Dialoguri Prospective (I)

Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 47, din noiembrie 2013

Dialoguri prospective

                                             Pornind de la Stiglitz

SD: In anii `90 când încă Europa nu discuta despre un model social care presupune o economie performantă ofertantă de locuri de muncă, la noi se punea adesea pe tapet intenţia stângii de a crea o economie socială de piaţă. Iată că azi, Joseph Stiglitz, laureatul celebru al Nobelului pentru economie din 2001 repune pe tapet tipul de economie necesar etapei actuale caracterizată de crize profunde, crize prelungite, crize financiar bancare atipice. În timpul unui interviu realizat de La Tribune economistul expune mizele unei economii pozitive, solidare si sociale în timp de criză şi reafirmă că singurele care pot readuce prosperitatea economică în acest moment sunt gândirea pe termen lung şi voinţa politică. Consideri că SUA au reuşit să răzbată prin criză având o astfel de strategie susţinută prin politici coerente şi etapizate în timp?

fCh:  Se spune, nu fără ceva temei, că SUA sfârşeşte prin a face ce trebuie, însă după ce epuizează alternativele.  Din ceea ce recomandă Stiglitz, pot fi în principiu de acord cu ideea nevoii de gândire pe termen lung şi voinţa politică.  Astfel de gândire temperează imperativele paradigmei financiare a momentului ce domină economia--investiţii mai degrabă speculative şi pe termen relativ foarte scurt.  Mai mult, orice schimbare ale cărui consecinţe să fie altele decât status-qvo-ul are nevoie de voinţă politică.  La alt nivel al discuţiei, sunt de asemenea de acord cu o economie care  să funcţioneze pe baze mai solidare.  La momentul acesta, fără o mai mare solidaritate economică se pierd şansele unui viitor civilizat.      

Pe de altă parte, ceea ce spune Stiglitz  e suficient?  Nici el nu cred că a intenţionat să dea un răspuns complet.  Pe de-o parte, nu cred că-l are, pe de alta, nu cred că suntem încă pregătiţi să aflăm un asemenea răspuns.

SD: Dacă raportăm recenta  criză economică responsabilă la urma urmelor de  criza structurală/monetară/politică a UE la criza din anii 1920-1930, admitem că există câteva similarităţi de necontestat între acestea două: şomaj şi creşterea inegalităţilor sociale dar şi o diferenţă crucială: în timp ce unele pieţe au devenit sălbatice producând pe de o parte averi uriaşe şi pe de altă parte producând falimente unor companii viabile şi evaporarea locurilor de muncă împreună cu colapsul bursei în perioada târzie a anilor 1920, toată lumea ştia încotro să se uite după o salvare: spre stat, spre un stat puternic, atât de puternic încât să fie capabil să forţeze cursul afacerilor spre a se orienta după  dorinţele sale. Statul era dotat cu resursele indispensabile pentru ocupare în muncă (putere-abilitatea de a face lucruri) şi politici  (abilitatea să decidă care din lucrurile propuse merită să li se ofere prioritate). John  Maynard Keynes analizând mai apoi ieşirea din criză a concluzionat că aceasta s-a datorat  plinătăţii resurselor statului . Statele au putut să se ridice mai mult la înălţimea aşteptărilor populaţiei. De data aceasta SUA în urma diagnozelor făcute a mai folosit atributele statului în diminuarea crizei bancare? A avut statul la îndemână politici suficiente pentru a se lupta cu şomajul, de exemplu?

fCh:  În primul rând, în loc de o relaţie de responsabilitate, aş reformula astfel premiza:  Criza economică s-a manifestat în spaţiul UE prin tipurile enumerate de crize (politică, monetară etc.).  Adică aceste constructii incomplete sau chiar greşite au fost aduse în relief de criza capitalistă.  

În al doilea rând, crizele capitaliste de atunci şi acum au intr-adevăr puncte comune şi diferite în acelaşi timp.  Comună este logica după care capitalismul nu ştie mai bine decât să alterneze perioade de exuberanţă iraţională cu perioade mult mai lungi de depresie la fel de iraţională.  Diferenţele sunt mai ales în sensul clarificării de mai sus, şi anume căile de manifestare.

Ajungând specific la rolul statului, atunci şi acum, trebuie spus că statul social era cel mult un proiect atunci, pe când acum este realitate şi  atenuează atât de mult efectele crizei încât unii chiar se intreabă dacă suntem într-adevăr în criză din moment ce totul încă pare să arate ca înainte de 2008.  În spaţiul american, la momentul acela, i-a trebuit lui F.D. Roosevelt ceva timp/mandat prezidenţial reînnoit ca să implementeze New Deal, adică o formă de intervenţie a statului atât în repornirea economiei cât şi de suport direct şi indirect al cetăţenilor expuşi la criză.  Acum, Obama a continuat şi chiar mărit intervenţia statului începută de Bush, numai că, la rece analizând, destinatarul intervenţiei este status-qvo ante.  Adică obiectivul pare a fi fost şi rămas păstrarea poziţiei relative a sistemului financiar american mai degrabă decât noţiuni de justiţie şi echitate socială.   

SD: În criza din anii `70, ieşirea s-a făcut în principal prin efectul de corecţie al pieţei. Bazele economiei care se învață în universități vorbesc de o piață care se reglează singură, prin cerere și ofertă. Ori, azi nu mai este cazul. “Peste tot în lume, oamenii vor să contribuie la dezvoltarea societății, să muncească, dar nu o pot face, ceea ce duce la irosirea resurselor. La fel și în SUA, unde milioane de americani sunt în stradă, în timp ce multe case sunt goale. În realitate, mâna invizibilă care ar reglementa piața este invizibilă...pentru că nu există.” Cum vezi acest principiu  de bază de altfel al liberalismului ca şi al neoliberalismului aplicabil în viitor?

fCh:  Nu stiu cine mai crede în mâna invizibilă, dincolo de învăţăceii care acum deprind a intersecta mai sus numitele curbe ale cererii şi ofertei.  Istoric vorbind, Adam Smith, autorul acestei metafore, o pomeneşte doar de 3-4 ori în lucrările sale, iar condiţiile în care aceasta ar fi acţionat la timpul lui sunt foarte diferite faţă de ce şi cum se întâmplă acum.  În varianta sa actuală, mâna invizibilă, deja un virus ideatic, a revenit odata cu criza anilor ‘70, s-a structurat pe ideile economiştilor de la Universitatea Chicago şi, prin intermediul operaţiunilor de privatizare şi diminuare a rolului statului, a modelat economiile lumii, începând cu cele britanice şi americane din anii ‘80.  În faţa realităţii impuse dureros de criza capitalismului din 2008, mă intreb dacă cineva în Dreapta românească, atât de excitată de această mână invizibilă, e măcar jenat de penibilul acestui crez.  

În ceea ce priveşte viitorul vreunui principiu specific, dupa cum spunea Maestrul Edmond Nicolau, istoria nu precizează.  Spun asta cu oarece resemnare în faţa inerţiei ideilor, indiferent de cât de costisitoare ar fi acestea.  La un nivel, elitele existente par a ţinti către acel status-qvo ante, iar cei mulţi sunt încă într-o stare de confuzie.  Cel mai probabil, una din multele idei ce acum percolează sub radarul conştiinţei publice va fi candidată şi în cele din urmă înlocuitoare a imposibilei mâini invizibile.  

SD: De altfel austeritatea, principala măsura a dreptei europene în lupta cu criza a diminuat spre ştergere caracterul de stat social european. În felul acesta imaginarul  burghez aparent a triumfat, avand în vedere cel puţin trei direcţii:

-Un panaceu pentru bolile din social este creşterea PIB-ului fără să se stipuleze că acesta are limite de creştere, că societatea nu poate produce din ce în ce mai multe bunuri la nesfârşit.

-Consumul populaţiei poate creşte nelimitat spre fericirea populaţiei şi creşterea producţiei.

- Meritocraţia; sărăcia şi inegalitatea se datorează nu destinului ci indolenţei şi neglijenţei.

Toate aceste trei elemente de imaginar burghez, adică ideologia de dreapta sunt deasemenea în dificultate azi. Astfel, nu numai social democraţia se află în dificultate. Ideologia de dreapta este in aceeaşi situaţie. Generaţia tânără de azi este cea mai în suferinţă căci nu are nicio siguranţă că va mai fi capabilă să păstreze statul social pe care l-a moştenit sau să beneficieze de actualele reguli sociale intergeneraţionale.

fCh:  Sunt foarte de acord cu aceste observaţii.  Mai mult, merită repetat faptul că nu numai Stânga este în criză, ci chiar Dreapta.  După terminarea Războiului Rece, Dreapta mâinii invizibile, să-i spunem, a apărut ca învingător şi lumea a fost supra-dozată de această ideologie.  Tot cam în acelaşi timp, cetăţenii vestici au aruncat şi copilul social democraţiei odată cu zoaiele socialismului de tip sovietic.  Ne aflăm aşadar într-o criză a celor două ideologii, cel puţin în formele în care se află ele azi.

In treacăt dar incă legat de observaţiile de mai sus, aş dori să menţionez că au existat idei de sisteme economice alternative la creşterile de tip capitalist sau socialist din secolul XX.  Spun asta mai ales amintind de românul Nicolae Georgescu, cunoscut în SUA ca Nicholas Georgescu-Roegen, sistemul său economic, economie ecologică, fiind bazat pe legile termodinamicii.  Una din ideile sale a fost să aplice principiul entropiei la economie, trăgând astfel un semnal de alarmă a propos de ideea neoclasică a resurselor naturale nelimitate. Aş primi cu multă bucurie vestea că Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti apreciază şi cinsteşte memoria vizionarului economist român. 

SD: Economia SUA şi nu numai ea a dovedit că consumăm mai multe resurse decât avem şi acest nivel de consum nu este sustenabil pe termen lung. În SUA, al căror model este dat ca exemplu, inegalitatile, subiect central de altfel, cresc in permanenta. 1% din populație obține peste 22% din venituri. Iar în timpul reluării creșterii economice, în 2009-2011, de 90% din această creștere a beneficiat doar 1% din populație, în timp cei ceilalți 99% și-au văzut veniturile scăzând sau stagnând. Salariul mediu al angajaților americani este la cel mai mic nivel din ultimii 40 de ani. Dar subiectul nu ține doar de inegalitatea veniturilor, ci și de inegalitatea de șanse. Reușita tinerilor nu depinde de capacitățile lor, ci de capacitatea părinților lor de a plăti pentru educația lor. În fața acestei constatări, este clar că nu utilizăm în mod optim resursele de care dispunem. Este polarizarea veniturilor un dat al crizei, un efect legic al globalizării?

fCh:  Aici observ două direcţii.  Încep prin a răspunde la a doua şi vom vedea unde se intersectează cu ideea nesustenabilităţii economiei de consum.

Cel puţin în SUA, polarizarea veniturilor este un fenomen ce a început odată cu criza din anii ‘70.  La momentul acela a început o serie de inovaţii al cărei efect a fost mult mai târziu observat şi documentat ca o creştere a polarizării sociale şi economice.  Dintre aceste inovaţii, aş menţiona în treacăt doar creşterea creditului către consumatori, posibilă şi pe fondul relaxării legilor ce limitau până atunci dobânzile; această mişcare a tranziţionat economia americană de la una a producătorilor la aceea a consumatorilor.  Este foarte posibil ca acele inovaţii să fi fost şi necesare pentru renaşterea înca unui ciclu capitalist, însă la momentul acesta economia de consum a ajuns la un capat de drum, ea ne mai fiind sustenabilă cel puţin din punct de vedere al balanţelor internationale de plăţi dacă nu şi din limitări de mediu şi/sau resurse naturale.

Implicaţiile polarizării sociale şi economice, într-un sistem în care şcolile private sunt o precondiţie a mobilităţii sociale, devin din ce în ce mai vizibile odată cu creşterea preţului educaţiei.  

Globalizarea este una din inovaţiile  recente ale capitalismului.  Ea a condus pe termen scurt la o afluenţă a consumatorului, numai că dintre efectele pe termen mediu se poate observa deja polarizarea economică din Vest.  Consumatorul vestic plăteşte la început mai puţin pe un produs al globalizării, însă asta numai înainte de a considera costurile întregi, inclusiv la adresa locurilor de muncă şi ale veniturilor din Vest.  

SD: În ce privește economiile europene, trebuie aplicate politici de creștere, și nu politici de austeritate, precum se face astăzi este de parere Stiglitz impreuna cu alti economisti si analisti politici realisti. „De fapt, nicio economie nu și-a revenit vreodată la prosperitate cu măsuri de austeritate. FMI nu a învățat încă această lecție.” Trebuie evitat în mod absolut să distrugem industria, pentru că a o reconstrui este scump. Unde crezi că ne-am fi situat azi, noi românii dacă industria noastră nu ar fi fost distrusă, dacă nu s-ar fi privatizat masiv, până la fundul sacului?

fCh:  Mi-e teamă că aici sunt amestecate câteva planuri.  Mai mult, asta este mai degrabă reflecţia obiectivă a complexităţii situaţiei.  Să le luăm pe rând.

Economiile europene nu sunt atât de omogene încât aplicabilitatea politicilor de creştere să fie atât de simplă pe cât sună.  Ce ar mai fi de crescut în ţările europene foarte dezvoltate care să absoarbă procentele mari de şomeri tineri?  Desigur, aici trebuie să ne gândim la mulţimea de la intersecţia dintre aspiraţiile şi calificările celor tineri cu resursele şi nevoile obiective ale societătilor beneficiare.  Mai problematic este când ne uităm la ţări europene care mai au multe de făcut, dar stagnează economic irosind astfel timp si resursă umană.

Un sfat ca cel al lui Stiglitz, cel puţin în forma în care ajunge mediat la noi, e insuficient dacă nu nepractic.  Asta dacă nu cumva cei ca el gândesc la punerea căruţei înaintea calului în sensul unui mecanism de a forţa integrarea politică şi decizională la nivel european ca urmare a creşterii de facto a integrării monetar-financiare.

În ceea ce priveşte România, găsesc regretabil felul în care s-a tranziţionat către… mai nimic.  Pe de-o parte, sunt cei care deplâng privatizarea (citeşte, lichidarea) in corpore a industriei fostă naţională.  Pe de altă parte, sunt cei care consideră că nu s-a privatizat destul.  Cred că şi unii şi alţii greşesc enorm.  

În cazul aderării fără condiţii la un spaţiu economic deschis, la rândul lui expus presiunilor globalizării, industria naţională a României nu putea rezista neajutată producătorilor mai mari/eficienţi care operau deja în spaţii largi şi deschise.  Să luăm de exemplu oţelul.  În acest domeniu, dacă nu ai produse de nişă, te supui legilor nemiloase ale economiilor de scală--eficienţa creşte cu volumul, pe tot lanţul de producţie, de la exploatare la consumator.  

Pe de altă parte, cei care vor să privatizeze în continuare par a nu fi invăţat nimic din experienţa atât de recentă şi dureroasă.  De exemplu, nu e niciun motiv economic să privatizezi monopolurile naturale.  Nu faci decât să schimbi monopolul de stat cu unul privat; numai că aceste tipuri de monopol nu sunt egale.  Exploatând un monopol natural, statul are cu ce să-şi întreţină funcţiile faţă de cetăţeni (apărare, sănătate, educaţie, infrastructuri).  Acest mijloc de finanţare al statului dispare odată cu monopolul privat, mai ales când acesta din urmă este taxat în România.

Ideal, toti ne-am inchipuit România altfel.  În realitate, politica şi geopolitica au influenţat situaţia din România cu mult peste putinţele chiar şi ale celor mai buni dintre noi.

SD: Printre multe şi vitale neajunsuri structurale, monetare, birocratice ale UE cel mai supărtor mi se pare lipsa de solidaritate între ţările membre bogate, şi cele periferice cu o economie aflată pe un nivel diferit de competitivitate cu primele Mi se pare în acest sens că se cere în UE manifestarea unei solidarităţi (observaţie de altfel şi a lui Habermas), un efort colectiv pentru o perspectivă politică împărtăşită care să promoveze creştere şi competitivitate în Europa ca un întreg. Un astfel de efort ar cere Germaniei şi altor câteva ţări să accepte efecte negative ale redistribuirii pe termen mediu în propriul lor interes pe termen lung. Datoriile ar trebui mutualizate prin crearea de euroobligaţiuni, adică ar trebui schimbată structura zonei euro. O uniune bancara cu rol nu numai de supervizor dar si cu rol de decizie o vezi fezabila?

fCh:  Mutualizarea datoriilor poate fi un obiectiv de genul celui propus de Stiglitz.  Ce mă întreb eu este:  de ce se porneşte cu un obiectiv financiar, mai ales când istoria de succes a integrării europene a început fiecare mare capitol cu un obiectiv politic?  

Considerând acţiunile ţărilor europene dezvoltate, şi mai cu seamă ale Germaniei, faţă de periferie, un cinic se poate întreba dacă nu cumva trebuie să începem a distinge un conclav sau chiar un plan de ţară europeană mare ce subsumează restul european intereselor proprii.   

Solidaritatea ar fi o masură a nobleţii europenilor, numai că din perspectiva mea aceasta se masoară începând cu reacţia europenilor faţă de români, inclusiv ţiganii români.  Asta fără a lua măcar în seamă costul imens al solidarizării românilor cu Europa.   

Oricum, în cazul unei astfel de uniuni, germanilor nu li s-ar cere cu mult mai mult decat costul hârtiei pe care stau înscrise obligaţiunile.  Numai că celor îndatoraţi li se va cere livra de carne.  În alte cuvinte, Euro va atrage mutualizarea de jure a datoriilor, cu roluri de supervizare şi decizie centralizate.  Problema celorlalţi va fi de a se asigura că supervizarea şi mai ales decizia nu se face în germană.

SD: Nu am ieșit total din criză. Ea nu se va termina până când nu vom reuși să eradicăm șomajul. Astăzi, în Europa șomajul este de peste 25% în Spania, iar în cazul tinerilor este de 50%. Peste 60% dintre tinerii greci nu au loc de muncă, iar criza nu este încheiată. Desigur, ce a fost mai rău a trecut, dar este o diferență între a ajunge atât de jos încât să nu mai ai unde cădea și a regăsi creșterea. Aceasta va lua timp. Cum crezi că a fost Grecia „ajutată” de sprijinul european pentru a ajunge în această situaţie?

fCh:  Grecii de rând ar fi vrut ca ţara lor să dea faliment.  Elita a decis altceva.  Văzând cum datoria de la care au plecat n-a făcut decât să crească, desi grecii au suferit în tot acest timp, cred că grecii de rând au avut dreptate.  Diferenţa o trecem în contul “ajutorului”.

Situaţia şomajului nu se va modifica pe termen scurt.  Nu văd care dintre factorii ce au creat criza să fi fost adresat, ca să nu zic rezolvat.  Cel mai degrabă, vom opera într-un nou model, de care se va fi aflat şi la Bucureşti, o nouă inovaţie pe tema globalizării.  În felul acesta se vor crea probleme noi care să le înlocuiască pe cele curente.  Mai întâi totul va fi prezentat ca un nou şi extins spaţiu de oportunitate...   

SD: Prima dintre priorități imi pare a fi crearea de condiții pentru reapariția cererii. O cerere care să stimuleze producţia pe orizontală, de preferat. Există mai multe modalități de a o face. Aș considera că trebuie făcute investiții în educație,sanatate în tehnologie și inovație, precum și în infrastructură. Trebuie să înțelegem bine de ce economia noastra nu funcționează și să ne gândim cum putem schimba lucrurile. Cel mai important este de a reaxa misiunea bancilor pe ceea ce le era caracteristic, spre exemplu creditarea IMM-urilor. Ce propui în acest sens să facă Românii?

fCh: Nu poţi cere mai nimic băncilor din România care nu satisface criteriile lor medievale de operare/risc.  In condiţiile unui regim fiscal şi financiar sensibil la nevoile şi oportunităţile din România, creditarea IMM-urilor n-ar fi decât o chestiune de calcul şi priorităţi--a guvernului în cele din urmă.  

Cât despre investiţiile în educaţie, sănătate, tehnologie/inovaţie şi infrastructură ce pot să spun altceva decât că deşi sunt funcţii ale unui stat, în România, ele sunt reduse mult sub limita viabilităţii statului.

De asemenea, cred că în România nu e problema cu cererea şi mi-ar fi teamă de reapariţia ei ca până acum, adică pe credit pentru importuri.

Mi-aş permite să spun că la momentul acesta, capacitatea de regenerare şi creştere autonomă e atrofiată în România.  De aceea aş vedea soluţia într-un management deştept al situaţiei care să capaciteze resursele româneşti de pretutindeni, pe lângă resursele instituţionale şi materiale europene.  A se reţine că managementul e mai degrabă o artă decât o ştiinţă.  În cazul de faţă, arta ar fi aceea de te racorda la circuitul de creaţie şi schimb de valori la un randament în creştere cu un ochi către satisfacerea funcţiilor statului.  

SD: Dar pentru asta trebuie să o rupem cu trecutul. Adevărata problemă nu este economică și tehnica, pentru că știm ce avem de facut, ci este una decizională: liderii nostri au oare voința de a acționa? “Nu va exista o revenire la prosperitate dacă deciziile strategice ale companiilor continuă să se facă în interesul maximizarii remunerațiilor acționarilor, care uneori dețin acțiuni pentru perioade de doar o nanosecundă, un minut sau câteva săptămâni.”

fCh: Nu ştiu dacă e un deficit de voinţă, cel puţin nu mi-e clar ce vrea să spună Stiglitz cu asta.  În fond, un politician ales se presupune că a demonstrat că are voinţă mult peste medie--altfel, cum ar fi posibil să treci cu succes prin procesul electoral contemporan?  Mai degrabă lipseşte viziunea către care Vestul îşi va canaliza energiile, capitalismul în forma lui de acum ajungând la capăt.  Eu sunt convins că o asemenea viziune există deja, şi poate fi chiar dibuită, numai că va lua ceva timp, iar când se va impune va apare ca singura alternativă fără de care nu va exista un mâine.   

SD: Politicile de relansare prin creșterea cheltuielilor publice funcționează, însă nu am mers suficient de departe în acest sens. Keynes avea dreptate. Desigur, el nu avea o viziune completă asupra economiei, acum 70 sau 80 de ani, dar acum noi știm mai multe. Previziunile sale explică cum cheltuielile publice stimulează economia și că în perioadele de recesiune, politicile monetare nu funcționează.

”În timp ce liderii instituțiilor noastre publice și private nu vor mai gândi pe termen scurt, ci pe termen lung, vom fi capabili să folosim capacitatea noastră de inovație și noile tehnologii, pentru a produce creșterea durabilă. Astăzi avem resursele, cunoștiințele și competența tehnologică pentru a obține o prosperitate economică perenă, cu adevărat unică.” consideră acelaşi Stiglitz. Care ar fi prima cerinţă spre decidenţii politici în satisfacerea acestui deziderat?

fCh:  Ca volum se ştie desigur mai mult decât în timpul lui Keynes.  Complexitatea relaţiilor dintre cunoştiinţele noastre a crescut şi ea însă--mult peste resursele noastre chiar de reprezentare.  Mai mult, ceea ce pare a spune Stiglitz sună aproape fantezist, cel puţin în lipsa unui cataclism natural sau uman care să ne reseteze parametrii.  Asa încât îmi pot permite să spun că politicienii, de pretutindeni şi cu prea puţine excepţii, sunt expresia timpului nostru, total neadecvaţi momentului.  Geniul speciei va fi soluţia.

Dialogul se bazează şi pe comentarea textului: Stiglitz, „Adio prosperitate, dacă se caută profitul acţionarilor de doar câteva minute” Cotidianul.