Reforma fiscala

Credeti ca e nevoie de calcule doveditoare? Si asa fiecare calculeaza in sinea lui..

Intreg programul de guvernare PSD si-a propus sa aibe mai multe fonduri bugetare pentru a avea crestere economica si un nivel de trai al populatiei superior altor ani. Gandirea elaboratorilor de program a fost una singura in acest scop: “marim salariile si pensile si impozitele, veniturile bugetare vor fi mai mari, capabile sa faca fata unui plus de cheltuieli.”

Ce observatii se justifica: 

1.Acest lucru s-ar fi intamplat daca impozitarea veniturilor salariale s-ar fi pastrat la acelasi nivel. Scazand impozitul de la 16 la 10%, fara marirea substantiala  a bazei de impozitare, disponibilitatea pentru marirea salariilor bugetare si a pensiilor si mai ales a alimentarii cu fonduri a comunitatilor locale, se pierde, bugetul intra in deficit peste prognoza initiala. Dezvoltarea comunitatilor locale devine un deziderat de neindeplinit caci procentul ce le revenea din impozitele proprii colectate va ajunge doar de 68% din cel prognozat. Dezvoltarea, adica in general drumurile comunale, aductiunea de gaze, electricitate, apa nu va mai fi posibila. Ca o concluzie, dpdv al veniturilor bugetare, scaderea impozitului pe venitul salarial nu mai justifica cresterea salariilor si a pensiilor.

2. Evaziunea fiscala relativa la plata contributiilor sociale ale salariatilor este in prezent mare cu doua efecte: pensile actualilor lucratori vor fi diminuate corespunzator sumelor neplatite de angajator dar retinute de la angajat si bugetul public de pensii are un deficit mare nu doar datorita raportului mic intre angajati si pensionari. Bugetul de stat intervine cu transferuri din ce in ce mai mari catre bugetul pensiilor, pe seama majorarii deficitului bugetului consolidat. Acest lucru a fost posibil datorita legislatiei care a permis considerarea stoparii la sursa de catre angajator drept o contraventie si nu o infractiune. Renuntarea la mutualitatea in asigurarea sanatatii si pensiei actualilor lucratori contravine oricarei reguli de protectie sociala, inexistenta de la Bismark incoace nicaieri in lume si trece intreaga sarcina de asigurare a riscului imbolnavirii si batranetii in sarcina lucratorului.  Daca pana in prezent patronul contribuia cu cca 25 procente din fondul de salarii in scopul mutualizarii asigurarilor, acum a ramas sa plateasca doar un procent sub 3% din fondul se salarii. In contrapartida, exista un angajament, o intelegere fara putere de lege in cadrul CES ca patronii sa mareasca salariile pentru a nu se modifica salariul net. Daca in sectorul public e posibil, in cel privat este mai mult decat improbabil, caz in care angajatii din sistemul privat ar putea sa-si vada salariile nete scazute de la caz la caz cu procente mai mari sau mai mici.

Sunt jenata sa recunosc ca sub o guvernare social democrata, raportul dintre impartirea PIB-ului intre capital si munca este mai dezavantajos ca in ultimii 10 ani 

Capitalul va rămâne complet decuplat și deci deresponsabilizat social de actul productiv, care, oricât ar fi de tehnologizat, este un act social! Într-un capitalism târziu, electronizat și digitalizat, este reînviat capitalismul primitiv!

Solutia: revenirea la cota unica de 16% daca chiar nu se doreste masura social democrata a impozitarii progresive si transformarea fraudei de stopare la sursa, in infractiune.

                                                                                                                 SD

Pensiile private se pot imbunatati!

august 2007

Azi, după un deceniu în care toate ţările din Europa post comuniste şi-au reformat sistemele de pensii prin introducerea pensiei formată din suma a trei componente din care două obligatorii, mă bucur să văd că  a început după eforturi şi confruntări ce au ţinut 10 ani, procedura de autorizare a fondurilor, schemelor şi administratorilor de pensii private pentru pilonul 2 de pensii.

  Bucuria de a constata că actualii lucrători, viitorii pensionari, nu vor mai fi o generaţie de bătrâni sacrificaţi sărăciei şi că veniturile lor de trai vor fi mult mai decente, este umbrită de faptul că unele prevederi ale legii nu sunt în măsură să asigure cele mai bune pensii.  Este adevărat că unele dispoziţii ale legii nr.411/2004 erau descurajante pentru potenţialii administratori care, în mod explicabil doreau ca afacerea administrării să beneficieze de un număr cât mai mare de active investite. Actuala formă a legii a spulberat grijile administratorilor (parţial), dar a înmulţit pe cele ale asiguraţilor.

   Ce prevederi pot îngrijora contribuabilii la noul sistem de pensii?

  1.Garantarea pensiei private

Pilonul 2 reprezintă un tip de instituţie financiară foarte special. Contribuţiile participanţilor sunt colectate de la lucrători în baza legii şi au caracter obligatoriu. Din aceste considerente, contribuţiile pot fi considerate a fi bani publici. Printr-un parteneriat public-privat, aceşti bani sunt daţi spre administrare şi capitalizare unor manageri privaţi. În acest parteneriat bazat pe încredere constă caracterul special al pilonului 2. Neîncrederii acelora care contestă dreptul de administrare a banilor publici de către privaţi, sistemul trebuie să le răspundă printr-o prevedere care să aducă pilonului 2 un nivel mai mare de protecţie decât cel al fondurilor acumulate din economii voluntare ale indivizilor (pilonul 3).

 Ideea de intervenţie a statului în situaţii de criză a fondului de pensii este puţin folosită în lume deoarece elementul determinant care  a stat la baza demarării reformei a fost nesustenabilitatea  sistemului public şi necesitatea   scăderii datoriei implicite cu pensiile ale guvernelor. Intervenţia statului  ar face inutil demersul reformei din punctul de vedere al statului. Pe de altă parte, statul este obligat să-şi ia prin reglementări oportune, toate măsurile necesare diminuării sau dispariţiei oricărui risc care ar putea afecta pensiile viitoare. Acest set de măsuri reprezintă setul de garanţii pentru buna funcţionare a pilonului 2.

Atitudinea prudenţială implică trei direcţii de acţiune: reglementare, uneori la început chiar supra reglementare, supraveghere continuă şi impunerea unor rezerve financiare –provizioane -  care să acopere lipsa temporară de rentabilitate a fondului din cauza lipsei de lichidităţi. Cu alte cuvinte, legea trebuie să facă vorbire despre o rentabilitate minim garantată, sau despre pensia minim garantată. Legea în vigoare nu face asemenea menţiune.

 Regulile de minimă rentabilitate şi garanţiile statului, acolo unde există, sunt menite să protejeze investitorii mici şi încă “fără firmă”, nu numai de tentaţia fraudei şi de manevrele greşite în funcţionare, dar şi de disparitate şi fluctuaţii mari în rentabilităţile obţinute.

În majoritatea ţărilor OECD, unde schemele capitalizate de pensii sunt încă voluntare, nu există reguli pentru rentabilităţi minime, mai ales atunci când schemele operează cu contribuţii definite şi lucrătorii îşi asumă riscul investiţional. Totuşi, companiile de asigurări şi băncile comerciale oferă ceea ce este cunoscut drept”contracte garantate de investiţii” şi “contracte garantate de depozitare”, ceea ce înseamnă promisiunea unei rate minime nominale de rentabilitate uzual stabilită la jumătatea ratei nominale a economiilor anuale guvernamentale.

  Chile şi alte ţări sud-americane , Ungaria, Polonia, Croaţia,care folosesc conturi individuale şi contribuţii definite precum în România, au optat pentru garantarea rentabilităţii relative. Administratorii de fonduri au fost nevoiţi să compenseze orice cădere de scurtă durată a ratei de rentabilitate, dacă ea a scăzut cu un punct procentual sub o rentabilitate medie a sectorului. Compensarea de acest tip se face prin mijloacele proprii ale administratorului, care cel mai adesea constituie un fond de rezervă în acest scop.

În Chile, de exemplu, rata minimă de rentabilitate exprimată în termeni reali, este egală cu 50% din rentabilitatea medie, în timp ce în Argentina, unde este exprimată în termeni nominali, ea este egală cu 70% din medie. Rentabilităţile obţinute superioare unui anumit procent intră automat în fondul de rezervă de rentabilitate.

Societăţile de administrare a fondurilor de pensii trebuie să compenseze orice cădere de rentabilitate folosind, în primul rand fondul de rezervă pentru fluctuaţiile de rentabilitate, dacă acesta a fost creat, şi abia apoi rezervele lor de investiţii. Dacă acestea sunt epuizate, administratorilor li se impune să furnizeze alte valori care să compenseze căderile temporare de rentabilitate şi să-şi reconstituie fondul de rezervă de investiţii. În alte ţări, est-europene, în cazuri similare, Comisia de supraveghere instituie regimul de administrare specială a fondului, după care aprobă fuziunea cu un alt fond, sau transferă conturile individuale , la cererea participantului, fără ca guvernul să intervină cu fonduri bugetare.

Pilonul 2 din Ungaria are următoarele 3 menţiuni privind garanţiile oferite de sistem:

-        pensia care se plăteşte sub formă de anuitate de către cel de-al doilea pilon este de cel puţin 25% din beneficiile plătite de către pilonul public. Garanţia se aplică individual persoanelor care au contribuit la pilonul 2 cel puţin 15 ani.

-        randamentul investiţiilor este garantat în sensul că reprezintă un procent cu 15 % mai mic decât randamentul titlurilor de stat. Această garanţie se aplică individual, iar societatea de pensii trebuie să acopere diferenţa între randamentul realizat şi cel garantat, dacă primul randament este mai mic decât al doilea.Orice randament al investiţiilor care depăşeşte randamentul titlurilor de stat cu mai mult de 40% se constituie ca o rezervă pentru a acoperi fluctuaţiile investiţionale ale societăţii de pensii.

-        Existenţa unui fond central de garanţie: fondurile de pensii finanţează acest fond cu o sumă cuprinsă între 0,3% şi 1,5% din valoarea activelor tuturor fondurilor de pensii din pilonul 2.

În general impunerea unei rentabilităţi minim garantate ar trebui să implice garantarea statului. Cazurile în care statul nu doreşte sau nu poate să intervină, au stipulate prin lege prevederi de prudenţialitate şi supraveghere deosebite care să nu permită atingerea unor situaţii nedorite de lipsă de provizioane tehnice suficiente.

Prezenta lege nu prevede existenţa unui fond de rezervă, ci doar stipulează obligativitatea menţinerii permenente de către administrator a unui număr suficient de active pentru a acoperi provizioanele tehnice necesare.Formularea este ambiguă.

Menţiunea din lege referitoare la pensia minim garantată este următoarea:

 “Suma totală cuvenită pentru pensia privată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu penalităţile de transfer şi comisioanele legale”

În concluzie, legea românească a pilonului 2 nu presupune o administrare suficient de prudenţială datorită inexistenţei fondului de rezervă pentru realizarea unei rentabilităţi minime şi nu garantează o pensie cumulată în ani  care să fie superioară unei sume obţinute din economisirea aceloraşi contribuţii  în depozite bancare care oferă de obicei dobânzi real pozitive.

. O prevedere minimă, de bun simţ şi nu foarte împovărătoare, cum ar fi aceea a regăsirii economiilor reale ale participantului ar fi adus viitorului pensionar o minimă garanţie a conservării economiilor sale prin sistemul pensiilor private. Lipsa aceasta mi se pare o hibă esenţială a legii.

În concluzie, o menţiune corectă, cel puţin în cazul ţărilor foste comuniste care încă se confruntă cu inflaţii fluctuante şi au planuri de pensii cu contribuţii definite, ar fi aceea ca suma acumulată în contul individual în timpul întregii vieţi active să fie cel puţin egală cu suma depunerilor reale(ajustate cu inflaţia).Menţiunea este necesară şi obligatorie având în vedere că valoarea contribuţiilor nu poate fi modificată ad-hoc, în funcţie de starea economiei, acestea fiind corelate pe termen lung cu contribuţiile din sistemul public.

2.Cuantumul pensiei

Acest element depinde de eficienţa capitalizării economiilor pentru pensii. Esenţa necesităţii introducerii reformei prin pilonul 2 rezidă în principal în obţinerea unei pensii cât mai mari, în aşa fel încât pensiile cumulate din pilonul 1 şi 2 să fie semnificativ mai mari decât pensia care s-ar fi obţinut doar din pilonul 1. Cu cât pensia obţinută din pilonul 2 este mai mare, cu atât putem spune că eforturile de reformare s-au justificat şi capitalizarea s-a dovedit eficientă.

Două sunt elementele care influenţează acest lucru: eficienţa investiţiilor şi mărimea cheltuielilor de administrare reţinute din contribuţii/active. Dacă eficienţa investiţională depinde în mare măsură de peisajul economiei româneşti, adică titluri de stat cu maturizare pe termen lung, reduse şi o piaţă de capital insuficient de profundă financiar, ceea ce afectează toţi investitorii într-o măsură asemănătoare , mărimea cheltuielilor de administrare este elementul care diferenţiază eficienţa diferitelor fonduri care pot deveni competitive sau mai puţin competitive prin acest element.

  Minimizarea costurilor de administrare reprezintă un element de dimensionare a rentabilităţii, atât pentru participanţi, cât şi pentru administratori .Evident, cele două tipuri de interese sunt antagonice, dar opţiunea administratorului suferă constrângerea mediului concurenţial.

 Comisionul de administrare poate fi sub forma unui procent din contribuţia individuală lunară sau a unui procent anual din activele conturilor individuale. Atât pentru participanţi, cât şi pentru administratori poate fi avantajos ca tipul de comision adoptat să fie schimbat, în funcţie de perioada timpurie sau de maturizare a fondului. Acest lucru nu este însă posibil în cadrul unui angajament contractual cum este actul de aderare a participantului la un fond. De aceea este important ca aceste elemente să fie stabilite prin lege, cel puţin în perioada de început a funcţionării, cu precizări clare privind atât tipul comisionului de administrare cât şi limita lui superioară. În acest fel legiuitorul nu lasă administratorilor libertatea opţiunii tipului de comision care îi avantajează în funcţie de numărul de participanţi şi de maturitatea fondului, ci impune ca mărimea comisionului să fie unicul element concurenţial.

 Simulările Băncii Mondiale arată că dacă procentul de contribuţie prelevat drept comision s-ar menţine egal pe perioada unei cariere de 40 ani a lucrătorului, iar acesta şi-ar păstra salariul egal cu salariul mediu pe economie, atunci comisionul total plătit reprezintă echivalentul unui procent anual (1%) din activele proprii, plătit pe toată perioada. Prevederile legii nr.204/2006 sunt destul de originale, permiţând prelevarea unui comision mixt, atât de 2,5% din contribuţiile lunare cât şi a unui comision anual de 0,6% din totalul activelor. Ţinând seama de concluzia BănciiMondiale, rezultă că, comisionul prelevat prin lege reprezintă 1,6% din activele anuale. Pe de o parte, acest comision este mai mare decât cele uzuale şi pe de altă parte asigură administratorii fie pentru viscol, fie pentru arşiţă, adică aceştia au de câştigat atât în perioada de început prin procent din contribuţii lunare, cât şi mai ales în perioada de maturitate, prin prelevarea unui procent din active numeroase. Pentru participanţi, aceştia sunt dezavantajaţi dacă au salarii mari atât în perioada de început cât şi în cea de final de capitalizare, în timp ce lucrătorii mai puţin calificaţi, sau femeile, vor fi dezavantajaţi în special în perioada de dinaintea pensionării, când procentul  prelevat din venituri este foarte mare în raport cu suma capitalizată.

Dezavantajaţi vor fi şi lucrătorii ce intră şi ies de pe piaţa forţei de muncă pe perioade medii şi lungi, în special femeile, mai ales, când contribuţiile lor se referă la ultimii ani înainte de pensionare. Faptul că preţul comisioanelor relative la venituri este mare pentru aceste grupuri, şi, în consecinţă, cuantumul net al pensiilor respective este mai mic, reprezintă un motiv de îngrijorare în privinţa bazelor echitabile ale acestui sistem obligatoriu.

Deşi recunoaştem că cheltuielile de demarare a funcţionării fondurilor sunt mari, acestea scad cu timpul, şi dubla prelevare, se transformă în timp în beneficii mari ale administratorilor în detrimentul pensiilor.

În concluzie, modificarea legii prin adoptarea unui singur tip de comision, din venituri sau din active, ar fi binevenită, în beneficiul viitorilor pensionari, şi mai echitabil, prin faptul că aceştia şi administratorii pierd sau câştigă şi unii şi ceilalţi în diverse perioade de maturizare a fondului.

3. Pensia este un produs de pensie sau de asigurări?

 Pensia privată obţinută până în prezent, în baza legii asigurărilor de viaţă, era un produs de asigurări, supus regulilor actuariale şi determinat de riscurile personale (factori biometrici).

Conform recomandărilor UE, pensia din pilonul 2 trebuie să fie un produs tip pensie, adică un mijloc de protecţie socială care este în mod obligatoriu acordat viager. Ea nu trebuie să fie dependentă de nici un fel de tabele biometrice.

Legea actuală nu face nici un fel de vorbire asupra acordării pensiei pe toată durata vieţii, ceea ce este vital de ştiut în mod clar la demararea sistemului privat de pensii obligatorii.

4. Este pensia femeilor egală cu cea a bărbaţilor ?

a.     Vârsta necesară obţinerii unei pensii din pilonul 2 este cea din sistemul public de pensii, adică cu 5 ani mai mică decât cea a bărbaţilor. În sistemul public, diferenţa de pensie este în mare măsură estompată prin obligativitatea îndeplinirii de stagii de cotizare diferite de către femei şi bărbaţi, şi, dacă aceştia au avut la cariere asemănătoare venituri asemănătoare, diferenţa de pensie este nesemnificativă. În fondurile de pensii cu capitalizare, în conturile femeilor se va strange o sumă mai mică decât în conturile bărbaţilor care lucrează şi cotizează cu 5 ani mai mult, mai ales cu cât acest lucru se întâmplă cu capitalizări mai mari, corespunzătoare unor venituri mari, de sfârşit de carieră. Cu alte cuvinte, femeile la un stagiu de cotizare legal de cca 40 ani vor cumula o sumă cu aproape 10% mai mică decât bărbaţii care cotizează 45 ani, în aceleasi condiţii de salarizare.

b.    Cuantumul pensiei se obţine la un produs –pensie, aplicând un calcul actuarial în care speranţa de viaţă la 60 ani se consideră aceeaşi atât la bărbaţi cât şi la femei. Din acest punct de vedere, legea prezentă nu face nici un fel de vorbire, mai mult, defineşte tabelele biometrice proprii asigurărilor de viaţă, favorizând ideea că femeile şi bărbaţii vor avea un calcul bazat pe speranţă de viaţă diferită (mai mare la femei). Dacă se va proceda în acest fel, pensia femeii va fi mai mică cu 11% decât cea a bărbatului care a acumulat în contul individual aceeaşi sumă.

c.     Cumulând cele două efecte, rezultă că în nebuloasa creată de lipsa de menţiune din text, o femeie care contribuie la pilonul 2 timp de 40 ani va avea o pensie mai mică cu 20% decât un bărbat care a contribuit 45 ani la acelaşi fond. 

d.     La aceste posibile efecte se adaugă cel al pensiei medii a femeilor obţinută din sistemul public de pensii, mai mici cu până la 20%, datorită salariului mediu de carieră al femeilor în medie cu 20-22% mai mic decât al bărbaţilor. La limită, este deci posibil ca pensia globală din pilonul 1 şi 2, să fie cu 40% mai mică la femei decât la bărbaţi.

Evident, rezultatul pentru pensia femeilor din cei 2 piloni ar fi devastator de dezavantajos pentru femei, dacă legiuitorul nu face menţiunea expresă în lege a ne discriminării de gen în calculul pensiei şi dacă nu egalizează vârstele de pensionare necesare obţinerii unei pensii din pilonul 2.

Poate în perspectiva introducerii reformei pensiilor, se va putea dialoga în sfârşit şi pe tema egalizării vârstelor de pensionare din sistemul public.

                                                      Smaranda Dobrescu

Publicat in Raporturi de munca, revista lunara publicata de Tribuna Economica in nr.8 (128)  Anul XI, 2007

Axel Honneth: Ideea Socialismului

L'idée du socialisme Axel Honneth, Gallimard, 2017

Societatile noastre sunt tulburate de o contradictie surprinzatoare si inexplicabila: Niciodata atat de multi oameni nu au denuntat simultan consecintele sociale si politice generate de mondializare; niciodata atat de multi oameni nu au fost incapabili sa depaseasca starea de lucruri existenta si sa-si imagineze un  stat social inovator  asociat capitalismului.. Aceasta disociere plina de indignare fata de orice obiectiv al viitorului este un lucru nou in istoria modernitatii.

Procesul socio-economic apare de altfel mult prea complex fiind vazut ca fiind total opac la constiinta publica incat sa poata judeca si interveni favorabil.  Celebra analiza a fetisismului dezvoltata de Marx in Capitalul nu mai  conteaza decat prin sensul sau istoric: nu a existat  in trecutul capitalismului o asemenea situatie atat timp cat miscarea muncitoreasca nu si-a imaginat ca mai multa putere ar putea transforma situatia data. Numai in zilele noastre exista convingerea generala ca relațiile sociale sunt la fel de puțin transformabile în substanța lor, pe cat ar pitea fi de triumfatoare lucrurile exterioare. Daca indignarea generala provocata de repartitia scandaloasa a bogatiei si a puterii nu ne face mai capabili in mod manifest sa identificam un obiectiv accesibil, motivul nu consta in disparitia alternativei la sistemul incarnat de regimul neoliberal  ci predominanta unei conceptii fetisiste despre raporturile  sociale. In lumina acestei analize, Axel Honneth elaboreaza modificarile conceptuale necesare – cu precadere ”libertatea sociala” – astfel incat ideile socialiste sa isi regaseasca virulenta pierduta.

Ideea socialismului

Problema la care filosoful german Axel Honneth incearca sa raspunda este simpla in aparenta: Mai respira socialismul inca, are aceasta idee care i-a ocupat pe marii intelectuali  de la finele secolului 19 inca ceva sa ne spuna? In subtext am putea sa ne intrebam daca problema nu este aceasta: Poate inca scoala de la Frankfurt al carui ultim mostenitor este intr-un anume fel  filosoful german sa ne ajute sa gandim prezentul?. Cartea lui Honneth este adesea foarte conceptualizata, scrisa intr-o maniera usor invechita care urca pana la sursele socialismului si la complicata sa istorie cu radacini in Revolutia Franceza si idei de libertate si fraternitate  rupte de marxismul clasic. Este o veche istorie pe care Axel Honneth o va dezvolta pe parcursul cartii; cea a libertatii sociale , adica a libertatii care nu e asociata indivizilor ci unui grup.

Termeni posibili de reactivare a ideii de socialism

Ca sa-ti poti imagina o reactivare posibila a ideii socialiste e necesar sa gasesti inainte motivele  interne si externe care au determinat valorile socialismului sa-si piarda “potentialul de stimulare”

Astfel am descoperi mai usor ce modificari conceptuale ar trebui aduse ideilor socialiste pentru ca acestea sa-si regaseasca virulenta pierduta. Socialismul la sfarsitul secolului 19 a reprezentat fructul intelectual al industrializarii capitaliste.Toti marii ganditori ai socialismului doreau sa creeze conditiile sociale in care sa devina posibila realizarea obiectivelor Revolutiei Franceze, anexand unul dupa altul principiile de libertate, egalitate, fraternitate. Conform lui Hanneth toate acestea defineau “libertatea sociala”. Ori, aceasta cerere de libertate sociala e valabila “a la perpetuite”; pentru a o indeplini  si a mentine promisiunea socialismului trebuie insa resuscitata idea fondatoare sub o forma postmarxista

Expresia nu semnifica cum s-ar putea crede la prima vedere sa inlaturi partea marxista a ideii, ci de a o depasi pentru a-i conferi complexitate si a o aduce in centrul unei perioade  de timp ce nu poate fi simplu analizata cu conceptele secolului 19. Chiar daca subiectele initiale  (relatii de munca, lupta de clasa…) si orizonturile ( emanciparea celor dominate, luptele pentru egalitate si justitie..) raman aceleasi.

Una din sarcinile cele mai urgente ale socialismului constau in debarasarea conceptului de piata de toate determinarile specific capitalisete care i-au fost ulterior asociate

Aidoma  altor mari sociologi ai secolului 20, (Karl Polanyi, Albert Hirschman, Amitai Etzioni),  Honnerh afirma necesitatea distingerii diferitelor forme de piata a fortei de munca “in functie de natura bunurilor schimbate”, pentru “a se intreba daca ele se preteaza unei determinari anonime a preturilor dupa cerere si oferta in comparatie cu nevoile care nu prezinta deloc acelasi caracter de necesitate vitala

Obiectul filosofiei sociale dezvoltat in ultimii ani de catre Honneth, succesorul lui Habermas la Frankfurt, este de a gandi viata sociala  ca fiind intrinsec conflictuala si de a arata  ca acest conflict  nu o distruge intrucat ea este animata de o lupta pentru recunoastere.. Aceasta se manifesta pe trei directii: Dragoste, drept si solidaritate care conditioneaza descoperirea si proba dovezii ca fiecare se manifesta ca individ  (incredere), ca persoana (respect) si ca subiect (stima). Am asimilat notiunile de dragoste, drept si solidaritate relative la piata fortei de munca cu notiunile de afectivitate, juridic si cultural.  Redusa la trei aspecte principale, dauna resimtita de fiecare atinge una sau alta din relatiile practice. Acest lucru releva forma de recunoastere care ii lipseste individului si il determina sa lupte. Filosofia sociala a lui Honneth aduce la lumina zilei dimensiunea morala a luptelor sociale.

Regandirea ideii de justitie

In conflictele sociale Honneth vede mai inainte de orice efectul discrepantei in crestere intre reprezentantii dreptului si ai justitiei celor care sunt parte componenta a sistemului si cei rejectati la margine sau chiar exclusi din areal.  Dar ceea ce este cu adevarat decisiv este in special natura acestora: Diferentei de reprezentari elaborate de catre justitie, complexul de exigente reactivate de justitie iau forma “judecatilor negative care nu sunt generalizate intr-un sistem pozitiv de principii ale justitiei”. Pe scurt, in loc de “o teorie a justitiei”, teoria critica trebuie sa plece de la constiinta injustitiei.

Teoria recunoasterii se prezinta deci ca o alternativa la o teorie a justitiei de tipul celei a lui Rawls. Honneth  a contribuit la  organizarea unei dezbateri in  Germania intre liberali si comunitari. Apropiat intr-o masura oarecare de comunitarieni, el s-a distins in primul rand prin refuzul de a reduce norma critica la o simpla norma sociala.. El considera ca punctual de vedere normativ trebuie sa fie fundamentat filosofic. El o face prin reconstructia filosofica a sferelor de recunoastere, in special cu mijloacele lui Hegel. De altfel, intr-o dezbatere importanta cu Nancy Fraser asupta redistribuirii si recunoasterii, el a recuzat opozitia schematica a statutului de egalitate materiala utilizat in special de Charles Taylor.. Pentru el, redistribuirea nu este decat aparenta altor principii normative care sunt inradacinate in principiile de recunoastere . De fapt, redistribuirea este o alta forma a justei recunoasteri de catre altii. Lectura reluata a dialecticii societatii civile a lui Hegel este un mod de a te reapropia de programul unei filosofii atat sociala cat si politica care era cea a primei scoli de la Frankfurt si de a rezista diluarii sale in problematicile sociale si societale.

Ce inseamna confruntarea cu alternativa acestei relecturari: cum sa fondezi o dialectica a socialului si politicului fara sa basculezi intr-o parte sau alta- a liberalismului sau conservatorismului. Din acest punct de vedere intentia filosofica este interesanta, daca nu inedita, in privinta interpretarilor lui Hegel ca ganditor al republicanismului. Ramane sa articulam realitatile empirice pentru a realiza cu adevarat noul manual al unei gramatici de conditii sociale in relatiile lor cu politicul

Teoria recunoasterii, forma a gandirii critice

Gandirea critica in prezent ar putea sa aiba si momente mai bune. In primul rand as mentiona ca de acum ne referim la ea la plural: vorbim despre teorii critice. La inceputul secolului XX exista o singura forma de teorie critica, provenita din marxism si din hegelianismul stangist.  Astazi avem mai multe forme, total diferite, forme mai radicale, provenite – in special in Franta – din poststructuralism. Universul modelelor criticii este urias, si de fapt teoria critica este continuarea unei traditii pe linia criticii. Daca consideram situatia actuala ca una de criza a capitalismului, teoria critica ar trebui sa stea ceva mai bine, mai ales raportata la tanara generatie, care chiar daca nu e interesata de teoria critica, simte nevoia unei critici a acestui tip de societate. In realitate, in randurile studentilor si mai ales al tinerillor care nu au legatura cu universul academic, influenta ei e slaba. Acest fapt se explica mai ales prin puternica depolitizare a societatii, cel putin in cazul Germaniei.

Teoria recunoasterii, este una din formele teoriei critice amintite mai sus. Ideea de la care a plecat autorul ei a fost legata de gasirea motivatiilor unei critici practice; astfel a plecat si a gasit motivatia mai ales in sentimentul de nedreptate si sentimentele de a nu fi respectat si de a nu fi recunoscut.  Parerea Lui Honneth a fost ca nu trebuie sa ne gandim la contestatie sau la critica sociala in termeni de motivatie utilitara, de maximizare a resurselor financiare, ci mai ales in termeni de recunoastere si de acordare a respectului. El a gasit in Hegel un punct de plecare, de la ideea acestuia ca societatile se stabilizeaza in urma unor lupte pentru recunoastere, intre grupuri care se straduie sa obtina respectul pentru propria lor constiinta.  Pe baza acestei idei A.H a fondat un concept conform caruia societatea se organizeaza in jurul unor “sfere de recunoastere”care includ membri care pot sa ajunga la o recunoastere reciproca.” Aceasta recunoastere nu este in mod necesar simetrica sau egala. In cazul societatilor moderne, se remarca existenta a trei tipuri distincte. O sfera cu totul noua din perspectiva istorica este sfera afectiunii  – a vietii private in care oamenii se recunosc in functie de nevoile lor specifice. Ea este noua, deoarece in societatile anterioare relatiile de familie aveau restrictii mari dictate de alte interese. O alta sfera ar fi cea a pietii unde se nasc relatiile de munca, care de fapt face parte din sfera mai larga a respectului fata de lege. Aceasta sfera este stabiilta de legi ale dreptului modern si permite ca fiecare membru sa se recunoasca ca persoana autonoma. In aceasta sfera exista conflicte permanente datorate incercarilor de a afla cine este inclus in sistem cu drepturi egale, cine este exclus, cum pot fi intelese drepturile subiective, pozitive sau egale.  Inclusa in aceasta sfera a respectului legal este sfera pietii mentionata anterior, in care se presupune ca membrii se cunosc reciproc prin capacitatile lor. As concluziona spunand ca in epoca noastra toate conflictele sunt conflicte de recunoastere.

Doar in anumite conditii sociale apar forme de respect reciproc care permit ca oamenii sa intervina public fara teama, retinere si fara restrictii. In centrul acestei teorii este ideea formativa, apropiata de cea a lui Adorno care a afirmat deseori (in spiritual scolii din Frankfurt) ca libertate inseamna sa nu te temi in public.  Totodata se indeparteaza de Habermas care a restrans excesiv modelul sau la un singur nivel de relationare – nivelul respectului de sine care decurge din diverse forme de comunicare.  

Teoria recunoasterii si Marxismul

. Depinde despre care Marx vorbim. La tanarul Marx, cel dinainte de elaborarea criticii la economia politica, gasim numeroase motivatii pentru recunoastere. De exemplu gasim ideea ca singura forma de productie justificata pentru societatea umana este o forma de cooperare in cadrul careia fiecare individ il recunoaste pe celalt, fie ca este consumator, fie ca este colaborator in productie. Ar mai trebui mentionata intuitia lui Marx asupra rolului recunoasterii reciproce in economia politica, in sensul ca exista forme de organizare politico-economice care o interzic. Din acest punct de vedere, marxismul se regaseste in munca lui Honneth.. Dar in nici un caz autorul nu poate fi definit drept un marxist ortodox.

In ce masura incadrarea vizibila intr-o politica identitara nu neglijeaza problema redistribuirii

E o intrebare pe care ne-o punem automat, o problema importanta, fiindca ar fi un dezastru daca critica sociala ar subestima problema inegalitatilor in distributia bunurilor materiale. In Germania de altfel prapastia dintre cei foarte bogati si cei foarte saraci s-a adancit in ultimii 20 de ani. Punctul de vedere al lui Axel Honneth este acela ca sunt necesare criterii legitime care sa permita redistribuirea, si principii normative propuse ca instrumente de redistribuire. Redistribuirea se asociaza cu strategia de aparare a drepturilor sociale, mai evidenta in statele-providentiale precum Franta, Germania si Anglia, si mai putin in SUA.  Mai concret, ideea este ca in sfera de recunoastere judiciara (a respectului fata de lege) trebui introdus si aspectul material. Exista insa sisteme de munca in care potentialul productiv este sub-estimat si atunci recunoasterea migreaza spre cea a modului in care isi indplinesc obligatiile indivizii sau grupurile sociale.

.O atentie deosebita acordata recunoasterii si respectului creste dorinta ca din ce in ce mai multe persoane se considera victime ale sistemului.

Cam asa se presupune a se intampla in idea abordarii celor trei directii si e o problema deloc simpla. Ea nu este insa obligatoriu legata de problema recunoasterii.  Problema ridicata ar fi mai degraba daca simplul fapt ca esti victima iti confera dreptul la o forma specifica de recunoastere? E posibil ca foarte multi oameni vor incerca sa obtima statutul de victim ca sa obtina o anume recunoastere sau repect social, dar asta se datoreaza in special societatii care e incapabila sa ofere forme adecvate de recunoastere sociala. Este un semn de schimbare in societate, dar e patologic.  

.Pentru a vedea in ce masuta teoria recunosaterii se poate implementa societatii, e nevoie de a te situa intr-o analiza a transformarilor recente ale capitalismului.

Avem de-a-face cu o idee noua pe care Axel Honnah o studiaza la Institutul de Cercetari Sociale din Frankfurt pe care il conduce.  Pe scurt, acesta considera ca ne aflam intr-o noua etapa de dezvoltare a capitalismului. Dupa virajul neo-liberal care l-a transformat semnificativ, capitalismul a dezvoltat idei noi, cum sunt ideea de libertate si de realizare de sine.  Din pacate acum aceste idei au ajuns sa se realizeze in dauna continutului lor normativ. In loc ca sa elibereze persoanele ca sa capete acces la aceasta realizare de sine, noile motivatii au produs noi dereglari, noi forme de flexibilizare a sistemului de munca, astfel ca anumite notiuni normative produc efecte contrare scopului pentru care se presupune ca au fost impuse.  Realizarea de sine este o consecinta a atingerii statutului unei cariere, in directa contradictie cu flexibilizarea muncii.Conceptul flexibilizarii muncii sa dovedit efficient pentru patronat si dezastruos pentru angajati. Relatiile de munca cu greu mai pot fi incadrate in principiile teoriei recunoasterii.

Concluzii

Aceste considerente privind teoria recunoasterii elaborate in 2010  le-am expus pentru ca dupa lectura cartii abia aparute de 3 zile a lui Axel Honneth sa vedem in ce masura teoria sociala care sta la baza libertatii sociale poate constitui baza de plecare a unui program social democrat adaptat momentului, capabil sa redea virulenta socialismului  si sa refaca marea masa a sustinatorilor.

Vom reveni.  

                                                                                             SD

Note bibliografice

1. L'idée du socialism   Un essai d'actualisation

Trad. de l'allemand par Pierre Rusch

Collection NRF Essais, Gallimard  http://www.gallimard.fr/Catalogue/GALLIMARD/NRF-Essais/L-idee-du-socialisme

              2.     Axel Honneth: A la recherche de la virulence perdue du socialism  http://www.lesinrocks.com/2017/09/14/idees/la-recherche-de-la-virulence-perdue-du-socialisme-11985119/

3.     Théorie de la reconnaissance avec Axel Honneth  http://www.fabriquedesens.net/Theorie-de-la-reconnaissance-avec

Pensiile private se puteau imbunatati

In luna august 2007,  numarul  8 al revistei Raporturi de Munca, anexa a Revistei Tribuna Economica a fost dedicat in intregime pensiilor private (pilonul II) . Cuprinsul se referea la expunerea legii initiale, adica legea nr.411/2004, elaborata de Ministerul Muncii in 2000 si revazuta in cadrul Comisiei de Munca si protectie sociala din Camera Deputatilor, aprobata in Parlament in 2004 precum si actualizarea si modificarea legii in timpul guvernarii Boc.  Tot in acest numar era un articol semnat Smaranda Dobrescu, autoarea principala a legii initiale prin care se faceau propuneri de imbunatatire a legii in scopul obtinerii unor cuantumuri superioare ale pensiilor prin imbunatatirea rentabilitatii investitionale si modificari in favoarea ideii de pensia=mijloc de protectie sociala (nu produs de asigurari). Imbunatatirile erau necesare urmare a modificarilor facute in timpul guvernarii Boc, in buna intelegere cu administratorii fondurilor de pensii.
In 2007, inca nu intrase in functiune Pilonul II si ca atare, ar fi fost timp util pentru aplicarea propunerilor de modificare.
De interes este faptul ca actualul Guvern a ajuns la concluzia ca Pilonul II este deficitar exact la capitolul comisioane platite administratorilor privati, observatie subliniata in atentionarile din articolul de propuneri de imbunatatire. Aceste observatii au fost transmise si Ministerului de resort la vremea respectiva. (fara ecou)


Pensiile private se pot imbunatati  - Tribuna Economica, Raporturi de Munca
August 2007

    Azi, după un deceniu în care toate ţările din Europa post comuniste şi-au reformat sistemele de pensii prin introducerea pensiei formată din suma a trei componente din care două obligatorii, mă bucur să văd că  a început după eforturi şi confruntări ce au ţinut 10 ani, procedura de autorizare a fondurilor, schemelor şi administratorilor de pensii private pentru pilonul 2 de pensii.

  Bucuria de a constata că actualii lucrători, viitorii pensionari, nu vor mai fi o generaţie de bătrâni sacrificaţi sărăciei şi că veniturile lor de trai vor fi mult mai decente, este umbrită de faptul că unele prevederi ale legii nu sunt în măsură să asigure cele mai bune pensii.  Este adevărat că unele dispoziţii ale legii nr.411/2004 erau descurajante pentru potenţialii administratori care, în mod explicabil doreau ca afacerea administrării să beneficieze de un număr cât mai mare de active investite. Actuala formă a legii a spulberat grijile administratorilor (parţial), dar a înmulţit pe cele ale asiguraţilor.

   Ce prevederi pot îngrijora contribuabilii la noul sistem de pensii?

  1.Garantarea pensiei private

Pilonul 2 reprezintă un tip de instituţie financiară foarte special. Contribuţiile participanţilor sunt colectate de la lucrători în baza legii şi au caracter obligatoriu. Din aceste considerente, contribuţiile pot fi considerate a fi bani publici. Printr-un parteneriat public-privat, aceşti bani sunt daţi spre administrare şi capitalizare unor manageri privaţi. În acest parteneriat bazat pe încredere constă caracterul special al pilonului 2. Neîncrederii acelora care contestă dreptul de administrare a banilor publici de către privaţi, sistemul trebuie să le răspundă printr-o prevedere care să aducă pilonului 2 un nivel mai mare de protecţie decât cel al fondurilor acumulate din economii voluntare ale indivizilor (pilonul 3).

 Ideea de intervenţie a statului în situaţii de criză a fondului de pensii este puţin folosită în lume deoarece elementul determinant care  a stat la baza demarării reformei a fost nesustenabilitatea  sistemului public şi necesitatea   scăderii datoriei implicite cu pensiile ale guvernelor. Intervenţia statului  ar face inutil demersul reformei din punctul de vedere al statului. Pe de altă parte, statul este obligat să-şi ia prin reglementări oportune, toate măsurile necesare diminuării sau dispariţiei oricărui risc care ar putea afecta pensiile viitoare. Acest set de măsuri reprezintă setul de garanţii pentru buna funcţionare a pilonului 2.

Atitudinea prudenţială implică trei direcţii de acţiune: reglementare, uneori la început chiar supra reglementare, supraveghere continuă şi impunerea unor rezerve financiare –provizioane -  care să acopere lipsa temporară de rentabilitate a fondului din cauza lipsei de lichidităţi. Cu alte cuvinte, legea trebuie să facă vorbire despre o rentabilitate minim garantată, sau despre pensia minim garantată. Legea în vigoare nu face asemenea menţiune.

 Regulile de minimă rentabilitate şi garanţiile statului, acolo unde există, sunt menite să protejeze investitorii mici şi încă “fără firmă”, nu numai de tentaţia fraudei şi de manevrele greşite în funcţionare, dar şi de disparitate şi fluctuaţii mari în rentabilităţile obţinute.

În majoritatea ţărilor OECD, unde schemele capitalizate de pensii sunt încă voluntare, nu există reguli pentru rentabilităţi minime, mai ales atunci când  schemele operează cu contribuţii definite şi lucrătorii îşi asumă riscul investiţional. Totuşi, companiile de asigurări şi băncile comerciale oferă ceea ce este cunoscut drept”contracte garantate de investiţii” şi “contracte garantate de depozitare”, ceea ce înseamnă promisiunea unei rate minime nominale de rentabilitate uzual stabilită la jumătatea ratei nominale a economiilor anuale guvernamentale.

  Chile şi alte ţări sud-americane , Ungaria, Polonia, Croaţia,care folosesc conturi individuale şi contribuţii definite precum în România, au optat pentru garantarea rentabilităţii relative. Administratorii de fonduri au fost nevoiţi să compenseze orice cădere de scurtă durată a ratei de rentabilitate, dacă ea a scăzut cu un punct procentual sub o rentabilitate medie a sectorului. Compensarea de acest tip se face prin mijloacele proprii ale administratorului, care cel mai adesea constituie un fond de rezervă în acest scop.

În Chile, de exemplu, rata minimă de rentabilitate exprimată în termeni reali, este egală cu 50% din rentabilitatea medie, în timp ce în Argentina, unde este exprimată în termeni nominali, ea este egală cu 70% din medie. Rentabilităţile obţinute superioare unui anumit procent intră automat în fondul de rezervă de rentabilitate.

Societăţile de administrare a fondurilor de pensii trebuie să compenseze orice cădere de rentabilitate folosind, în primul rand fondul de rezervă pentru fluctuaţiile de rentabilitate, dacă acesta a fost creat, şi abia apoi rezervele lor de investiţii. Dacă acestea sunt epuizate, administratorilor li se impune să furnizeze alte valori care să compenseze căderile temporare de rentabilitate şi să-şi reconstituie fondul de rezervă de investiţii. În alte ţări, est-europene, în cazuri similare, Comisia de supraveghere instituie regimul de administrare specială a fondului, după care aprobă fuziunea cu un alt  fond, sau transferă conturile individuale , la cererea participantului, fără ca guvernul să intervină cu fonduri bugetare.

Pilonul 2 din Ungaria are următoarele 3 menţiuni privind garanţiile oferite de sistem:

-        pensia care se plăteşte sub formă de anuitate de către cel de-al doilea pilon este de cel puţin 25% din beneficiile plătite de către pilonul public. Garanţia se aplică individual persoanelor care au contribuit la pilonul 2 cel puţin 15 ani.

-        randamentul investiţiilor este garantat în sensul că reprezintă un procent cu 15 % mai mic decât randamentul titlurilor de stat. Această garanţie se aplică individual, iar societatea de pensii trebuie să acopere diferenţa între randamentul realizat şi cel garantat, dacă primul randament este mai mic decât al doilea.Orice randament al investiţiilor care depăşeşte randamentul titlurilor de stat cu mai mult de 40% se constituie ca o rezervă pentru a acoperi fluctuaţiile investiţionale ale societăţii de pensii.

-        Existenţa unui fond central de garanţie: fondurile de pensii finanţează acest fond cu o sumă cuprinsă între 0,3% şi 1,5% din valoarea activelor tuturor fondurilor de pensii din pilonul 2.

În general impunerea unei rentabilităţi minim garantate ar trebui să implice garantarea statului. Cazurile în care statul nu doreşte sau nu poate să intervină, au stipulate prin lege prevederi de prudenţialitate şi supraveghere deosebite care să nu permită atingerea unor situaţii nedorite de lipsă de provizioane tehnice suficiente.

Prezenta lege nu prevede existenţa unui fond de rezervă, ci doar stipulează obligativitatea menţinerii permenente de către administrator a  unui număr suficient de active pentru a acoperi provizioanele tehnice necesare.Formularea este ambiguă.

Menţiunea din lege referitoare la pensia minim garantată este următoarea:

 “Suma totală cuvenită pentru pensia privată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu penalităţile de transfer şi comisioanele legale”

În concluzie, legea românească a pilonului 2 nu presupune o administrare suficient de prudenţială datorită inexistenţei fondului de rezervă pentru realizarea unei rentabilităţi minime şi nu garantează o pensie cumulată în ani  care să fie superioară unei sume obţinute din economisirea aceloraşi contribuţii  în depozite bancare care oferă de obicei dobânzi real pozitive.

. O prevedere minimă, de bun simţ şi nu foarte împovărătoare, cum ar fi aceea a regăsirii economiilor reale ale participantului ar fi adus viitorului pensionar o minimă garanţie a conservării economiilor sale prin sistemul pensiilor private. Lipsa aceasta mi se pare o hibă esenţială a legii.

În concluzie, o menţiune corectă, cel puţin în cazul ţărilor foste comuniste care încă se confruntă cu inflaţii fluctuante şi au planuri de pensii cu contribuţii definite, ar fi aceea ca suma acumulată în contul individual în timpul întregii vieţi active să fie cel puţin egală cu suma depunerilor reale(ajustate cu inflaţia).Menţiunea este necesară şi obligatorie având în vedere că valoarea contribuţiilor nu poate fi modificată ad-hoc, în funcţie de starea economiei, acestea fiind corelate pe termen lung cu contribuţiile din sistemul public.

2.Cuantumul pensiei

Acest element depinde de eficienţa capitalizării economiilor pentru pensii. Esenţa necesităţii introducerii reformei prin pilonul 2 rezidă în principal în obţinerea unei pensii cât mai mari, în aşa fel încât pensiile cumulate din pilonul 1 şi 2 să fie semnificativ mai mari decât pensia care s-ar fi obţinut doar din pilonul 1. Cu cât pensia obţinută din pilonul 2 este mai mare, cu atât putem spune că eforturile de reformare s-au justificat şi capitalizarea s-a dovedit eficientă.

Două sunt elementele care influenţează acest lucru: eficienţa investiţiilor şi mărimea cheltuielilor de administrare reţinute din contribuţii/active. Dacă eficienţa investiţională depinde în mare măsură de peisajul economiei româneşti, adică titluri de stat cu maturizare pe termen lung, reduse şi o piaţă de capital insuficient de profundă financiar, ceea ce afectează toţi investitorii într-o măsură asemănătoare , mărimea cheltuielilor de administrare este elementul care diferenţiază eficienţa diferitelor fonduri care pot deveni competitive sau mai puţin competitive prin acest element.

  Minimizarea costurilor de administrare reprezintă un element de dimensionare a rentabilităţii, atât pentru participanţi, cât şi pentru administratori .Evident, cele două tipuri de interese sunt antagonice, dar opţiunea administratorului suferă constrângerea mediului concurenţial.

 Comisionul de administrare poate fi sub forma unui procent din contribuţia individuală lunară sau a unui procent anual din activele conturilor individuale. Atât pentru participanţi, cât şi pentru administratori poate fi avantajos ca tipul de comision adoptat să fie schimbat, în funcţie de perioada timpurie sau de maturizare a fondului. Acest lucru nu este însă posibil în cadrul unui angajament contractual cum este actul de aderare a participantului la un fond. De aceea este important ca aceste elemente să fie stabilite prin lege, cel puţin în perioada de început a funcţionării, cu precizări clare privind atât tipul comisionului de administrare cât şi limita lui superioară. În acest fel legiuitorul nu lasă administratorilor libertatea opţiunii tipului de comision care îi avantajează în funcţie de numărul de participanţi şi de maturitatea fondului, ci impune ca mărimea comisionului să fie unicul element concurenţial.

 Simulările Băncii Mondiale arată că dacă procentul de contribuţie prelevat drept comision s-ar menţine egal pe perioada unei cariere de 40 ani a lucrătorului, iar acesta şi-ar păstra salariul egal cu salariul mediu pe economie, atunci comisionul total plătit reprezintă echivalentul unui procent anual (1%) din activele proprii, plătit pe toată perioada. Prevederile legii nr.204/2006 sunt destul de originale, permiţând prelevarea unui comision mixt, atât de 2,5% din contribuţiile lunare cât şi a unui comision anual de 0,6% din totalul activelor. Ţinând seama de concluzia BănciiMondiale, rezultă că, comisionul prelevat prin lege reprezintă 1,6% din activele anuale. Pe de o parte, acest comision este mai mare decât cele uzuale şi pe de altă parte asigură administratorii fie pentru viscol, fie pentru arşiţă, adică aceştia au de câştigat atât în perioada de început prin procent din contribuţii lunare, cât şi mai ales în perioada de maturitate, prin prelevarea unui procent din active numeroase. Pentru participanţi, aceştia sunt dezavantajaţi dacă au salarii mari atât în perioada de început cât şi în cea de final de capitalizare, în timp ce lucrătorii mai puţin calificaţi, sau femeile, vor fi dezavantajaţi în special în perioada de dinaintea pensionării, când procentul  prelevat din venituri este foarte mare în raport cu suma capitalizată.

Dezavantajaţi vor fi şi lucrătorii ce intră şi ies de pe piaţa forţei de muncă pe perioade medii şi lungi, în special femeile, mai ales, când contribuţiile lor se referă la ultimii ani înainte de pensionare. Faptul că preţul  comisioanelor relative la venituri este mare pentru aceste grupuri, şi, în consecinţă, cuantumul net al pensiilor respective este mai mic, reprezintă un motiv de îngrijorare în privinţa bazelor echitabile ale acestui sistem obligatoriu.

Deşi recunoaştem că cheltuielile de demarare a funcţionării fondurilor sunt mari, acestea scad cu timpul, şi dubla prelevare, se transformă în timp în beneficii mari ale administratorilor în detrimentul pensiilor.

În concluzie, modificarea legii prin adoptarea unui singur tip de comision, din venituri sau din active, ar fi binevenită, în beneficiul viitorilor pensionari, şi mai echitabil, prin faptul că aceştia şi administratorii pierd sau câştigă şi unii şi ceilalţi în diverse perioade de maturizare a fondului.

3. Pensia este un produs de pensie sau de asigurări?

 Pensia privată obţinută până în prezent, în baza legii asigurărilor de viaţă, era un produs de asigurări, supus regulilor actuariale şi determinat de riscurile personale (factori biometrici).

Conform recomandărilor UE, pensia din pilonul 2 trebuie să fie un produs tip pensie, adică un mijloc de protecţie socială care este în mod obligatoriu acordat viager. Ea nu trebuie să fie dependentă de nici un fel de tabele biometrice.

Legea actuală nu face nici un fel de vorbire asupra acordării pensiei pe toată durata vieţii, ceea ce este vital de ştiut în mod clar la demararea sistemului privat de pensii obligatorii.

4. Este pensia femeilor egală cu cea a bărbaţilor ?

a.     Vârsta necesară obţinerii unei pensii din pilonul 2 este cea din sistemul public de pensii, adică cu 5 ani mai mică decât cea a bărbaţilor. În sistemul public, diferenţa de pensie este în mare măsură estompată prin obligativitatea îndeplinirii de stagii de cotizare diferite de către femei şi bărbaţi, şi, dacă aceştia au avut la cariere asemănătoare venituri asemănătoare, diferenţa de pensie este nesemnificativă. În fondurile de pensii cu capitalizare, în conturile femeilor se va strange o sumă mai mică decât în conturile bărbaţilor care lucrează şi cotizează cu 5 ani mai mult, mai ales cu cât acest lucru se întâmplă cu capitalizări mai mari, corespunzătoare unor venituri mari, de sfârşit de carieră. Cu alte cuvinte, femeile la un stagiu de cotizare legal de cca 40 ani vor cumula o sumă cu aproape 10% mai mică decât bărbaţii care cotizează 45 ani, în aceleasi condiţii de salarizare.

b.    Cuantumul pensiei se obţine la un produs –pensie, aplicând un calcul actuarial în care speranţa de viaţă la 60 ani se consideră aceeaşi atât la bărbaţi cât şi la femei. Din acest punct de vedere, legea prezentă nu face nici un fel de vorbire, mai mult, defineşte tabelele biometrice proprii asigurărilor de viaţă, favorizând ideea că femeile şi bărbaţii vor avea un calcul bazat pe speranţă de viaţă diferită (mai mare la femei). Dacă se va proceda în acest fel, pensia femeii va fi mai mică cu 11% decât cea a bărbatului care a acumulat în contul individual aceeaşi sumă.

c.     Cumulând cele două efecte, rezultă că în nebuloasa creată de lipsa de menţiune din text, o femeie care contribuie la pilonul 2 timp de 40 ani va avea o pensie mai mică cu 20% decât un bărbat care a contribuit 45 ani la acelaşi fond. 

d.     La aceste posibile efecte se adaugă cel al pensiei medii a femeilor obţinută din sistemul public de pensii, mai mici cu până la 20%, datorită salariului mediu de carieră al femeilor în medie cu 20-22% mai mic decât al bărbaţilor. La limită, este deci posibil ca pensia globală din pilonul 1 şi 2, să fie cu 40% mai mică la femei decât la bărbaţi.

Evident, rezultatul pentru pensia femeilor din cei 2 piloni ar fi devastator de dezavantajos pentru femei, dacă legiuitorul nu face menţiunea expresă în lege a ne discriminării de gen în calculul pensiei şi dacă nu egalizează vârstele de pensionare necesare obţinerii unei pensii din pilonul 2.

Poate în perspectiva introducerii reformei pensiilor, se va putea dialoga în sfârşit şi pe tema egalizării vârstelor de pensionare din sistemul public.

                                                      Smaranda Dobrescu