Vin chinezii: O lume „de-americanizată”

Mircea Platon

Cu ocazia alegerilor din 2009, oamenii preşedintelui Băsescu îi făceau reclamă vijeliosului om de partid şi de stat ca fiind singura stavilă a României în calea invaziei chineze. Patru ani mai târziu, pe fondul şubrezirii regimului Băsescu şi a deteriorării tot mai accentuate a situaţiei economice şi a climatului social din UE şi din SUA, vizita la Bucureşti a delegaţiei chineze conduse de prim-ministrul Li Keqia le dă frisoane cruciaţilor băsişti anti-chinezi.

Şi, ca întotdeauna când nu au ce spune, oamenii axei Washington-Berlin-Ambasade-cu-pişcoturi recurg la fumigenele din dotare. Ideea lor e că, dacă tot nu au nimic articulat de zis, măcar să facă aerul irespirabil, să „raise a stink” după cum  zice o veche vorbă americană, deci antitotalitară. Unul dintre băsiştii instituţionalizaţi, dl Ioan Stanomir, ne anunţă astfel că: „Entuziasmul servil” faţă de China „disimulează o ostilitate faţă de Occident de abia mascată.” Tot dl Stanomir precizează şi că: „În acest fals capitalism [chinez] mutant şi castrat de libertate se află rădăcinile unui viitor care subminează însăşi gramatica intelectuală şi economică a lumii europene la care am ales să ne alăturăm.” „China cu care putem fi solidari,” ne anunţă dl Stanomir, „este acea Chină curajoasă şi demnă a lui Liu Xiaobo.”

Dl Stanomir a ocupat însă o „foncţie” importantă în guvernarea boc-băsistă de până în decembrie 2012. E bine deci să ne amintim că, în toamna lui 2010, Ministrul de Externe de atunci al României, dl Teodor Baconschi, anunţa că România nu-şi va trimite ambasadorul de la Oslo să asiste la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace acordat cetăţeanului chinez Liu Xiaobo. Iată ce declara în 2010 dl Baconschi: „Noi nu ne temem nici de represalii, nici de altceva, dar în acelaşi timp înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi. Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul.”

Mă bucur deci că dl Stanomir e solidar cu „China curajoasă şi demnă”, dar aş vrea să fie solidar şi cu România curajoasă şi demnă. Şi aş mai vrea ca această Românie curajoasă şi demnă să îi includă şi pe domnia-sa, şi pe alţi membri ai structurilor politico-propagandistice din România care descoperă retorica „demnităţii” şi „curajului” doar când sunt în opoziţie. Şi niciodată faţă de „partenerii noştri euro-atlantici”.

Dacă ar fi curajos şi demn, dl Stanomir ar scrie un articol denunţând uriaşele profituri făcute de marile corporaţii occidentale de pe urma „falsului capitalism mutant şi castrat de libertate” din China. Ar scrie apoi cum aceste mari profituri subminează „gramatica” lumii occidentale distrugând locuri de muncă şi coborând standardele de protecţie socială şi deci de viaţă ale muncitorilor europeni şi americani. Marile corporaţii trimit locurile de muncă în China şi profiturile în paradisuri fiscale. Numele jocului e: capitalismul global.

Conform altor analişti economici, „capitalismul mutant” rezultat din parteneriatul corporaţii occidentale-China ar fi de fapt benefic pentru că a dus la ridicarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Investiţiile occidentale în China au erodat ţesătura socială occidentală, dar au contribuit la prosperitatea anumitor straturi de muncitorime şi burghezie chineză. SUA au piedut 8 milioane de locuri de muncă în producţie şi vreo 30 de milioane în servicii. China a câştigat 200 de milioane de locuri de muncă în producţie. Dată fiind populaţia Chinei, numărul celor astfel îmburgheziţi ar fi de ordinul sutelor de milioane. De apariţia acestei noi pieţe, potenţial mult mai vaste decât piaţa americană, se grăbesc să profite toate companiile occidentale.

Aşadar, din două, una. Dacă ne situăm de partea drepturilor omului şi a libertăţii şi demnităţii umane, atunci ar trebui să avem în vedere nu doar China, ci şi marile puteri occidentale care jefuiesc neocolonial tot globul, care ne spionează corespondenţa şi ale căror mari corporaţii pun profitul mai presus de demnitatea umană. Dacă alegem să fim pragmatici şi să vorbim de globalizare, modernizare, informatizare, telecomunicaţii, bioinginerie şi a patra revoluţie industrială, atunci trebuie să lăsăm baltă ipocrizia umanitară de care ne servim doar când nu mai suntem la putere şi nu mai putem negocia noi contractele. După cum spunea şi analistul britanic Anatol Lieven, Occidentul, şi mai ales SUA, ar trebui să înceteze să trateze Rusia şi China de pe poziţii de tutore şi să înveţe să respecte ţări cu alte tradiţii politice şi economice. Dacă unele ţări din Africa preferă acum capitalul chinez celui american e pentru că, deocamdată, China înţelege să investească fără a îndoctrina pe nimeni. Nu ţine predici în numele „superiorităţii morale” care îi însufleţeşte pe „partenerii” noştri  euro-atlantici.

Din punctul meu de vedere, două sunt lucrurile pe care România le are de câştigat din relaţia cu China. Primul e recâştigarea spaţiului de manevră necesar unei ţări mici îngrămădite de marile puteri. Dl Stanomir vorbeşte de „ostilitatea” românilor împotriva Occidentului. Dar Occidentul nu pare că musteşte de dragoste frăţească pentru români. Ba, dacă mă gândesc la mutrele veşnic oţărâte aplecate asupra României de înalţii demnitari atlantico-europeni, mi se pare că Occidentul ne-a cam tratat cu dosul.

În al doilea rând, din relaţia noastră cu China am putea învăţa puţină istorie. Istorie a „modernizării” (element de bază al agendei băsiste). China, ca şi Japonia, a fost silită de marile puteri occidentale să accepte regulile jocului euro-atlantic. China a început să se „modernizeze” sub ameninţarea tunurilor occidentale. Să nu uităm că la temelia celebrei „open door policy” prin care, în secolul al nouăsprezecelea, marile puteri şi-au împărţit China în zone de influenţă, stau cele două Războaie ale Opiumului prin care Anglia i-a obligat pe chinezi – care voiau să pună capăt consumului de opium în China – să consume opium. Chinezii numesc lunga perioadă de decădere economică şi socială care a început odată cu primul război al opiumului „secolul umilirii” (1839-1949).  

Dacă elitele României ar juca inteligent cartea chineză, atunci am putea contempla o revitallizare economică a ţării. Pe data de 17 octombrie 2013, agenţia oficială de ştiri chineză Xinhua a anunţat că, dată fiind starea precară a finanţelor Statelor Unite, ne aflăm „într-un moment bun pentru ca întreaga lume stupefiată [de comportamentul american] să înceapă să se gândească serios la construirea unei lumi de-americanizate” ("a good time for the befuddled world to start considering building a de-Americanized world"). Joseph de Maistre spunea că o contra-revoluţie nu e o revoluţie de sens contrar, ci ceva diferit de o revoluţie. O lume „de-americanizată” nu ar fi deci neapărat o lume ostilă Americii, ci o lume în care America ar înceta să mai genereze propria ei „realitate”. Poate că îi e dat Chinei să readucă SUA cu picioarele pe pământ.

China investeşte în întreaga lume si pentru ca vrea să se debaraseze de dolarii americani cei din ce în ce mai lipsiţi de valoare. Specific capitalismului global e să facă bani din orice, adică să transforme totul în nimic. Să sperăm că, în încercarea lor de a scăpa de dolarii şi bonurile de falită trezorerie americană, chinezii vor investi în economia reală şi vor face astfel ceva din nimic.

  

  

Europa unită va rezista dacă redevine socială

Text aparut in Tribuna economica nr. 48, din noiembrie 2013

Smaranda Dobrescu

Dominarea Europei de guvernanţa economică  a creat premiza discutării oportunităţii menţinerii Statului Social şi a Modelului Social European în virtutea  conceptului de responsabilitate socială a patronilor. Treptat s-a renunţat la însuşi caracterul social al statului, fapt ce a detrerminat apariţia unor fenomene sociale critice în majoritatea ţărilor membre.  Dacă Modelul Social era de fapt un mix de politici ale statului menite să diminueze cât mai mult inegalităţile din societate în scopul realizării coeziunii sociale şi implicit a păcii sociale, dispariţia acestor măsuri prezente în Europa ultimei jumătăţi de secol şi care constituiau valorile şi mândria vechiului continent a împins societatea în zona sălbatică a pieţelor şi marilor corporaţii care fac jocul şi aranjează actorii pe tabla de şah. Numărul pionilor a crescut nu doar pe fundalul pierderii unor drepturi sociale, dar şi pe fondul slăbirii mediului democratic.

I.Accentuarea  diminuării contextului democratic în UE

Întrebarea care ne-o punem este cât de departe se va ajunge cu aceste proceduri post- democratice? Va fi posibil să se distrugă autonomia partenerilor sociali în a  gestiona salariile și acestea să fie impuse de la Bruxelles prin constrângeri bugetare făcute direct de acolo? Tratatele europene a priori recunosc importanța istorică a autonomiei partenerilor sociali.Cu toate acestea mişcările recente ale guvernanţei economice europene şi în special acţiunile Troicii relative la reducerile de salarii şi la presiunile pentru competitivizarea salariilor precum şi slăbirea sistemelor de negociere a salariilor au dus la subminarea semnificaţiei istorice, sociale şi culturale a acestei autonomii. Legitimitatea partenerilor sociali, care nu mai sunt consideraţi de către lucrători ca actori autonomi, ci mai degrabă ca instrumente ale executivului de la Bruxelles a avut mult de suferit. Aceasta este prima tendință , spre structuri post- democratice (nereprezentative)

A doua tendință este deconstrucția în curs de desfășurare a Europei sociale : foaia de parcurs promisă pentru Europa socială cerută de Consiliul European din decembrie 2012 nu a fost livrată de către Comisia Europeană . Politicile sociale nu sunt pe ordinea de zi a Comisiei de profil. În schimb , Olli Rehn a recomandat o politică de 10 % reduceri salariale cu 10% pentru Spania ( a se vedea Ronald Janssen ) . Reducerea salariilor este un element central al politicii de austeritate în curs de desfășurare . Sfatul lui Rehn ar putea arunca Spania și alte țări mai mult în criză . Ideea din spatele acestui tip de propuneri este continuarea politicilor de austeritate , care cuprind agenda de reforme structurale și devalorizare a salariilor . O hartă europeana a salariilor arată că, în majoritatea țărilor în care ocuparea forței de muncă este în scădere , salariile sunt în scădere , de asemenea . Harta prezintăa eșecul politicilor de tăieri salariale de fapt.

O a treia tendință este politica mai mult sau mai puțin standard de salvare repetată şi regulată a băncilor comerciale. Sumele acordate acestora depăşesc cu mult în cuantum sumele acordate vreodată ca ajutor de stat sau de ajutorare a vreunui sector economic. Este politica de salvare a băncilor oare o politica permanentă? De ceva timp, s-a dovedit că politica de salvare a băncilor nu a ajutat pentru a pune capăt crizei;  este aceasta,  prin urmare , o parte a unui nou mecanism de ajustare ? Discuțiile pentru  al treilea și al patrulea plan de salvare pentru Grecia au început în perioada premergătoare  alegerilor  generale germane . Planurile de salvare nu au în vedere  salvarea modelului social european , ci deconstrucția acestuia. Ce a reuşit întradevar această politică este performanţa de a avea acum 26,5 milioane de oameni fără un loc de muncă în Europa.

A patra tendință este decalajul tot mai mare între centrul european și periferia europeană . În cazul în care,  înainte de izbucnirea crizei financiare , cineva ar fi prezis șomaj în rândul tinerilor de peste 50 %, (nu undeva în Africa , dar în principalele statele membre ale UE), ar fi fost hilar. Acum , jumătate dintre tinerii din Grecia sau Spania nu pot găsi un loc de muncă și expresia amară a acestora, aceea a unei  generaţii pierdute este pe cale să se materializeze : nu aveţi nicio şansă dacă nu sunteţi unul dintre fericiţii puţini care vorbesc  limba engleză sau germană și pot emigra! Problematica aceasta nu e deloc simplă, teme precum distribuţia europeană a muncii, productivitatea diferită la nivel de ţară dau o complexitate deosebită problemei care ar trebui să apeleze spre rezolvare la un mecanism compensator. Pentru aceasta este nevoie de criterii de armonizare pentru ca şi ţările periferice să fie sustenabile ocupaţional. Mai ales este nevoie de un nou pact de coeziune socială.

Ajutorul de stat pentru instituțiile financiare pe de o parte și măsurile de austeritate adresate salariilor din întreaga Europă  pe de altă parte – sunt două fețe ale aceleiași monede ? O reevaluare elementară permanentă a sectorului financiar și a unei politici interne de devalorizare a salariilor merg mână în mână ca două  medicamente ineficiente ? Deoarece criza a început acum cinci ani , contribuția sectorului financiar ca deschizător al căii de ieșire din criză a fost mai mult decât limitată, iar  taxa pe tranzacțiile financiare nu a fost încă aplicată . Poverile crizei sunt în continuare transferate pe umerii contribuabililor și lucrătorilor iar clasa de mijloc , în special, este supusă la regimuri de austeritate , în unele țări mai mult decât în altele atingând starea de precaritate, adică de incertitudine maximă a viitorului pe toate planurile..E sigur că o redistribuire a veniturilorprin taxare diferenţiată nu ar fi suficientă să mulţumească pe cei foarte săraci,  măsura ar fi însa un prim pas spre atingerea unei echităţi necesare societăţii.

Trecerea la un regim de politică post- democratică a fost însoțită de servicii pro – europene de bază din partea principalilor actori, Comisia, Consiliul și Parlamentul . În cazul acesta care sunt alternativele ? Nu este oare evident ca soluţia politică a problemei trebuie să fie diferită decât cea de dreapta, existentă?? În Europa , partidele social-democrate au pierdut puterea în mod regulat în ultimii 5 ani . Stânga prezintă  pe bună dreptate o mulțime de întrebări critice , dar răspunsul său la criză nu a  fost foarte consistent : se poate baza pe un set de instrumente ale  keynesianismului în raport cu austeritatea, dar este încă evaziv . Nu e de mirare că partidele social-democrate cu o poziție ambiguă macroeconomică nu sunt foarte vizibile pe câmpul de luptă ideologică împotriva austerității . Unii suspectează că mainstreamul  social-democrat susține implicit austeritatea (vezi intentia SPD-ului german de a forma Marea Coalitie cu popularii).. Dacă nu, nu este prea târziu să proclame cu voce tare înainte de alegerile europene care este calea de stânga de a ieși din criză , că ea este diferită , că există o mulțime de posibilităţi pentru o soluţie  fiscală responsabilă,  pentru justiție socială, pentru o schimbare de curs în Europa . Nu este prea târziu să declare public că nu toate deciziile luate de o guvernanță economică post- democratică au fost adecvate și că procedura va trebui să fie revizuită. Cu toate acestea , modul de a învinge politic al stţngii  este deocamdată pavat cu tăcere în problemele cruciale.

Oare chiar există un trend de apropiere a ideologiilor de centru dreapta şi stânga in UE? Oare nu există tendinţa de dispariţie a acestora şi pasarea  responsabilităţilor de guvernare instituţiilor europene din motive pragmatice?

Jürgen Habermas numește Exekutivföderalismus sistemul european , un federalism cu puteri executive prea puternice . Nu ale  Comisiei , care a pierdut puterea în raport cu Parlamentul European la ultima modificare a tratatului şi şi-a pierdut puterea în faţa Consiliului încă de la începutul crizei , dar şi-a crescut competenţele executive relative la partenerii sociali şi parlamentele naţionale şi regionale. Această nouă schimbare de putere s- a întâmplat fără ca publicul larg să fie conștient de ea . Comisia este părtinitoare în favoarea  austerităţii salariilor, a  disparităţii  extreme în distribuția veniturilor și considerării averilor. Comisia nu monitorizează această distribuție inegală  (cum ar trebui ea sa fie reflectată  în coeficientul Gini ) ,dar în loc de aceasta actionează prin a comuta veniturile şi bogăţia de la secţiunile mai sărace ale societăţii către cele mai bogate şi prospere fără să  aibe parte de vreun control.

Această schimbare nu este de neoprit sau  ireversibilă . Dar mai întâi de toate , o dezbatere publică este necesară . În perioada premergătoare alegerilor europene , trebuie să existe o dezbatere cu privire la aceste noi evoluții - tăcerea înseamnă îmbrățișarea generală a politicii  de austeritate atotcuprinzătoare , precum și trecerea cu vederea  discutabilă și deranjantă față de procedurile  post- democratice .

II. Adaptarea guvernanţei  europene  în vederea  satisfacerii  imperativului social

Este necesară  adaptarea  guvernanţei  europene  în ce priveşte politica economică şi socială văzută în grade diferite de la o ţara la alta în scopul satisfacerii cerinţelor sociale? Cu alte cuvinte, are deteriorarea situației  economice și sociale , ceva de-a face cu designul- instituțional al guvernanței europene în sine?

Pentru a oferi un punct de vedere foarte schematic , acest design este încorporat în termeni socio - economici de către Banca Centrală Europeană , care si-a asumat  ca unică misiune atingerea obiectivului unei inflaţii de sub 2%; de Comisia Europeană care stabileşte politica finanţelor publice şi veghează asupra dezechilibrelor macroeconomice; statele membre cărora li se cere asigurarea creşterii economice şi abordarea şomajului. Această divizare a responsabilităților este în mod regulat și în mod explicit pusă pe tapet atât de către BCE cât şi de CE. Este însă la latitudinea statelor membre să revigoreze creşterea economică şi să diminueze şomajul, în timp ce BCE garantează stabilitatea preţurilor şi CE, stabilitatea macroeconomică. De aici derivă întrebarea dacă această divizare de responsabilitati este sau nu în spiritul tratatelor europene. Răspunsul este că atât BCE cât şi CE interpretează rolul lor în termeni extrem de înguşti. Astfel, în conformitate cu tratatul, fără a aduce atingere obiectivului de menținere a stabilității prețurilor , BCE este necesar  printre altele , să joace un rol în realizarea ocupării depline și a progresului social , combaterea excluderii sociale și promovarea justiției și protecției sociale , economice, și teritoriale, in realizarea coeziunii sociale precum şi solidaritatea între statele membre, sarcină deloc neînsemnată. Solutia ar fi ca la masa in care se propun politicile de armonizare, BCE să stea alături de stânga politică.

Cu toate acestea , după cum Paul De Grauwe a subliniat , aceste obiective au fost luate în considerare ca fiind de o importanţă secundară de către BCE, care menține , pe baza unei teorii de valabilitate discutabilă ,că împlinirea lor este asigurată în mod automat de către stabilitatea prețurilor.

În ceea ce privește Comisia Europeană , astăzi, ea acționează precum un  câine de pază nu numai asupra finanţelor publice naționale dar şi în ceea ce priveşte toate dezechilibrele macroeconomice  (bule pe piața imobiliară, adâncirea deficitelor comerciale, creșterea costurilor unitare, etc ). Sub  denumirea de " two-pack ", este necesară inspectarea  bugetelor  naționale înainte ca acestea să fie adoptate. Această consolidare a puterilor sale de supraveghere bugetară se bazează pe larg controversata teorie conform căreia criza EURO este rezultatul unei crize a finanţelor publice. În ceea ce privește problemele legate de creștere și ocuparea  forței de muncă , Comisia pasează responsabilitatea pe guverne , uitând în grabă că de fapt tratatele îi atribuie sarcina de a ajuta la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale cetăţenilor europeni şi de a promova dialogul social. Se vede că indiferent din ce direcţie analizăm sarcinile şi îndeplinirea lor de către instituţiile de decizie europene, ajungem la problema dialogului social care prin prezenţă ar putea asigura reprezentativitatea cetăţenilor europeni la deciziile UE. Acest dialog social a fost  ignorat de catre CE, de componenta de dreapta, contribuindu-se astfel la pierderea treptată si clară a climatului democratic. Cine poate pune dialogul social în funcţiile sale? Evident doar o putere loială ideilor de stânga.

În primul rând , alegerea de a adera la zona euro , a obligat statele membre să  renunțe la controlul asupra politicii monetare , care este acum în mâinile BCE , banca centrală cea mai independentă din lume . Apoi, prin aprobarea orbească  a regulilor inflexibile ale Pactului de stabilitate și creștere și a Pactului  fiscal , politicile lor bugetare sunt acum atât de limitate încât acestea nu servesc  de fapt dezvoltării şi creşterii ocupării. Mai mult decat atat, prin refuzul de a se dota UE si zona euro cu un buget capabil să absoarbă şocuri asimetrice, statele membre au fost lipsite şi de instrumentele de ajustare, care sunt de obicei o caracteristică a uniunilor monetare. Refuzul de a numi un guvern european (fapt cu care am fost iniţial de acord sperând într-o păstrare a autonomiei şi suveranităţii statelor membre) a lipsit acţiunea europeană de coordonarea investiţiilor, a politicilor fiscale, industriale, sociale, de cercetare şi inovare şi de adoptarea unei strategii comune europene de creştere şi ocuparea forţei de muncă.

În absența tuturor acestor instrumente , guvernele din zona euro s-au pus ele însele  în poziția de a se lupta , fiecare pentru sine , pentru a atrage investiții şi  afaceri. BCE și Comisia au binevoit totusi să le ofere sfaturi și recomandări . Acestea din urmă se referă , în special , la sistemele de protecție socială , funcționarea piețelor muncii și a sistemelor de stabilire a salariilor.  In acest stadiu sunt specifice optiunile ideologice care pot sa propună soluţii complet diferite pentru sistemele de indexare a salariilor, protecţia  legislativă a şomerilor, suprimarea obstacolelor în calea pensionării, şi de legare a vârstei de pensionare necondiţionat  de creşterea speranţei de viaţă. Este clar că soluţia stângii în aceste domenii este diametral opusă soluţiei de dreapta care a adus europenii în actualul stadiu nefiresc de viaţă

În rezumat , instituțiile nealese, adica lipsite de reprezentativitate  - BCE și Comisia – s-au derobat de responsabilitățile lor în ceea ce privește creșterea economică și ocuparea forței de muncă , trecându-le la nivelul guvernelor  naţional e responsabile în fața electoratului în această problemă , în ciuda faptului ca au fost deposedate , în mod individual , de control asupra politicii monetare și  bugetare confruntate şi cu  lipsa unui buget european de fonduri necesare inovării şi progresului corelat în Europa. Eliminarea competențelor naționale , prin creșterea capacității Europei de acțiune înseamnă că acestea sunt lăsate fără capacitatea de a alege şi sunt forţate să recurgă la o competiţie socială şi fiscală în scopul de a atrage investiţii de afaceri şi locuri de muncă. Acest dezechilibru în repartizarea responsabilităţilor condamnă ţările din zona euro la inacţiune.  Urmarea imediată este eroziunea structurală permanentă a drepturilor sociale.Încetul cu încetul în loc de consolidarea proiectului european, euro se va goli  de substanţă până când orice sprijin public se va fi pierdut.

Dacă acceptăm această analiză , devine clar că , dincolo de dezbaterea ideologică , această arhitectură instituțională  trebuie să fie modificată , pentru a reflecta o diviziune mai eficientă a responsabilităților între instituții și statele membre pe baza valorilor de integrare , resurselor comune și convergenței.

Degradarea sociala trebuie combătută printr –un mix de politici  monetare concepute pentru a stimula creșterea economică și ocuparea forței de muncă , politicile de redresare și investiții , strategii industriale , politica fiscala , etc.  În toate aceste privințe , aceasta ar însemna stabilirea unui nivel minim de prestații sociale ( salarii minime , asigurari sociale, dreptul muncii, drepturi sociale de bază şi respectarea contractului colectiv de muncă). O  reajustare instituțională de acest tip ar necesita obiective sociale clare pentru a deveni pe deplin parte a guvernanței europene în același mod obligatoriu ca şi  obiectivele bugetare consolidate. Care , la rândul său , înseamnă o monitorizare atentă a evoluției sociale. Monitorizarea situaţiei din statele membre (şomaj, venituri de uz casnic, sărăcia,) va trebui să fie completată de introducerea unor parametri de avertizare automată a depăşirii standardelor minim acceptate (salarii minime, venit minim garantat, accesul la servicii sociale).

Chestiunea politică este aflarea rapidă a răspunsului la întrebarea dacă proiectul european este un domeniu intern cu  formă de Euroglobalizare care se adaptează pentru a se potrivi pieţei sau o zonă comună de dezvoltare economică și convergență caracterizată prin integrare financiară , bugetară , fiscală și socială? Răspunsul la această întrebare politică  trebuie să determine arhitectura instituțională a Uniunii Europene.

III Democraţia socială: Utopie sau o noua şansă  pentru Europa?

Dimensiunea socială a Europei nu se limitează la protecția socială : Care va fi locul de muncă al lucrătorilor într-o economie dominată de forțele pieței ? Ce noi temelii  ale relațiilor dintre capital și muncă, putem lua în considerare?

Social-democrația este în prezent unul dintre subiectele preferate de seminarii , colocvii și discursuri politice. Acest concept ar putea să dea un argument pentru cei care creează prosperitate folosindu-se de  know-how-ul  lor, energia lor creatoare , angajamentul lor sau doar de  munca lor , dar care suferă de presiunea de pe piața forței de muncă , care este în general nefavorabilă  pentru lucrători , sau chiar descurajantă datorită concurenţei acerbe între teritorii , țări și continente ? Sau este acest concept doar  o perdea de fum sau un dispozitiv pentru a reasigura pe cei care de multe ori trebuie să facă concesii , în scopul de a evita un naufragiu ? Ambele interpretări sunt posibile la prima vedere . Social democraţii, chiar şi cei germani care acum se pierd în masa popularilor lui Merkel cu bună voie, au avut câteva puncte forte în politica lor. Printre acestea, extinderea reprezentativităţii lucrătorilor la diferite nivele, acţiunile şi strategiile corespunzătoare acesteia , mi se par foarte corecte. Vorbesc despre consiliile de întreprindere la nivel de companie.

O reprezentare a salariaților în locuri strategice de luare a deciziilor de importanță majoră cum ar fi consiliile de administraţie ale marilor companii are sens doar dacă cunoaştem contextul general, limiteleşi scopul acestor măsuri.În primul rând , rolul sindicatelor ar trebui să fie recunoscut și consolidat în activitatea lor de bază . Capacitatea de a negocia și pe problemele critice este cu siguranță baza " Social-democrației " . Extinderea puterii organelor  reprezentative ale lucrătorilor – in  consilii sau comitete de întreprinderi  - ar fi , de asemenea, parte din acest nou echilibru de putere.

Responsabilitatea pentru reprezentanții lucrătorilor poate fi extinsă şi la  nivel regional (districtual sau al landurilor cu coreprezentări în alte ţări membre )şi trebuie să reflecte rolul şi locul pe care partenerii sociali ar trebu să îl aibe, şi, uneori îl au deja.

Este absolut necesar ca salariaţii să fie reprezentaţi în locuri în care procesele de producţie şi economia de perspectivă sunt hotărâte astfel încât aceştia să-şi exprime opinia şi propunerile lor. Chiar la discuţiile privind planurile de concediere,închidere sau planurile  sociale, prezenţa reprezentanţilor lucrătorilor poate aduce mai multă raţiune şi viteză în luarea unor decizii optime,în găsirea unor compromisuri optime. Compromisul necesar a fi luat între cei care doresc să reglementeze condiţiile de concurenţă şi cei care doresc să le dereglementeze , posibilităţile de punere în aplicare a măsurilor de cooperare care să creeze locuri de muncă si solidaritate implică măsuri strategice, chiar ideologice. Acest nou cadru care ar trebui inventat face parte dintr-un “ New Deal”, a unui compromis social între sindicate şi liderii companiei antreprenoriale, spaţiu de inovare şi soluţii. În cele din urmă pentru a fi social democraţi trebuie să ne plasăm în realitate şi să recunoaştem că lucrătorul trebuie să-şi schimbe mentalitatea: el trebuie să acţioneze în interesul propriu dar şi în cel al companiei sau al economiei.  Acest lucru presupune ca lucrătorul nu poate fi o anexă a unei maşini, nici element al unei proceduri sau să  sufera vreo formă de opresiune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sindicate care ar trebui să-şi schimbe modul de abordare a salariaţilor.De fapt emanciparea lucrătorului, al cărui know-how a fost confiscat, este fundamentul unei adevărate social democratii şi al oricărei politici sociale şi sindicale, dar şi o formidabilă ocazie de creativitate si progres. Plăcerea de a munci care înlocuieşte lucrul chinuitor ar putea permite un incredibil progres în toate domeniile.  Avem nevoie de un nou contract social şi economic care să fie orientat spre un model social şi economic european care inovează o faţă umana  Este probabil calea cea mai buna dar care are nevoie de timp pentru împlinire.

Este adevărat că rolul şi mărimea şi amploarea sindicatelor este in descreştere odata cu schimbarea structurii clasei muncitorilor,  plecaţi din marile aglomerări uzinale citadine, datorită schimbării produselor economiei, a translatării din zona industriei mari în cea a serviciilor. Şi în acest caz doar social democraţia poate şi va trebui să găsească calea optimă de reprezentare şi dialog între partenerii sociali.  

Concluzie: actuala situaţie socială existentă în UE nu mai poate continua. Este nevoie urgentă de o decizie politică cuprinzătoare care să ofere soluţii pentru reprezentativitate, dialog social, şomaj,excludere, lipsă de solidaritate, lipsa şanselor egale. Nu ştiu cum se va numi acea ideologie necesară. Poate că nu se va numi social democraţie, dar ea este legic necesară şi urgentă în a acţiona. In principal pentru a aduce echitate.

Referinte:

‘La cité du travail’ by Bruno Trentin, former secretary general of CGIL.

“ Puterea de negociere a sindicatelor germane și rolul important al muncitorilor "

Comitete si  consilii ale  companiei .

Wolfgang Kowalsky-How Europe`s polity is becoming Democracy “Lite”

Pierre Heritier- Social Democracy: Trap, Utopia or New Horizon for Europe

Christophe Degryse-ETUI, Adaptarea guvernanţei europene pentru satisfacerea imperativului social

Jurgen Habermas-Democracy, Solidarity and European Crisis.

Dialoguri Prospective (I)

Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 47, din noiembrie 2013

Dialoguri prospective

                                             Pornind de la Stiglitz

SD: In anii `90 când încă Europa nu discuta despre un model social care presupune o economie performantă ofertantă de locuri de muncă, la noi se punea adesea pe tapet intenţia stângii de a crea o economie socială de piaţă. Iată că azi, Joseph Stiglitz, laureatul celebru al Nobelului pentru economie din 2001 repune pe tapet tipul de economie necesar etapei actuale caracterizată de crize profunde, crize prelungite, crize financiar bancare atipice. În timpul unui interviu realizat de La Tribune economistul expune mizele unei economii pozitive, solidare si sociale în timp de criză şi reafirmă că singurele care pot readuce prosperitatea economică în acest moment sunt gândirea pe termen lung şi voinţa politică. Consideri că SUA au reuşit să răzbată prin criză având o astfel de strategie susţinută prin politici coerente şi etapizate în timp?

fCh:  Se spune, nu fără ceva temei, că SUA sfârşeşte prin a face ce trebuie, însă după ce epuizează alternativele.  Din ceea ce recomandă Stiglitz, pot fi în principiu de acord cu ideea nevoii de gândire pe termen lung şi voinţa politică.  Astfel de gândire temperează imperativele paradigmei financiare a momentului ce domină economia--investiţii mai degrabă speculative şi pe termen relativ foarte scurt.  Mai mult, orice schimbare ale cărui consecinţe să fie altele decât status-qvo-ul are nevoie de voinţă politică.  La alt nivel al discuţiei, sunt de asemenea de acord cu o economie care  să funcţioneze pe baze mai solidare.  La momentul acesta, fără o mai mare solidaritate economică se pierd şansele unui viitor civilizat.      

Pe de altă parte, ceea ce spune Stiglitz  e suficient?  Nici el nu cred că a intenţionat să dea un răspuns complet.  Pe de-o parte, nu cred că-l are, pe de alta, nu cred că suntem încă pregătiţi să aflăm un asemenea răspuns.

SD: Dacă raportăm recenta  criză economică responsabilă la urma urmelor de  criza structurală/monetară/politică a UE la criza din anii 1920-1930, admitem că există câteva similarităţi de necontestat între acestea două: şomaj şi creşterea inegalităţilor sociale dar şi o diferenţă crucială: în timp ce unele pieţe au devenit sălbatice producând pe de o parte averi uriaşe şi pe de altă parte producând falimente unor companii viabile şi evaporarea locurilor de muncă împreună cu colapsul bursei în perioada târzie a anilor 1920, toată lumea ştia încotro să se uite după o salvare: spre stat, spre un stat puternic, atât de puternic încât să fie capabil să forţeze cursul afacerilor spre a se orienta după  dorinţele sale. Statul era dotat cu resursele indispensabile pentru ocupare în muncă (putere-abilitatea de a face lucruri) şi politici  (abilitatea să decidă care din lucrurile propuse merită să li se ofere prioritate). John  Maynard Keynes analizând mai apoi ieşirea din criză a concluzionat că aceasta s-a datorat  plinătăţii resurselor statului . Statele au putut să se ridice mai mult la înălţimea aşteptărilor populaţiei. De data aceasta SUA în urma diagnozelor făcute a mai folosit atributele statului în diminuarea crizei bancare? A avut statul la îndemână politici suficiente pentru a se lupta cu şomajul, de exemplu?

fCh:  În primul rând, în loc de o relaţie de responsabilitate, aş reformula astfel premiza:  Criza economică s-a manifestat în spaţiul UE prin tipurile enumerate de crize (politică, monetară etc.).  Adică aceste constructii incomplete sau chiar greşite au fost aduse în relief de criza capitalistă.  

În al doilea rând, crizele capitaliste de atunci şi acum au intr-adevăr puncte comune şi diferite în acelaşi timp.  Comună este logica după care capitalismul nu ştie mai bine decât să alterneze perioade de exuberanţă iraţională cu perioade mult mai lungi de depresie la fel de iraţională.  Diferenţele sunt mai ales în sensul clarificării de mai sus, şi anume căile de manifestare.

Ajungând specific la rolul statului, atunci şi acum, trebuie spus că statul social era cel mult un proiect atunci, pe când acum este realitate şi  atenuează atât de mult efectele crizei încât unii chiar se intreabă dacă suntem într-adevăr în criză din moment ce totul încă pare să arate ca înainte de 2008.  În spaţiul american, la momentul acela, i-a trebuit lui F.D. Roosevelt ceva timp/mandat prezidenţial reînnoit ca să implementeze New Deal, adică o formă de intervenţie a statului atât în repornirea economiei cât şi de suport direct şi indirect al cetăţenilor expuşi la criză.  Acum, Obama a continuat şi chiar mărit intervenţia statului începută de Bush, numai că, la rece analizând, destinatarul intervenţiei este status-qvo ante.  Adică obiectivul pare a fi fost şi rămas păstrarea poziţiei relative a sistemului financiar american mai degrabă decât noţiuni de justiţie şi echitate socială.   

SD: În criza din anii `70, ieşirea s-a făcut în principal prin efectul de corecţie al pieţei. Bazele economiei care se învață în universități vorbesc de o piață care se reglează singură, prin cerere și ofertă. Ori, azi nu mai este cazul. “Peste tot în lume, oamenii vor să contribuie la dezvoltarea societății, să muncească, dar nu o pot face, ceea ce duce la irosirea resurselor. La fel și în SUA, unde milioane de americani sunt în stradă, în timp ce multe case sunt goale. În realitate, mâna invizibilă care ar reglementa piața este invizibilă...pentru că nu există.” Cum vezi acest principiu  de bază de altfel al liberalismului ca şi al neoliberalismului aplicabil în viitor?

fCh:  Nu stiu cine mai crede în mâna invizibilă, dincolo de învăţăceii care acum deprind a intersecta mai sus numitele curbe ale cererii şi ofertei.  Istoric vorbind, Adam Smith, autorul acestei metafore, o pomeneşte doar de 3-4 ori în lucrările sale, iar condiţiile în care aceasta ar fi acţionat la timpul lui sunt foarte diferite faţă de ce şi cum se întâmplă acum.  În varianta sa actuală, mâna invizibilă, deja un virus ideatic, a revenit odata cu criza anilor ‘70, s-a structurat pe ideile economiştilor de la Universitatea Chicago şi, prin intermediul operaţiunilor de privatizare şi diminuare a rolului statului, a modelat economiile lumii, începând cu cele britanice şi americane din anii ‘80.  În faţa realităţii impuse dureros de criza capitalismului din 2008, mă intreb dacă cineva în Dreapta românească, atât de excitată de această mână invizibilă, e măcar jenat de penibilul acestui crez.  

În ceea ce priveşte viitorul vreunui principiu specific, dupa cum spunea Maestrul Edmond Nicolau, istoria nu precizează.  Spun asta cu oarece resemnare în faţa inerţiei ideilor, indiferent de cât de costisitoare ar fi acestea.  La un nivel, elitele existente par a ţinti către acel status-qvo ante, iar cei mulţi sunt încă într-o stare de confuzie.  Cel mai probabil, una din multele idei ce acum percolează sub radarul conştiinţei publice va fi candidată şi în cele din urmă înlocuitoare a imposibilei mâini invizibile.  

SD: De altfel austeritatea, principala măsura a dreptei europene în lupta cu criza a diminuat spre ştergere caracterul de stat social european. În felul acesta imaginarul  burghez aparent a triumfat, avand în vedere cel puţin trei direcţii:

-Un panaceu pentru bolile din social este creşterea PIB-ului fără să se stipuleze că acesta are limite de creştere, că societatea nu poate produce din ce în ce mai multe bunuri la nesfârşit.

-Consumul populaţiei poate creşte nelimitat spre fericirea populaţiei şi creşterea producţiei.

- Meritocraţia; sărăcia şi inegalitatea se datorează nu destinului ci indolenţei şi neglijenţei.

Toate aceste trei elemente de imaginar burghez, adică ideologia de dreapta sunt deasemenea în dificultate azi. Astfel, nu numai social democraţia se află în dificultate. Ideologia de dreapta este in aceeaşi situaţie. Generaţia tânără de azi este cea mai în suferinţă căci nu are nicio siguranţă că va mai fi capabilă să păstreze statul social pe care l-a moştenit sau să beneficieze de actualele reguli sociale intergeneraţionale.

fCh:  Sunt foarte de acord cu aceste observaţii.  Mai mult, merită repetat faptul că nu numai Stânga este în criză, ci chiar Dreapta.  După terminarea Războiului Rece, Dreapta mâinii invizibile, să-i spunem, a apărut ca învingător şi lumea a fost supra-dozată de această ideologie.  Tot cam în acelaşi timp, cetăţenii vestici au aruncat şi copilul social democraţiei odată cu zoaiele socialismului de tip sovietic.  Ne aflăm aşadar într-o criză a celor două ideologii, cel puţin în formele în care se află ele azi.

In treacăt dar incă legat de observaţiile de mai sus, aş dori să menţionez că au existat idei de sisteme economice alternative la creşterile de tip capitalist sau socialist din secolul XX.  Spun asta mai ales amintind de românul Nicolae Georgescu, cunoscut în SUA ca Nicholas Georgescu-Roegen, sistemul său economic, economie ecologică, fiind bazat pe legile termodinamicii.  Una din ideile sale a fost să aplice principiul entropiei la economie, trăgând astfel un semnal de alarmă a propos de ideea neoclasică a resurselor naturale nelimitate. Aş primi cu multă bucurie vestea că Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti apreciază şi cinsteşte memoria vizionarului economist român. 

SD: Economia SUA şi nu numai ea a dovedit că consumăm mai multe resurse decât avem şi acest nivel de consum nu este sustenabil pe termen lung. În SUA, al căror model este dat ca exemplu, inegalitatile, subiect central de altfel, cresc in permanenta. 1% din populație obține peste 22% din venituri. Iar în timpul reluării creșterii economice, în 2009-2011, de 90% din această creștere a beneficiat doar 1% din populație, în timp cei ceilalți 99% și-au văzut veniturile scăzând sau stagnând. Salariul mediu al angajaților americani este la cel mai mic nivel din ultimii 40 de ani. Dar subiectul nu ține doar de inegalitatea veniturilor, ci și de inegalitatea de șanse. Reușita tinerilor nu depinde de capacitățile lor, ci de capacitatea părinților lor de a plăti pentru educația lor. În fața acestei constatări, este clar că nu utilizăm în mod optim resursele de care dispunem. Este polarizarea veniturilor un dat al crizei, un efect legic al globalizării?

fCh:  Aici observ două direcţii.  Încep prin a răspunde la a doua şi vom vedea unde se intersectează cu ideea nesustenabilităţii economiei de consum.

Cel puţin în SUA, polarizarea veniturilor este un fenomen ce a început odată cu criza din anii ‘70.  La momentul acela a început o serie de inovaţii al cărei efect a fost mult mai târziu observat şi documentat ca o creştere a polarizării sociale şi economice.  Dintre aceste inovaţii, aş menţiona în treacăt doar creşterea creditului către consumatori, posibilă şi pe fondul relaxării legilor ce limitau până atunci dobânzile; această mişcare a tranziţionat economia americană de la una a producătorilor la aceea a consumatorilor.  Este foarte posibil ca acele inovaţii să fi fost şi necesare pentru renaşterea înca unui ciclu capitalist, însă la momentul acesta economia de consum a ajuns la un capat de drum, ea ne mai fiind sustenabilă cel puţin din punct de vedere al balanţelor internationale de plăţi dacă nu şi din limitări de mediu şi/sau resurse naturale.

Implicaţiile polarizării sociale şi economice, într-un sistem în care şcolile private sunt o precondiţie a mobilităţii sociale, devin din ce în ce mai vizibile odată cu creşterea preţului educaţiei.  

Globalizarea este una din inovaţiile  recente ale capitalismului.  Ea a condus pe termen scurt la o afluenţă a consumatorului, numai că dintre efectele pe termen mediu se poate observa deja polarizarea economică din Vest.  Consumatorul vestic plăteşte la început mai puţin pe un produs al globalizării, însă asta numai înainte de a considera costurile întregi, inclusiv la adresa locurilor de muncă şi ale veniturilor din Vest.  

SD: În ce privește economiile europene, trebuie aplicate politici de creștere, și nu politici de austeritate, precum se face astăzi este de parere Stiglitz impreuna cu alti economisti si analisti politici realisti. „De fapt, nicio economie nu și-a revenit vreodată la prosperitate cu măsuri de austeritate. FMI nu a învățat încă această lecție.” Trebuie evitat în mod absolut să distrugem industria, pentru că a o reconstrui este scump. Unde crezi că ne-am fi situat azi, noi românii dacă industria noastră nu ar fi fost distrusă, dacă nu s-ar fi privatizat masiv, până la fundul sacului?

fCh:  Mi-e teamă că aici sunt amestecate câteva planuri.  Mai mult, asta este mai degrabă reflecţia obiectivă a complexităţii situaţiei.  Să le luăm pe rând.

Economiile europene nu sunt atât de omogene încât aplicabilitatea politicilor de creştere să fie atât de simplă pe cât sună.  Ce ar mai fi de crescut în ţările europene foarte dezvoltate care să absoarbă procentele mari de şomeri tineri?  Desigur, aici trebuie să ne gândim la mulţimea de la intersecţia dintre aspiraţiile şi calificările celor tineri cu resursele şi nevoile obiective ale societătilor beneficiare.  Mai problematic este când ne uităm la ţări europene care mai au multe de făcut, dar stagnează economic irosind astfel timp si resursă umană.

Un sfat ca cel al lui Stiglitz, cel puţin în forma în care ajunge mediat la noi, e insuficient dacă nu nepractic.  Asta dacă nu cumva cei ca el gândesc la punerea căruţei înaintea calului în sensul unui mecanism de a forţa integrarea politică şi decizională la nivel european ca urmare a creşterii de facto a integrării monetar-financiare.

În ceea ce priveşte România, găsesc regretabil felul în care s-a tranziţionat către… mai nimic.  Pe de-o parte, sunt cei care deplâng privatizarea (citeşte, lichidarea) in corpore a industriei fostă naţională.  Pe de altă parte, sunt cei care consideră că nu s-a privatizat destul.  Cred că şi unii şi alţii greşesc enorm.  

În cazul aderării fără condiţii la un spaţiu economic deschis, la rândul lui expus presiunilor globalizării, industria naţională a României nu putea rezista neajutată producătorilor mai mari/eficienţi care operau deja în spaţii largi şi deschise.  Să luăm de exemplu oţelul.  În acest domeniu, dacă nu ai produse de nişă, te supui legilor nemiloase ale economiilor de scală--eficienţa creşte cu volumul, pe tot lanţul de producţie, de la exploatare la consumator.  

Pe de altă parte, cei care vor să privatizeze în continuare par a nu fi invăţat nimic din experienţa atât de recentă şi dureroasă.  De exemplu, nu e niciun motiv economic să privatizezi monopolurile naturale.  Nu faci decât să schimbi monopolul de stat cu unul privat; numai că aceste tipuri de monopol nu sunt egale.  Exploatând un monopol natural, statul are cu ce să-şi întreţină funcţiile faţă de cetăţeni (apărare, sănătate, educaţie, infrastructuri).  Acest mijloc de finanţare al statului dispare odată cu monopolul privat, mai ales când acesta din urmă este taxat în România.

Ideal, toti ne-am inchipuit România altfel.  În realitate, politica şi geopolitica au influenţat situaţia din România cu mult peste putinţele chiar şi ale celor mai buni dintre noi.

SD: Printre multe şi vitale neajunsuri structurale, monetare, birocratice ale UE cel mai supărtor mi se pare lipsa de solidaritate între ţările membre bogate, şi cele periferice cu o economie aflată pe un nivel diferit de competitivitate cu primele Mi se pare în acest sens că se cere în UE manifestarea unei solidarităţi (observaţie de altfel şi a lui Habermas), un efort colectiv pentru o perspectivă politică împărtăşită care să promoveze creştere şi competitivitate în Europa ca un întreg. Un astfel de efort ar cere Germaniei şi altor câteva ţări să accepte efecte negative ale redistribuirii pe termen mediu în propriul lor interes pe termen lung. Datoriile ar trebui mutualizate prin crearea de euroobligaţiuni, adică ar trebui schimbată structura zonei euro. O uniune bancara cu rol nu numai de supervizor dar si cu rol de decizie o vezi fezabila?

fCh:  Mutualizarea datoriilor poate fi un obiectiv de genul celui propus de Stiglitz.  Ce mă întreb eu este:  de ce se porneşte cu un obiectiv financiar, mai ales când istoria de succes a integrării europene a început fiecare mare capitol cu un obiectiv politic?  

Considerând acţiunile ţărilor europene dezvoltate, şi mai cu seamă ale Germaniei, faţă de periferie, un cinic se poate întreba dacă nu cumva trebuie să începem a distinge un conclav sau chiar un plan de ţară europeană mare ce subsumează restul european intereselor proprii.   

Solidaritatea ar fi o masură a nobleţii europenilor, numai că din perspectiva mea aceasta se masoară începând cu reacţia europenilor faţă de români, inclusiv ţiganii români.  Asta fără a lua măcar în seamă costul imens al solidarizării românilor cu Europa.   

Oricum, în cazul unei astfel de uniuni, germanilor nu li s-ar cere cu mult mai mult decat costul hârtiei pe care stau înscrise obligaţiunile.  Numai că celor îndatoraţi li se va cere livra de carne.  În alte cuvinte, Euro va atrage mutualizarea de jure a datoriilor, cu roluri de supervizare şi decizie centralizate.  Problema celorlalţi va fi de a se asigura că supervizarea şi mai ales decizia nu se face în germană.

SD: Nu am ieșit total din criză. Ea nu se va termina până când nu vom reuși să eradicăm șomajul. Astăzi, în Europa șomajul este de peste 25% în Spania, iar în cazul tinerilor este de 50%. Peste 60% dintre tinerii greci nu au loc de muncă, iar criza nu este încheiată. Desigur, ce a fost mai rău a trecut, dar este o diferență între a ajunge atât de jos încât să nu mai ai unde cădea și a regăsi creșterea. Aceasta va lua timp. Cum crezi că a fost Grecia „ajutată” de sprijinul european pentru a ajunge în această situaţie?

fCh:  Grecii de rând ar fi vrut ca ţara lor să dea faliment.  Elita a decis altceva.  Văzând cum datoria de la care au plecat n-a făcut decât să crească, desi grecii au suferit în tot acest timp, cred că grecii de rând au avut dreptate.  Diferenţa o trecem în contul “ajutorului”.

Situaţia şomajului nu se va modifica pe termen scurt.  Nu văd care dintre factorii ce au creat criza să fi fost adresat, ca să nu zic rezolvat.  Cel mai degrabă, vom opera într-un nou model, de care se va fi aflat şi la Bucureşti, o nouă inovaţie pe tema globalizării.  În felul acesta se vor crea probleme noi care să le înlocuiască pe cele curente.  Mai întâi totul va fi prezentat ca un nou şi extins spaţiu de oportunitate...   

SD: Prima dintre priorități imi pare a fi crearea de condiții pentru reapariția cererii. O cerere care să stimuleze producţia pe orizontală, de preferat. Există mai multe modalități de a o face. Aș considera că trebuie făcute investiții în educație,sanatate în tehnologie și inovație, precum și în infrastructură. Trebuie să înțelegem bine de ce economia noastra nu funcționează și să ne gândim cum putem schimba lucrurile. Cel mai important este de a reaxa misiunea bancilor pe ceea ce le era caracteristic, spre exemplu creditarea IMM-urilor. Ce propui în acest sens să facă Românii?

fCh: Nu poţi cere mai nimic băncilor din România care nu satisface criteriile lor medievale de operare/risc.  In condiţiile unui regim fiscal şi financiar sensibil la nevoile şi oportunităţile din România, creditarea IMM-urilor n-ar fi decât o chestiune de calcul şi priorităţi--a guvernului în cele din urmă.  

Cât despre investiţiile în educaţie, sănătate, tehnologie/inovaţie şi infrastructură ce pot să spun altceva decât că deşi sunt funcţii ale unui stat, în România, ele sunt reduse mult sub limita viabilităţii statului.

De asemenea, cred că în România nu e problema cu cererea şi mi-ar fi teamă de reapariţia ei ca până acum, adică pe credit pentru importuri.

Mi-aş permite să spun că la momentul acesta, capacitatea de regenerare şi creştere autonomă e atrofiată în România.  De aceea aş vedea soluţia într-un management deştept al situaţiei care să capaciteze resursele româneşti de pretutindeni, pe lângă resursele instituţionale şi materiale europene.  A se reţine că managementul e mai degrabă o artă decât o ştiinţă.  În cazul de faţă, arta ar fi aceea de te racorda la circuitul de creaţie şi schimb de valori la un randament în creştere cu un ochi către satisfacerea funcţiilor statului.  

SD: Dar pentru asta trebuie să o rupem cu trecutul. Adevărata problemă nu este economică și tehnica, pentru că știm ce avem de facut, ci este una decizională: liderii nostri au oare voința de a acționa? “Nu va exista o revenire la prosperitate dacă deciziile strategice ale companiilor continuă să se facă în interesul maximizarii remunerațiilor acționarilor, care uneori dețin acțiuni pentru perioade de doar o nanosecundă, un minut sau câteva săptămâni.”

fCh: Nu ştiu dacă e un deficit de voinţă, cel puţin nu mi-e clar ce vrea să spună Stiglitz cu asta.  În fond, un politician ales se presupune că a demonstrat că are voinţă mult peste medie--altfel, cum ar fi posibil să treci cu succes prin procesul electoral contemporan?  Mai degrabă lipseşte viziunea către care Vestul îşi va canaliza energiile, capitalismul în forma lui de acum ajungând la capăt.  Eu sunt convins că o asemenea viziune există deja, şi poate fi chiar dibuită, numai că va lua ceva timp, iar când se va impune va apare ca singura alternativă fără de care nu va exista un mâine.   

SD: Politicile de relansare prin creșterea cheltuielilor publice funcționează, însă nu am mers suficient de departe în acest sens. Keynes avea dreptate. Desigur, el nu avea o viziune completă asupra economiei, acum 70 sau 80 de ani, dar acum noi știm mai multe. Previziunile sale explică cum cheltuielile publice stimulează economia și că în perioadele de recesiune, politicile monetare nu funcționează.

”În timp ce liderii instituțiilor noastre publice și private nu vor mai gândi pe termen scurt, ci pe termen lung, vom fi capabili să folosim capacitatea noastră de inovație și noile tehnologii, pentru a produce creșterea durabilă. Astăzi avem resursele, cunoștiințele și competența tehnologică pentru a obține o prosperitate economică perenă, cu adevărat unică.” consideră acelaşi Stiglitz. Care ar fi prima cerinţă spre decidenţii politici în satisfacerea acestui deziderat?

fCh:  Ca volum se ştie desigur mai mult decât în timpul lui Keynes.  Complexitatea relaţiilor dintre cunoştiinţele noastre a crescut şi ea însă--mult peste resursele noastre chiar de reprezentare.  Mai mult, ceea ce pare a spune Stiglitz sună aproape fantezist, cel puţin în lipsa unui cataclism natural sau uman care să ne reseteze parametrii.  Asa încât îmi pot permite să spun că politicienii, de pretutindeni şi cu prea puţine excepţii, sunt expresia timpului nostru, total neadecvaţi momentului.  Geniul speciei va fi soluţia.

Dialogul se bazează şi pe comentarea textului: Stiglitz, „Adio prosperitate, dacă se caută profitul acţionarilor de doar câteva minute” Cotidianul.