul român, preciza el, îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri şi reparaţii atât de la Germania, cât şi de la Ungaria”.

Din păcate pentru cetăţenii României, reprezentanţii Naţiunilor Unite au refuzat să recunoască la Paris, în 1946 şi 1947, statutul de ţară cobeligerantă, România fiind considerată un stat învins – aşa cum s-a menţionat în „Convenţia de armistiţiu” (Moscova, 12 septembrie 1944). În consecinţă, autorităţile de la Bucureşti au fost obligate să renunţe definitiv la circa 1,3 miliarde de mărci – datorie pe care fostul guvern de la Berlin o avea pentru petrolul şi produsele agricole româneşti exportate în Germania până la 23 august 1944 şi care nu fuseseră achitate de către statul german. Totodată, România a fost obligată să plătească toate facturile pe care nu le achitase mareşalul Ion Antonescu pentru tehnica de luptă, armamentul şi echipamentele importate din Germania, în valoare totală de 1,25 miliarde de mărci.

După cum se poate observa, statutul de ţară învinsă în al doilea război mondial a condus la includerea articolului 28 în Tratatul de Pace de la Paris, România fiind obligată să achite în întregime datoriile pe care le avea faţă de Germania la data de 8 mai 1945, deşi statul german se afla în acel moment sub ocupaţie, la fel ca România, iar acei banii au ajuns sub controlul celor Patru Mari Puteri: URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa. În plus, istoricul Valeriu Florin Dobrinescu a menţionat în 1988 o informaţie despre situaţia existentă la 10 februarie 1947, astfel: „Conform Agenţiei „France Press”, România, «deşi a declarat că va executa clauzele» [Tratatului de Pace], s-a arătat nemulţumită de faptul că este lipsită de creanţele asupra Germaniei”.

La rândul său, guvernul de la Budapesta a fost dezamăgit de poziţia reprezentanţilor celor Patru Mari Puteri, care au obligat Ungaria să renunţe la datoriile acumulate de Germania pentru toate produsele şi serviciile ungare furnizate autorităţilor de la Berlin şi neplătite în timpul celui de-al doilea război mondial. O declaraţie în acest sens a fost exprimată de guvernul de la Budapesta la 6 august 1946, astfel: „Ungaria a suferit pagube nemăsurate în timpul ocupaţiei germane şi în urma evacuării germane. Nu există nici o bază juridică sau morală ca Ungaria să fie constrânsă să renunţe la revendicările ei faţă de Germania în favoarea duşmanilor ei. Cel mult, Ungaria, în calitate de fostă aliată a Germaniei, poate ceda prioritatea revendicărilor puterilor aliate, dar fără a renunţa la ele”.

Alte informaţii interesante provin de la Gheorghe Tătărescu. La 23 august 1947, ministrul Afacerilor Externe şi şef al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris a declarat în Parlamentul României, înainte de ratificarea documentului semnat în capitala Franţei la 10 februarie 1947, astfel: „Tratatul cuprinde multe clauze grele şi multe clauze injuste. Este în primul rând injust preambulul tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligerantă. [...] Este în special injustă clauza prevăzută în art. 28, care obligă România să renunţe la toate creanţele sale împotriva Germaniei. [...] România rămâne totuşi obligată să plătească Germaniei creanţele sale [...] şi în fapt să plătească ea Germaniei reparaţii. [...] Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plată a cerealelor şi petrolului ridicat din România şi nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieşit din ţară în acelaşi mod sau pentru susţinerea efortului de război alături de Naţiunile Unite. [...] Guvernul a acceptat tratatul [de Pace de la Paris] şi sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele sale”.

Imediat după discursul ministrului Afacerilor Externe, Parlamentul României a aprobat în unanimitate Tratatul de Pace de la Paris. De ce s-au acceptat prevederile articolului 28 din documentul respectiv? Deoarece România a fost o ţară învinsă în cel de-al doilea război mondial, nu i s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă, prevederile Dictatului de la Viena din august 1940 au fost anulate în întregime de către cele Patru Mari Puteri, iar URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa au avut pretenţii materiale şi financiare faţă de Germania. Aceastea s-au achitat inclusiv prin confiscarea de către reprezentanţii celor Patru Mari Puteri a tuturor datoriilor pe care alte ţări le aveau faţă de Germania (România, Ungaria, Bulgaria şi Italia), în conformitate cu Tratatele de Pace încheiate la Paris, la 10 februarie 1947, de către fiecare ţară menţionată cu Puterile Aliate şi Asociate. În consecinţă, autorităţile de la Berlin din zilele noastre nu pot fi considerate răspunzătoare în acest caz, ci liderii politici din 1947 ai URSS, SUA, Franţei şi Marii Britanii – care au urmărit să obţină rapid din Germania diferite produse şi bani în contul despăgubirilor de război, pentru a nu se repeta greşelile grave săvârşite în perioada 1919-1932 într-o chestiune similară.

La rândul lor, mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I pot fi consideraţi vinovaţi de situaţia respectivă deoarece au permis trimiterea în Germania a unor cantităţi foarte mari de petrol şi produse agricole, în timpul războiului, fără a recupera sumele de bani datorate de guvernul de la Berlin. Dacă germanii câştigau războiul împreună cu românii, datoriile reciproce dintre Germania şi România ar fi fost probabil compensate de comun acord. Am spus „probabil” deoarece istoria acelor evenimente a fost cu totul alta, în defavoarea intereselor naţionale româneşti.

În final, România a fost obligată să plătescă Uniunii Sovietice despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, în acelaşi timp cu achitarea datoriei pe care o avea faţă de Germania (1,25 miliarde de mărci). Anumite fonduri obţinute din exportul de produse româneşti au fost utilizate pentru alimentarea contului din care se plătea datoria faţă de statul german după 10 februarie 1947 şi acele sume ajungeau la cele Patru Mari Puteri, care ţineau sub ocupaţie întreaga Germanie.

În ultimii trei ani, conducerea Băncii Naţionale a României a fost învinuită pe nedrept de către dr. Radu Eugen Golban, care a fost primit la diferite televiziuni din ţară pentru a expune teoria sa despre datoria germană din 1947 şi care şi-a anunţat dorinţa de a deveni europarlamentar în această primăvară. Acesta a susţinut că Banca Naţională a României nu se implică în aşa-zisa operaţiune de recuperare a 18 miliarde de euro din Germania, însă nu a menţionat un lucru elementar: Tratatul de Pace de la Paris nu a fost semnat de guvernatorul Băncii Naţionale a României, ci de Gheorghe Tătărăscu (ministrul Afacerilor Externe), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale) şi generalul Dumitru Dămăceanu (subsecretar de stat la Ministerul de Război). În plus, comisia română de aplicare a Tratatului de Pace a avut următoarea componenţă: Gheorghe Tătărăscu (preşedinte), Gheorghe Gheorghiu-Dej (ministrul Economiei Naţionale), Teohari Georgescu (ministrul Afacerilor Interne), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Alexandru Alexandrini (ministru de Finanţe), generalul Mihail Lascăr (ministrul Apărării Naţionale), Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului), Emil Bodnăraş şi Simion Oeriu (comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris).

Cum a ajuns dr. Radu Golban la 18 miliarde de euro? A calculat dobânzi şi penalităţi, plecând de la suma de 1,3 miliarde de mărci pe care Germania trebuia să o înapoieze României după cel de-al doilea război mondial şi care, potrivit articolului 28, paragraful 4 din Tratatul de Pace de la Paris, a fost anulată de reprezentanţii coaliţiei Naţiunilor Unite în defavoarea României. Politicienii de la Bucureşti au fost nevoiţi să accepte acel articol în întregime deoarece România a fost învinsă în acel război şi învingătorii şi-au impus condiţiile, chiar dacă erau injuste pentru autorităţile de la Bucureşti. Şi statul român (nu Banca Naţională a României) a îndeplinit prevederile Tratatului de Pace de la Paris deoarece politicienii de la Bucureşti au dorit încetarea stării de război şi, în acelaşi timp, anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 – prin care nord-vestul Transilvaniei a fost oferit Ungariei de reprezentanţii Germaniei şi Italiei. În plus, politicienii români vedeau în anul 1947 cum Organizaţia Naţiunilor Unite încerca să coaguleze speranţele păcii într-o lume afectată de războiul care tocmai se încheiase şi doreau ca România să fie primită cât mai curând în O.N.U. – fapt ce s-a întâmplat de-abia la 14 decembrie 1955, în condiţiile aplicării de către statul român a Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Acelaşi obiectiv general a fost urmărit şi de către autorităţile de la Helsinki, Roma, Sofia şi Budapesta în momentul în care au acceptat tratatele de pace stabilite de învingători.

În anul 1947, Finlanda, Italia, Bulgaria, România şi Ungaria şi-au recăpătat independenţa şi suveranitatea, iar patru dintre ele au renunţat la toate datoriile pe care Germania ar fi trebuit să le plătească în momentul capitulării sale necondiţionate la 8 mai 1945. Se poate remarca faptul că, în tratatele încheiate separat de Italia, Bulgaria, Ungaria şi România cu Puterile Aliate şi Asociate, s-a utilizat un text standard privind renunţarea la datoriile respective. Acesta a fost adaptat pentru fiecare ţară în parte prin modificarea numelor statelor şi cetăţeniilor – vezi România (art. 28, paragraful 4); Ungaria (art. 30, paragraful 4); Italia (art. 77, paragraful 4); Bulgaria (art. 26, paragraful 4). În acelaşi timp, autorităţile de la Helsinki au fost exceptate de către Puterile Aliate şi Asociate de la aplicarea acelei reguli, articolul 28 din Tratatul de Pace cu Finlanda conţinând numai trei paragrafe.

După circa 60 de ani de la evenimentul respectiv, dr. Radu Eugen Golban l-a readus în discuţie pe posturile de televiziune din România, susţinând că a descoperit o chestiune extraordinară după o cercetare pe care a întreprins-o în străinătate. Dacă ar fi avut bunăvoinţa să studieze documentele existente în arhivele din România, discursurile unor politicieni români din perioada 1944-1947 şi, nu în ultimul rând, volumul publicat în 1988 de regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu, poate că entuziasmul dr. Radu Golban nu ar fi inflamat imaginaţia partenerilor săi de discuţii de la televiziunile din România, iar dorinţa sa de a utiliza această chestiune pentru a deveni europarlamentar nu ar fi trecut de pragul locuinţei sale. Este trist când un cercetător ignoră izvoarele istorice valoroase existente în România şi, mai mult decât atât, prin teoria sa pune sub semnul întrebării întregul Tratat de Pace de la Paris – pe cale de consecinţă, frontiera României cu Ungaria şi statutul României în cadrul O.N.U., NATO, Uniunii Europene şi a altor organizaţii internaţionale. Este un drum pe care dr. Radu Eugen Golban s-a angajat în urmă cu mai mulţi ani pentru a fi ales din partea României membru al Parlamentului European.  

În cazul în care mirajul celor 18 miliarde de euro calculate de dr. Radu Eugen Golban îi atrage pe cetăţenii dornici să-l voteze, le putem spune că România a avut alocate aproximativ 19 miliarde de euro de către Uniunea Europeană, în perioada 2007-2013, pentru a îmbunătăţi nivelul de trai din ţară. Din păcate, până în prezent, s-a primit doar 32% din suma respectivă din cauza incompetenţei autorităţilor de la Bucureşti. Visurile celor care urmăresc să obţină dintr-o dată asemenea fonduri sau moşteniri miraculoase din străinătate sunt nocive pentru cetăţenii săraci şi nefericiţi dintr-o ţară în care cuvintele de ordine sunt incompetenţa, minciuna şi lipsa de moralitate a autorităţilor centrale şi locale, pe fondul inexistenţei unui cult al muncii, în folosul întregii societăţi româneşti.

ANEXĂ

Articolul 28, paragraful 4 din „Tratatul de Pace din 10 februarie 1947 între România şi Puterile Aliate şi Asociate”, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 199 din 30 august 1947.

„Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 Mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 Septemvrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamente încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului”.

Nota bene!

Acest studiu a fost publicat iniţial în Instituţiile juridice româneşti la 150 de ani de la reforma legislativă a lui A. I. Cuza. Simpozion internaţional, Craiova, 12 iunie 2014, editori: Roxana Radu, Mihaela Bărbieru, Editura Aius, Craiova, 2014, p. 77-83.