14.1.14

Dialoguri Prospective (III)




Dialog aparut in revista Tribuna economica nr. 2, din ianuarie 2014

În dialogul nostru precedent, s-a ivit o perspectivă relativ inedită în modul de abordare al antreprenoriatului românesc: capitalul social şi relaţia acestuia cu costurile de tranzacţie.  În cele ce urmează, vom explora aceste 2 teme, relaţia dintre ele şi implicaţiile pentru antreprenoriatul românesc.  Argumentul principal este că antreprenoriatul depinde de finanţare, dar parametrii  finanţării in Romania inhibă activitatea economică, inclusiv antreprenoriatul.  Capitalul social si instituţiile determină costul de tranzacţie, un parametru important al finanţării.  


Dialoguri prospective
Capitalul social

SD: Începând cu perioada anilor `90 conceptul de capital social a început să fie larg folosit în limbajul frecvent de către analişti şi decidenţi politici, devenind panaceu pentru bolile care afectează societăţile de pretutindeni. Numărul mare de fenomene şi contexte în care capitalul social este utilizat ca variabilă independentă a făcut  ca fenomenul să devină atât de cuprinzător încât în loc ca acesta să-şi clarifice definiţia, el s-a extins acumulând noi şi noi conotaţii.  Cunoscuţii sociologi Pierre Bourdieu, Robert Putman şi James Coleman, teoreticieni ai capitalului social au încercat fiecare câte o definiţie proprie, dar toţi au asimilat capitalul social ca specie cu capitalul fizic, economic, cel uman, cel cultural. Spune-mi te rog, Flavius, ce definiţie ţi se pare potrivită pentru acest concept la începutul de mileniu?

fCh:  Capitalul social este o noţiune multifaţetată, ca un briceag elveţian.  Multiplele sale folosinţe vin cu definiţii ataşate.  Pentru o definiţie cu un grad ridicat de generalitate mă gândesc la aceea dată de Paul Adler şi Seok-Woo Kwon:  
Capitalul social este beneficiul disponibil individului sau grupului.  Sursa sa provine din structura şi conţinutul prezente în relaţiile sociale ale beneficiarului.  El se manifestă prin informaţia, influenţa si solidaritatea aflate la dispoziţia beneficiarului” (Adler and Kwon 2002, p. 23).[1]
Dincolo de instrumentările academice ale capitalului social, trebuie să spunem că noţiunea de capital social a existat dintotdeauna, inclusiv cu forme de contabilitate asociate.  De exemplu, ne gândim doar la proverbul:  când doi se ceartă, al treilea câştigă.  Dacă în acest proverb, din folcorul multor ţări, ‘cearta’ este considerată într-un sens larg, câştigul celui de-al treilea este exact o formă de capital social. În termeni concreţi, acest al treila poate fi mijlocitorul, mediatorul, ‘pila’ sau ‘relaţia’.  Tot aşa, acest al treilea poate fi antreprenorul ca broker, adică românul plimbat printr-o lume diferită de aceea de acasă şi care poate astfel identifica, stabili şi exploata căile pe care valoarea să circule în ambele sensuri.[2]     

SD:  La fel de interesantă îmi pare şi definiţia lui Francis Fukuyama: 
“Încrederea este aşteptarea care se naşte într-o comunitate bazată pe un comportament obişnuit onest şi cooperant, cu  norme larg împărtăşite faţă de alţi membri ai acelei comunităţi.  Capitalul social este capacitatea ce derivă din prevalenţa încrederii într-o societate sau în anumite părţi ale ei. Ea poate fi comună în cel mai mic şi mai de bază grup social, familie,  cum poate fi întâlnită în cel mai mare grup social care este naţiunea şi în alte grupuri incluse între cele două în societate.  Capitalul social diferă de alte forme de capital uman, fiind creat şi transmis prin mecanisme culturale precum religia, tradiţia sau obiceiuri istorice.”  (Fukuyama, F., Social Capital, Tanner Lecture on Human Values, 1997).

fCh: Pot fi de acord şi cu definiţia lui Fukuyama, mai ales dacă nevoia impune un limbaj mai puţin tehnic, în termeni aproape comuni şi expliciţi.  

SD: Am putea conchide că în principiu capitalul social rămâne o caracteristică a structurii sociale, constituindu-se ca atribut al relaţiilor dintre actorii sociali (atât individuali cât şi în grup) şi-mai exact-ai sistemului de norme ce guvernează aceste relaţii, având ca nucleu dur reciprocitatea şi încrederea?

fCh: Da, cred că întrebarea surprinde foarte bine esenţa capitalului social, iar binomul reciprocitatencredere este un bun punct de intrare, conform cu ce anticipam în  conversaţia noastră anterioară.  Sper ca cititorii să-si amintească observaţia conform căreia  ruinarea încrederii publice în spaţiul economic, inclusiv prin escrocherii financiare nesancţionate, a irosit capitalul social, iar rezultatul este transformarea românilor în agenţi oportunişti.  Acest lucru se observă pe de-o parte prin neîncredere generalizată, iar pe de alta, în termeni economici, prin creşterea imensă a costului tranzacţiilor economice în România.[3] 

Ajungând în acest punct al conversaţiei, pentru a scoate în relief aceste aspecte şi relaţiile dintre ele, o să detaliez răspunsul începând cu precondiţiile capitalismului, după care amintesc condiţiile de început ale capitalismului românesc post-1989, iar la sfârşit observ efectele din prezent.
Primii paşi ai capitalismului se făceau pe baze puternic morale.  De exemplu, trebuie spus că Adam Smith era în primul rând un filozof al moralei, preocupat de bunăstarea generală.  Faptul că în doctrina economică neoclasică se pune accentul exagerat pe interesul personal şi mâna invizibilă reprezintă o citire exagerat de selectivă şi aproximativă a lui Adam Smith.  Tot o citire selectivă se face şi din Jeremy Bentham când aceeaşi doctrină neoclasică asumă individul ca maximizator de utilitate, în timp ce Bentham era preocupat de maximizarea fericirii celor mai mulţi.[4]  Mai mult, studiile istorice, cel puţin dela Max Weber la Deirdre McCloskey, arată cum capitalismul s-a construit în mod necesar pe baze etice, pe virtuţi.  

Condiţiile începutului capitalist din România post-1989 au fost cu totul altele decât acolo unde a avut succes.  Din 1990, românii, obosiţi de colectivismul socialist, erau o gazdă facilă pentru răspândirea virală a ideilor economiştilor neoclasici.  Individualismul s-a exacerbat, darwinismul social a devenit mecanismul de sortare al noii ierarhii.  În locul legii morale s-a instituit legea junglei, virtuţile au fost înlocuite de vicii.  Mai mult decât atât, transferul defectuos al resurselor către o minoritate, lipsit de repercusiuni chiar şi în cazurile în care legea trebuia şi putea fi aplicaăa, a confirmat românilor că oportunismul este cel puţin legitim, dacă nu singurul mod de a fi. În condiţiile  acestea, binomul reciprocitate-încredere devine neraţional sau se transformă în reciprocitate în neîncredere.[5]

În termeni concreţi, fac referinţă la o discuţie recentă cu proprietarul şi operatorul unei platforme de finanţare a antreprenorilor din România.  Am aflat că un antreprenor român în nevoie de capital nu poate decât să se împrumute la dobânzi de peste 35%, depunând în acelaşi timp garanţii imobiliare la un preţ mult mai mic decât cel curent al pieţei.  
Ori tocmai faptul că în România nu se investeşte, ci se imprumută la asemenea dobânzi şi contra unui asemenea nivel de garanţii este o dovadă clară a lipsei încrederii sau capitalului social.  Această stare de lucruri poate fi caracterizată ca o taxă nevăzută dar omniprezentă în toate tranzacţiile economice.  Aşadar, aceasta este schiţa relaţiei pe care o indicam între scăderea capitalului social şi creşterea costurilor tranzacţiilor, un aspect foarte detrimental pentru antreprenoriat în particular şi  pentru capitalism în general.[6]

SD: Ne poti spune ceva despre aceste costuri asociate cu tranzacţiile economice?



fCh:  Costurile de tranzacţie (transaction costs) au fost pentru prima dată conceptualizate în forma pe care o cunoaştem azi de un economist al instituţiilor, John Commons, în anii 1930.[7]  Commons a recomandat mutarea centrului atenţiei de pe produs pe tranzacţie sau schimb--ca unitate de analiză a economistului.  Mai târziu, nobelistul Oliver Williamson a consacrat costurile de tranzacţie şi le-a identificat cu un vector cu 5 dimensiuni: {frecvenţă, specificitate, incertitudine, raţionalitate limitată, oportunism[8]}.  Se observă că vectorul ale cărui valori sunt caracterizate de {tranzacţie repetată, tranzacţie foarte specifică, tranzacţie cu incertitudine mică, tranzacţie puţin afectată de raţionalitatea limitată a agenţilor economici, tranzacţie dintre agenţi economici neoportunişti} corespunde unui cost tranzacţional minim.  De exemplu, ne putem gândi la costul tranzacţiei de a cumpăra  un bilet la premiera unui film dela casieria cinematografului.  Pentru contra-exemplu, să ne gândim la aceeaşi tranzacţie, numai că de data asta biletul este cumpărat de pe piaţa neagră.  Costul tranzacţiei creşte iar preţul biletului creşte corespunzător.  

În condiţiile necesare investiţiilor antreprenoriale, se observă cum investiţia într-o nouă companie seamană mai degrabă cu cumpărarea de pe piaţa neagră a unui bilet la premiera unui spectacol.    

SD: Şi cum se atenuează în general aceste costuri, dar şi mai important, cum sunt ele atenuate  în SUA, o societate care deşi diversă/atomizată/polarizată (deci cu capital social relativ mai mic) este foarte dinamică antreprenorial?

fCh: Sunt câteva feluri în care costurile tranzacţiilor sunt atenuate.  De exemplu, la nivel societal, economiştii instituţiilor propun crearea şi menţinerea de instituţii formale care să acţioneze asupra uneia sau mai multor dimensiuni din vectorul costului tranzacţiilor economice.  Contractele şi tot ce ţine de acestea sunt formele prin care agenţii economici reduc unele costuri, deşi se adaugă costurile menţinerii instituţiilor.  La nivel de firmă, Williamson propune desfăşurarea tranzacţiilor undeva în intervalul dintre piaţă şi ierarhie,în funcţie de valorile pe fiecare dimensiune ale vectorului cost.  De exemplu, în situaţiile incerte, nu este de preferat desfăşurarea tranzacţiilor în cadrul pieţei, integrarea pe verticală a agenţilor economici fiind recomandată.

Acum să revenim pe scurt la relaţia dintre costurile tranzacţiilor economice şi capitalul social.  Se observă că existenţa capitalului social reduce oportunismul, acesta fiind penalizat eficient de instituţia informală a comunităţii unde are loc tranzacţia.  Mai mult, aportul celorlalte dimensiuni la costul total al tranzacţiei este la rândul lui diminuat.

Societatea americană a fost şi este într-adevar caracterizată de o foarte mare diversitate.  În contextul nostru, diversitatea,în contradistincţie cu omogenitatea, trebuie luată în sensul larg--de exemplu: etnic, economic, educaţional, cultural etc.  Una din consecinţele diversităţii este capitalul social redus, iar felul în care s-a adresat această carenţă, cel puţin în spaţiul economic, a fost instituirea de fapt şi de drept a unei instituţii a contractului comercial pe care unii o găsesc excesivă.  De exemplu, dintr-o discuţie recentă cu un antreprenor român am aflat cât de straniu apare acest aspect unuia din afară judecând dupa reacţia lui la termenii foarte precis şi exhaustiv prezentaţi dintr-un contract standard pe care o corporaţie mare americană i l-a prezentat când au vrut să facă afaceri.  El spunea că numai un idiot ar putea semna un contract cu acei termeni pe care-i contrasta cu cei din experienţe analoage cu firme-partener din Germania.[9] 

Deşi instituţia contractului atenuează lipsa capitalului social la scară mare, la scară mică datele arată că istoric au primit finanţare mai ales acei antreprenori care veneau din segmente demografice suprapuse cu cele ale investitorilor, ca şi cum principiul decizional al bancherilor ar fi ‘investim preponderent în cei ca noi’.[10]  Soluţiile la această problemă apar pe două căi:  Antreprenorii incepători îşi finanţează proiectele apelând la un cerc relativ restrâns de prieteni şi familie şi/sau statul încurajează antreprenoriatul minorităţilor, inclusiv prin mijloace financiare.

În concluzie, observăm că la dinamica antreprenoriatului american contribuie o combinaţie de instituţii şi capital social la nivel de micro-grup.  Aş adăuga pentru completitudinea discuţiei că la fel de importantă a fost şi existenţa lichidităţii în excess--excess money supply, legată de faptul că SUA are o monedă suverană cu certe avantaje derivate din rolul internaţional al dolarului.  

SD:  Deci, pentru cei cu nevoia de formalizare, putem construi o ecuaţie în care dezvoltarea vreunui factor sau altul, în cazul nostru ar fi vorba de antreprenoriat, este variabila dependentă atât de capitalul social cât  şi de gradul de instituţionalizare fie ea formală sau informală.

fCh:  Desigur, iar observaţia generală este că lucrurile se îmbunătăţesc atunci când intervenţia statului (de sus in jos, prin intermediul instituţiilor) converge cu iniţiativa de la firul ierbii (de jos în sus, în forma capitalului social sau alte instituţii de acest gen, cum ar fi de exemplu asociaţiile profesionale).

SD: Bun, şi pentru România cum vezi o soluţie pentru creşterea antreprenoriatului?

fCh:  Încep prin a uita că niciunul nu-i profet în ţara lui.  Dezvoltând totuşi observaţia anterioară, mă aştept ca românii să efectueze genul de antreprenoriat instituţional care să reducă acele costuri de tranzacţie şi să permită dezvoltarea, inclusiv de capital social la nivelul de ramuri specifice de activitate.  Acest obiectiv este facil şi dificil în acelaşi timp.  Din cauză că economia în România este înca la început de drum, nu trebuie reinventată roata.  Dificultatea vine din a nu clona instituţiile altora, fără discernământ sau adaptare.[11]  

Desigur, pentru a şti ce şi cum să aplici în materie de design instituţional, iată deja un subiect pentru un următor dialog, ar fi nevoie ca istorici ai economiilor si economişti ai instituţiilor să educe şi să orienteze pe promotorii acestor procese.  Unul din scopurile intermediare ar fi scăderea costurilor de tranzacţie, o adevarată taxă pe toate activităţile economice, fără vreun beneficiu pe măsură.

Întâmplarea face că au apărut rezultatele unui recent sondaj de opinie al INSCOP Research, dintre care să ne concentrăm atenţia pe:
Sursele principale de protecţie în faţa temerilor indicate de români sunt: propria persoană (90,7%), familia (89,3%), Dumnezeu (83,3%), Biserica (55,9%), grupul de prieteni/colegi (55,8%), medicii (53,1%), comunitatea (45,5%), Justiţia (27,5%), mass-media (20,3%), instituţiile statului (19,5%), organizaţiile societăţii civile (16,4%), instituţii şi organizaţii internaţionale (14,7%), firme private (12,4%), reprezentanţii aleşi ai populaţiei (parlamentari, primari, consilieri) – (11,6%).[12] 
Aceste rezultate arată că sursele de capital social pentru români sunt: familia, urmată la distanţă de prieteni şi comunitate, iar la urmă vin instituţiile statului.  Această stare de fapt îmi impune o perspectivă comparată în ideea anticipării unei traiectorii româneşti  de dezvoltare capitalistă, şi implicit antreprenorială, cu un grad mai mare de organicitate, adică protejată împotriva dezvoltărilor fără conţinut.  Este vorba de un interval definit la un capăt de firmele mici/de familie din Italia, la mijloc de firmele mari de familie din Coreea de Sud (chaebol),[13] iar la celălalt capăt de firmele intrepătrunse din Japonia (keiretsu).[14] 

Din moment ce capitalul social există la nivel de familie, este firească dezvoltarea capitalismului timpuriu în jurul familiilor.[15]  Cu o lege a holdingului şi alte inovaţii instituţionale, în principal orientate pe protecţia campionilor economici naţionali, se poate anticipa un viitor pe termen mediu când capitalismul de familie va deveni foarte important în sensul extinderii firmelor la nivel regional şi internaţional. În sfârşit, în măsura în care inovaţiile instituţionale de sus în jos, adică iniţiate de stat, converg cu cele de jos în sus, e foarte probabil că vom avea şi conglomerate cuplate pe modelul celor japoneze.  

Pentru a sumariza, aş pleca de la situaţia actuală, constatând rolul central al familiei în România şi costurile de tranzacţie ridicate, şi aş gândi la cum ar putea statul să activeze potenţialul românesc de creativitate.

SD: Specific rolul statului român cum îl vezi?

fCh: Din păcate a devenit foarte greu de a mai discuta în România problema în termeni de interes naţional.  Nu pot decât să sper că discursul public, urmat de acţiunile elitelor româneşti, va depăşi această problemă.  Altfel, vom avea în continuare de-a face cu un ping-pong dela Stânga la Dreapta, prin care rolul efectiv al statului, pe termen mediu şi lung, adică timpul necesar împlinirii oricărui proiect major, se reduce la acela de observator neputincios.[16] 

Oricum, în timpul în care interesul naţional este re-legitimizat, aş vedea statul acţionând pe mai multe paliere în sensul creării şi măririi bazei antreprenoriale româneşti şi al inovaţiei instituţionale.  Aspectul legat de baza antreprenorială ţine de:
  1. Mărirea nivelului de acces la finanţare, la început prin intervenţie directă, după care prin asigurarea fluxului de lichiditate în economie, de exemplu, piaţa publică de capital etc.  Mărirea bazei antreprenoriale poate fi făcută nu numai prin maximizarea de-a lungul unei singure dimensiuni, ci având în vedere şi reprezentativitatea antreprenorilor relativ la întreaga populaţie a României.  
  2. Introducerea graduală a elementelor de antreprenoriat în programa de învăţământ din licee, facultăţi şi mai ales masterate.  De exemplu, se poate începe prin explicarea noţiunilor de risc si probabilitate, se poate continua cu mecanisme concrete de începere şi rulare ale unei afaceri, iar la final studenţii pot participa în concursuri de proiecte antreprenoriale ale căror câştigători să obţină automat finanţarea iniţială pentru proiectele lor.  Motivul este acela dovedit că antreprenoriatul se învaţă, asta chiar în ciuda unor mitologii în circulaţie.[17]   
  3. Introducerea eticii ca obiect de studiu, mai ales la facultăţile cu specializări pe economie aplicată.  Ideea pe care-mi bazez această recomandare este că oamenii nu ştiu întotdeauna că fac rău, ei crezând că sunt morali făcând ce fac şi alţii.  Este nevoie să fim capabili să observăm şi să numim răul când se produce, în felul acesta rezolvând inclusiv şi o parte din problema capitalului social şi costurilor de tranzacţie.
Revenind pe scurt la rolul statului în antreprenoriatul instituţional, decizia care  să orienteze acest proces poate fi făcută în sensul identificării instituţiilor capitaliste ce se potrivesc cu tipologia capitalistului român.  În sensul acesta, îmi vine în minte o analogie foarte aptă, diferenţa dintre rugby şi fotbal: primul este un joc de golani practicat de domni, iar al doilea, un joc de domni practicat de golani.  


Trimiteri bibliografice:
Definitii: Alexandro Portes (1998)
                 Bogdan Voicu   (2008)

[1] Pentru o trecere în revistă a noţiunii de capital social, a se vedea:  http://www.socialcapitalresearch.com/literature/definition.html
[2] Alte exemple din folclor ce ilustrează capitalul social sunt:  ‘spune-mi cu cine te însoţeşti ca  să-ţi spun cine eşti’, ‘prietenul la nevoie se cunoaşte’, ‘contează pe cine cunoşti, nu ce cunoşti’, ‘unde-s multi, puterea creşte’.
[3] Pentru acei cititori sceptici faţă de categoriile mai greu de definit şi măsurat, cum ar fi capitalul social, trebuie să adaug că noţiunea de ban/i este la rându-i o construcţie bazată mai cu seama pe reciprocitate şi încredere.
[4] Faptul că doctrina economică neoclasică s-a dezvoltat cu aceste înţelegeri ale clasicilor, mai cu seama după al Doilea Război Mondial, poate fi interpretat şi ca o reacţie la colectivismul socialismului de stat al sovieticilor şi germanilor sub Hitler.  În realitate, individul nu este în totalitate nici homo economicus asumat de neoclasici, nici homo reciprocans.  De exemplu, relativ recentul camp de studiu behavioral economics/finance arată prin multiple experiemente că realitatea este departe de asumpţiile economiştilor neoclasici.  Problema nu o găsesc cu teoriile construite pe aceste simplificări, ci atunci când în numele modelelor astfel făcute realitatea este forţată în conformitate, cu externalităţi negative ce rareori apar in grafice.  
[5] Într-o schemă de reprezentare din teoria jocurilor, situaţia la care s-a ajuns poate fi descrisă în termenii  dilemei prizonierului pe varianta neîncrederii în colaborare în pofida rezultatului suboptimal al acestei strategii  (http://en.wikipedia.org/wiki/Prisoner%27s_dilemma).
[6] Un simptom clar al creşterii costurilor tranzacţionale dincolo de antreprenoriat poate fi relativ uşor observat de călătorul în România care găseşte preţuri mai mari la produse de calitate chair mai mică decât în Vest.  În preţul produselor rezidă şi costul neîncrederii.
[8] În termeni comuni, una din formele oportunismului este cunoscută în România ca “tun” sau “ţeapă”.
[9] De fapt, cam aceeaşi reacţie am avut-o şi eu la începutul experienţei mele antreprenoriale in SUA când am citit capitolul cu declaraţii exonerând antreprenorul de aproape orice responsabilitate, cu excepţia  intenţiei de fraudare, dintr-un material menit să atragă investitori privaţi, adică nu de pe vreo piaţă de capital.  Este vorba de acel Disclaimer dintr-un Private Placement Memorandum prin care antreprenorul este degrevat de orice responsabilitate asociată cu eşecul comercial al firmei; la rândul său investitorul se poate proteja prin obţinerea dreptului de veto asupra deciziilor firmei, lucru posibil ca urmare a recunoaşterii drepturilor investitorului minoritar.  Ideea este de a da părţilor dintr-un contract mijloacele prin care să poată reduce tentaţia celeilalte părţi de a se comporta oportunist.
[10] Pentru ilustrare, vezi cartea lui Scott A. Shane, “The Illusion of Entrepreneurship”, apărută  în 2010 la Yale University Press.
[11] Din punctul de vedere al dezvoltării instituţionale, se observă existenţa multor clone ale instituţiilor vestice, însă de prea multe ori în cazurile esenţiale acestea sunt forme fără conţinut.  Vezi de exemplu existenţa diferitelor burse de schimb ale căror volum de tranzacţii este lamentabil.  
[15] Mai trebuie amintit ca sursa de finanţare pentru toţi antreprenorii începatori din lume, nu numai cei americani, este familia şi prietenii.
[16] Din punct de vedere al capitalului social, Stânga ne asumă pe toţi solidari; Dreapta româneasca nu a venit cu vreun design instituţional pe măsura situaţiei, făcându-ne să aşteptăm piaţa-Godot.
[17] În luna septembrie din 2012, am avut ocazia de a vorbi studenţilor unei serii întregi a Facultăţii de Electronică a UPB.  Din toată seria, doar 2 studenţi se gândeau să devină antreprenori, deşi nu erau cu ceva mai prejos decât colegii lor din orice campus american, inclusiv cele de elită.  

2 comentarii:

http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=4&id_revista=14947&id_nr_revista=423&mod=arhiva spunea...

Aparut la Tribuna economica: http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=4&id_revista=14947&id_nr_revista=423&mod=arhiva

http://www.economistul.ro/dialoguri-prospective-capitalul-social-si-relatia-acestuia-cu-costurile-de-tranzactie-a7035/ spunea...

Aparut in revista ECONOMISTUL la:

http://www.economistul.ro/dialoguri-prospective-capitalul-social-si-relatia-acestuia-cu-costurile-de-tranzactie-a7035/