Text aparut in Tribuna economica nr. 48, din noiembrie 2013
Smaranda Dobrescu
Dominarea Europei de guvernanţa economică a creat premiza discutării oportunităţii menţinerii Statului Social şi a Modelului Social European în virtutea conceptului de responsabilitate socială a patronilor. Treptat s-a renunţat la însuşi caracterul social al statului, fapt ce a detrerminat apariţia unor fenomene sociale critice în majoritatea ţărilor membre. Dacă Modelul Social era de fapt un mix de politici ale statului menite să diminueze cât mai mult inegalităţile din societate în scopul realizării coeziunii sociale şi implicit a păcii sociale, dispariţia acestor măsuri prezente în Europa ultimei jumătăţi de secol şi care constituiau valorile şi mândria vechiului continent a împins societatea în zona sălbatică a pieţelor şi marilor corporaţii care fac jocul şi aranjează actorii pe tabla de şah. Numărul pionilor a crescut nu doar pe fundalul pierderii unor drepturi sociale, dar şi pe fondul slăbirii mediului democratic.
I.Accentuarea diminuării contextului democratic în UE
Întrebarea care ne-o punem este cât de departe se va ajunge cu aceste proceduri post- democratice? Va fi posibil să se distrugă autonomia partenerilor sociali în a gestiona salariile și acestea să fie impuse de la Bruxelles prin constrângeri bugetare făcute direct de acolo? Tratatele europene a priori recunosc importanța istorică a autonomiei partenerilor sociali.Cu toate acestea mişcările recente ale guvernanţei economice europene şi în special acţiunile Troicii relative la reducerile de salarii şi la presiunile pentru competitivizarea salariilor precum şi slăbirea sistemelor de negociere a salariilor au dus la subminarea semnificaţiei istorice, sociale şi culturale a acestei autonomii. Legitimitatea partenerilor sociali, care nu mai sunt consideraţi de către lucrători ca actori autonomi, ci mai degrabă ca instrumente ale executivului de la Bruxelles a avut mult de suferit. Aceasta este prima tendință , spre structuri post- democratice (nereprezentative)
A doua tendință este deconstrucția în curs de desfășurare a Europei sociale : foaia de parcurs promisă pentru Europa socială cerută de Consiliul European din decembrie 2012 nu a fost livrată de către Comisia Europeană . Politicile sociale nu sunt pe ordinea de zi a Comisiei de profil. În schimb , Olli Rehn a recomandat o politică de 10 % reduceri salariale cu 10% pentru Spania ( a se vedea Ronald Janssen ) . Reducerea salariilor este un element central al politicii de austeritate în curs de desfășurare . Sfatul lui Rehn ar putea arunca Spania și alte țări mai mult în criză . Ideea din spatele acestui tip de propuneri este continuarea politicilor de austeritate , care cuprind agenda de reforme structurale și devalorizare a salariilor . O hartă europeana a salariilor arată că, în majoritatea țărilor în care ocuparea forței de muncă este în scădere , salariile sunt în scădere , de asemenea . Harta prezintăa eșecul politicilor de tăieri salariale de fapt.
O a treia tendință este politica mai mult sau mai puțin standard de salvare repetată şi regulată a băncilor comerciale. Sumele acordate acestora depăşesc cu mult în cuantum sumele acordate vreodată ca ajutor de stat sau de ajutorare a vreunui sector economic. Este politica de salvare a băncilor oare o politica permanentă? De ceva timp, s-a dovedit că politica de salvare a băncilor nu a ajutat pentru a pune capăt crizei; este aceasta, prin urmare , o parte a unui nou mecanism de ajustare ? Discuțiile pentru al treilea și al patrulea plan de salvare pentru Grecia au început în perioada premergătoare alegerilor generale germane . Planurile de salvare nu au în vedere salvarea modelului social european , ci deconstrucția acestuia. Ce a reuşit întradevar această politică este performanţa de a avea acum 26,5 milioane de oameni fără un loc de muncă în Europa.
A patra tendință este decalajul tot mai mare între centrul european și periferia europeană . În cazul în care, înainte de izbucnirea crizei financiare , cineva ar fi prezis șomaj în rândul tinerilor de peste 50 %, (nu undeva în Africa , dar în principalele statele membre ale UE), ar fi fost hilar. Acum , jumătate dintre tinerii din Grecia sau Spania nu pot găsi un loc de muncă și expresia amară a acestora, aceea a unei generaţii pierdute este pe cale să se materializeze : nu aveţi nicio şansă dacă nu sunteţi unul dintre fericiţii puţini care vorbesc limba engleză sau germană și pot emigra! Problematica aceasta nu e deloc simplă, teme precum distribuţia europeană a muncii, productivitatea diferită la nivel de ţară dau o complexitate deosebită problemei care ar trebui să apeleze spre rezolvare la un mecanism compensator. Pentru aceasta este nevoie de criterii de armonizare pentru ca şi ţările periferice să fie sustenabile ocupaţional. Mai ales este nevoie de un nou pact de coeziune socială.
Ajutorul de stat pentru instituțiile financiare pe de o parte și măsurile de austeritate adresate salariilor din întreaga Europă pe de altă parte – sunt două fețe ale aceleiași monede ? O reevaluare elementară permanentă a sectorului financiar și a unei politici interne de devalorizare a salariilor merg mână în mână ca două medicamente ineficiente ? Deoarece criza a început acum cinci ani , contribuția sectorului financiar ca deschizător al căii de ieșire din criză a fost mai mult decât limitată, iar taxa pe tranzacțiile financiare nu a fost încă aplicată . Poverile crizei sunt în continuare transferate pe umerii contribuabililor și lucrătorilor iar clasa de mijloc , în special, este supusă la regimuri de austeritate , în unele țări mai mult decât în altele atingând starea de precaritate, adică de incertitudine maximă a viitorului pe toate planurile..E sigur că o redistribuire a veniturilorprin taxare diferenţiată nu ar fi suficientă să mulţumească pe cei foarte săraci, măsura ar fi însa un prim pas spre atingerea unei echităţi necesare societăţii.
Trecerea la un regim de politică post- democratică a fost însoțită de servicii pro – europene de bază din partea principalilor actori, Comisia, Consiliul și Parlamentul . În cazul acesta care sunt alternativele ? Nu este oare evident ca soluţia politică a problemei trebuie să fie diferită decât cea de dreapta, existentă?? În Europa , partidele social-democrate au pierdut puterea în mod regulat în ultimii 5 ani . Stânga prezintă pe bună dreptate o mulțime de întrebări critice , dar răspunsul său la criză nu a fost foarte consistent : se poate baza pe un set de instrumente ale keynesianismului în raport cu austeritatea, dar este încă evaziv . Nu e de mirare că partidele social-democrate cu o poziție ambiguă macroeconomică nu sunt foarte vizibile pe câmpul de luptă ideologică împotriva austerității . Unii suspectează că mainstreamul social-democrat susține implicit austeritatea (vezi intentia SPD-ului german de a forma Marea Coalitie cu popularii).. Dacă nu, nu este prea târziu să proclame cu voce tare înainte de alegerile europene care este calea de stânga de a ieși din criză , că ea este diferită , că există o mulțime de posibilităţi pentru o soluţie fiscală responsabilă, pentru justiție socială, pentru o schimbare de curs în Europa . Nu este prea târziu să declare public că nu toate deciziile luate de o guvernanță economică post- democratică au fost adecvate și că procedura va trebui să fie revizuită. Cu toate acestea , modul de a învinge politic al stţngii este deocamdată pavat cu tăcere în problemele cruciale.
Oare chiar există un trend de apropiere a ideologiilor de centru dreapta şi stânga in UE? Oare nu există tendinţa de dispariţie a acestora şi pasarea responsabilităţilor de guvernare instituţiilor europene din motive pragmatice?
Jürgen Habermas numește Exekutivföderalismus sistemul european , un federalism cu puteri executive prea puternice . Nu ale Comisiei , care a pierdut puterea în raport cu Parlamentul European la ultima modificare a tratatului şi şi-a pierdut puterea în faţa Consiliului încă de la începutul crizei , dar şi-a crescut competenţele executive relative la partenerii sociali şi parlamentele naţionale şi regionale. Această nouă schimbare de putere s- a întâmplat fără ca publicul larg să fie conștient de ea . Comisia este părtinitoare în favoarea austerităţii salariilor, a disparităţii extreme în distribuția veniturilor și considerării averilor. Comisia nu monitorizează această distribuție inegală (cum ar trebui ea sa fie reflectată în coeficientul Gini ) ,dar în loc de aceasta actionează prin a comuta veniturile şi bogăţia de la secţiunile mai sărace ale societăţii către cele mai bogate şi prospere fără să aibe parte de vreun control.
Această schimbare nu este de neoprit sau ireversibilă . Dar mai întâi de toate , o dezbatere publică este necesară . În perioada premergătoare alegerilor europene , trebuie să existe o dezbatere cu privire la aceste noi evoluții - tăcerea înseamnă îmbrățișarea generală a politicii de austeritate atotcuprinzătoare , precum și trecerea cu vederea discutabilă și deranjantă față de procedurile post- democratice .
II. Adaptarea guvernanţei europene în vederea satisfacerii imperativului social
Este necesară adaptarea guvernanţei europene în ce priveşte politica economică şi socială văzută în grade diferite de la o ţara la alta în scopul satisfacerii cerinţelor sociale? Cu alte cuvinte, are deteriorarea situației economice și sociale , ceva de-a face cu designul- instituțional al guvernanței europene în sine?
Pentru a oferi un punct de vedere foarte schematic , acest design este încorporat în termeni socio - economici de către Banca Centrală Europeană , care si-a asumat ca unică misiune atingerea obiectivului unei inflaţii de sub 2%; de Comisia Europeană care stabileşte politica finanţelor publice şi veghează asupra dezechilibrelor macroeconomice; statele membre cărora li se cere asigurarea creşterii economice şi abordarea şomajului. Această divizare a responsabilităților este în mod regulat și în mod explicit pusă pe tapet atât de către BCE cât şi de CE. Este însă la latitudinea statelor membre să revigoreze creşterea economică şi să diminueze şomajul, în timp ce BCE garantează stabilitatea preţurilor şi CE, stabilitatea macroeconomică. De aici derivă întrebarea dacă această divizare de responsabilitati este sau nu în spiritul tratatelor europene. Răspunsul este că atât BCE cât şi CE interpretează rolul lor în termeni extrem de înguşti. Astfel, în conformitate cu tratatul, fără a aduce atingere obiectivului de menținere a stabilității prețurilor , BCE este necesar printre altele , să joace un rol în realizarea ocupării depline și a progresului social , combaterea excluderii sociale și promovarea justiției și protecției sociale , economice, și teritoriale, in realizarea coeziunii sociale precum şi solidaritatea între statele membre, sarcină deloc neînsemnată. Solutia ar fi ca la masa in care se propun politicile de armonizare, BCE să stea alături de stânga politică.
Cu toate acestea , după cum Paul De Grauwe a subliniat , aceste obiective au fost luate în considerare ca fiind de o importanţă secundară de către BCE, care menține , pe baza unei teorii de valabilitate discutabilă ,că împlinirea lor este asigurată în mod automat de către stabilitatea prețurilor.
În ceea ce privește Comisia Europeană , astăzi, ea acționează precum un câine de pază nu numai asupra finanţelor publice naționale dar şi în ceea ce priveşte toate dezechilibrele macroeconomice (bule pe piața imobiliară, adâncirea deficitelor comerciale, creșterea costurilor unitare, etc ). Sub denumirea de " two-pack ", este necesară inspectarea bugetelor naționale înainte ca acestea să fie adoptate. Această consolidare a puterilor sale de supraveghere bugetară se bazează pe larg controversata teorie conform căreia criza EURO este rezultatul unei crize a finanţelor publice. În ceea ce privește problemele legate de creștere și ocuparea forței de muncă , Comisia pasează responsabilitatea pe guverne , uitând în grabă că de fapt tratatele îi atribuie sarcina de a ajuta la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale cetăţenilor europeni şi de a promova dialogul social. Se vede că indiferent din ce direcţie analizăm sarcinile şi îndeplinirea lor de către instituţiile de decizie europene, ajungem la problema dialogului social care prin prezenţă ar putea asigura reprezentativitatea cetăţenilor europeni la deciziile UE. Acest dialog social a fost ignorat de catre CE, de componenta de dreapta, contribuindu-se astfel la pierderea treptată si clară a climatului democratic. Cine poate pune dialogul social în funcţiile sale? Evident doar o putere loială ideilor de stânga.
În primul rând , alegerea de a adera la zona euro , a obligat statele membre să renunțe la controlul asupra politicii monetare , care este acum în mâinile BCE , banca centrală cea mai independentă din lume . Apoi, prin aprobarea orbească a regulilor inflexibile ale Pactului de stabilitate și creștere și a Pactului fiscal , politicile lor bugetare sunt acum atât de limitate încât acestea nu servesc de fapt dezvoltării şi creşterii ocupării. Mai mult decat atat, prin refuzul de a se dota UE si zona euro cu un buget capabil să absoarbă şocuri asimetrice, statele membre au fost lipsite şi de instrumentele de ajustare, care sunt de obicei o caracteristică a uniunilor monetare. Refuzul de a numi un guvern european (fapt cu care am fost iniţial de acord sperând într-o păstrare a autonomiei şi suveranităţii statelor membre) a lipsit acţiunea europeană de coordonarea investiţiilor, a politicilor fiscale, industriale, sociale, de cercetare şi inovare şi de adoptarea unei strategii comune europene de creştere şi ocuparea forţei de muncă.
În absența tuturor acestor instrumente , guvernele din zona euro s-au pus ele însele în poziția de a se lupta , fiecare pentru sine , pentru a atrage investiții şi afaceri. BCE și Comisia au binevoit totusi să le ofere sfaturi și recomandări . Acestea din urmă se referă , în special , la sistemele de protecție socială , funcționarea piețelor muncii și a sistemelor de stabilire a salariilor. In acest stadiu sunt specifice optiunile ideologice care pot sa propună soluţii complet diferite pentru sistemele de indexare a salariilor, protecţia legislativă a şomerilor, suprimarea obstacolelor în calea pensionării, şi de legare a vârstei de pensionare necondiţionat de creşterea speranţei de viaţă. Este clar că soluţia stângii în aceste domenii este diametral opusă soluţiei de dreapta care a adus europenii în actualul stadiu nefiresc de viaţă
În rezumat , instituțiile nealese, adica lipsite de reprezentativitate - BCE și Comisia – s-au derobat de responsabilitățile lor în ceea ce privește creșterea economică și ocuparea forței de muncă , trecându-le la nivelul guvernelor naţional e responsabile în fața electoratului în această problemă , în ciuda faptului ca au fost deposedate , în mod individual , de control asupra politicii monetare și bugetare confruntate şi cu lipsa unui buget european de fonduri necesare inovării şi progresului corelat în Europa. Eliminarea competențelor naționale , prin creșterea capacității Europei de acțiune înseamnă că acestea sunt lăsate fără capacitatea de a alege şi sunt forţate să recurgă la o competiţie socială şi fiscală în scopul de a atrage investiţii de afaceri şi locuri de muncă. Acest dezechilibru în repartizarea responsabilităţilor condamnă ţările din zona euro la inacţiune. Urmarea imediată este eroziunea structurală permanentă a drepturilor sociale.Încetul cu încetul în loc de consolidarea proiectului european, euro se va goli de substanţă până când orice sprijin public se va fi pierdut.
Dacă acceptăm această analiză , devine clar că , dincolo de dezbaterea ideologică , această arhitectură instituțională trebuie să fie modificată , pentru a reflecta o diviziune mai eficientă a responsabilităților între instituții și statele membre pe baza valorilor de integrare , resurselor comune și convergenței.
Degradarea sociala trebuie combătută printr –un mix de politici monetare concepute pentru a stimula creșterea economică și ocuparea forței de muncă , politicile de redresare și investiții , strategii industriale , politica fiscala , etc. În toate aceste privințe , aceasta ar însemna stabilirea unui nivel minim de prestații sociale ( salarii minime , asigurari sociale, dreptul muncii, drepturi sociale de bază şi respectarea contractului colectiv de muncă). O reajustare instituțională de acest tip ar necesita obiective sociale clare pentru a deveni pe deplin parte a guvernanței europene în același mod obligatoriu ca şi obiectivele bugetare consolidate. Care , la rândul său , înseamnă o monitorizare atentă a evoluției sociale. Monitorizarea situaţiei din statele membre (şomaj, venituri de uz casnic, sărăcia,) va trebui să fie completată de introducerea unor parametri de avertizare automată a depăşirii standardelor minim acceptate (salarii minime, venit minim garantat, accesul la servicii sociale).
Chestiunea politică este aflarea rapidă a răspunsului la întrebarea dacă proiectul european este un domeniu intern cu formă de Euroglobalizare care se adaptează pentru a se potrivi pieţei sau o zonă comună de dezvoltare economică și convergență caracterizată prin integrare financiară , bugetară , fiscală și socială? Răspunsul la această întrebare politică trebuie să determine arhitectura instituțională a Uniunii Europene.
III Democraţia socială: Utopie sau o noua şansă pentru Europa?
Dimensiunea socială a Europei nu se limitează la protecția socială : Care va fi locul de muncă al lucrătorilor într-o economie dominată de forțele pieței ? Ce noi temelii ale relațiilor dintre capital și muncă, putem lua în considerare?
Social-democrația este în prezent unul dintre subiectele preferate de seminarii , colocvii și discursuri politice. Acest concept ar putea să dea un argument pentru cei care creează prosperitate folosindu-se de know-how-ul lor, energia lor creatoare , angajamentul lor sau doar de munca lor , dar care suferă de presiunea de pe piața forței de muncă , care este în general nefavorabilă pentru lucrători , sau chiar descurajantă datorită concurenţei acerbe între teritorii , țări și continente ? Sau este acest concept doar o perdea de fum sau un dispozitiv pentru a reasigura pe cei care de multe ori trebuie să facă concesii , în scopul de a evita un naufragiu ? Ambele interpretări sunt posibile la prima vedere . Social democraţii, chiar şi cei germani care acum se pierd în masa popularilor lui Merkel cu bună voie, au avut câteva puncte forte în politica lor. Printre acestea, extinderea reprezentativităţii lucrătorilor la diferite nivele, acţiunile şi strategiile corespunzătoare acesteia , mi se par foarte corecte. Vorbesc despre consiliile de întreprindere la nivel de companie.
O reprezentare a salariaților în locuri strategice de luare a deciziilor de importanță majoră cum ar fi consiliile de administraţie ale marilor companii are sens doar dacă cunoaştem contextul general, limiteleşi scopul acestor măsuri.În primul rând , rolul sindicatelor ar trebui să fie recunoscut și consolidat în activitatea lor de bază . Capacitatea de a negocia și pe problemele critice este cu siguranță baza " Social-democrației " . Extinderea puterii organelor reprezentative ale lucrătorilor – in consilii sau comitete de întreprinderi - ar fi , de asemenea, parte din acest nou echilibru de putere.
Responsabilitatea pentru reprezentanții lucrătorilor poate fi extinsă şi la nivel regional (districtual sau al landurilor cu coreprezentări în alte ţări membre )şi trebuie să reflecte rolul şi locul pe care partenerii sociali ar trebu să îl aibe, şi, uneori îl au deja.
Este absolut necesar ca salariaţii să fie reprezentaţi în locuri în care procesele de producţie şi economia de perspectivă sunt hotărâte astfel încât aceştia să-şi exprime opinia şi propunerile lor. Chiar la discuţiile privind planurile de concediere,închidere sau planurile sociale, prezenţa reprezentanţilor lucrătorilor poate aduce mai multă raţiune şi viteză în luarea unor decizii optime,în găsirea unor compromisuri optime. Compromisul necesar a fi luat între cei care doresc să reglementeze condiţiile de concurenţă şi cei care doresc să le dereglementeze , posibilităţile de punere în aplicare a măsurilor de cooperare care să creeze locuri de muncă si solidaritate implică măsuri strategice, chiar ideologice. Acest nou cadru care ar trebui inventat face parte dintr-un “ New Deal”, a unui compromis social între sindicate şi liderii companiei antreprenoriale, spaţiu de inovare şi soluţii. În cele din urmă pentru a fi social democraţi trebuie să ne plasăm în realitate şi să recunoaştem că lucrătorul trebuie să-şi schimbe mentalitatea: el trebuie să acţioneze în interesul propriu dar şi în cel al companiei sau al economiei. Acest lucru presupune ca lucrătorul nu poate fi o anexă a unei maşini, nici element al unei proceduri sau să sufera vreo formă de opresiune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sindicate care ar trebui să-şi schimbe modul de abordare a salariaţilor.De fapt emanciparea lucrătorului, al cărui know-how a fost confiscat, este fundamentul unei adevărate social democratii şi al oricărei politici sociale şi sindicale, dar şi o formidabilă ocazie de creativitate si progres. Plăcerea de a munci care înlocuieşte lucrul chinuitor ar putea permite un incredibil progres în toate domeniile. Avem nevoie de un nou contract social şi economic care să fie orientat spre un model social şi economic european care inovează o faţă umana Este probabil calea cea mai buna dar care are nevoie de timp pentru împlinire.
Este adevărat că rolul şi mărimea şi amploarea sindicatelor este in descreştere odata cu schimbarea structurii clasei muncitorilor, plecaţi din marile aglomerări uzinale citadine, datorită schimbării produselor economiei, a translatării din zona industriei mari în cea a serviciilor. Şi în acest caz doar social democraţia poate şi va trebui să găsească calea optimă de reprezentare şi dialog între partenerii sociali.
Concluzie: actuala situaţie socială existentă în UE nu mai poate continua. Este nevoie urgentă de o decizie politică cuprinzătoare care să ofere soluţii pentru reprezentativitate, dialog social, şomaj,excludere, lipsă de solidaritate, lipsa şanselor egale. Nu ştiu cum se va numi acea ideologie necesară. Poate că nu se va numi social democraţie, dar ea este legic necesară şi urgentă în a acţiona. In principal pentru a aduce echitate.
Referinte:
‘La cité du travail’ by Bruno Trentin, former secretary general of CGIL.
“ Puterea de negociere a sindicatelor germane și rolul important al muncitorilor "
Comitete si consilii ale companiei .
Wolfgang Kowalsky-How Europe`s polity is becoming Democracy “Lite”
Pierre Heritier- Social Democracy: Trap, Utopia or New Horizon for Europe
Christophe Degryse-ETUI, Adaptarea guvernanţei europene pentru satisfacerea imperativului social
Jurgen Habermas-Democracy, Solidarity and European Crisis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu