Forumul Strategic American (Stratfor) în războiul hibrid

Adrian Severin

Trustul de presă Adevărul (redacția din Republica Moldova) a pus în circulație pe rețelele sociale spre obștească luare-aminte o analiză a cunoscutului Forum Strategic American (Stratfor) care „pune în balanță poziția geo-politică a României în contextul conflictului din Ucraina și problemele interne de la București”. Esența documentului este sintetizată în titlul sub care este publicat: „Campania anticorupție alungă influența Rusiei din România”.
Prin urmare, febrilitatea trinomului DNA-ÎCCJ-SRI din ultimile luni ar avea de a face cu geo-politica și nu cu supremația legii iar justiția română s-ar ocupa de calibrarea societății românești pentru a servi intereselor geo-politice ale Occidentului euro-altlantic și nu de asigurarea legalității în spațiul național românesc, de alungarea rușilor iar nu de pedepsirea hoților. Autentic sau apocrif, documentul dă expresie celui mai abject neo-conservatorism.
Să cităm câteva pasaje din textul atribuit Stratfor și publicat de Adevărul (“Pravda”). Astfel, analiștii americani ar fi afirmat că „decizia DNA de a lansa o investigație asupra premierului Victor Ponta este rezultatul unei campanii interne realizată în concert cu strategia geopolitică a Occidentului.” Această strategie se bazează pe ideea că „investind în țări precum România, guvernele occidentale câștigă o influență semnificativă atunci când vine vorba de luarea unor decizii în politica externă regională.” Imperativele occidentale, „cuplate cu dorința unor anumite agenții românești (având legături cu Occidentul) contribuie la o schimbare instituțională în România.”

Analiza Stratfor afirmă că „România este un partener strategic în competiția dintre Occident și Rusia pentru influența asupra zonelor de frontieră.” De aceea „stabilitatea României și reducerea influenței ruse constituie scopuri esențiale ale SUA.” În acest context „un nivel redus de corupție înseamnă că figurile publice cheie sunt mai puțin vulnerabile în a fi mituite sau supuse presiunilor. Asta reduce capacitatea unor guverne străine, precum cel al Rusiei, de a câștiga un ascendent asupra anumitor politicieni sau oameni cu influență în domeniul economic.”

Analiștii Stratfor mai observă că „anumiți membri ai elitei de la București aveau legături acoperite cu Kremlinul încă din perioada dictaturii comuniste” și că în condițiile în care „cultura politică dominantă a supraviețuit…combaterea eficientă a corupției nu a început până în 2013 când Kovesi a preluat conducerea DNA”, adăugând că „agenția condusă de Kovesi, cu sprijinul serviciilor de informații, a început să pună sub acuzație politicieni din toate partidele și de la toate nivelurile guvernării.” În analiza din care cităm se mai susține că lupta împotriva corupției a avansat cu puțin succes până când PSD a pierdut guvernarea în anul 2005. (Ceea ce sugerează că, PSD-2014, cel care a acceptat numirea Laurei Kovesi, nu ar mai fi același cu PSD-2005. Lucru posibil adevărat dacă ne gândim că în ultima jumătate de deceniu PSD a devenit tot mai puțin social în afară și tot mai puțin democrat în interior. În viziunea neoconservatoare, desigur, mai puțin rezistent la presiunea externă dar nu suficient de internaționalist – a se citi atlanticist.)

Stratfor apreciază că „forțele externe” (evident cele occidentale) joacă un rol-cheie în încurajarea și facilitarea campaniei anti-corupție din România. Menționând puternicele legături cu Occiendentul ale DNA și SRI în chestiuni legate de terorism și securitatea cibernetică dar și de corupție și crimă organizată, Stratfor amintește că Laura Koveși a fost distinsă cu un premeiu de ambasada SUA la București, precum și că directorul FBI, James Comey, s-a întâlnit în martie 2015 la București cu șefa DNA și noul director SRI. De asemenea este subliniat faptul că SUA au adoptat și măsuri directe împotriva unor oficiali români corupți interzicându-le intrarea pe teritoriul american.

Analiza conchide că deși campania anti-corupție din România „nu va putea depăși interesele înrădăcinate în sistemul politic al țării”, acuzațiile și condamnările recente vor face totuși din România pe termen lung un „aliat de bază în regiune al guvernelor occidentale”. Cu alte cuvinte, România va rămâne tot coruptă dar pro-occidentală și prin urmare un „aliat de bază” sau mai pe scurt o bază a guvernelor occidentale în regiune.

Să punem acum într-un limbaj mai simplu acest mesaj uluitor. Ceea ce analiza Stratfor spune este că: 1. Occidentul (SUA) intervine în România pentru schimbarea guvernului, întrucât acesta ar fi un atu al geo-politicii ruse, dar și mai general, pentru schimbarea regimului politic („contribuie la o schimbare instituțională în România”); 2. DNA și SRI sunt instrumentele geo-politicii occidentale folosite pentru a limita spațiul de manevră al unor state terțe (Rusia) în România prin îndepărtarea elitelor române bănuite de rusofilie pe motiv că ar fi corupte; 3. Invazia „spațiului tactic al justiției” de către serviciile secrete este încurajată de Occident (SUA); 4. Justiția română nu este (doar) politizată ci geo-politizată, adică este controlată nu (doar) de factori politici interni ci de factori politici externi; 5. Combaterea corupției în România nu este un scop în sine ci un mijloc pentru promovarea agendelor geo-politice occidentale; 6. Partidul cel mai mare din România și totodată cu rădăcinile cele mai adânci în societatea românească datorită presupusei sale susțineri pentru protecția socială (PSD), este considerat ca anti-occidental și de aceea tratat cu preferință drept corupt; 7. România trebuie să fie o bază de operații occidentale în războiul strategic al Occidentului cu Rusia; 8. Oricine manifestă o preferință politică pentru apropierea de Rusia este suspect de a fi corupt și este tratat în consecință. (Cum se împacă toate acestea cu declarația că Occidentul dorește „stabilitatea României” este greu de spus.)

Nici una dintre aceste idei nu este nouă. Nouă este candoarea cu care sunt formulate și șocantă este confirmarea pe care o aduc reproșurilor formulate constant de ceea ce mulți numesc „propaganda anti-occidentală rusă în România”. Este vorba despre acea propagandă care susține că Occidentul urmărește să anihileze elitele naționale românești și orice politică națională românească, punând România în situația de a accepta servil un simplu rol de avanpost al intereselor occidentale pe linia întâi a frontului occidentalo-rus, într-un război care nu ar fi al său.

Iată de ce autenticitatea acestui document Stratfor (până acum necontestată de presupusa sursă) mi se pare suspectă. Este atât de anti-americană sau de americano-dăunătoare această analiză, în „americanismul” ei fundamentalist, încât este greu a fi crezută, frizând manipularea. De ce să fi pus neo-conservatorii de la Stratfor o asemenea armă în mâinile propagandei de război (hibrid) ruse? De ce să fi vrut ei să îi alieneze pe români spunându-le atât de convingător că SUA vor să distrugă democrația română pentru a le transforma națiunea în carne de tun?

Dacă documentul este autentic, înseamnă că autorii lui, mult prea inteligenți ca să fi ignorat că el va alimenta americano-scepticismul, au contat pe susținătorii lor necondiționați din România – „proamericanii captivi” – pe care au vrut să îi încurajeze și să îi mobilizeze spre a lupta până la capăt în susținerea „sistemului justițiar-securist” programat a lichida actuala elită politică și economică românească – bună sau rea. Lor – deopotrivă neoconservatori americani și talibani ai atlanticismului românesc – ar trebui să le atragem atenția că „industria anticorupției”, dezvoltându-se prin șubrezirea democrației, nu face decât să delegitimeze statul de drept și să deschidă drum spre mafiotizarea României. Când guvernele României nu mai sunt alese sau demise de cetățenii țării ci de guverne străine, prin folosirea instituțiilor represive ale statului român scoase de sub controlul civil și neghidate de un interes național autentic, oricât de bune ar fi intențiile străinătății și oricât de performantă „industria anticorupției”, abuzul își face loc și macină statul român din interior. Dacă într-adevăr pentru Occident România este un partener strategic important în confruntarea cu Rusia, atunci să observe că „stabilitatea” și loialitatea unui stat mort, eșuat, rupt de baza sa identitară (națională), nu servește decât adversarului democrațiilor euro-atlantice.

Slăbirea clasei politice românești (și așa puțin performantă) prin susținerea obstinată a neo-cezarismului băsescian, a făcut ca după retragerea lui Traian Băsescu, sistemul „justițiaro-securist” pe care el l-a construit dar l-a și controlat, să arate asemenea unei armate de ronini – adică de samurai fără stăpân – în căutarea unui nou șogun. Așa se explică atacurile fără direcție clară ale sistemului respectiv – căci haosul îi permite păstrarea poziției privilegiate – cât și disponibilitatea lui de a se pune, sub camuflajul telejustiției, în slujba intereselor unor oligarhii de tip mafiot – căci acestea sunt mult mai eficiente și mai stabile decât guvernele care vin și pleacă pe valurile capricioase ale democrației. Să fie oare un stat mafiot o stavilă mai fermă împotriva unei agresiuni externe în războiul hibrid care bântuie Europa orientală decât un stat democratic fie el și atins de corupție? Catergoric nu!

Iată de ce nu este exclus ca textul Stratfor să fie un fals pus în circulație de concurenții Occidentului euro-atlantic; fals menit a-i manipula pe români și a-i împinge la sinucidere. Aceasta este tocmai una dintre strategiile așa numitului „război hibrid” astăzi la modă, care în locul instrumentelor militare folosește arma psihologică și (dez)informativă. România poate fi scoasă din joc prin autodistrugere mai ușor decât printr-o confruntare militară clasică.

Dacă este însă vorba de un fals, ce demonstrează el? Pe de o parte, dorința concurenților euro-asiatici ai SUA de a-i portretiza pe americani ca ducând o politică neoconservatoare, imperială, potrivinică independenței și demnității națiunii române. Pe de altă parte, interesul acelorași concurenți de a vedea cum nefasta „industrie românească a anticorupției” își continuă opera de distrugere a democrației românești și de transformare a României într-un stat mafiot, făcând a se crede că ele sunt susținute de aliatul american. În fine, convingerea celor aflați la originea manipulării că atitudinea democrațiilor occidentale față de România și acțiunile „sistemului justițiar-securist” în România pot da credibilitate unei asemenea contrafaceri. (Cu alte cuvinte, chiar dacă documentul nu aparține în realitate analiștilor de la Stratfor, el este verosimil aratând ca și când ar fi fost scris de ei, căci reflectă filosofia neoconservatoare care îi caracterizează și se referă la realități care nu pot fi contestate.)

Că o fi una, că o fi alta, neoconservatorism occidental sau manipulare orientală, morala este că democrația românească trebuie salvată din războiul hibrid care se poartă pe teritoriul său. Salvată de prețuirea opresivă a prietenilor, de intrigile subversive ale neprietenilor și de poftele odioase ale mafiei locale. În lipsa democrației statul de drept este nelegitim; iar un stat de drept nelegitim (cum au și dictaturile) dă oxigen populismului justițiar-securist care condamnă România la statutul de națiune eșuată.

Europe at crossroads

A lot has been written about the Greek position in the ongoing debate, or debacle?, involving Greece and the creditor nations represented by the IMF-EU-ECB troika--60% of Greece’s debt being owed to European Union governments, 10% to the International Monetary Fund (IMF) and 6% to the European Central Bank (ECB). Here's the Greek perspective from the top, the Prime Minister Alexis Tsipras’ article in Paris’ Le Monde newspaper: “Europe at crossroads,” which appeared May 31 and has been translated by the Greek government web site:





On 25th of last January, the Greek people made a courageous decision. They dared to challenge the one-way street of the Memorandum’s tough austerity, and to seek a new agreement. A new agreement that will keep the country in the Euro, with a viable economic program, without the mistakes of the past.

The Greek people paid a high price for these mistakes; over the past five years the unemployment rate climbed to 28% (60% for young people), average income decreased by 40%, while according to Eurostat’s data, Greece became the EU country with the highest index of social inequality.

And the worst result: Despite badly damaging the social fabric, this Program failed to invigorate the competitiveness of the Greek economy. Public debt soared from 124% to 180% of GDP, and despite the heavy sacrifices of the people, the Greek economy remains trapped in continuous uncertainty caused by unattainable fiscal balance targets that further the vicious cycle of austerity and recession.

The new Greek government’s main goal during these last four months has been to put an end to this vicious cycle, an end to this uncertainty.

Doing so requires a mutually beneficial agreement that will set realistic goals regarding surpluses, while also reinstating an agenda of growth and investment. A final solution to the Greek problem is now more mature and more necessary than ever.

Such an agreement will also spell the end of the European economic crisis that began 7 years ago, by putting an end to the cycle of uncertainty in the Eurozone.

Today, Europe has the opportunity to make decisions that will trigger a rapid recovery of the Greek and European economy by ending Grexit scenarios, scenarios that prevent the long-term stabilization of the European economy and may, at any given time, weaken the confidence of both citizens and investors in our common currency.

Many, however, claim that the Greek side is not cooperating to reach an agreement because it comes to the negotiations intransigent and without proposals.

Is this really the case?

Because these times are critical, perhaps historic–not only for the future of Greece but also for the future of Europe–I would like to take this opportunity to present the truth, and to responsibly inform the world’s public opinion about the real intentions and positions of Greece.

The Greek government, on the basis of the Eurogroup’s decision on February 20th, has submitted a broad package of reform proposals, with the intent to reach an agreement that will combine respect for the mandate of the Greek people with respect for the rules and decisions governing the Eurozone.

One of the key aspects of our proposals is the commitment to lower – and hence make feasible – primary surpluses for 2015 and 2016, and to allow for higher primary surpluses for the following years, as we expect a proportional increase in the growth rates of the Greek economy.

Another equally fundamental aspect of our proposals is the commitment to increase public revenues through a redistribution of the burden from lower and middle classes to the higher ones that have effectively avoided paying their fair share to help tackle the crisis, since they were for all accounts protected by both the political elite and the Troika who turned “a blind eye”.

From the very start, our government has clearly demonstrated its intention and determination to address these matters by legislating a specific bill to deal with fraud caused by triangular transactions, and by intensifying customs and tax controls to reduce smuggling and tax evasion.

While, for the first time in years, we charged media owners for their outstanding debts owed to the Greek public sector.

These actions are changing things in Greece, as evidenced the speeding up of work in the courts to administer justice in cases of substantial tax evasion. In other words, the oligarchs who were used to being protected by the political system now have many reasons to lose sleep.

In addition to these overarching goals that define our proposals, we have also offered highly detailed and specific plans during the course of our discussions with the institutions that have bridged the distance between our respective positions that separated us a few months ago.

Specifically, the Greek side has accepted to implement a series of institutional reforms, such as strengthening the independence of the General Secretariat for Public Revenues and of the Hellenic Statistical Authority (ELSTAT), interventions to accelerate the administration of justice, as well as interventions in the product markets to eliminate distortions and privileges.

Also, despite our clear opposition to the privatization model promoted by the institutions that neither creates growth perspectives nor transfers funds to the real economy and the unsustainable debt, we accepted to move forward, with some minor modifications, on privatizations to prove our intention of taking steps towards approaching the other side.

We also agreed to implement a major VAT reform by simplifying the system and reinforcing the redistributive dimension of the tax in order to achieve an increase in both collection and revenues.

We have submitted specific proposals concerning measures that will result in a further increase in revenues. These include a special contribution tax on very high profits, a tax on e-betting, the intensification of checks of bank account holders with large sums – tax evaders, measures for the collection of public sector arrears, a special luxury tax, and a tendering process for broadcasting and other licenses, which the Troika coincidentally forgot about for the past five years.

These measures will increase revenues, and will do so without having recessionary effects since they do not further reduce active demand or place more burdens on the low and middle social strata.

Furthermore, we agreed to implement a major reform of the social security system that entails integrating pension funds and repealing provisions that wrongly allow for early retirement, which increases the real retirement age.

These reforms will be put into place despite the fact that the losses endured by the pension funds, which have created the medium-term problem of their sustainability, are mainly due to political choices of both the previous Greek governments and especially the Troika, who share the responsibility for these losses: the pension funds’ reserves have been reduced by 25 billion through the PSI and from very high unemployment, which is almost exclusively due to the extreme austerity program that has been implemented in Greece since 2010.

Finally–and despite our commitment to the workforce to immediately restore European legitimacy to the labor market that has been fully dismantled during the last five years under the pretext of competitiveness–we have accepted to implement labor reforms after our consultation with the ILO, which has already expressed a positive opinion about the Greek government’s proposals.

Given the above, it is only reasonable to wonder why there is such insistence by Institutional officials that Greece is not submitting proposals.

What end is served by this prolonged liquidity moratorium towards the Greek economy? Especially in light of the fact that Greece has shown that it wants to meet its external obligations, having paid more than 17 billion in interest and amortizations (about 10% of its GDP) since August 2014 without any external funding.

And finally, what is the purpose of the coordinated leaks that claim that we are not close to an agreement that will put an end to the European and global economic and political uncertainty fueled by the Greek issue?

The informal response that some are making is that we are not close to an agreement because the Greek side insists on its positions to restore collective bargaining and refuses to implement a further reduction of pensions.

Here, too, I must make some clarifications:

Regarding the issue of collective bargaining, the position of the Greek side is that it is impossible for the legislation protecting employees in Greece to not meet European standards or, even worse, to flagrantly violate European labor legislation. What we are asking for is nothing more than what is common practice in all Eurozone countries. This is the reason why I recently made a joint declaration on the issue with President Juncker.

Concerning the issue on pensions, the position of the Greek government is completely substantiated and reasonable. In Greece, pensions have cumulatively declined from 20% to 48% during the Memorandum years; currently 44.5% of pensioners receive a pension under the fixed threshold of relative poverty while approximately 23.1% of pensioners, according to data from Eurostat, live in danger of poverty and social exclusion.

It is therefore obvious that these numbers, which are the result of Memorandum policy, cannot be tolerated–not simply in Greece but in any civilized country.

So, let’s be clear:

The lack of an agreement so far is not due to the supposed intransigent, uncompromising and incomprehensible Greek stance.

It is due to the insistence of certain institutional actors on submitting absurd proposals and displaying a total indifference to the recent democratic choice of the Greek people, despite the public admission of the three Institutions that necessary flexibility will be provided in order to respect the popular verdict.

What is driving this insistence?

An initial thought would be that this insistence is due to the desire of some to not admit their mistakes and instead, to reaffirm their choices by ignoring their failures.

Moreover, we must not forget the public admission made a few years ago by the IMF that they erred in calculating the depth of the recession that would be caused by the Memorandum.

I consider this, however, to be a shallow approach. I simply cannot believe that the future of Europe depends on the stubbornness or the insistence of some individuals.

My conclusion, therefore, is that the issue of Greece does not only concern Greece; rather, it is the very epicenter of conflict between two diametrically opposing strategies concerning the future of European unification.

The first strategy aims to deepen European unification in the context of equality and solidarity between its people and citizens.

The proponents of this strategy begin with the assumption that it is not possible to demand that the new Greek government follows the course of the previous one – which, we must not forget, failed miserably. This assumption is the starting point, because otherwise, elections would need to be abolished in those countries that are in a Program. Namely, we would have to accept that the institutions should appoint the Ministers and Prime Ministers, and that citizens should be deprived of the right to vote until the completion of the Program.

In other words, this means the complete abolition of democracy in Europe, the end of every pretext of democracy, and the beginning of disintegration and of an unacceptable division of United Europe.

This means the beginning of the creation of a technocratic monstrosity that will lead to a Europe entirely alien to its founding principles.

The second strategy seeks precisely this: The split and the division of the Eurozone, and consequently of the EU.

The first step to accomplishing this is to create a two-speed Eurozone where the “core” will set tough rules regarding austerity and adaptation and will appoint a “super” Finance Minister of the EZ with unlimited power, and with the ability to even reject budgets of sovereign states that are not aligned with the doctrines of extreme neoliberalism.

For those countries that refuse to bow to the new authority, the solution will be simple: Harsh punishment. Mandatory austerity. And even worse, more restrictions on the movement of capital, disciplinary sanctions, fines and even a parallel currency.

Judging from the present circumstances, it appears that this new European power is being constructed, with Greece being the first victim. To some, this represents a golden opportunity to make an example out of Greece for other countries that might be thinking of not following this new line of discipline.

What is not being taken into account is the high amount of risk and the enormous dangers involved in this second strategy. This strategy not only risks the beginning of the end for the European unification project by shifting the Eurozone from a monetary union to an exchange rate zone, but it also triggers economic and political uncertainty, which is likely to entirely transform the economic and political balances throughout the West.

Europe, therefore, is at a crossroads. Following the serious concessions made by the Greek government, the decision is now not in the hands of the institutions, which in any case – with the exception of the European Commission- are not elected and are not accountable to the people, but rather in the hands of Europe’s leaders.

Which strategy will prevail? The one that calls for a Europe of solidarity, equality and democracy, or the one that calls for rupture and division?

If some, however, think or want to believe that this decision concerns only Greece, they are making a grave mistake. I would suggest that they re-read Hemingway’s masterpiece, “For Whom the Bell Tolls”.


_________________

Cititorul roman poate recunoaste in situatia actuala a Romaniei multe din caracteristicile noii ordini mondiale pe care Tsipras si grecii vor sa le evite:  Un centru mult mai productiv si prosper, aflat intr-o relatie de subordonare structurala cu periferia, in pofida legilor de organizare si functionare ale intregului.  Romanii care se grabesc sa justifice actuala situatie facand apel la criterii de morala darwiniana, cum ca unii mai puturosi/hoti isi merita soarta/pozitia de subordonare, fac un deserviciu conationalilor, gestionat de (la) Centru.

Atac final la Grecia..

Atac final la Grecia






Discutiile dintre reprezentantii Greciei si cei ai tarilor creditoare fluctueaza de la o zi la alta, aruncand cetatenii greci intre speranta si disperare. Declararea falimentului ar insemna incetarea activitatii economice in cea mai mare masura si imposibilitatea platii salariilor si pensiilor. Sistemul de sanatate ar colapsa.

Printre divergentele ramase in suspensie in cadrul negocierilor dintre Grecia si creditori este reforma sistemului public de pensii. I se impune Greciei un deficit al bugetului de pensii egal cu zero..
Intr-o oarecare masura creditorii au dreptate: Factorul care a produs cele mai mari deficite bugetului Greciei si necesitatea permanenta a unor imprumuturi a fost chiar sistemul de pensii. Acesta are multe si condamnabile neajunsuri: permite rate mari de inlocuire, varste mici de pensionare si un sistem de calcul al cuantumului pensiilor care a dus la diferente mari intre pensiile diferitelor categorii de pensionari. Exact asa se prezenta si sistemul romanesc de pensii inainte de reforma din anul 2000. Adica un sistem bazat pe o formula de calcul care nu tinea seama de inflatiile inregistrate de-a lungul anilor sau de venituri brute si nete. Al nostru fusese proiectat pentru sistemul de economie socialista care nu avea nici inflatie nici impozite. Reforma pentru introducerea in sistem a echitatii, adica a unei formule de calcul care sa fie proportionala cu contributiile a fost nu numai necesara dar chiar obligatorie.Totusi aceasta reforma nu a putut sa aduca si bunastare in sistem, ci doar echitate, adica a instituit rate egale de inlocuire si a sters diferentele de incadrare a diferitelor categorii de pensionari. Bunastare, adica o rata de inlocuire mai mare ar putea aduce doar bunul mers al economiei tradus prin mai multi angajati si salarii mai mari.

Dreptate au insa si grecii in acest moment cand ratand reforma au parcurs perioada de criza luand in piept intreaga austeritate. Asta inseamna ca somajul este foarte mare, vechii contribuabili la sistemul de pensii s-au diminuat cam cu 30%, salariile celor inca angajati s-au diminuat drastic, deci contributiile s-au diminuat si ele. In acelasi timp numarul pensionarilor a crscut cu cca 20% pe seama intrarii in sistem a unor mari cohorte de functionari publici care si-au pierdut slujba si au beneficiat pe lege de posibilitatea pensionarii anticipate in conditii avantajoase. Cu alte cuvinte sunt trei elemente care au concurat la dezastrul din sistemul de pensii al Greciei.
In prezent ar fi imposibil sa-ti propui deficit zero cand resursele bugetului de pensii nu mai sunt nici la jumatate. Este obligatoriu dupa parerea mea sa li se permita grecilor un deficit la bugetul de pensii, in virtutea principiului ca acordarea pensiilor reprezinta nu doar o obligatie nascuta de contributii platite ci si o sarcina a societatii in ansamblu. Peste tot in lume bugetele de pensii publice sau bugetele fondurilor de pensii private sunt alimentate de bugetul de stat la nevoie. Oriunde in lume exista posibilitatea acordarii de subventii .
Cel mai bun exemplu in aceasta directie il constituie chiar statul german care alimenteaza in mod constant si cu sume importante asigurarile germane. Aceste subventii de la stat, provenite din impozite directe sau indirecte sunt permise tocmai in virtutea obligatiei morale ca prin efortul intregii societati sa poata fi sustinute persoanele care au avut odata un aport important la economia tarii, sau asa cum copiii beneficiaza de servicii diverse tot prin grija intregii societati. Asta, pana la GRECI..

Germaniei ii este lesne sa ceara acum altora deficit zero la pensii, cata vreme ea este poate singura tara care in urma crizei a reusit sa-si mareasca salariile, contributiile la sistemul de pensii si in ultima instanta, pensiile.
Onest ar fi din partea creditorilor sa recunoasca ca de dezastrul din sistemul de pensii al Greciei sunt responsabile si austeritatea si reforma structurala a pietei muncii care au dus la somaj si la reducerea salariilor, adica la toate  componentele provocatoare de dezastru.
In principiu, tarile care au suferit de pe urma austeritatii au cu atat mai justificata nevoie de redistribuire pentru pensii. Din aceasta dilema, nu se poate iesi. Grecii nu o pot nici teoretic nici practic rezolva si deci accepta.
                                                                                                                                      S.D