Post capitalismul pornind de la ideile lui Paul Mason

In urma cu un deceniu, asa cum a dovedit si istoria, lumea considera ca  inegalitatile mari din societate supun capitalismul unor mari pericole, printre care aparitia fascismului  ar fi unul dintre ele mai severe. Inegalitatile importante afecteaza educatia sociala ca si cea profesionala, impietand asupra puterii de inovatie cu consecintele grave aduse productiei, consumului, capitalismului insusi. La ce s-ar mai justifica capitalismul in aceste conditii? Cu toata criza severa pe care a parcurs-o omenirea incepand cu 2008, informatizarea societatii si-a urmat cursul firesc, adica „o descoperire atrage pe alta” intr-un timp record si progresul tehnologiilor si-a vazut de cursul lui, impasibil la inegalitatile in crestere din societate. Ba mai mult, chiar le-a amplificat. Pierderea joburilor, somajul de nestapanit au afectat legatura directa intre munca si salarii. Pastrarea unui job necesita adesea un program de lucru aleatoriu, de multe ori fara un numar limitat de ore de lucru sau perioada a zilei constanta. A patra revolutie industriala e in curs.

Ordinea globala sustenabila, obiectivul omenirii

De aceea analisti si filosofi considera ca societatea va aborda in mod natural o noua forma de economie. Este foarte posibil ca neoliberalismul bazat pe capitalismul asa cum il cunoastem sa-si traiasca ultimele momente. Asta este  si parerea lui Paul Mason, jurnalist britanic. El considera ca ceea ce a demarat in 2008 ca o criza economica s-a transformat intr-o criza sociala care a provocat destula neliniste sociala.. Si asa cum revolutiile in istorie s-au transformat in razboaie civile creand tensiuni militare intre superputerile militare, asa s-a ajuns acum la o criza a ordinii globale. Daca omenirea nu va reusi sa creeze o ordine globala sustenabila si sa reinstaleze dinamismul economic, decadele de dupa 2050 vor fi haos. (vorbind la scara mare a istoriei).Va fi haos daca in confruntarea cu situatia noua a cresterii dislocarii fortei de munca cauzate de uzul tehnologiilor inalte si automatizarilor proceselor de productie, nu se va reusi repunerea economiei intr-un ciclu eficient care sa aduca coerenta ordinii globale.

Paul Mason, autorul cartii  Post capitalism: un ghid spre viitor este unul din cei mai aspri critici ai neoliberalismului, care desi rejecteaza notiunea uzata de „lupta de clasa care conduce la revolutia socialista”, crede totusi ca o societate mai echitabila este posibila.
In privinta evolutiei economiei globale, Mason este optimist considerand ca tehnologia si schimbarea relatiilor cu statul pot crea societati mai sanatoase si mai echitabile.
Desi de 250 ani au tot existat economisti care sa prezica caderea capitalismului, cum ar fi Adam Smith, John Stuart Mill si Karl Marx in legatura cu capacitatea de auto reproducere a capitalismului, acest lucru inca nu s-a intamplat. Si totusi, cat timp va mai reusi capitalismul sa se auto reproduca? Raspunsul posibil ar fi acela ca s-ar putea auto reproduce cat de mult timp se va putea adapta. Asta inseamna ca dupa fiecare schimbare a modelului societal de afaceri capitalismul ar trebui sa se adapteze noului mix de inovare tehnologica si de schimbare a structurii economiei. Si a facut-o pana in prezent. Si totusi de unde ideea aceasta a lui Mason de capat de linie pentru capitalism? In cartea sa Postcapitalism: un ghid pentru viitorul nostru, Mason argumenteaza de ce economia mondiala se afla in pragul unei schimbari masive care va face capitalismul sa evolueze intr-o directie complet noua.

Utopia secolului 19: Nevoia unei lumi bazate pe informatie abundenta
Incercarile de-a-lungul timpului ale economistilor si oamenilor de afaceri de a intelege dinamica unei economii bazate pe informatie abundenta detinuta social a fost de fapt imaginata si exprimata de un econmist al secolului 19 in epoca telegrafului si a masinii cu abur. Numele sau? Karl Marx
In al sau “Fragment”. Marx imagina o economie in care rolul principal al masinilor era sa produca iar al omului sa supravegheze masinile. Intr-o astfel de economie forta principala productiva este informatia. Puterea productiva a acestor masini nu depindea de volumul de munca necesar producerii de bunuri ci de stadiul cunoasterii sociale. Organizarea si cunoasterea, cu alte cuvinte aduceau o contributie mai mare puterii de productie decat efortul de a face sa functioneze si sa produca masina.Cunoasterea devenea o forta productiva.
Intr-o economie in care masinile fac aproape toata munca, natura cunoasterii inmagazinata in masina trebuie sa fie “sociala”. In final Marx si-a imaginat punctul maxim al acestei evolutii: crearea unei “masini ideale” care functioneaza la nesfarsit si nu costa nimic. O masina care ar putea fi construita fara costuri nu adauga valoare la procesul de productie si foarte rapid, dupa cateva cicluri de functionare reduce pretul, profitul si costurile muncii la indiferent ce produs se refera. Odata ce intelegem ca informatia e fizica si ca software-ul e o masina iar stocarea si puterea de procesare reduc costul in termeni exponentiali, valoarea gandirii lui Marx devine clara.Suntem inconjurati de masini care nu costa nimic si pe care am putea sa le folosim daca dorim la nesfarsit. De fapt Marx si-a imaginat ceva apropiat de economia noastra informatizata. El a anticipat ca existenta acestei economii va da o lovitura de gratie capitalismului.

Exceptionalismul ultimei crize financiare

Exemplul schimbarilor din trecut a dovedit aparitia trendului de incurajare a muncii de inalta valoare si o productie de valoare inalta dupa fiecare criza majora. Problema actuala este ca tehnologia informatiei face acest lucru deosebit de dificil, aproape imposibil deoarece ea scade aceasta valoare.Tehnologia informatiei ne permite sa producem lucruri care pot fi si ar trebui sa fie ieftine sau gratuite.In acelasi timp aceasta noua revolutie va disponibiliza nu putini lucratori. Se va intampla ca informatia va permite ca munca si salariile sa nu mai fie relationate.Se va intampla ca atat munca cat si viata sa devina nesigure. Vom trimite probabil mailuri de raspuns sefului nostru in miez de noapte iar munca, atata cat va fi nu va mai avea un program prestabilit, cunoscut.

Viitorul apropiat se va prezenta cel mai probabil ca o lupta de revenire, dar nu va avea alura celei din secolul 20 dintre patroni si lucratori.  Va fi o lupta care sa decida cine va prelua controlul si va determina lucrurile in asa fel incat cursa pentru automatizarea productiei sa nu aibe loc.
Munca avocatilor, chiar cea a doctorilor tinde sa se automatizeze, lasand pe margine persoane sarace, nu foarte calificate, a caror munca va fi inlocuita de un touch screen. Si acestea se vor intampla mult mai repede decat ne imaginam. Lumea se va automatiza repede. Dar pentru a face acest lucru, va trebui sa rupem in mod agresiv munca de salarii. Va trebui sa fie platiti oamenii doar ca sa subziste. „Pericolul este acela ca criza forteaza sa se evaporeze angajamentul elitelor pentru capitalism. Escrocii si dictatorii de succes a lumii in dezvoltare au obtinut deja influenta si respectabilitate: poti simti puterea lor daca deschizi usa unor anumite firme de avocati, consultanti PR sau chiar corporatii.

Rascrucea de drumuri
Cat va dura pana cand cultura vestica sa basculeze (alunece) spre un model preluat si adaptat al lui Putin si Xi Jinping? In unele tabere se poate auzi deja: „China demonstreaza ca capitalismul merge mai bine fara democratie” si aceasta afirmatie a devenit deja un subiect standard al discutiilor. Exista si o alternativa: Cei 1% sunt incredintati ca exista pericolul disparitiei lor si inlocuirii cu o oligarhie pur si simplu, nemascata.
Dar sunt si vesti bune: Cei 99% sar in ajutor: Post-capitalismul iti va reda libertatea.

Mason discuta despre amenintarea existentiala a capitalismului de catre revolutia digitala.El sustine ca revolutia digitala are potential sa remodeleze complet notiunile noastre familiare despre munca, productie si valoare; si sa distruga economia bazata pe piete si proprietate privata; de fapt el sustine  ca deja suntem martorii acestei transformari. Invoca astfel monedele paralele, cooperativele, spatiile on-line auto-manageriate, chiar Wikipedia. Din cenusa crizei globale financiare avem sansa sa cream o economie mai echitabila social si mai sustenabila la nivel global.Un fel de viitor socialism utopic

Astazi, lucrul care erodeaza capitalismul abia (doar) rationalizat de mainstreamul economic este informatia. Majoritatea legilor referitoare la informatie definesc dreptul corporatiilor  sa o tezaurizeze si dreptul statelor sa o acceseze, fara a tine seama de drepturile cetatenesti ale omului.Echivalentul presei scrise si al metodelor stiintifice este tehnologia informatiei si intersectia ei cu toate celelalte tehnologii, incepand cu genetica pana la sanatate, agricultura, filme, locuri unde se reduc astfel foarte repede  costurile.

Echivalentul noii surse de imbogatire libera? Nu este de fapt bogatie: sunt  doar “externalitatile”- lucruri gratuite si binevenite generate de interactiunea in retea. Internetul este “atat corabia cat si oceanul” daca facem analogia cu mijloacele prin care s-a descoperit lumea noua. De fapt, este corabia, busola, oceanul si aurul. (Yann Moulier-Butang).

Pornind de la ideile lui Kondratiev, Karl Marx, Rudolf Hilfterding, Roza Luxemburg si Joseph Schumpeter, Mason evidentiaza ciclicitatea crizelor in economiile capitaliste, rezumata de criza financiara din 2008 si cauta sa le inteleaga in termenii „teoriei undelor” a lui Kondratiev: economiile indstriale au tendinta sa experimenteze cicluri pulsatorii cu crestere aproximativa de 25 ani urmate de  25 ani de declin, sfarsiti in crize care prefigureaza urmatoarea perioada de crestere (Cum ar fi 1780-1848, 1848-1890s, 1890s-1945, 1940-2008)
La inceput de ciclu se observa ca munca organizata impiedica capitalistii sa se adapteze crizei prin reducerea salariilor lucratorilor. Acest lucru obliga capitalistii sa se adapteze mai radical prin inovatii tehnologice.Dar, impiedicarea muncii organizate asociata cu cresterea neoliberalismului in jurul anului 1979 a permis extensia stagnarii celui de-al patrulea ciclu:”in loc sa fie fortati sa inoveze iesirea din criza folosind tehnologia, precum in stagiile din urma ale celor trei cicluri premergatoare, cei 1% au recurs la penurie si atomizarea clasei lucratorilor”.
Chiar Marx specula in urma cu decenii ca destule activitati  pot fi reproduse de masini. Aplicat la epoca noastra stim ca activitati din domeniul muzicii, software-ului, proiectarea de obiecte sunt reproduse de masini fara costuri.(cost marginal zero). Aceste dezvoltari conjuga teorii economice bazate pe abundenta de exagerari irelevante.Mai mult, activitati semnificative in economia digitala sunt open –source si non-capitaliste, cum ar fi Linux, Firefox si Wikipedia. Daca gradul de informatizare a economiei  creste si munca umana e inlocuita, nevoia de munca se va diminua.
„Azi, principala contradictie in capitalismul modern este intre posibilitatea unor bunuri sociale abundente, produse fara costuri si un sistem al monopolurilor, bancilor si guvernelor in lupta sa mentina controlul asupra puterii in informatie. Asta este situatia, orice este insotit de o lupta intre retea si ierarhie” considera Mason in cartea sa. Mason este de parere ca politicile neoliberale au subminat cu succes solidaritatea clasei muncitoare prin promovarea mobilitatii muncii si constrangerile de functionare a sindicatelor.In schimb acesta vede intarirea unei noi forte de rezistenta in cadrul retelelor de indivizi.

Socurile moderne ale momentului sunt clare: epuizarea energiilor, Schimbarile climatice, imbatranirea populatiei si migratia. Acestea altereaza dinamica capitalismului si il fac nefunctional pe termen lung. Acestea nu au inca acelasi efect precum ciuma bubonica in urma cu cateva secole in distrugerea ordinii sociale si infrastructurii functionale intr-o societate complexa si saracita. 

Tranzitia spre economia informationala.
Daca se poate intelege tranzitia in acest fel, nevoia nu este de a face un super plan computerizat pe cinci ani ci a unui proiect al carui scop sa fie diseminarea acelor tehnologii, modele de afaceri si comportamente care sa destrame fortele pietei, sa socializeze cunoasterea, sa inlature nevoia de  munca sis a impinga economia spre abundenta. Mason, numeste acest proiect, Proiectul Zero, intrucat are ca scop un system  energetic cu zero carbine; productia de masini, produse si servicii cu costuri marginale zero; si reducerea  timpului de munca necesar cat de aproape de zero.
Cei mai multi politicieni de stanga din secolul 20 credeau ca nu vor avea parte de luxul unei tranzitii manageriate; erao problema de credinta pentru ei ca nimic din noul system ce va urma nu ar putea coexista cu elemente ale vechiului system- desi clasa lucrtorilor intotdeauna s-a asteptat sa creeze  o viata alternative in cadrul si “in pofida”capitalismului. Rezultatul a fost ca posibilitatea unui stul sovietic de tranzitie a disparut, cel modern ramanand sa aibe printre preocupari in principal lucruri oponente: privatizarii sistemului de sanatate, legile anti-sindicale, fracking-ul, etc.
Principala contradictie astazi rezida intre posibilitatea bunurilor abundente, gratuite si informatie pe de oparte si un system de monopoluri, banci si guverne incercand sa pastreze toate acestea in mod privat si commercial. Orice esueaza in lupta dintre retea si ierarhie; intre vechile forme de societate corelate capitalismului si noile forme de societate care prefigureaza viitorul.

Exista desigur un drum de parcurs pana la aparitia societatii globale utopice post –capitaliste., cu costuri marginale de productie zero  si cu eforturi de a evita esecurile privind comunismul si capitalismul secolului 20.

Schimbarile tehnologice majore scad nevoia de munca.

Informatia erodeaza abilitatea pietei de a crea preturi corecte. Mecanismul de aparare al sistemului  este sa formeze companii gigant de gen monopoluri.

Creste spontan productia in colaborare folosind tehnologii de retea care sa produca bunuri si servicii in mod liber, exact asa cum a fost creat cadrul pentru munca in fabrica si comertul liber in secolul 19.
Problema nu mai e de salarizare vs. profit ci mai degraba cine detine si controleaza “puterea cunoasterii”.

Sectorul post capitalist pare sa coexiste cu  sectorul pietei dar cu mari schimbari.Retelele refac granularitatea proiectului post capitalist. Aceasta poate fi baza unui sistem nebazat pe piata care se replica singur si care nu are nevoie sa fie reimprospatat in fiecare dimineata pe computer.

Tranzitia va implica statul, piata si si productia in colaborare, in spatele pietei. Ca sa existe acest proiect e nevoie ca toate partidele si miscarile existente sa fie reconfigurate . La inceput ideile vor fi de stanga dar ele se vor difuza pe masura ce oamenii vor intelege logica tranzitiei post capitaliste.

Un punct cheie  de referinta in cautarea acestui drum il constituie romanul Red Star al lui Alexander Bogdanov. Publicat in 1909. Din lectura se pot sugera exisenta a 5 principii de tranzitie, toate preconizate sa opereze prin intermediul retelelor  sociale non ierarhice:

1. Utilizarea unor cantități mari de date reale pentru a înțelege, modela și testa ideile de schimbare socială, astfel încât acestea să corespundă tendințelor observabile în comportamentul uman.

2. Durabilitate ecologică.

3. Asigurarea că tranziția spre post-capitalism nu este conceptualizată doar prin termeni economici, ci și prin termeni umani mai largi.

4. Apelarea la abordări diverse  pentru rezolvarea problemelor, de preferat  așteptării de a găsi soluții monolitice.

5. Maximizarea suportului informațional.

Obiectivele principale sunt:

1. Reducerea rapidă a emisiilor de carbon pentru a menține procesul de încălzire la o creștere sub 2°C, până în 2050.

2. Stabilizarea și socializarea sistemului financiar global.

3. Prioritizarea tehnologiilor bazate pe un volum mare de informații pentru a oferi prosperitate materială și pentru a rezolva probleme sociale majore, cum ar fi starea de sănătate și dependența de bunăstare.

4. Utilizarea unor tehnologii evoluate care să permită minimizarea volumului de muncă, până la stadiul în care munca va deveni voluntară, iar managementul economic se va putea concentra pe energie și resurse, mai degrabă decât pe capital și forță de muncă.

Mijloacele sugerate pentru a realiza acest lucru includ:

·        Verificarea strategiilor prin modelare riguroasă pe baza unui volum mare de date, înainte de punerea lor în aplicare.

·        Gestionarea datoriei publice, nu prin politici neoliberale de privatizare și austeritate, ci pe de o parte prin închiderea depozitelor bancare offshore și pe de altă parte prin menținerea ratei dobânzii sub nivelul ratei inflației.

·        Promovarea (parțial prin ajutor de stat / reglementări de stat) unor forme de muncă colaborative / co-operative / non-profit și a unor politici de eliberare a lucrărilor în domeniul public (creative commons production), mai degrabă decât utilizarea unor modele de afaceri extrem de inegale, autocrate și / sau care au nevoie de sprijin (lobby).

·        Desființarea monopolurilor de piață sau, în cazul în care acest lucru este imposibil, socializarea acestora.

·        Socializarea sistemului financiar (printr-o fază de tranziție de re-reglementare a sectorului financiar).

·        Plata unui venit de bază oricărei persoane.

·        ..............................................................................................................................

In urma cu 200 ani John Thelwall era ingrijorat ca fabricile engleze au creat noi si periculoase forme de democratie
Infocapitalismul va crea un nou agent de schimb: fiintele educate si conectate

                            .

                                                                                                    S.D           

                                              

                                                                                                                                  

România dincolo de trecut

Mircea Platon

publicat initial la Convorbiri literare

Primul deceniu de după 1989 a fost marcat de recuperările scriitoriilor României Mici şi Mari. Adică de scriitori şi gînditori care, în contextul luptei pentru făurirea şi apoi pentru consolidarea României Mari, îşi puneau problema specificului naţional, a identităţii naţionale. De la Drăghicescu şi Rădulescu-Motru la Cioran şi Ralea, de la Noica şi Eliade la Nichifor Crainic şi Zeletin, de la Blaga la Stăniloae, Ovidiu Papadima, Nae Ionescu sau Radu Dragnea, o întreagă bibliotecă a „românităţii” a fost dezgropată şi repusă în circulaţie. Literatura respectivă avea, desigur, limitele ei, dar nu era o literatură autist-provincială, ci una care punea problema specificului naţional românesc în termenii culturii occidentale a vremii (1900-1945).

Recircularea acestei bibliografii a stîrnit imediat protestele integraţioniştilor de toate culorile pentru care totul e o tranziţie, o etapă a unui proces cu elasticitatea gumei de mestecat la îndepărtatul capăt al căruia România va accede la democraţia de piaţă (o combinaţie între „democraţie” şi „economie de piaţă” care seamănă mai mult a regim oligarhic neocolonial) şi se va asimila unui Occident admirat de integraţionişti drept un complex ideal de „toleranţă”, autostrăzi şi veceuri curate. Pentru integraţionişti, problema identităţii naţionale nu putea fi pusă în termeni „esenţializanţi”: nu se putea adică discuta despre „esenţa” românităţii. Sentimentul românesc al fiinţei avea o existenţă la fel de nesigură ca şi sentimentul paraguayan al fiinţei, ne spuneau oameni care nu pricepuseră niciodată nimic despre ţara în care trăiau (România), dar ştiau totul despre ţara unde nu fuseseră niciodată (Paraguay). Nu contează, important era că citiseră cum Cioran îl ironiza pe Noica, şi asta era de ajuns. Din această postură, a integraţionismului care se rezolva în cele din urmă în tranziţionism şi etică a provizoratului, intelectualii cu pricina ne sfătuiau să abandonăm discursurile esenţializante despre identitatea românească şi să îmbrăţişăm în schimb portretul robot făcut României cu ajutorul tehnologiilor moderne de producere a consensului social cum ar fi sondajele de opinie, anchetele vag sociologice, diverse statistici şi alte „studii ale experţilor”, think-tankurilor şi altor onegeuri-dronă.

Într-o a treia fază însă, după ce tezei ontologice a naţiunii i-a fost opusă antiteza ştiinţifică, inductivă, asupra „stării” sau „stărilor” „populaţiei”, iată că, de vreun deceniu, asistăm la o sinteză suprinzătoare, care reia ontologismul şi discursul esenţializant, dar nu în sens naţionalist, ci antinaţional. România e „altfel”, în sensul de handicapată, românul e „maimuţă carpatină” şi „nesimţit”, „firea românilor” e, după cum o atestă călătorii străini încă din cele mai vechi timpuri, un ghem de mizerii. Dacă Politicele lui Patapieivici au constituit o apariţie de o singulară virulenţă injurioasă la mijlocul anilor ‘90, volumele semnate de Lucian Boia, Radu Paraschivescu sau TRU au venit în ultimii zece ani în succesiune rapidă, cu aceleaşi idei, la aceeaşi editură, cu mare tam-tam. Cu alte cuvinte, mitologia naţională nu a fost contestată în numele „ştiinţei” decît pentru a putea fi deconstruită şi reconstruită ca mitologie antinaţională. Astfel încît România trece printr-o profundă criză de identitate, criză care o menţine la statutul de neopaşalîc occidental.

Alternative la discursul dominant al ultimilor ani şi sugestii de repunere pe picioare a unui model sau discurs identitar funcţional şi firesc vin din cîteva direcţii. Una e reprezentată de şcoala de sociologie istorică şi istorie sociologică a lui Zoltan Rostas (Cooperativa Gusti), care recuperează un „alt interbelic” şi astfel redă României Mari substanţa pierdută în schematicele desene animate cu legionari, Capşa şi cafeluţa Reginei Maria care domină un anumit discurs istoriografic-vulgarizator care face contrabandă cu nostalgii. Mai sunt apoi criticii literari precum Paul Cernat, Antonio Patraş sau Andrei Terian care au găsit modalităţi sofisticate şi novatoare de a revizita figuri emblematice ale istoriei literare (Ionel Teodoreanu, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu) care păreau încremenite în clişee decolorate. O a treia direcţie e reprezentată de istoricii care revizitează imparţial şi cu mijloace metodologice sofisticate istoria (socială, culturală, diplomatică) României monarhice. În sfîrşit, o a patra direcţie o reprezintă gînditorii care încearcă să reconceptualizeze istoria României moderne şi să atace din unghiuri noi şi credibile, substanţiale, tema „destinului românesc”.

Din această ultimă categorie face parte şi Mihai Gheorghiu, autorul unei monografii Eliade dar şi al cărţii România dincolo de trecut. Eseu despre experienţa servituţii (Eikon, 2015, cu un consonant cuvînt de însoţire al filosofului Vianu Mureşan). Ca orice conservator autentic, Mihai Gheorghiu nu e preocupat de trecut, ci de viitor, de ceea ce are de lăsat moştenire, de trecut adică, urmaşilor. România „dincolo de trecut” este România eliberată de coşmarul unei modernităţi ratate pentru că dominate de simulacre: de simulacre de legi, de simulacre de idei, de simulacre de elite, de simulacre de libertate şi reponsabilitate: „Paradoxul substanţial şi totodată condiţia de existenţă a oricărei societăţi alienate prin teroare este producerea simulacrului a ceea ce anihilează. Originalul, existenţa ca atare, sucombă în simulacru […] Simulacrul este impersonalul, este chipul fără chip al unei existenţe posedate de servitute şi falsitate, deposedate de libertate, adică de proiect” (România dincolo de trecut, 14). Omul, în cele din urmă, e abolit de sistemul producător de simulacre, un sistem „pervers” care manufacturează o realitate inversă: „În această instaurare a unei puteri perverse pentru că nu mai este umană, adică nu mai este responsabilă de şi pentru umanitate, omul dispare, este suprimat şi pus ca absenţă, el nu mai răspunde, sinele său e dizolvat. Numele său devine numele unei absenţe. Ceea ce îl goleşte de sine însuşi nu este aici banul, capitalul sau cnutul unei violenţe primare şi conjuncturale, ci ‘totul’, adică imensitatea concretă şi abstractă a unei instituiri totale a unui mecanism de reproducere a tot ceea ce există, o producere continuă şi completă a falsului, a erorii. O maşină a minciunii, o maşină de produs simulacre, care va produce inclusiv simulacrul uman perfect, dublul produs ca obiect. De aici, din această condiţie, totul este posibil împotriva existenţei sale ca persoană, împotriva libertăţii sale. Aici, plasat în lumea obiectelor de instanţa puterii prin teroare, omului nu-i rămîne decît să fie pur şi simplu, fără a mai exista” (România dincolo de trecut, 15).

Tocmai aceste simulacre sunt cele care diferenţiază epoca în care Étienne de La Boétie (1530-1563) îşi scria Discursul asupra servituţii voluntare de epoca analizată de Gheorghiu. Capacitatea lumii noastre de a produce la scară industrială şi de a pune în circulaţie simulacre, de a falsifica omul, lumea şi raporturile omului cu natura, cu societatea şi cu sine însuşi sunt infinit superioare celei a lumii renascentiste în care scria La Boétie. „Subterana” de care vorbeşte Gheorghiu e şi caverna lui Platon, pe pereţii căreia se proiectează umbre, simulacre de realitate, unei audienţe captive, de sclavi, dar e şi palierul „omului din subterană” dostoievskian care îşi găsea „desfătări pînă şi în sentimentul propriei umiliri” şi care observa că omul, în genere, are o „asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte, încît e capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri doar ca să-şi justifice logica”. Iată, de exemplu, cum descrie Gheorghiu efectele dezumanizante ale ideologiilor progresului cu orice preţ: „Nu doar comunismul a dinamitat civilizaţii şi a înfrînt popoare. Modernitatea însăşi, pe care o experimentăm astăzi ca deplină libertate, ca deplină eliberare, este o modernitate care frînge civilizaţii, culturi şi destine. Valul acestui nihilism tehnologic şterge ca o maree memoria a tot ceea ce am fost. Mai mult ca oricînd viitorul este de neconceput. Rămîne doar prezentul a ceea ce suntem, o identitate fără memorie, fără trecut. Comunismul însuşi nu a fost decît un experiment de o teribilă magnitudine pentru ceea ce astăzi ni se livrează ca libertate, raţiune şi putere a raţiunii tehnologice. Ar trebui deci să fim pregătiţi pentru noua servitute, cea în care definirea noii umanităţi hibride este din ce în ce mai dictatorială şi mai dogmatică. Desigur, acest punct de vedere este unul conservator, care nu consideră că progresul tehnologic este identic cu progresul moral, care afirmă că atacul asupra creştinismului nu înseamnă dezvoltarea fiinţei umane şi repingerea unei forme de primitivism, ci, dimpotrivă, cultivarea unei noi forme de primitivism, a unei agresivităţi ideologice anticreştine angajate într-o formă de revoluţie antropologică ghidată de o conştiinţă dominată de atingerea unui ţel imperativ, şi anume, distrugerea religiei, ca factor necesar al atingerii treptei finale a progresului uman” (România dincolo de trecut, 9).

Într-o primă parte a cărţii, alcătuită din trei capitole, Gheorghiu discută consecinţele acestei auto-amăgiri ideologice, ale dezrădăcinării noastre nu doar metafizice, ci şi concrete, sociale, din rînduială, ale abolirii micilor universuri de ordine tradiţională. Exegeţi mai fastidioşi vor căuta să deceleze aici „influenţe” din Heidegger, Baudrillard, Nietzsche şamd. Mie însă miza cărţii îmi îngăduie să mă dispensez de asemenea jocuri de societate. Si asta pentru că un volum care s-ar fi putut dezvolta ca un detaşat eseu de fenomenologie politică devine, la Gheorghiu, o carte cu miză existenţială. Pentru Gheorghiu, ca pentru orice conservator, istoria contează şi chiar primează atunci cînd e concepută ca răstimp al libertăţii noastre (libertatea e dar al lui Dumnezeu făcut omului, dar nu putem fi liberi nici înainte de naştere, nici după moarte, astfel încît neajunsul/discomfortul de a te fi născut de care vorbea Cioran e tocmai libertatea omului viu). Libertatea e înţeleasă de Gheorghiu ca fiind capacitea specific umană de a fi „dincolo”, dincolo de orice mecanism, de orice falsă transcendenţă ideologică sau estetică, de orice fatalitate şi angrenaj socio-politic. Dar e un „dincolo” care nu e cel al evazionismului sau al ficţiunii, pentru că „dincolo nu este protecţie, iluzie şi ficţiune, ci corespondenţă, căutare şi găsire a temeiului” (România dincolo de trecut, 36) care, de fapt, e sursa vie a umanităţii noastre. Iar dacă omul e singura faptură liberă, care adică are capacitatea de a-şi căuta sursa vie a umanităţii sale, de a tinde în mod conştient către temeiul existenţei sale, atunci istoria nu e în nici un caz un interval din care putem evada speculativ-estetic sau în care ne putem instala gangstereşte, ca într-un gang – sau o subterană? -, ci răstimpul liberei noastre re-întemeieri, al lucidei noastre întoarceri la sursă, al edificării noastre.

Si tocmai pentru că istoria contează, în a doua parte a cărţii Gheorghiu supune parcursul României post-comuniste unei radiografii necruţătoare, făcute din perspectiva dezvoltată în primul volet, refăcînd în termeni concreţi, conectaţi la istoria noastră recentă, conexiunea dintre nihilism şi servitute. Subterana de care vorbeşte Gheorghiu e şi intraductibilitatea în limbajul conceptual al Occidentului a experienţei noastre sub comunism (vezi pagina 24), experienţă – suferinţă fizică şi/sau psihică, înjosire şi minciună sistematice – care ne lasă pradă nouă înşine într-un sfîşietor spectacol gladiatorial din subsolurile istoriei.

Ca orice carte onestă, adică centrată pe oameni, pe români în acest caz, pe care nu-i pierde nicio clipă din vedere, România dincolo de trecut nu vine cu „soluţii”. Cu soluţii vin doar intelectualii care locuiesc în discurs şi care scapă oamenii din vedere. O problemă metafizică nu are soluţii. Si tocmai aici e, cred eu, punctul din care carte lui Mihai Gheorghiu stimulează o primenire a modului în care abordăm chestiunea specificului naţional – o „primenire”, adică nu o abandonare totală a ideii de solidaritate naţională, ci o reafirmare mai realistă a ei. Bogata literatură dedicată în ultimul deceniu atacurilor globale, esenţializante, la adresa „nimicniciei” românilor pare a indica faptul că ultimul refugiu al ontologismului e discursul asupra nefericirilor României, al eşecurilor ei. Mihai Gheorghiu a intuit bine că, dacă scriitorilor români din România monarhică – în ascensiune – le era îngăduit discursul esenţializant despre virtuţile românilor (românul e ospitalier, poet, are şapte inimi în pieptu-i de aramă, deci nu trebuie să-i mai cumpărăm bocanci şi puşti de calitate în primul şi al doilea război mondial şamd), tema celor care vor să mai scrie despre identitatea românească trebuie să fie actualul dezastru al statului român, un stat eşuat la nivel de elite politice şi birocratice care trage după el şi naţiunea.

Într-o lume în care (post)modernitatea i-a făcut pe toţi fericiţi în acelaşi fel – consumist -, policromia eşecurilor constituie o revigorantă rămăşiţă de diversitate pre-modernă într-o lume din ce în ce mai uniformizată întru extaz sintetic. Astfel încît, dacă am fi un stat reuşit, puternic, prosper, am fi pe deplin îndreptăţiţi să ne abordăm identitatea cu ajutorul instrumentelor cantitative puse la dispoziţie de pozitivismul curent. Nefericirea însă, acest decalaj ontologic faţă de statele care au ieşit din istorie pentru a intra în mall, ne îngăduie încă răgazul căutării metafizice. Eşecul nostru e o problemă de identitate nu pentru că e determinat de identitatea noastră – aşa cum cred integraţioniştii/tranziţioniştii veşnic progresişti -, ci pentru că nu poate fi rezolvat decît în termenii identităţii noastre. A fi cu un picior în afara post-modernităţii e perceput de mulţi lucizi gînditori occidentali drept un avantaj. Iar Mihai Gheorghiu nu face excepţie din acest punct de vedere atunci cînd scrie, riscînd o profeţie: „Europa de mîine nu va mai fi a naţionalităţilor, ci a unui nou tip de, nimic paradoxal aici, parohialitate, de existenţă şi de rezistenţă a comunităţilor mici capabile să-şi găsească mai degrabă un sens al existenţei, al comuniunii şi rezistenţei. Pe dedesubtul curentului integralist şi centralizator al elitei birocratice şi financiare de un cinism extraordinar, comunităţile vor şti să-şi găsească albia de rezistenţă la un proces violent de uniformizare şi aplatizare. Aceasta, desigur, dacă nu vom deveni cumva o corporaţie de clone, fără memorie şi fără natură, mecanisme biologice arierate în splendida şi birocratica producţie şi re-producţie a profitului. În noua arhitectură a puterii în Europa, arhitectură care lasă în urmă ca fiind depăşită scara naţiunii, poate şi ea în felul ei o utopie politică a secolului XIX, vom putea găsi totuşi planul de existenţă adecvat unei supravieţuiri subtile. Sensul nostru agricol şi pastoral va fi astfel un avantaj în faţa unei agresivităţi discordante cu aşezarea noastră molcomă şi periferică. În noua Europă imperială cu multele sale provincii şi cu destul de stricta diviziune a muncii şi a puterii vom fi ocrotiţi chiar de întîrzierea noastră prelungită. În fond,  pentru ce ne-am grăbi? Astăzi sensul istoric al naţiunii este anihilat abrupt, o întreagă mitologie romantică sau eroică cade (sau este aruncată) în desuetudine şi odată cu ea un întreg trecut al memoriei şi locuirii. Gloria şi aura naţiunii dispar fără urmă în faţa tăvălugului prezentului continuu care respinge orice trecut ca fiind eroare, absurditate sau rătăcire” (România dincolo de trecut, 182).

Ca orice conservator, Mihai Gheorghiu ştie că nu ne mîntuim singuri. Cu alte cuvinte, că mîntuirea nu e „colectivă” sau „individuală”, ci personală. Naşterea – a noastră, a adevărului sau a noastră întru adevăr – are nevoie de „moaşă”. Nu ne naştem, nu murim şi, ce e mai important, nici nu trăim – aici sau în acel „dincolo” de care vorbeşte Gheorghiu, în raza temeiului nostru viu – singuri. Într-o Românie în care singurele structuri active sunt structurile destructurante, e bine să ne spunem cît mai des că nu ne mîntuim singuri. Că avem nevoie de structuri care să articuleze societatea românească şi statul în sens benefic naţiunii.

Gheorghiu e conştient de faptul că, atunci, cînd spunem că „noi suntem de vină”, acest „noi” se referă mai ales la elite şi de aceea şi vorbeşte de peisajul apocaliptic al unei „societăţi care a fost şi este captivă unei elite care sabotează orice efort al propriului popor de a se ridica” (România dincolo de trecut, 162). Deocamdată, singura formă de comunitate activă, care ne poate despăienjeni de simulacre şi ne poate reda libertatea care merge mînă în mînă cu responsabilitatea e, pentru Gheorghiu, Biserica. Unii vor spune că e o „soluţie” utopică. Eu cred că nu e utopică pentru că nu e o soluţie, ci o observaţie verificată cotidian, la scară umană, chiar dacă la nivel instituţional bisericile nu reuşesc în unele cazuri să rămînă necontaminate de bezmeticeala veacului. Dar tocmai cei care ne atrag atenţia că mîntuirea nu e colectivă sunt şi cei care insistă mereu pe modurile în care ne împiedicăm reciproc unii de alţii – de stat, care trebuie musai făcut „minimal”, de babele ortodoxe, care trebuie reformate odată cu sistemul de educaţie, de românii mioritici, care trebuie să devină motivational speakers, de mahalaua ineptă, care trebuie să guste nu doar cîrnaţii de Pleşcoi, ci şi pe un admirator al cîrnaţilor de Pleşcoi ca dl Pleşu, de pensionari, care trebuie pur şi simplu să moară şamd. S-ar părea că singurii care cred că nu ne putem mîntui împreună – nu împreună cu toţi, dar împreună – sunt cei care cred că infernul e ceilalţi. Mihai Gheorghiu e un gînditor care a trecut de mult dincolo de aceste clişee. Si care şi-a marcat cărăruia cu paginile, cu gîndurile-”firmituri” ale acestei cărţi nu manifest, ci îndreptar.

Venitul de baza

I.                “A patra revoluție industrială se apropie precum un tsunami pentru care lumea nu este încă pregătită. “

Acesta a fost de fapt fundalul în care s-au desfășurat lucrările Forumului Economic Mondial de la Davos din ianuarie 2016. Cea de a patra revoluție industrială se referă la fuziunea tehnologiilor, cu efecte importante asupra sistemelor politice, economice și sociale, iar obiectivul reuniunii din acest an de la Davos a fost tocmai punerea la punct a unui sistem comun de comprehensiune al acestei revoluții industriale, după cum declara chiar Klaus Schwab, președintele fondator al Forumului Economic Mondial (WEF).

“Este vorba despre impactul acesteia asupra guvernelor, asupra business-ului, impactul asupra societății.”

Viitorul val de inovații tehnologice, care alcătuiesc de fapt cea de a patra revoluție industrială  este un subiect care acoperă domeniul obiectelor conectate, roboticii, nanotehnologiilor, tipăririi 3D si biotehnologiilor.

Toate acestea sunt aspecte ce pot provoca noi bulversări sociale, în sensul că ar putea distruge numeroase locuri de muncă tradiționale ce vor fi ocupate de roboți. Inclusiv președintele american Barack Obama a evocat chestiunea noilor tehnologii ca izvor de oportunități, dar și ca posibilă cauză a creșterii și mai accentuate a inegalităților. Schimbările radicale prin care va trece piața muncii, incluzând ascensiu­nea roboților și inteligența artificială, vor avea drept rezultat pierderea a 5,1 mi­lioane de locuri de muncă, până în 2020 în 15 economii mari, reprezentând aproxi­­mativ 65% din forța de muncă la nivel mondial, după cum arată o analiză a Forumului Economic Mon­dial publicată la Davos și preluată de Reuters.

Estimarea Organizației Internaționale a Muncii evidențiază faptul că provocările generate de tehnologiile moderne, care duc la automatizare în nenumarate sectoare, de la cel manufacturier la cel al serviciilor medicale vor provoca o creștere a șomajului, la nivel mondial, la 11 milioane de per­soa­ne, până în 2020, numărul locu­rilor de muncă ce vor dispărea este de-a-dreptul îngri­joră­tor.

Două treimi din locurile de muncă preconizate să fie pierdute ar urma să dispară în sectoarele administrativ și office, pe măsură ce mașinile inteligente vor prelua o parte din sarcinile de rutină, potrivit ICM Unlimited.  

În fiecare industrie de fapt vor fi pierdute locuri de muncă, dar impactul va varia, cele mai afectate urmând să fie sectoarele sănătății, energiei și serviciilor financiare. În același timp, va exista o cerere crescută pentru anumiți specialiști, inclusiv analiști date și reprezentanți de vânzări specializați.

De asemenea, femeile vor fi mai afectate decât bărbații, pentru că locurile lor de muncă sunt concentrate în sectoare cu creștere mică sau în scădere precum vânzări, office sau administrativ.

În timp ce în cazul bărbaților pentru fiecare trei locuri de muncă pierdute va exista un nou loc de muncă creat, în cazul femeilor peste cinci locuri de muncă vor fi pierdute pentru fiecare nou post creat.  

Pe de altă parte participanții la Davos au fost însă reticenți în a accepta că această revoluție industrială așteptată va crea noi meserii și locuri de muncă precum s-a întâmplat după etapele primelor trei.

Forbes însă are un răspuns optimist. „Va fi mereu ceva de lucru pentru cei care trăiesc pentru a munci (cei care fac ceva ce le place), în timp ce aceia care muncesc pentru a trăi se vor trezi fără locuri de muncă, în următorii ani. O educație adaptată acestor vremuri este, până la urmă, cea mai buna metodă de a ne menține și de a ne extinde libertatea, conchide publicația americană.

Potrivit aceluiasi raport al WEF, educația ar trebui să se axeze pe ceea ce mâine se va căuta cel mai mult: ingineri, matematicieni, programatori, întrucât aceste profesii sunt cele care pot ajuta cel mai mult la creșterea vitezei. Viitorul va aparține companiilor foarte agile, care vor pune accent pe colaborare, pe flexibilitatea muncii și pe noile tehnologii. Vor fi desigur, și limite: „nu putem face lucrurile mai repede decât putem gândi”, a afirmat Meg Whittman, CEO-ul HP.

Sub aceste auspicii și întrebări plutind în atmosfera de la Davos, a semnalului că lumea se va îndrepta către o societate în care locurile de muncă vor fi extrem de greu de găsit s-a accentuat și cvasi generalizat preocuparea față de inițiativa salariului universal sau a venitului de bază, sau a venitului minim universal, noțiune foarte dezbătută în acest moment în statele nordice  și nu numai– un venit care să garanteze supraviețuirea tuturor, într-o lume fără slujbe.

II. Ce este venitul minim universal (pe scurt, venitul de baza VB)

Inițiativa  Cetățenilor Europeni, simultană sau ușor decalată față de una de peste ocean din 2013 se referea la instituirea unui venit minim necondiționat în Europa. Comisia Europeană în ianuarie 2014 a dat “undă verde” unei campanii care a durat un an și care a implicat toate țările europene, pe această temă. Caracteristicile acestui venit minim garantat erau universalitatea lui, adresabilitatea spre individ și nu familie sau gospodărie, acordarea în mod necondiționat și suficient de mare încât să asigure o existență demnă precum și participarea în cadrul societății. El se acordă fără testarea mijloacelor și este diferit de venitul minim garantat existent în diferite țări europene prin trei caracteristici:

·       Este plătit indivizilor și nu familiei sau gospodăriei.

·       Este acordat indiferent de existența oricărui venit din alte surse

·       Este plătit fără cerința existenței vreunui job sau condiționat de acceptarea unui job oferit

Potrivit Institutului pentru Etică și Tehnologii Emergente (IEET-SUA) VB ar trebui să fie un drept fundamental al omenirii menit să conducă la eradicarea sărăciei dar și la susținerea muncii neorientate spre piață, cum ar fi aceea a artiștilor, părinților, voluntarilor.O calitate (cam sforăitoare) ar fi aceea că venitul minim necondiționat înseamnă sprijinirea afacerilor locale și ne-ar ajuta pe toți să ne angajăm pe deplin ca cetățeni.

În favoarea susținerii acestui concept s-au invocat rând pe rând libertatea și  egalitatea, eficiența și comunitatea, proprietatea asupra Pământului, împărțirea echitabilă a beneficiilor progresului tehnic, flexibilitatea pieții muncii și demnitatea săracului, lupta împotriva condițiilor inumane de lucru, împotriva deșertificării regiunilor nepopulate și a inegalităților interregionale, viabilitatea cooperativelor și a promovării educației adulților, autonomia în fața superiorilor, a soților –lucrători  și a birocrației..

Politicile economice și cele sociale nu mai pot fi proiectate separat, iar venitul de bază este din ce în ce mai larg perceput drept singurul mod posibil de a reconcilia cele două obiective centrale: întinderea sărăciei și angajarea deplină.

III. Posibilități de implementare.

În Europa și SUA există o varietate largă de propuneri privind introducerea venitului de bază (VB). Acestea diferă după cuantumul propus, sursa de finanțare, natura și procentul reducerilor din alte transferuri, etc. În privința propunerilor pe termen scurt, discuțiile se focalizează din ce în ce mai intens pe așa numitele scheme de venit de bază parțial care nu vor fi integral substituente ale schemelor de venit minim garantat dar vor oferi o bază mică –dar în ușoară creștere- la care alte venituri, incluzând beneficiile remanente de securitate socială și suplimentele de venit minim garantat bazat pe testarea mijloacelor se vor adăuga. Ar fi precum un VB de tranziție.

În prezent mulți proeminenți oameni de știință europeni s-au pronunțat în favoarea VB-printre care doi laureați ai premiului Nobel în economie. la fel și cunoscuți politicieni și membri ai guvernelor din țări europene. În același timp o literatură relevantă-privind aspectele economice, etice, politice și legale- se extinde treptat iar cei care promovează ideea sau doar sunt interesați de ea, din diverse țări europene și din alte țări ale lumii au început să se organizeze într-o rețea activă. (http://www.basicincome.org/basic-income/)

III.1 Franța

Emanuel Macron , ministrul francez al economiei  a declarat că acest concept pare să fie viabil și că e necesară continuarea discuțiilor pe acest subiect.” Venitul de bază este o idee interesantă. Dezbaterea nu ar trebui axată doar pe acordul sau dezacordul față de idee, ci ideea ar trebui investigată mai departe. De ce? Pentru că ea oferă posibilitatea oricui să aibe un start în viață. În aceeași idee a startului în viață mai există și ideea de a avea un “capital de bază”, o plată unică pentru toate  persoanele de o anumită vârstă.” Macron mai considera ca “VB ridică problema filosofiei adoptate în societate. Personal eu cred în libertate, deschidere, eu cred că rolul statului este să recreeze condiții de egalitate în fiecare moment al unei vieți: la școală, când se începe viața profesională, sau când au loc accidente suferite în viață, prin standarde și beneficii sociale și politici educaționale pentru șomeri. Dar nu cred în egalitarism ci mai degrabă în oportunități egale; și ideea VB sau a capitalului de bază merg în această direcție în care eu sunt foarte interesat”

(interviu 16 ianuarie 2016:  http://www.basicincome.org/news/2016/01/french-minister-of-economy-macron-says-basic-income/

Parlamentari francezi au elaborat un proiect de lege denumit”Republica digitală”consecvent unor studii privind transformarea muncii în era digitală. Aceștia consideră că “Venitul de bază urmează cursul natural al istoriei”

Mișcarii Franceze pentru Venitul de bază (MFRB) i s-a solicitat să contribuie la lucrările Comisiei parlamentare înființată în scopul creionării unei soluții VB. http://www.basicincome.org/news/2016/03/scotland-conference-members-call-for-universal-income/

În Franța experimentul este oarecum îngreunat nu din motive de opoziție față de concept ci din motive de structură diferită a departamentelor de asigurări și securitate socială. Toate experimentele vor fi limitate la ceea ce ele sunt capabile să dovedească.

Philippe von Parijs, participant la Maastricht a provocat audiența să reflecteze la trei astfel de limitări: În primul rând un individ pare să ia diferite decizii privind piața muncii în funcție de acordarea VB temporară sau definitivă, ceea ce va distorsiona efectul asupra ofertei de muncă. În al doilea rând, participanții care primesc un VB în cadrul experimentului vor fi relevanți doar într-o mică măsură din totalul forței de muncă și nu se vor putea trage concluzii pentru întreaga cerere de forță de muncă. În al treilea rând, participarea voluntară în experimente va atrage mai degrabă beneficiari neți decât contribuabili neți, ceea ce va produce distorsiuni asupra evaluării finanțării. Același vorbitor a mai relevat și faptul că VB este o redistribuire intergenerațională a alocației incorecte și inegale a eforturilor generațiilor anterioare ca și accesul la resursele naturale accesibile. Mai mult, VB este un cadou care merită o recompensă. Dacă acest contra-cadou ar fi un angajament pentru o participare activă în societate astfel s-ar putea întreține o nouă etică a responsabilității.Acesta este un amănunt puternic pentru VB care excede scopul experimentelor din Olanda, Finlanda sau Franța și de oriunde.

Ar mai fi de remarcat în sprijinul VB că el nu este restricționat de sistemele politice centralizate sau descentralizate, majoritare sau multi-partide, de stânga sau de dreapta, de forma de stat republică sau monarhie constituțională; unica restricție ține doar de imaginația și tenacitatea celor chemați să implementeze conceptul Interviews and Lectures about #basicincome from Maastricht 2016

III.2 Scoția

În 12-13 martie anul acesta, Partidul Național Scoțian, cel mai important din Scoția și al treilea ca mărime din GB a hotărât susținerea unei moțiuni în favoarea VB. Propunerea este opozabilă  abordării guvernamentale de continuare a acordării beneficiilor de securitate socială. Scoțienii consideră că un venit de bază sau universal poate în mod potențial să ofere fundamentul necesar eradicării sărăciei și să asigure tuturor cetățenilor posibilitatea unui trai demn.

Ronnie Cowan MP, argumentează că VB ar putea să devină politica-fanion pentru o țară social independentă. Și alte think tankuri și organizații scoțiene susțin VB, e adevărat că în special în relație cu ideea convingerii cât mai multor cetățeni de a accepta ruperea Scoției și dobândirea independenței. Măsura totuși este preconizată a fi studiată și implementată peste un timp, dat fiind complexitatea problemelor ce le ridică tranziția de la sistemele de asistență actuale la această nouă prestație integratoare. Moțiunea prezentată la începutul acestui an în Parlamentul UK a întrunit totuși un număr mic de adeziuni, majoritatea aparținând PNS. Ministrul britanic de resort a considerat ideea seducătoare și posibilă a obține acordul tuturor partidelor atât timp cât nu se intră în detalii.  În realitate, această măsură ar putea conduce la dispariția unor beneficii care în prezent sunt foarte apreciate: burse studențești, ajutoare pentru familii și gospodării, etc.În același timp VB ar putea deveni un ajutor complementar față de alte scheme de beneficii. Dezbaterile ar putea fi infinit de lungi. Totuși, este justificată ridicarea acestei probleme întrucât subiectul în mod definitiv urmează cursul istoriei

III.3 Olanda

În 30 ianuarie 2016, Basisinkomen, asociația olandeză pentru VB a găzduit Congresul Internațional al experimentelor din Maastricht privind VB. Cu această ocazie au fost invitate persoane interesate în subiect din Olanda, Franța și Finlanda.Câteva idei s-au desprins în urma discuțiilor:

Necesitatea experimentării mai departe este evidentă pentru a câștiga legitimare politică și mai mult, pentru a demonstra importanța proiectării acestor experimente bazate pe principiile   normative ale justiției sociale, cum ar fi redistribuirea bogăției și emanciparea socială. Dacă legitimarea politică poate fi câștigată, bazată pe principiul justiției sociale, atunci  se va realiza un pas important către o viață demnă pentru indivizi în cadrul unei bune societăți, o societate în care bogația colectivă a comunității este împărțită egal în cadrul și între generații, și în care fiecare individ oferă un angajament moral de participare activă în societate. Ideea VB reprezintă o rejectare a politicilor oportuniste actuale în favoarea unei viziuni pozitive pentru buna societate de mâine.S-au discutat și modalitățile de derulare a experimentelor în cele trei țări ținând seama și de abordările diferite în cadrul spectrului politic intern. Experimentul deja derulat în mod restrâns în Olanda a dovedit un suport larg din partea spectrului politic în cadrul a 19 municipalități.

III.4 Finlanda

În ultimii ani diferite propuneri de VB au fost propuse de un număr mare de oameni de știință, politicieni și organizații neguvernamentale. Mai mult de 51% din populație agrează această măsură radicală a politicii sociale dar și economice.

Guvernul finlandez a propus la rândul său o serie de soluții care să includă un experiment social de VB. Scopul guvernului este să alinieze mai bine politica socială cu cererea societății, să reducă lipsa de stimulare a muncii și să scadă rolul procesului birocratic din securitatea socială. KELA, o agenție guvernamentală responsabilă cu plățile în sistemul de securitate socială este insarcinată cu realizarea experimentelor. Un raport preliminar asupra experimentelor a fost înaintat guvernului pe 30 martie, urmând să se realizeze experimental VB cu un buget disponibil de 20 milioane euro. În caz de bune rezultate generalizarea VB va începe în 2017.

Printre tipurile de experimente se numără un VB integral, un VB parțial, o taxă negativă pe venit, și un venit de participare. Modelele propun un VB intre 400 euro si 1200 euro de participant pe lună cu multe modele care păstrează alocații suplimentare. O provocare majoră este cerința constituțională de a trata în mod egal pe toți cetățenii. Pentru a îndeplini această cerință participarea la experiment este voluntară. Experimentul VB întrunește suportul larg printre votanții majorității partidelor politice din Finlanda și un sondaj recent indică un procent mai mare de 50% din public ca fiind suporter al VB.

În timpul experimentului derulat, observatorii au remarcat lipsa se stimulent de a se angaja subiecții în muncă. O soluție la care se gândesc este aceea de a micșora cuantumul actualelor beneficii care se acordă complementar în perioada de tranziție, până la apariția legislației.

III.5 Germania

Economistul Maximilian Sommer (Katholische Universität Eichstätt – Ingolstadt) a publicat o carte cu investigații financiare privind o schemă fezabila pentru un VB în Germania, prezentând argumente pentru un VB necondiționat, despre detalii de implementare și consecințe ale acestei politici. Modelul propus de Sommer se bazează pe o taxă negativă pe venit. Modelul de VB este calibrat pentru a fi atât financiar fezabil cât și compatibil cu legislația constituțională curentă. Autorul a urmărit influența VB asupra prestării de muncă în gospodării, asupra sărăciei și inegalităților.Se arată că prin aplicarea unor valori rezonabile atât pentru VB cât și pentru rata de taxare marginală implicită veniturilor câștigate, eficiența câștigurilor poate fi reconciliată cu declarațiile pe venit general acceptate. Mai mult, dacă prounerea include un VB pe familie sărăcia copiilor ar putea fi redusă considerabil. Estimările se bazează pe varianta în care se alege munca.

Maximilian Sommer, “A Feasible Basic Income Scheme for Germany: Effects on Labor Supply, Poverty, and Income Inequality“, Springer, 2016  http://www.basicincome.org/news/2016/03/maximilian-sommer-a-feasible-basic-income-scheme-for-germany/

III.6 SUA

“Ce ați face dacă ați avea asigurat un venit lunar garantat până la sfârșitul vieții? Gândiți-vă nu câte ați putea face cu acești bani, ci ce ați face cu ei! Poate că ați face mai mult decât v-ar conveni. Și ce dacă?” Aceasta este o mostră americană de prezentare a VB.

Unii au găsit în aplicarea acestui venit chiar și oportunitatea de a apăra piețele și a lungi viața capitalismului (!!): Doar cei care au bani să-și cumpere o pâine au un cuvânt în privința producției de pâine. Are oricine un cuvânt "pentru pâine"? Nu, nu are oricine. Sunt oameni lipsiți de acest cuvânt întrucât le lipsesc dolarii. Singura modalitate prin care putem face ca piața să lucreze eficient, să-și dimensioneze producția și să-și orienteze distribuția este să se mărească numărul de cuvinte calificate în ale pâinii, adică să se asigure venituri minime pentru a face cererea relevantă. Cu alte cuvinte, capitalismul are nevoie să-și dimensioneze producția internă și de export la un anumit moment ținând seama de o cerere maximă. Acesta este de fapt vârful icebergului, cel care mângâie urechile tuturor săracilor care își vor închipui că pâna la sfârșitul zilelelor vor dispune de 1000 $ lunar indiferent dacă vor munci ei sau roboții.

Acest VB este de tip win-win pentru piață și pentru cei care înțeleg piața.  Este un mijloc prin care se poate îmbunătăți capitalismul și chiar democrația, dând siguranță fiecărui individ că deține un minim de cuvânt. (!!) Prin garanția oferită fiecăruia  că deține cel puțin o voce cu care poate să influențeze piața pentru bunurile și serviciile de bază, putem fi siguri că nevoile de bază ale vieții - cele specific și universal importante cum ar fi hrana și adăpostul sunt create și distribuite mai eficient. În același timp este un non sens să fim siguri că 100% din populație va primi exact aceeași cantitate de pâine. Interesant este faptul că teoria americană se referă la nevoi diferite în susținerea VB și nu la capacitați profesionale diferite.

Experimentul făcut de americani în Namibia a adus rezultate favorabile în diminuarea sărăciei și a inegalităților și în special în hrănirea mai bună a copiilor.

Observatorii fenomenului VB au găsit și un avantaj psihologic în introducerea sa: se sugerează că dacă există opțiunea indivizilor să aleagă ei inșiși să lucreze sau nu în schimbul VB, cei care în mod natural vor alege munca pot determina un angajament mai mare față de muncă, aceasta fiind o problemă de alegere și nu de forțare. Opțiunea este un puternic motivator. În termeni de motivație, întotdeauna banii sunt un motivator al asumării unor sarcini complexe și creative.

Recompensele mai mari conduc la performanțe mai sărace

Această afirmație e considerată de americanii VB una din găselnițele cele mai robuste în știința socială, deși prea adesea ignorată. Gândind la știința motivării umane, în special la dinamica motivațiilor de ordin extrinsec și intrinsec, se poate afirma că există o nepotrivire între ceea ce știe știința și ceea ce se întâmplă în realitate în afaceri. Dacă în secolul 20 aceste aspecte nu se contraziceau, în sarcinile secolului 21, mecanismul de abordare recompense-penalizare nu se mai potrivește, adesea lucrurile nu se mai desfășoară în felul acesta și adesea ele pot aduce mai multe pagube.(Dan Pink)

In secolul 21 joburile presupun capacități mai complexe și mai creative și mai puțină muncă fizică. Lucrurile sunt compensate de aspectul muncii deloc de neglijat prestate în gospodărie, pentru îngrijirea copiilor și celor vârstnici în timpul liber, travaliu neplătit de fapt.VB este astfel și un mijloc de a recunoaște munca neplătită de acest gen ca având o mare valoare societală. Acest fapt reprezintă efectul multiplicator ca o evidență a unui capitalism îmbunătățit. Cu alte cuvinte toți dolarii cheltuiți pentru un lucrător cu salariu mic crează un efect conjugat. Fiecare extra dolar ce merge în buzunarele lucrătorilor cu salariu mic ne spun modelele cu multiplicator economic adiționeaza 1,21$ la economia naționala. Fiecare extra dolar ce intră în buzunarele lucrătorilor cu salarii mari, prin contrast, aduce doar 39 cenți la GDP.

Mergând cu aceasta logică mai departe se poate evidenția faptul că prin redirecționarea acestor bani printr-o continuă redistribuire către baza și mijlocul spectrului de venituri, are loc o extindere a întregii economii, facând-o în același timp mai sustenabilă și mai inclusivă. Așa funcționează mașinăria VB, așa merge sistemul.

Un sistem nu poate exista la nesfârșit dacă e proiectat doar pentru un singur ciclu. Așa îl consideră de altfel actualul sistem capitalist,Thomas Piketty în cartea sa ”Capitalul în secolul 21”, precum o pompă care trimitea sânge doar spre creierul organismului. Este important să se creeze un sistem circulator pentru mașinăria capitalismului.

IV Finanțarea VB

IV.1 Europa. Banca Centrală Europeană este capabilă să finanțeze VB?

Popularitatea necondiționatã a VB poate fi explicatã prin faptul cã este argumentatã din mai multe direcții: stânga e atrasã de ideea eliminãrii sãrãciei cât și a împuternicirii cetãțenilor sã se simtã mai liberi; dreapta dorește sã simplifice beneficiile privind  asistența socialã și sã încurajeze oamenii sã renunțe la beneficii acceptând orice fel de muncã disponibilã.

Finlandezii ca și europenii nu își ridicã problema oportunitãții, ci cea a finanțãrii.

Cand KELA a ajuns la concluzia cã s-ar putea plãti pânã la 800 euro lunar, suma necondiționatã și neimpozabilã, în cadrul pilotului experimental, profesorul canadian James Milligan a respins ideea ca un “non sens fiscal”. Conform acestuia, dacã acest cuantum s-ar da la întreaga populație taxele finlandeze ar trebui dublate.

Ce ar fi însã dacã VB ar fi finanțat prin alte mijloace, în completarea taxãrii?

Banca Centralã Europeanã, în ajutor

Finanțarea prin taxare a VB este costisitoare. In același timp, cererea de consum scazută este îngrijorătoare, menținând fenomenul deflației. ECB ar putea împușca doi iepuri dintr-o lovitura, dând bani direct cetățenilor.

In ultimii ani ECB a încercat să susțină deflația din zona euro prin acțiunea “quantitative easing”(QE), o măsură folosită de altfel și de alte bănci. ECB a cumpărat titluri de la investitori instituționali cum ar fi băncile, cu ajutorul unor mari volume de bani proaspăt tipăriți. Cu toate acestea economiile naționale nu au avut rezultatul scontat: în ciuda creșterii valorii titlurilor, prețurile de consum au stagnat (austeritatea a redus consumul populației).

Anul trecut, liderul laburiștilor a promovat ideea unui “QE al populației” în care Banca Angliei și nu băncile ar direcționa bani direct către populație.

Aceasta propunere a primit un suport larg și mulți cred că ECB ar trebui să urmeze și să aplice exact această idee. Chiar și fostul economist șef al FMI considera fezabilă propunerea.

Expresia folosită de Corbyn a indus în eroare totuși, întrucât în propunerea sa banii nu sunt direcționați către public direct, ci prin intermediul guvernului care îi folosește să stimuleze economia prin proiecte de infrastructură și alte măsuri.

Un alt model a fost sugerat de către un grup de 19 economiști care au semnat o scrisoare publicată anul trecut în Financial Times. Aceștia propuneau ca banii ECB să poată fi dați direct cetățenilor din țările zonei euro. Ideea era să se dea câte 175 euro lunar fiecărei persoane timp de 19 luni. Despre țările europene non euro nu s-a discutat.

Economistul Milton Friedman a denumit acest fel de plăți “bani din elicopter”: este ca și cum banii s-ar arunca din cer fără corzi (parașută) atașate.

O problemă a “banilor din elicopter” este inflația

Dacă ECB ar finanța investiții în infrastructură și politica fiscală, s-ar întări poziția statelor în mod substanțial. Impactul unui VB pan- European ar fi însă unul opus. S-ar transfera o parte substanțială din asistența socială finanțată de către guverne către ECB. Mai mult, alocația de bani ar fi determinată de cetățeni si nu de către guverne. Scrisoarea din FT nu s-a referit la un VB permanent și comprehensiv. La urma urmelor, 175 euro lunar este o sumă semnificativă în țările sărace, dar care nu prea contează în Finlanda, de exemplu. Adaug că afirmația ar trebui amendată: nici în țările sărace nu prea contează întrucât actualele prețuri sunt apropiate de cele ale țărilor europene, datorită procesului de liberalizare a prețurilor la energie și datorită procesului de convergență spre moneda euro început mai de mult prin alinierea prețurilor și nu a veniturilor salariale.

Ar mai fi și alte probleme: dacă ECB ar plăti un VB mai mare, cererea crescută ar conduce la o masivă inflație, fără ca producția de bunuri să crească în aceeași cadență cu cererea. QE al ECB a mărit prețul acțiunilor pe o perioadă lungă, dar o creștere a prețurilor bunurilor reale e considerată mult mai dăunătoare pentru economie. Un alt aspect ar fi acela că plata directă către cetățeni este incompatibilă cu tratatele și cu independența pe mai departe a ECB.

In ciuda acestor inconveniente, un VB pan-European ar avea un avantaj distinct in comparație cu un VB national. Un VB național în țările care atrag cei mai mulți imigranți le-ar face pe acestea să devină o destinație și mai atractivă. O plată pan-Europeană ar egaliza diferențele între țări.

Doi iepuri din aceeași lovitură?

Un model discutat de activiștii VB susține ca ECB să platească același cuantum tuturor cetățenilor europeni.Țările cu cheltuieli de trai mai mari ar putea să-și finanțeze VB al cetățenilor din bugetul lor național sau din bugetul comun al UE. Un astfel de aranjament poate părea utopic căci ar presupune reconfigurarea masivă a cadrului național de asistență socială și probabil o reformă a întregului sistem financiar. Dar realitatea este aceea că există confruntări deja între vechile aranjamente de politici sociale de asigurări și asistența socială și sistemul economic, provocări care deja au atins un punct de criză. Multe joburi au dispărut și, pe măsură ce tehnologiile avansează, rezultatele din muncă și din impozitarea veniturilor nu mai cresc pe măsura creșterii productivității muncii. Încă avem nevoie de bani să susținem cererea de consum și să finanțăm securitatea socială.

Un VB pan-European finanțat de ECB ar putea să rezolve ambele probleme. Nu există îndoieli că discuțiile în spațiul public vor contribui la găsirea celei mai bune soluții. http://www.basicincome.org/news/2016/02/no-money-for-basic-income-ecb-qe4people/

IV.2  SUA. Acest capitalism de tip 2.0 este sustenabil?

Se consideră a fi total sustenabil având în vedere pierderile uriașe prin birocrația sistemului actual de testare a mijloacelor. Cheltuielile sunt în cea mai mare măsura funcție de planul adoptat. Astfel, planul A prevede 12 mii $ anual pentru fiecare cetățean peste 18 ani si 4 mii $ pentru cei sub 18 ani. Planul ar avea nevoie de 2,98 trilioane adiționat apoi după eliminarea tuturor celorlalte programe de încă 1,5 trilioane. Se poate asigura oare acest volum? Ideile vizează introducerea următoarelor taxe:

·    O taxa asupra pamantului ar fi o sursă de 1,7 trilioane.

·    O cotă unică de impozitare de 40% ar fi suficientă. Prin această masură combinată cu UBI, s-ar putea realiza o reducere efectiva de taxe pentru  80% din populație.

·    O valoare suplimentara din TVA de 10% ar reprezenta un cuantum de 750 miliarde la care s-ar putea adiționa alte 1,5 trilioane din surse aditionale de venituri.

·    Aceste alte surse de venituri ar putea fi o taxă carbon (440 miliarde), o taxă din tranzacții financiare (350 mld) sau taxarea câștigurilor din capital precum veniturile și crearea unei noi suprataxări (160 mld). Față de taxarea medie cea mai mare din perioada de 50 ani cuprinsă între 1932 și 1982 de 82%, cea mai înaltă rata de taxare proiectată cu acest scop nu va depăși 39%.

·    Între 2008 și 2014, în SUA s-au tiparit în jur de 5 trilioane $ și s-au îndreptat către bănci în speranța că acestea vor împrumuta populația. Acțiunea, numită Quantitative Easing a contribuit la îmbogățirea mai evidentă a celor bogați. De ce nu s-ar șunta băncile și nu s-ar da acești bani direct în mâna cetățenilor? Potențial, un sfert din VB nu ar necesita nicio taxare.

In lumea largă exista un loc în care de ani de zile se aplică sub o alta denumire, chiar VB. Este vorba de Alaska unde se plătește oricărui cetățean care locuiește acolo un dividend regulat, indiferent dacă este copil sau adult prin intermediul unui fond  creat prin taxele de redevență plătite de companii pentru dreptul de a profita de resursele naturale ale domeniilor. De altfel Modelul Alaska ar putea fi aplicat oriunde ca un mijloc de a garanta VB, văzut ca un dividend social al fondului bogăției suverane alcătuit din veniturile obținute din exploatarea resurselor.

În concluzie, este suficient să se recunoască că există destule opțiuni de finanțare, fiecare mai mult decât suficientă în așa fel încât combinate să permită o bază mai largă de finanțare a VB sau o reducere a taxelor pe venit. Și pentru că deja se cheltuie atât de mult neavând VB, s-ar putea chiar salva bani față de costurile cheltuite fără VB.

De acord, VB este sustenabil, dar oamenii ar putea să se oprească să muncească?

Conform cu variate studii costul total al faptului că indivizi din categoria de vârstă activă nu lucrează deloc  ar costa economia între 150 si 250 mld $ anual și acest fenomen  este în creștere în timpul perioadelor dificile ale economiei. Noi studii arată că lucrând mai mult foarte rar se produc rezultate mai bune. Din păcate lucrătorii lucrează în prezent mult mai multe ore saptămânal decât o făceau la sfârșitul ultimului secol, pe seama sănătății, a fericirii personale și chiar a productivității. A lucra saptămânal câte 60 ore are doar efecte negative. Revenirea la un program de 40 ore ar fi probabil cea mai buna soluție dacă ea coincide și cu cea mai bună productivitate. În prezent, oamenii se duc și lucrează chiar când nu se află în plină capacitate fizică, diminuând productivitatea și afectându-și suplimentar sănătatea. VB rezolvă acest aspect, prin compensarea banilor pierduți prin absența de la muncă. Într-o măsura. Pare curios să ne îngrijorăm că oamenii vor lucra mai puțin în speranța obținerii VB, când de fapt situația reală este că acum oamenii lucrează prea mult și aceasta afectează pe toți ceilalți. Combinând acest aspect cu acela prin care e cunoscut faptul că există doi lucrători în căutarea fiecărui job disponibil, soluția propusă este evident binevenită. Soluția este ca oamenii să fie capabili să lucreze mai puțin, și să elibereze mai multe poziții pentru cei excluși din piața muncii aflați în căutarea unor slujbe.

Care ar fi situația pentru cei care s-ar opri să mai lucreze?

Prin eliminarea capcanei bunăstării grație VB, ar însemna că oricine ar alege varianta să nu lucreze optând să trăiască din VB, ar câștiga mai puțin decât cei care aleg să lucreze pentru un venit adițional. Acest lucru ar însemna nu doar să se diminueze somajul și să crească productivitatea, dar este foarte posibil ca simultan să apară situații, ca aceea din prezent, în care șomerii câștigă mai mult în beneficii echivalente decât veniturile cash ale celor angajați. Această libertate a oamenilor de a nu-și dori o slujbă face mai dificilă punerea în aplicare a exploatării angajaților de către angajatori oferindu-le salarii mici ( ofertă mică de forță de muncă). Se poate considera că permisiunea de a spune “Nu” conferă mai multă putere muncii la nivelul individului (și poate mai puțină la nivelul sindicatelor). Pe scurt, VB face de fapt ca munca să fie plătită.

Are VB influență asupra măririi prețurilor?

Problema VB și creșterea prețurilor este o ecuație cu o mulțime de variabile, dar nu trebuie să nu ținem seama ca FB ar înlocui programele existente de tichete alimentare (bonuri de masă) deși această concurență ar putea continua. Creșterea prețurilor într-o lume în care fiecare are mai multă libertate de opțiune și o putere de cumpărare mai mare va avea sau nu va avea loc într-un mediu în care fiecare își poate alege cei mai buni competitori sau chiar optează să devină ei înșiși competitori. Suportul pentru această idee s-a observat în cadrul unui experiment VB in India, unde prețurile au scăzut.

O posibilă critică adusă VB ar fi aceea că acesta ar putea fi inflaționist. Dar ar putea în același timp să fie un substitut al mai multor politici scumpe. Critica neglijează însă elasticitatea alimentării. Astfel, se generează o mărire evidentă a volumului producției de alimente care determină o nutriție și o productivitate superioară cât și o scădere a prețurilor.

Cine susține ideea introducerii VB?

Aceasta idee întrunește în mod pozitiv toate orientarile. De la extrema dreaptă la extrema stângă, se aud cereri pentru VB. Cei din dreapta agrează potențialul său de a reduce obligațiile guvernamentale și de a se renunța la legile salariului minim, în timp ce aparținătorii stângii apreciază potențialul de reducere a inegalităților și să pună capăt sărăciei.VB nu e o măsură nici de dreapta, nici de stânga; e un pas înainte.

De ce ar trebui să susținem necondiționat VB?

De ce am susținut abolirea sclaviei la sfârșitul secolului 19? De ce am susținut votul oamenilor diferiți de categoria celor albi și bogați? De ce am susținut aselenizarea?

Pentru că am dorit ca lumea în care trăim să devină un loc mai bun. http://www.huffingtonpost.com/scott-santens/why-should-we-support-the_b_7630162.html

V. Concluzii

1.Motivația introducerii venitului de bază. Toate previziunile atestă justețea concluziilor de la Davos privind reducerea drastică a locurilor de muncă în următorii 5 ani, oriunde în lume urmare efectelor celei de a patra revoluții industriale. Omenirea trebuie să fie pregătită să facă față acestei probleme sociale majore. Așa a apărut ideea asigurării unui venit de bază universal pentru toți cei care nu dispun de venituri în acest cuantum datorită statutului de șomer sau a unui venit inferior acestuia. Venitul de bază se acordă fiecărui individ, nu pe familie. Forma de acordare, cuantumul, finanțarea fac în prezent obiectul unor experimente derulate deja în câteva țări.

2. Efectele sociale scontate sunt reducerea sărăciei și asigurarea unui minim decent de trai fiecărui membru al societății. Dacă beneficiarii venitului de bază aleg să lucreze dacă au ocazia, venitul din muncă se adiționează, păstrându-se ideea că munca e aducătoare de beneficii superioare. Fiecare individ are opțiunea să muncească sau nu. Inegalitățile de venituri la nivel de societate vor scădea, uneori chiar și datorită unei taxări medii suplimentare a veniturilor. Dacă beneficiarul lipsit de alte venituri acceptă în contra-partida acestui ”cadou” să participe activ în societate, atunci s-ar putea întreține o nouă etică a responsabilității. Pentru prima dată se poate îndeplini un vechi deziderat și anume acela ca munca în gospodarie, de îngrijire a copiilor și celor vârstnici să fie considerată o muncă în folosul societății și remunerată pe cale de consecință.

    3.Efectele economice sunt diverse și deși par exagerat de optimiste merită să le reamintim:

Creșterea consumului intern stimulează creșterea economică. Dacă s-ar fi mărit salariul minim și în mod corespunzător toate salariile, s-ar ajunge la aceeași creștere dar s-ar păstra numărul cetățenilor lipsiți de orice fel de venituri și beneficii sociale, ceea ce ar fi prezervat inegalitățile din societate cu efecte periculoase și pentru sistemul economic.

Producătorii își pot dimensiona mai precis producția de bunuri, numărul consumatorilor fiind nu numai mai mare, ci oarecum constant.

Efectul psihologic dezvoltat lucrătorilor datorită posibilității liberei opțiuni față de muncă va crea un angajament mai serios și responsabil față de muncă, cu rezultat asupra productivității. Pe cale de consecință, chiar și opțiunea de a nu alege munca aduce beneficii de același fel, intrucât deschide calea angajării unor cetățeni dornici de slujbă și câștiguri suplimentare și reducere a șomerilor cronici. Mai puțină muncă decât cea prestată în prezent mărește capacitatea lucrativă și creativă și în ultimă instanță, productivitatea. Acesta este efectul motivant al liberei opțiuni.

Prin efectul de multiplicator economic al redistribuirii diferite a VB lucrătorilor cu salarii mici și medii, veniturile totale se vor așeza la nivel de țară într-o scală diferită, veniturile celor din jumătatea de jos a scalei crescând. Rezultatul ar putea fi considerat drept o îmblânzire (îmbunătățire) a capitalismului. Întâmplător sau nu, introducerea VB cu acest efect economic favorabil imaginii capitalismului se constituie într-o alternativă a propunerii lui Piketty de impozitare a averilor. Minți mai suspicioase ar putea spune că VB-ul s-a născut nu doar din pierderea slujbelor datorată informatizării masive a societății ci și din inventivitatea celor foarte bogați de a găsi soluții alternative la taxarea propriilor averi.

4.Finanțarea acestei prestații universale și integratoare este văzută în mod diferit de către specialiștii din SUA și cei din Europa.

Americanii se bazează pe faptul că renunțarea la birocrația stufoasă a sistemului de securitate socială va elibera fonduri care se vor adiționa la fondurile obținute prin restructurarea totală a sistemului de taxare. Această restructurare prevede  introducerea eventuală de noi taxe (modelul Alaska) fară să mărească însă media taxării la nivelul unui venit mediu național. Faptul că se discută de o cotă unică de impozitare nu este în măsură să refacă din inegalități pe această cale ci doar prin redistribuiri diferite la beneficiari. Din acest punct de vedere salariile mici vor fi dezavantajate, existând posibilitatea ca într-o zonă anumită de venituri câștigul din VB să fie șters prin taxarea prin cotă unică, superioară față de cea din trecut. Acest lucru va descuraja alegerea muncii la această categorie.

Europenii nu au încă o viziune foarte clară asupra finanțării, oscilând între propunerea de finanțare din taxare națională combinată cu finanțare de la bugetul UE și până la finanțarea prin QE de către ECB. De asemenea ideea finanțării e neclarificată dacă va fi aceeași pentru zona euro și zona non euro. Se vorbește deasemenea de un cuantum diferit al VB pentru țările dezvoltate, presupuse a avea prețuri mai mari și cele mai puțin dezvoltate. Aici apar destule întrebări și posibile conflicte căci țările non euro, precum Romania au reușit performanța alinierii în cea mai mare a prețurilor fără sa aibe productivități și salarii asemănătoare. Trebuie să mai ținem seama și că la noi cifra celor fără de venituri este mult mai mare decât cea oficială dedusă din suma șomerilor declarați și a celor care trăiesc din agricultura de subzistență, etc. Chiar dacă beneficii precum venitul minim garantat și alte beneficii familiale actuale vor dispărea, categoria de beneficiari va fi mult mai mare decât cea a angajaților cu venituri din muncă. Pentru astfel de state nu se pune problema finanțării VB din taxe proprii ci doar cu ajutor European sau ECB.

Finanțarea prin intermediul ECB este delicată în privința dificultății stabilirii cuantumului unitar sau diferit pe țări, întrucât e necesar un echilibru foarte fin între masa monetară introdusă pe piața inflaționistă și necesarul de trai decent al fiecărui individ.

O hotărâre neinspirata în această direcție, de exemplu aceea prin care s-ar introduce etapizat acest VB, lăsând spre final țările non euro ar conduce la o prăpastie și mai mare decât cea existentă între actualele țări din UE.

Dezavantaje

1.Introducerea VB presupune o perioadă de tranziție în care vor coexista două forme de venituri, unele remanente din vechiul sistem asistențial care au nevoie de anumite condiții de a-și îndeplini adresabilitatea (burse, concedii de maternitate, etc) și noua formă de VB. Calculele vor fi destul de laborioase, pentru fiecare persoană în parte.

Statutul de beneficiar de VB poate suferi schimbări datorită opțiunilor proprii de a munci sau nu pe diferite perioade.  Din acest punct de vedere, birocrația vechiului sistem de securitate nu poate fi esențial micșorată.

2.În situația de a deveni șomer nu se găsesc doar cei mai puțin calificați. Informatizarea poate desființa și destule posturi care reclamă o calificare sau o pregătire superioară. În vechiul sistem, ajutorul de șomaj în cele mai multe țări se acorda funcție de salariul avut în momentul disponibilizării. În sistemul VB această categorie va suferi pierderi importante de venit dacă în completarea VB nu va adăuga și alte venituri din muncă. Și această categorie poate fi destul de largă, caz în care VB nu prezintă niciun avantaj personal.

3.În cazul SUA, de exemplu, în care finanțarea VB se face preponderent din taxe, există posibilitatea ca la o pierdere masivă de joburi, veniturile din taxele pe muncă să devină insuficiente pentru alimentarea VB la nivel federal, caz în care FB nu se mai justifică; și   așa el este dimensionat la limita de jos a nevoilor individului.Cu alte cuvinte măsura introducerii VB ar putea fi salutară sub un anumit număr de cetățeni lipsiți de venituri din muncă la nivelul statului. În mod analog, VB e o măsura bine venită doar daca europenii care beneficiază de acesta  prin ECB nu depășesc un anumit număr care poate produce prin volumul necesar de bani o inflație inacceptabilă. În ambele cazuri soluția reducerii cuantumului VB șterge orice beneficiu al acestei schimbări majore de tip VB.

Alte efecte.

În Europa, de exemplu, dacă se recurge la finanțarea ECB și varianta  “bani din elicopter” adică înmânați direct beneficiarilor, ideea scoaterii individului de sub protecția statului respectiv, de sub responsabilitatea constituțională  a statului național și apropierea lui de ideea de cetățean european îi va ridica probleme de identitate, de apartenență, de abandon. În afara acestui impediment serios, măsura poate favoriza trecerea la o funcționare și o structură mai integrată, de data aceasta chiar ca o cerință puternic fundamentată.

Legatura directă între cel care finanțează (în Europa sau oriunde în lume) și cel care beneficiază de VB face inutilă existența sindicatelor cel puțin în privința funcției de stabilire a grilei de salarizare.

Rămâne în discuție o temă deosebit de importantă și anume persistența sau nu a noțiunii de salariu minim garantat. Este normal ca funcție de posibilitățile țării să se dimensioneze/redimensioneze VB. Dacă va dispărea prin legislație salariul minim, atunci salarizarea se va face exclusiv conform contractului de muncă. Pot fi cazuri în care salariul prin contract să se situeze la o limita egală sau chiar inferioară VB, situație absolut demotivantă pentru opțiunea muncă.

In consecință, lumea se mișcă, lumea își pune intrebări, caută soluții de supraviețuire. Remarc completa rupere de realitate a specialiștilor din România care continuă să facă planuri de reformă a sistemului de securitate socială prin introducerea unei prestații unice, aceea de reinserție profesională. Direcții decalate temporal și tematic, dovedind o lipsă de ancorare în preocupările mondiale. Chiar dacă revoluția industrială așteptată ne va atinge mai târziu, a gândi pe termen mediu sau lung este apanajul și datoria elaboratorilor de politici.

S.D