16.2.15

Câteva reflecţii despre criza de identitate şi debusolarea etică a românilor

Loss

             
                                                   


Criza societăţii româneşti care durează deja de mai bine de un sfert de secol  este o consecinţă directă a suprapunerii rupturilor instituţionale generate de tranziţia  spre democraţia politică, economia de piaţă şi aşa zisa „societate deschisă”,  cu acelea ale „terapiei de şoc” în economie şi, deloc în ultimul rând, cu extinderea crizei moral-spirituale, toate acestea adâncind dezechilibrele moştenite din comunism până dincolo de limitele suportabilului.

În legătură directă  cu dificultăţile economice şi polarizarea extremă a societăţii, dar pe un alt plan,  experienţa ultimilor 25 de ani a căscat o adevărată prăpastie între orizontul de idei  al omului obişnuit[1]  şi lume -  aceea a identităţii sale (atâta câtă fusese), dezarticulată, fragmentată în cioburile unei fiinţe dezrădăcinate.

Chiar dacă în interbelic România avea un specific preponderent rural,  iar schimbările brutale din perioada comunistă au  operat mutaţii dintre cele mai diverse în mentalul şi atitudinea populaţiei, totuşi,  identitatea noastră colectivă s-a bazat mereu pe convingerea că avem caracteristici fundamentale comune, că aparţinem, aşadar, unui „neam” ai cărui parametri geografici, culturali şi lingvistici sunt în aceeaşi măsură comuni şi definitorii pentru majoritatea indivizilor.

Ceea ce, dincolo de  binecunoscutele şi fără îndoială nocivele exacerbări naţionaliste, s-a constituit într-un factor de coeziune şi de solidaritate[2], societatea românească cristalizându-se tocmai în jurul ideii de prezervare a acestei identităţi, chiar şi în perioadele cele mai dificile.

Potrivit interpretărilor psihologilor şi sociologilor moderni, oamenii câştigă stimă de sine prin intermediul grupurilor care le conferă identitate, datorită sentimentului de comunitate şi apartenenţă dar, în acelaşi timp, diferenţele de statut social îi obligă la identităţi individuale diferite, existând astfel o continuă pendulare între identităţile de grup şi acelea particulare, precum şi adevărate „strategii” de forjare a identităţii, prin intermediul cărora indivizii încearcă să se adapteze lumii în care trăiesc.

Pe cale de consecinţă,  dezvoltarea unei identităţi puternice a Eului poate avea loc numai într-o societate stabilă, cu un nivel redus de fluctuaţii.

După căderea blocului comunist am asistat cu toţii la o nivelare a specificului economic, cultural sau religios al ţărilor est-europene, deteriorarea distribuţiei veniturilor făcând ca ultimul sfert de secol să devină unul  de inegalitate din ce în ce mai severă. Deloc străină de aceste fenomene, globalizarea a generat, totodată, şi  „efectul de domino” pe care orice eveniment dintr-o zonă a lumii îl declanşează în alte zone, fie ele oricât de îndepărtate, rezultatul fiind o  şi mai  pregnantă agravare a decalajelor economice, atât la scară continentală cât şi subcontinentală.

Ne aflăm într-un moment periculos al istoriei , în care economia ca ştiinţă a fost transformată în ideologie, şi asta în ciuda avertismentelor unor specialişti de talie unanim recunoscută. Laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz, de exemplu, a atras atenţia în repetate rânduri asupra faptului că pieţele nu funcţionează aşa cum se presupunea că trebuie s-o facă, că nu sunt  eficiente şi nici stabile, şi că sistemele politice s-au dovedit, în majoritatea cazurilor, incapabile să le corecteze neajunsurile, adâncirea fără precedent a inegalităţilor sociale fiind, prin urmare, atât cauza cât şi consecinţa eşecului sistemului politic, contribuind astfel la instabilitatea sistemului economic care, la rîndul său, generează o şi mai mare creştere a inegalităţii – un cerc vicios în care, iată, „societatea globală” pare a se învârti la nesfârşit.[3]

Situaţie exacerbată la noi, unde lipsa de viziune şi de pregătire economică a majorităţii liderilor politici, egoismul şi rapacitatea lor, laolaltă cu mediocritatea şi obedienţa râncedă a aşa-ziselor „elite intelectuale” au transformat ţara într-un teritoriu distopic, deschis tuturor experimentelor, ceea ce a generat efecte traumatizante atât la nivel colectiv cât  şi la acela al individului, dezorientat în legătură cu sine însuşi şi cu o lume la care nu mai ştie cum să se raporteze.

Astfel, experienţei traumatizante a totalitarismului comunist i-a fost adăugată aceea a neoliberalismului agresiv, tot mai mulţi dintre cei care, în ciuda privaţiunilor îndurate, continuau să se considere fiinţe umane şi să-şi conceapă proiectele existenţiale, actele vieţii lor, pornind de la convingerea că noul sistem le va înlesni revenirea la o societate normală şi nicidecum la o nouă utopie[4]  fiind nevoiţi  să accepte, în acest răstimp, că vieţile lor contează mai puţin decât oricând înainte, ceea ce a generat exacerbarea egoismului agresiv, desensibilizare şi indiferenţă generalizată.

Mi se pare intersant şi demn de semnalat faptul că George Soros însuşi remarca faptul că dorinţa de libertate precum şi celelalte aspiraţii ale oamenilor din fostele ţări comuniste au ajuns să fie înăbuşite de obsesia luptei pentru supravieţuire şi că „dacă doctrina laissez-fair-ului nu va fi temperată de recunoaşterea binelui comun, care să primeze asupra intereselor particulare, se va ajunge la distrugerea sistemului” şi a „societăţii deschise”, ruinate din interior tocmai de această „deficienţă a valorilor fundamentale”.[5]

 Noi, însă, am avut elite şi conducători mai catolici decât Papa.

Astfel, numai în ultimii zece ani am avut un preşedinte de o insolenţă, o mizerie morală şi un cinism nemaiântâlnite care, printre multe altele,  ne-a reamintit că, dacă starea ţării nu ne mai convine, nu ne rămâne decât să uzăm de dreptul fundamental de-a pleca cât vedem cu ochii, am avut un „filosof”, pus la cârma unei instituţii respectabile şi responsabile cu nici mai mult nici mai puţin decât propagarea culturii româneşti, stipendiat din buzunarele noastre, şi care scria negru pe alb că nu suntem decât  “23 de milioane de omuleţi patibulari”, “un popor cu substanţă târâtă”, care „valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”,  sau că  limba română „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”, neuitând să pomenească nici despre “puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc…”, după cum am avut şi o haită întreagă de ticăloşi legalişti, care au izbutit să murdărească până şi conceptul de justiţie. Asta ca să amintesc doar câteva dintre binefacerile revărsate asupra noastră din miticul corn al abundenţei neoliberale.

N-aş fi dat exemplele de mai sus - toate astea şi încă multe altele de acelaşi fel sunt binecunoscute de toată lumea – de n-aş simţi nevoia să explic că, în opinia mea, alienarea unei majorităţi semnificative a populaţiei României se datorează faptului că, simultan cu scăderea continuă şi galopantă a nivelului de trai,  oamenii au fost nevoiţi să suporte şi o agresiune fără precedent exercitată asupra tuturor valorilor identitare, individuale sau de grup, care le erau caracteristice şi care le-ar mai fi putut înlesni o cât de firavă autodefinire spirituală.

În decursul acestui proces de destructurare identitară,  parţial o consecinţă firească a trecerii la noul sistem economic şi politic dar, în acelaşi timp, ajutat şi grăbit de aceia care se temeau de o eventuală contrareacţie solidară a societăţii româneşti, precum şi de cozile lor de topor, nimic n-a rămas neterfelit: nici patria, nici istoria, nici religia, nici cultura română însăşi apoi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, categorii largi de oameni au fost manipulate prin intermediul mijloacelor media şi al internetului, asmuţite unele împotriva altora cu o ticăloşie criminală în sensul cel mai deplin al cuvântului: tineri contra vârstnici, bogaţi contra săraci, „comunişti” contra „anticomunişti”, ardeleni contra munteni şi moldoveni, români din diaspora contra celor din ţară, toate acestea deteriorând încă şi mai puternic relaţiile umane din  întreaga societate.

Radu Florian are dreptate atunci când semnalează procesul şocant de metamorfozare a memoriei şi voinţei, mutaţiile individuale şi colective ale conştiinţei care, în situaţiile de criză  se comportă precum mercurul, devenind „un simplu fluid lipsit de o articulare ideatică şi valorică, ce-şi legitimează toate avatarurile, căderile, trădările şi abdicările, cedând atât presiunilor politice şi economice, cât şi propriilor sale justificări”.[6]

Piaţa de consum impune o formă de totalitarism mai subtil şi mai pervers  decât totalitarismul perioadei comuniste, oferind în locul mult promisei libertăţi doar ideologie consumistă şi aducând  fiinţa umană în situaţia de a se confunda cu lucrurile pe care cumpără sau le deţine, obiectele devenind indicii a ceea ce este, sau oferindu-i o perspectivă a ceea ce ar putea deveni. Indivizii investesc mult în înfăţişare ca simbol al identităţii care, în contextul luptei pentru bunăstarea materială ca obiectiv ultim, rămâne, însă,  tot mai himerică.

Cum competiţia iniţiativelor private  pe piaţa liberă a fost luată drept singura  şi veritabila soluţie la problemele societăţii, fiind socotită chiar sensul instituţiilor şi al vieţii umane însăşi, asistăm la o profundă alienare existenţială a oamenilor, la un proces de depersonalizare prin fragmentare şi transformare permanentă în cadrul căruia fiecare luptă doar pentru sine, la exacerbarea tuturor egoismelor, neînţelegerea vieţii sociale ducând la dispariţia conştiinţei civice şi, pe cale de consecinţă la izolare prin reducerea relaţiilor, a conversaţiilor, a schimbului de opinii, a plăcerii pentru lectură, percepută ca o ocupaţie inutilă şi o pierdere de timp.

Etichetele de preţuri au devenit adevărate certificate de validitate ale fiinţei umane până într-atâta încât cei care nu şi le pot permite sunt marginalizaţi sau excluşi. În România de azi tăcerea care-i înconjoară pe cei aflaţi în sărăcie a devenit asurzitoare – o barbarie în faţa căreia nu există nici un fel de rezistenţă colectivă! - astfel încât ei sunt îndemnaţi să creadă că e vina lor, inegalităţile vizibile fiind explicate prin inferioritatea talentului, eforturilor sau perspicacităţii. Dacă nu ar avea aceste defecte înnascute, ar reuşi ca oricine altcineva. „Sistemul” poate să descopere întotdeauna o fisură internă, ceva ascuns în sinele prăbuşit al învinsului, care l-a împiedicat să se slujească de oportunităţile prezente, fără îndoială, tot timpul. De aceea, e cu totul improbabil ca mânia născută din frustrare  să se reverse şi să fie îndreptată către lumea exterioară. Paznicii invizibili care barează calea dorită rămân mai în siguranţă decât oricând.

Consecinţa cea mai înspăimântătoare a acestor transformări operate în mentalul oamenilor a fost scăderea până aproape de dispariţie a locului şi a ponderii eticului - atât în societate cât şi în discursul public - şi implicit, a celei mai elementare morale [7] .

Situaţia morală elementară a unei comunităţi este dată de acea câtime de moralitate care ar trebui să existe în orice act omenesc. Aşa cum elementele chimice îşi găsesc, fiecare în parte, locul în tabelul lui Mendeleev şi niciunul dintre acestea nu poate lipsi din natură, tot aşa, din tabelul moralităţii nu pot lipsi componente  precum presupoziţia existenţei celorlalţi, buna intenţie, capacitatea empatizării, tendinţa spontană sau raţională de a universaliza maxima voinţei tale şi, deloc în ultimul rând, rezultatul, consecinţa, fapta ta. Există un test intuitiv al moralei elementare, anume sesizăm brusc faptul că, o simplă absenţă (nu te gândeşti la ceilalţi, nu ţi-e milă de cel aflat în suferinţă, nu suferi pentru nedreptatea de care afli etc.) ne scoate din spaţiul moralităţii şi ne include în imoralitate.

Numai că la noi, aparent paradoxal, în ciuda maniheismului din judecăţile publice, viaţa cetăţii este înecată într-un relativism traductibil în expresia: „tot ce se poate spera în viaţa noastră cea de toate zilele este atingerea moralei minimale”. Atitudini care produc o neîncredere acută în morala ca morală, adică, în fond, neîncredere în temeiul moral al valorilor democratice originare. Or, libertatea, viaţa, demnitatea, fericirea, dreptatea, bunăstarea, presupun obligatoriu valori morale pozitive, cele îndeobşte numite virtuţi sau, chiar mai simplu, „reguli imparţiale de corectitudine morală”.[8]

Dupa cincizeci de ani de comunism şi alţi douăzecişicinci de „democraţie originală” s-a ajuns până într-acolo încât individul care încearcă să nu facă rabat de la măcar câteva norme ale moralei elementare, nu doar că nu este încurajat  de societate, ci tocmai dimpotrivă, intenţiile sale rămân neînţelese, „enigmatice” de-a dreptul, toată lumea se întreabă care îi sunt, de fapt, „mobilurile reale”, adică „ce urmăreşte?”, „cu ce se alege?”, iar în cele din urmă presiunea comunităţii devine atât de puternică, feed-back-ul atât de negativ,  încât orice rezistenţă devine riscantă, dacă nu de-a dreptul imposibilă.[9]

 Ticăloşia este, aşa cum ştim, neobosit creativă, dar de unde vin ticăloşii, parcă tot nu ştim, niciodată, îndeajuns. De unde vine, adică, din ce surse se hrăneşte dispreţul suveran al unora pentru oricine are convingeri morale elementare şi ce anume face ca valori precum altruismul şi bunătatea, curajul şi compasiunea să apară drept semne de slăbiciune, de neadaptare sau chiar de prostie? Dar indiferenţa, ca stare generală ce tinde să se autoreproducă şi la care participă un număr din ce în ce mai semnificativ de persoane, nepăsarea unora devenind, de obicei, punct de plecare pentru destinul nenorocit al altora?
Cauzele profunde ale indiferenţei actuale[10] îşi au originile în excesul de individualism  promovat de ideologia „pieţei libere care reglează totul” , în cadrul căreia singura responsabilitate în viaţă (care este văzută tot ca o afacere), ar fi doar obţinerea profitului, dar şi  în  lăcomia dezlănţuită după ieşirea din epoca penuriei, în îmbogăţirea lipsită de orice temei legal a unora, în vreme ce sărăcia celorlalţi este acceptată şi statuată prin lege, precum şi în obscenitatea scenei publice care „sancţionează premial” grosolănia, vulgaritatea, spiritul primar agresiv, impostura şi aroganţa ciocoiască.[11]

Toate acestea şi multe altele încă au ruinat în primul rând structura identitară a oamenilor simpli şi cinstiţi care privesc tot acest circ dezlănţuit şi nu pot pricepe de ce viaţa lor onestă, dusă în modestie şi cumpătare şi-a pierdut orice preţ, după cum nu pot pricepe cum regulile simple şi clare, ce n-au nevoie să fie reinventate, nu valorează nimic pe lângă un ticălos isteţ, pe lângă un viclean înrăit - dar, vai! – „de succes”, pe lângă toţi indivizii lipsiţi de cuvânt şi de onoare care inventează fără nicio jenă forme noi de abjecţie pentru orice situaţie a vieţii.
Ar trebui să ne întrebăm în ce fel se poate – dacă se mai poate! – remedia această situaţie, într-o oricât de mică măsură? Mai precis,  nu cumva, tocmai restituind moralei şi meditaţiei etice locul pe care l-au ocupat până acum, în toate cetăţile (cu excepţia celor totalitare), am putea să  influenţăm în bine regăsirea de sine a românilor? Sau dimpotrivă:  Am izbuti , oare, să stăvilim debusolarea etică atât de periculoasă pentru viitorul naţiunii, odată cu reedificarea structurilor noastre identitare, şi asta înainte de a fi prea târziu?
În opinia mea, oricare ar fi răspunsul, el ne va readuce mereu în faţa aceloraşi „răni deschise”, cum ar spune Solomon Marcus, de a căror existenţă adesea nici nu suntem pe deplin conştienţi.

Mai întâi de toate , învăţământul.

Presiunii politice pe educaţie, existente înainte de 1990,  i s-a adăugat acum şi cea economică, şcoala tinzând să fie inclusă în sfera serviciilor comerciale. Dar educaţia nu este o marfă, ci un drept fundamental, inclusiv al celor cu venituri mici[12].

Însă, chiar şi dincolo de această situaţie generală, învăţământul românesc a fost şi rămâne profund deficitar. Un aspect dureros, remarcat şi de Profesorul Solomon Marcus[13] este acela că şcoala noastră ignoră cu desăvârşire cel mai important lucru pe care poate şi trebuie să-l facă educaţia: anume inocularea sufletelor copiilor cu respect pentru viaţa umană. Ei trebuie ajutaţi să înţeleagă cât mai devreme că orice act de agresiune verbală sau fizică asupra omului nu se poate justifica decât în condiţii excepţionale. Preocupare ce ar trebui asociată, aşa cum explică ilustrul savant, cu educarea atitudinilor de bunătate faţă de semeni, de atenţie, de înţelegerea unor norme de convieţuire, a unui echilibru între ceea ce noi pretindem altora şi ceea ce le datorăm. Accentul excesiv pe latura competitivă, în dauna celei sinergetice, de colaborare, este departe de  favoriza o educatie sănătoasă a valorilor umane.

 Există câteva interviuri şi conferinţe ale doamnei Hélène Carrère dâEnacausse, istoric specializat în cercetarea perioadei postbelice din Europa de Est, membră a Academiei Franceze şi membră de onoare a Academiei Române, ale cărei abordări  marcate de o înţelegere superioară a realităţilor din fostele ţări socialiste merită, cred eu, menţionate. Una din ideile sale de forţă era aceea că, în actualul peisaj european, ţările estice, majoritar ortodoxe, ar avea şansa de a veni cu un proiect moral, etic şi spiritual de care Occidentul, prins în capcana unui vis consumist  perfid şi înşelător, are nevoie mai multă decât oricând. Dat fiind că omul răsăritean a fost obligat de totalitarismul comunist să se recentreze asupra unor valori esenţiale, în ţările estice, spunea d-sa, a existat întotdeauna o capacitate superioară de rezistenţă morală,  iar dacă faptul că Europa nu va putea dăinui în lipsa unui proiect economic viabil e cât se poate de evident, tot atât de adevărat este că un asemenea proiect nu poate fi închis în nişte cadre atât de limitate cum sunt acelea ale ideologiei consumeriste.

Chiar dacă au trecut destui ani de-atunci şi chiar dacă între timp elitele noastre politice şi o mare parte a celor intelectuale au transformat credinţa strămoşească a românilor în obiect de hulă şi de  batjocură[14], mă întreb, totuşi, în ce măsură sâmburele de adevăr viu din spusele Hélènei Carrère dâEnacausse ar mai putea fi recuperat, măcar pentru generaţiile viitoare? Deoarece, aşa cum tot dânsa  precizase, "creştinismul a oferit Europei o orientare profundă, un suflet. Pe continentul european, creştinismul a şlefuit istoria şi modul de viaţă al oamenilor: cu grandoare sau uneori cu violenţă, cu iubire sau cu intoleranţă, urma lăsată de creştinism este reală şi nu poate fi ştearsă. Fie că trăieşte la Petersburg, la Roma sau Paris, omul european este părtaş cel puţin unui minim de valori legate de creştinism."[15]
De altfel, mult mai devreme, Jung subliniase şi el, nu o dată importanţa religiei care are meritul de a ne învăţa că există o autoritate opusă lumii, constituindu-se într-un factor de moderare a inflaţiei Egoului, a puterii fatale a Umbrei. Unele pasaje din Wotan, scrise în 1936, sună profetic: “Germanii au posibilitatea, poate unică în istoria lor, de a se privi în inimă şi de a înţelege care sunt primejdiile sufleteşti de care creştinismul a încercat să păzească umanitatea.”  În 1957, preocupat de forţa de convingere a marxismului, Jung constată că Vestul nu oferă alternativă, în afara unei propuneri tot materialiste. Ceea ce rezultă  implicit este că religia, retrăită ca devenire interioară fecundă, ca izvor de vitalitate psihică poate juca un rol major în depăşirea crizei. Altmineri, evenimentele din Germania se pot repeta oricând şi oriunde, sufletul stăpânit de creştinare poate scăpa din nou din zăgaz. Şi are această frază memorabilă: „A fost întotdeauna cumplit să cazi în mâinile unui zeu viu.”[16]  

Cu puţină vreme în urmă, printre arhitecţii conştiinţei noastre se mai numărau încă făuritorii marilor sisteme etice şi religioase, precum şi creatori imenşi de felul lui Shakespare, Dostoievski sau Cervantes. Asta ca să pomenesc doar câteva nume. Numai aici şi acum, în această suburbie obscură a istoriei, în care nimic miraculos  nu pare a se întâmpla vreodată, când nivelul claselor educate se află, laolaltă cu imensa majoritate a sistemelor de învăţământ, într-un declin abrupt, civilizaţia „modernă” a izbutit să rupă legătura cu miturile sale fondatoare, lăsând câmp liber imundului propagat de presă şi de televiziuni,  de politicieni şi de toate celelalte „vedete” ale zilei,  făcând astfel  să dispară aproape orice idee de limită sau de sens.

Platon sugera că orice filosofie începe cu sentimentul miraculosului. „Civilizaţia pieţelor” ucide acest sentiment, spunându-ne că ştim deja tot ce este de ştiut, îndemnându-ne să renunţăm la marile întrebări de tip „de ce”, care n-ar avea nici un rost – mai bine să le uităm şi să ne vedem liniştiţi de shopping. Conducătorii de astăzi insistă că ei sunt deţinătorii unicului mod în care pot fi interpretate condiţiile fundamentale ale existenţei umane. Le place sa se concentreze pe ceea ce ştiu şi pot înţelege. Adică, pe foarte puţin.

Dar oameni ca Socrate, Platon, Aristotel, Toma de Aquino, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski au preferat să se concentreze pe ceea ce nu ştiau. Din persectiva lor, ceea ce ştim deja este o mică insuliţă  pe un ocean întins şi foarte ciudat.

Rudolf Steiner spunea odată că laşii dezvoltă adesea credinţe crude. Credinţa că  suntem fiinţe fără statură, vieţuind într-un univers rece şi fără sens este o cruzime nenecesară.  Iar dacă am accepta-o, ar însemna să negăm tocmai acele lucruri despre care creatorii marilor sisteme filosofice şi genii de talia lui Shakespeare, Cervantes, Dostoievski sau Jung ne-au spus că sunt adevărate.

Nedeea Burcă




[1] Mă refer, în special, la cei care nu au făcut niciodată parte din reţeaua de influenţă a „burgheziei roşii”, şi nici din clanurile mafiote ale „serviciilor”, fiind, aşadar, excluşi de la „festinul” post-decembrist. Unii dintre aceştia, nu puţini,  cu o formaţie profesională şi umană de excepţie, folosiţi aşa cum ar fi meritat, ar fi putut să-şi aducă aportul la dezvoltarea reală a României, dacă „selecţia” de după 1990 a „cadrelor” ar fi binevoit să ia act de aptitudinile reale ale indivizilor şi nu i-ar fi marginalizat pe cei mai buni şi neînregimentati politic (sau altfel), preferând să lanseze în spaţiul public tot felul de nulităţi ale căror singure „înzestrări”  notabile erau servilismul, lăcomia nemărginită precum şi neputinţa funciară  de a imagina strategii în folosul ţării şi nu doar al lor personal.  Restul, masa imensă a celor care nu ştiau decât să muncească, a fost tratată, de asemenea, cu aroganţa, indiferenţa şi dispreţul caracteristice dintotdeauna parveniţilor istoriei din orice loc şi din orice timp.  

[2] Nu pot să nu-mi amintesc, cu acest prilej,  povestea pe care mi-a istorisit-o Profesorul Ştefan Milcu. Provenit dintr-o familie foarte săracă, se decisese să facă studii de medicină, motiv pentru care a venit pe jos de la Craiova, echipat cu tot ce găsise mai bun pe-acasă: o căciulă mocănească, cioareci şi chimir (îl păstrase, mi l-a arătat cu puţin timp înainte de a muri),  încălţat cu opincile „cele bune” ale părintelui său. Şi cum nu cunoştea pe nimeni în Bucureşti s-a dus direct acasă la Parhon care l-a primit, i-a ascultat păsul, l-a ajutat să se înscrie la facultate şi nu peste multă vreme i-a dat şi fata de nevastă. Asta nu înseamnă deloc că toţi tinerii săraci şi talentaţi aveau parte de atâta noroc, înseamnă doar că era posibilă pe atunci o anumită solidaritate umană, că un personaj de talia lui Parhon a putut deschide uşa casei sale unui copil străin şi foarte sărac, că l-a ascultat şi l-a ajutat inclusiv din punct de vedere financiar. O asemenea întâmplare ar fi astăzi de neimaginat.

[3] Cf. Joseph Stiglitz, Preţul inegalităţii, Bucureşti, 2013.

[4] „ În România postdecembristă, neoliberalismul a fost asimilat capitalismului, făcând imposibilă orice discuţie privitoare la filiaţia dintre utopia neoliberală şi cea comunistă. Care ar fi elementele utopice din gândirea neoliberală? În primul rând, tehnoglobalismul, credinţa milenaristă a convergenţei economice şi culturale, a amalgamării tuturor particularităţilor regionale şi naţionale într-un spaţiu global, fluid şi omogen, aşa-numita „piaţă mondială integrată“. În viziunea liberală, România, ca neam şi naţiune istorică, este irelevantă; particularităţile ei contează doar în măsura în care românii alcătuiesc o „comunitate de consum“ specifică. Trebuie să devenim un simplu „segment de piaţă“ în cadrul UE şi „resurse“ umane ieftine, să respectăm mereu logica globală care ignoră sau încalcă făţiş interesele noastre naţionale. Regăsim aici vechea schemă universalistă a Epocii Luminilor: o civilizaţie planetară poate fi construită din temelii pe baza unor abstracţiuni transcendente, în cazul acesta „piaţa liberă“.În ciuda duşmăniei dintre ele, neoliberalismul şi marxismul sunt ideologii iluministe care văd împlinirea omenirii într-o utopică civilizaţie universală. Ambele ideologii postulează primordialitatea factorului material; sunt înfeudate determinismului economic; manifestă o profundă ostilitate faţă de creştinism şi tradiţiile comunităţilor organice (there is no such thing as society, spunea Margaret Thatcher), interpretează în mod reductiv şi tendenţios istoria; se adresează unei abstracţiuni (homo oeconomicus şi homo sovieticus); profesează o teologie socială asemănătoare: bolşevicii considerau comunismul drept punctul final al evoluţiei istorice a omenirii, pentru neoliberali şi neoconservatori, acest punct este atins de capitalismul democratic global şi piaţa mondială integrată.” Pentru articolul întreg, cf. Ovidiu Hurduzeu, Neoliberalismul între utopie şi revoluţia permanentă. http://gandeste.org/

[5] Cf. George Soros, Societatea deschisă – o reconsiderare, în Dilema, IV, nr. 204, 1996, p. 16.

[6] Cf. Radu Florian, Criza unei lumi în schimbare, Bucureşti, 1994, pp. 189-210.

[7] Marii vinovaţi sunt mijloacele media, care  au promovat modele de comportament aberante şi au idiotizat, prin metode specifice,  o imensă parte a populaţiei. De data aceasta, victimele nu au fost doar oameni din păturile de jos, cei care dispun de mijloace financiare modeste, ci chiar şi cei mai instăriţi, lipsiţi de educaţia şi discernământul necesare unei minime rezistenţe la acest fenomen, care a făcut şi face ravagii nu doar în România , sau doar în estul postcomunist, ci în toate societăţile în care marele vis al libertăţilor democratice a fost înghiţit de materialism, bunăstarea materială devenind scopul ultim şi chiar „sensul” vieţii umane. Iar această  imbecilizare prin intermediul manipulării nu a fost nici pe departe un proces  întâmplător ci, dimpotrivă,  unul voit, stimulat, controlat cu abilitate şi „profesionalism”. În paralel, a existat şi o automistificare a elitelor intelectuale care au încercat să facă totul pentru a se autoconvinge că urmărindu-şi interesele personale şi de castă servesc, de fapt, nici mai mult nici mai puţin decât binele public.

[8] Cf. Vasile Morar, Morala elementară, stări, preguri, virtuţi, p. 13-15, Bucureşti, 2011.

[9] Am să dau un singur exemplu din propria mea experienţă. Eram foarte legată şi aveam o imensă datorie morală faţă de cineva care ma ajutase enorm de-a lungul timpului, într-un rând salvându-mi chiar viaţa. Ulterior, bătrân şi rămas singur, omul s-a îmbolnăvit la rândul său, iar când situaţia sa a devenit gravă, am încercat să nu îl abandonez aşa cum procedase deja majoritatea amicilor  şi chiar familia sa din străinătate. A fost, pentru mine,  momentul declanşării unui adevărat coşmar şi m-am aflat într-o sfâşietoare dilemă etică şi morală fiindcă aproape nimănui dintre cei aflaţi mai mult sau mai puţin întamplător în jurul meu/al nostru, nu le putea trece prin cap că nu-mi fac decât datoria de om, aşa cum o înţelegeam eu, întorcând un bine care mi se făcuse odată, demult.  Pe scurt, fiindcă este o poveste despre care nu-mi face plăcere să vorbesc, nu am rezistat tensiunii sumedeniei de mizerii pe care am fost nevoită să le înghit şi am clacat psihic, iar bătrânul meu prieten a fost trimis la un azil unde a şi murit, probabil cu convingerea că l-am abandonat. Pentru că nici eu şi nici cei câţiva care ne-am străduit în acest sens, n-am mai izbutit niciodată să-i dăm de urmă.

[10] Indiferenţa actuală nu are, să fim bine înţeleşi, nici cea mai mică legătură  cu aceea propusă şi promovată de stoicii antichităţii, al cărei conţinut moral o face incompatibilă cu nepăsarea psihologică ordinară, cu egoismul şi cu absenţa solidarităţii  faţă de semenii aflaţi în nevoie.

[11] Cf. Vasile Morar, op. cit. , pp. 235-308.

[12] În legătură cu acest aspect, mi se pare deosebit de interesant punctul de vedere al Prof. dr. ing. Marian BORZAN, Vicepreședinte FNS Alma Mater. Cf. Educația, drept fundamental sau subiect de comercializare?, în Tribuna, 14 febr. 2015. De asemenea, cf. Răzvan C Bobulescu, Învăţământul nu este o marfă, în acelaşi număr al Tribunei. Guvernanţii noştri ar trebui să fie obligaţi să înţeleagă acest adevăr şi să lupte pentru punerea lui în practică.
 
[13] Cf. Solomon Marcus, Educaţia, un bolnav cu diagnostic controversat, http://sar.org.ro/solomon-marcus-educatia-un-bolnav-cu-diagnostic-controversat/


[14] Ceea ce nu s-a întâmplat sau, în nici un caz, într-o asemenea măsură, în nicio ţară fostă comunistă, fie ea catolică sau ortodoxă. Iar aceasta este încă o explicaţie a crizei spirituale din România contemporană.

[15] Citat din Hélène Carrère d'Enacausse, cf.  Roger Coresiuc, Europa şi creştinismul, în Lumina, 18 septembrie 2010.

[16] Cf. C G Jung, Civilizaţia în tranzitie, Bucureşti, şi, de asemenea, Ion Vianu, Jung, Guénon şi criza lumii moderne, în Apropieri, Bucureşti, 2011.

Un comentariu:

F Ch spunea...

"N-aş fi dat exemplele de mai sus - toate astea şi încă multe altele de acelaşi fel sunt binecunoscute de toată lumea – de n-aş simţi nevoia să explic că, în opinia mea, alienarea unei majorităţi semnificative a populaţiei României se datorează faptului că, simultan cu scăderea continuă şi galopantă a nivelului de trai, oamenii au fost nevoiţi să suporte şi o agresiune fără precedent exercitată asupra tuturor valorilor identitare, individuale sau de grup, care le erau caracteristice şi care le-ar mai fi putut înlesni o cât de firavă autodefinire spirituală."

Foarte bine spus. As adauga doar ca TOATA LUMEA e in schimbare dela terminarea (primului?) Razboiului Rece incoace. In alte cuvinte, in Romania post-1989, avem la lucru curenti anti-identitari pe cel putin 3 nivele.

"În decursul acestui proces de destructurare identitară, parţial o consecinţă firească a trecerii la noul sistem economic şi politic dar, în acelaşi timp, ajutat şi grăbit de aceia care se temeau de o eventuală contrareacţie solidară a societăţii româneşti, precum şi de cozile lor de topor, nimic n-a rămas neterfelit: nici patria, nici istoria, nici religia, nici cultura română însăşi apoi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, categorii largi de oameni au fost manipulate prin intermediul mijloacelor media şi al internetului, asmuţite unele împotriva altora cu o ticăloşie criminală în sensul cel mai deplin al cuvântului: tineri contra vârstnici, bogaţi contra săraci, „comunişti” contra „anticomunişti”, ardeleni contra munteni şi moldoveni, români din diaspora contra celor din ţară, toate acestea deteriorând încă şi mai puternic relaţiile umane din întreaga societate."

La un nivel, ca tot vorbeam de ele, avem de-a face cu aplicarea vechiului principiu *divide et impera*. Daca romanii nu pot face mare lucru in sensul re-edificarii lor identitare la nivelul cel mai global, cel putin deocamdata sau cat timp liderii romani cu dreapta masura sunt inca in formare, pot face suficient la cele 2 nivele nationale. Textul Nedeei Burca e un inceput, sper sa fie si continuare.