Dialoguri prospective (IV)

Responsabilitatea socială corporatistă, complement sau înlocuitor?

Dialog publicat in Economistul, nr. 6 & 7 din 2014

În articolul Europa unită va rezista dacă redevine socială publicat în Tribuna economică nr. 48, din noiembrie 2013, puneam întrebarea: “are deteriorarea situaţiei  economice și sociale , ceva de-a face cu designul-instituțional al guvernanței europene în sine?” Continuăm în acest dialog să explorăm din perspective comparate noţiunea de responsabilitate socială corporatistă--corporate social responsibility.

SD:  Guvernarea corporatistă reflectă modul în care o societate comercială  este condusă şi controlată. În definirea acestui concept se merge pe ideea că performanţa globală a companiei are la bază teoria deţinătorilor de interese.  Valoarea firmei se maximizează în măsura în care managerii reuşesc să identifice şi să armonizeze conflictele de interese care apar între partenerii sociali ai firmei, în special între participanţi direct interesaţi şi manageri. Armonizarea acestor interese se asigură prin intermediul sistemului de guvernare corporatistă.

În viziunea standard, Corporate Social Responsibility (CSR) este e o conceptie referitoare la contribuţia pe care trebuie să o aibe companiile la dezvoltarea societăţii moderne. De-a lungul timpului, această contribuţie a fost teoretizată diferit de mai multe curente de gândire. Iniţiativele “responsabile” ale companiilor au fost denumite printr-o varietate de termeni: corporate citizenship, corporate philantropy, corporate societal marketing, community affairs, community development etc. Politica de CSR va fi practic un mecanism auto-regulator al firmei, care va asigura respectarea de către companie a spiritului legii şi a standardelor etice, mai ales în absenţa legilor specifice.  Astfel, o companie va fi atentă şi va ţine cont în activitatea sa de aspectele etice, cele de mediu, cât şi de contextul social.

ONU are propriul plan de dezvoltare durabilă bazată pe CSR cunoscut sub numele de Global Compact. Acesta este o iniţiativă a Secretarului General ONU, de a crea un parteneriat între Naţiunile Unite şi companii pentru atingerea dezvoltării durabile la nivel global.  Programul a devenit operaţional în luna iulie a anului 2000.  Funcţional, Global Compact este o reţea formată din agenţii ale Naţiunilor Unite, companii, organizaţii sindicale, organizaţii de afaceri, organizaţii academice, organizaţii ale societăţii civile, instituţii guvernamentale/administrative.  Global Compact acţionează ca un ghid pentru companiile care se orientează către CSR. Programul prezintă direcţii de acţiune care se subsumează unui set de 10 principii universale, împărţite pe 4 domenii de interes: drepturile  omului, standardele de muncă, mediul înconjurător, lupta împotriva corupţiei.

Schematic conceptul CSR la nivel internaţional cuprinde:

La rândul ei, Uniunea Europeană este interesată de CSR pe care îl vede ca un mijloc pentru atingerea obiectivului stabilit la Consiliul European de la Lisabona, din 2000 de a deveni “cel mai competitiv şi mai dinamic sistem economic din lume, capabil de a susţine dezvoltarea economică prin slujbe mai multe şi mai bune şi coeziune socială mai mare.”

Comisia a înaintat o noua definiţie a CSR-ului ca fiind “responsabilitatea companiilor privind impactul lor în societate”.  Pentru a ghida companiile în implementarea CSR, Uniunea Europeană a elaborat, de asemenea, o serie de principii.  Acestea vizează cele două dimensiuni ale relaţiei dintre companie şi comunitate, pe plan intern şi extern companiei.  

1. În cadrul companiei trebuie să se asigure îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor  la locul de muncă şi în afara acestuia, să se asigure un mediu de muncă sigur şi sănătos, sa se abordeze în mod responsabil restructurările în caz de criză,  ţinând  cont de interesele tuturor părţilor implicate şi să se minimizeze impactul activităţilor  pe care le desfăşoară asupra mediului şi a resurselor naturale.
2. În plan extern companiile au obligaţia în relaţia cu toate părtile interesate (stakeholders) să sprijine dezvoltarea comunităţilor în care activează, să sprijine dezvoltarea sistemelor economice locale prin încheierea de parteneriate cu distribuitorii autohtoni,  să protejeze şi să încurajeze protejarea mediului înconjurător la nivel global.

CSR este o datorie a fiecărei corporaţii de a proteja interesul societăţii în linii mari. Chiar dacă principalul scop al afacerii este câştigul de profit, corporaţiile ar trebui să aibe iniţiativa bunăstării societăţii şi ar trebui să-şi conducă activitatea în cadrul normelor de mediu. De altfel Clauza 135 a noii legi a companiilor din 2013 include criteriile pentru Responsabilitatea Socială Corporatistă. Astfel printre alte prevederi de organizare a întreprinderilor şi norme încadrabile în CSR, se stipulează obligaţia ca în primii trei ani, cel puţin 2% din profitul mediu net să fie cheltuiţi în concordanţă cu politica CSR

Având în vedere că CSR este un concept originar de peste ocean, ce ne poţi spune, Flavius despre acesta, despre aplicarea lui acolo?

fCh: Pentru a complementa cele spuse atât de bine de tine, as oferi o interpretare istorică a conceptului CSR:  Acesta se vrea un surogat de contract social între corporaţiile din ce în ce mai puternice şi cetăţeni, asta pe fondul atât al unei tradiţii, cât şi al unei tendinţe americane:  filantropia super-bogaţilor americani, respectiv diminuarea progresivă a profilului statului după Războiul II Mondial.  

Mai întâi să explic termenii.  Spun un contract surogat deoarece acesta este voluntar din punct de vedere al corporaţiei, iar cetăţenii devin clienţi, acţionari sau angajaţi în raport cu corporaţia, adică intră în relaţii cu corporaţia care este guvernată de către alt tip de contract decât ceva specific responsabilităţii sociale.  Îl numesc totuşi contract gândindu-mă la ceea ce parţial înlocuieşte, clasicul contract social dintre cetăţeni şi stat--dat fiind că statul a cedat (citeşte, privatizat) multe din funcţiile sale sectorului privat.  Spre deosebire de contractul social clasic în democraţie, între corporaţii şi cetăţeni nu există buclă de feedback reprezentată de alegeri--asta în condiţiile concentrării activităţii corporatiste în monopoluri/oligopoluri şi a implicării crescute a corporaţiilor în politic prin intermediul lobbyurilor.

Dacă filantropia americanilor e deja legendară, relaţia dintre stat şi corporaţii în America postbelică poate că nu e clară, şi asta nu numai pentru cititorul român.  Tradiţional, statul american e relativ slab.  Asta cu câteva excepţii, de exemplu, începând cu anii 1930 statul s-a întărit foarte mult până la terminarea Războiului Mondial II.  Odată cu pacea din 1945, în SUA, rolul statului a scăzut relativ cu cel al corporaţiilor.  

Ca o primă ilustraţie în cronologia relaţiei corporaţii-stat, merită amintită replica atribuită şefului executiv al companiei General Motors, Charles E. Wilson, în 1953:  “Ce e bun pentru General Motors e bun pentru America.”  În alte cuvinte, bunăstarea corporaţiei americane era un mijloc ce se confunda cu scopul bunăstării generale.  Ca o a doua ilustraţie, să ne gândim la semnificaţia premiului Nobel pentru economie acordat lui George J. Stigler pentru cercetarea sa în domeniul acaparării procesului decizional politic de interesele corporaţiilor, regulatory capture.  Găsesc acest fenomen de regulatory capture aidoma punerii lupului paznic la oi.  În fine, pentru a treia ilustraţie, să considerăm hotărârea din 2010 a Curţii Supreme a SUA prin care guvernului i se interzice reglementarea contribuţiilor financiare ale corporaţiilor în scopuri politice.  În felul acesta, corporaţiile pot influenţa procesul politic şi afecta chiar democraţia, ca şi cum ele ar fi cetăţeni.  Din aceste trei ilustraţii, făcute pe fondul observaţiei ca în ultimii 60 de ani corporaţiile au devenit din ce în ce mai mari odată cu concentrarea activităţilor economice, se poate observa că în locul statului s-a instalat selectiv sectorul corporatist.      

SD:   Cu riscul de a te întrerupe, care mai este totuşi distincţia dintre cetăţean şi corporaţie din moment ce corporaţiile pot deja afecta procesul politic şi chiar mediul democratic, sfere tradiţionale de acţiune ale cetăţeanului?

fCh:  Ai surprins foarte bine un ceva început acum aproape 200 de ani; este vorba de un proces prin care corporaţia a ajuns să fie tratată, cel puţin în ochii legii, ca un individ, ca o persoană.  Asta face însă din corporaţii o persoană privilegiată, deoarece are multe din drepturile unui cetăţean, cel mai recent fiind dreptul acordat de Primul Amendament la Constituţie, nu aceleaşi obligaţii dar mult mai multe resurse.  Corporaţia a devenit ca acel soi de copil debil de sănătatea şi bunăstarea căruia trebuie să ne preocupăm toţi, dar căruia i se pot trece cu vederea multe.  Obiectiv vorbind, corporaţia este o ficţiune legală prin intermediul căreia o minoritate exercită puterea.    

SD:  Din perspectiva specialistului în dezvoltare antreprenorială, nu s-ar putea spune că e firească abordarea corporaţiei ca un copil în ideea că atunci când va creşte va răsplăti societatea?  

fCh:  Da, dacă ne referim la noile corporaţii sau la profitul reinvestit în noi direcţii, e firesc.  Numai că printr-un efort asiduu de contabilitate creativă, care nu are nimic de-a face cu misiunea primară a corporaţiilor, s-a ajuns ca deşi rata nominală de taxare a profitului corporatist să fie a doua cea mai ridicată din lume, la 35%, o corporaţie cum este General Electric a plătit taxe pe profit la o rată de numai 7,5%.  Aşa încât, una din primele responsabilităţi sociale ale corporaţiei, de a plăti taxe, este eludată cu atât succes încât statul poate ajunge la faliment.  De asemenea, marile corporaţii americane preferă să-şi declare şi păstreze profiturile în străinătate pentru a evita taxele.  In sensul acesta, pentru a ne da seama de dimensiunea fenomenului, să ne gândim doar că de ceva timp, această sumă este estimată la $1,7 trilioane, asta în condiţiile în care  SUA trebuie să se împrumute din sectorul privat pentru a evita colapsul, iar economia stagnează din cauză că nu se fac investiţii sau angajări în sectorul privat (http://bit.ly/1etHeJb).

Pentru a reveni însă la evoluţia CSR, de data asta din perspectiva mediului academic american, responsabilitatea socială a corporaţiilor a devenit o disciplină de studiu în cadrul şcolilor de gestiune a afacerilor (business schools), mai ales la nivel post-universitar.   Universitarii americani şi-au făcut de lucru în fel şi chip pe marginea acestui concept, ca şi cum ar fi nesiguri în a-l ancora în etică/normativ sau profitabilitate.  Din lunga preocupare a academicilor americani cu CSR, aş puncta 3 episoade:  

1) Pleadoaria publicată de Milton Friedman în New York Times (13 septembrie 1970) în care acesta susţine că singura responsabilitate socială a corporaţiei este creşterea profitului pentru acţionari (http://bit.ly/1bFoMvG);

2) Articolele coautorate până în 2010 de Michael Porter, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Harvard, în care se schiţează legăturile dintre responsabilitatea socială şi creşterea profitabilităţii corporaţiilor (http://bit.ly/1h8Dhte);

3) Articolul lui Michael Porter şi Mark Kramer din 2011, Creating Shared Value,  în care autorii pornesc de la efectele Crizei şi propun o nouă versiune a CSR prin care se recomandă corporaţiilor să creeze valoare socială, nu doar profit  (http://bit.ly/1jZxk47).  

Astfel, în ultimii 40 de ani, se observă o evoluţie a conceptului de responsabilitate socială a corporaţiilor şi a felurilor în care corporaţiile relaţionează cu societatea: se porneşte de la o respingere a oricărui obiectiv diferit de creşterea profitului pentru acţionari şi se ajunge la un exerciţiu reînnoit de captatio benevolentiae.  

SD:  Da, pot admite o asemenea evoluţie, însă tot aşa de bine vine şi întrebarea: De ce ai ales să ilustrezi evoluţia conceptului CSR cu lucrări ale celor trei autori, Friedman, Porter şi Kramer?

fCh:  Motivul acestei alegeri este tocmai acela de a arăta transformările conceptului CSR din perspectiva teoreticienilor cei mai empatici cu mediul de afaceri.  De exemplu, profesorul Michael Porter, de la Universitatea Harvard, este foarte cunoscut şi preţuit de către oamenii de afaceri pentru recomandările sale de strategie de la nivel de companie până la cel de ţară.  În alte cuvinte, am vrut să ilustrez acest demers academic CSR din vecinătatea cea mai apropiată celor ce iau deciziile în corporaţii.  

SD:  Remarc ineditul ideii CSR ca un exerciţiu de captare a bunăvoinţei.  Admiţând analogia, în ce măsură responsabilitatea socială poate deveni un element de faţadă al unei companii care reuşeşte să folosească tehnologii avansate, să acorde unele beneficii angajaţilor, să le satisfacă chiar şi nevoi sociale specifice, dar în schimb ignoră la adăpostul vitrinii frumoase de la stradă  alte aspecte de culise cum ar fi probleme de mediu care aduc comunităţii infinit mai multe prejudicii decât câştigurile obţinute prin nesemnificativele bonusuri acordate de companie?  

fCh:  Este o întrebare foarte bună al cărei răspuns l-aş postula în felul următor:  Cu cât corporaţia este mai mare, cu atât creşte probabilitatea ca distanţa dintre declaraţiile de răspundere socială şi efectele anti-sociale ale activităţii corporaţiei creşte.

Într-adevăr, cautând cu Google după ‘corporate social responsibility’, primul rezultat, cel plătit, este un pointer către programul CSR al corporaţiei Chevron.  Urmându-l se poate afla că această corporaţie a cheltuit $1,2 miliarde în ultimii 7 ani pe iniţiative CSR.  Schimbând termenii căutării la ‘ecological disaster latin america’, tot Chevron apare de mai multe ori printre primele rezultate ale căutării.  De exemplu, al doilea rezultat este un pointer la Council of Foreign Relations de unde aflăm:

“1964-1990, Degradarea râului Amazon de la nivelul statului Ecuador. Compania: Chevron/Texaco, SUA. Patru sute treizeci milioane barili de petrol toxic au fost deversate în apele râului timp de aproape treizeci de ani, cauzând populaţiei indigene probleme de sănătate cu o răspândire largă.  Comunităţile indigene au acţionat în justiţie pentru daune în tribunalele americane, dar ulterior cauzele au fost transferate la cererea Chevron la instanţe din Ecuador.  Chevron susţine ca Petroecuador, firma aparţinând statului, parteneră în acea perioadă, este responsabilă de daunele provocate mediului şi este necesar un arbitraj internaţional la Haga împotriva Guvernului ecuadorian pentru că acesta ar fi încercat să evite responsabilităţile contractuale.  În februarie 2011 Curtea se pronunţa în favoarea reclamanţilor pentru $8,6 miliarde daune plus alte $9 miliarde dacă Chevron nu reuşeşte să-şi ceară scuze.  Dar  Chevron e hotărâtă să provoace schimbarea decizei prin intermediul Curţii de la Haga şi al instanţelor americane” (http://on.cfr.org/1cLjbEv).

Acesta este numai un exemplu, ales pentru profilul ireproşabil al sursei.  Observând disparitatea resurselor alocabile arbitrajului legal dintre o mare corporaţie şi o ţară mică, las cititorii să tragă concluziile, recomandând în sensul acesta căutările pe Google cu termenii de mai sus.

Alt exemplu major de companie ale cărei preocupări publice în sensul CSR sunt în contrast cu efectele deciziilor corporatiste este BP.  Investigând catastrofa ecologică a operaţiunilor lui BP în Golful Mexic, comisia americană de anchetă, sub egida preşedintelui Barack Obama, a arătat că: “Intenţionat sau nu, multe din deciziile luate de BP, Halliburton şi Transocean au crescut riscul de explozie la Macondo economisind astfel semnificativ timpul şi banii acestor companii ” (http://bit.ly/1dZfoQz).

Din acest al doilea exemplu reiese că într-o corporaţie mare este foarte improbabilă respectarea altor standarde decât cele cu impact asupra profitului pe termen scurt.  Într-adevăr, BP operează cu 85.900 angajaţi, în 80 de ţări, fiind totodată printre cele mai mari 10 companii din lume (http://bit.ly/1bl3oJk).  Nu poate fi exclus ca un manager regional al BP să acţioneze pentru reducerea costurilor, în sensul maximizării profitului, ducând astfel la ignorarea aspectelor conexe sociale şi de mediu.

SD:  Mi se par absolut necesare reglementările din domeniu.  Acest lucru are ca rezultat scăderea competitivităţii companiilor.  Să presupunem că eu sunt managerul unei companii care dezvoltă toxicitate în cadrul producţiei. Ca să fac faţă concurenţei oricărui omolog de pe piaţa mondială, inclusiv a celor care practică cheltuieli cu munca extrem de reduse, eu ar trebui să-mi ajustez tehnologiile de producţie ca să scap de toxicitate, ridicând astfel costurile.  Reducându-mi treptat profitul, voi da faliment. Iată de ce mi se pare incorect să concurez în aceste condiţii cu un competitor care exploatează salariaţii sau foloseşte munca la negru. Ce şanse am să nu ies de pe piaţă?

fCh:  Aşadar, Friedman are dreptate.  După cum remarci, corporaţiile fac profit şi din situaţii de arbitraj, nu numai din inovaţie pură.  Asta înseamnă ca dacă din două corporaţii numai una respectă standarde voluntare de răspundere socială, aceasta nu are cum să reziste pe piaţă.  Asta impune reconsiderarea rolului de regulator al statului.  În cazul în care produsele unei corporaţii ce operează într-un mediu mai puţin regulat devin astfel mai competitive, regulatorul poate însă sa includă în preţul final a mai multora dintre costurile neasumate ale externalităţilor negative.  Altfel, corporaţia ipotetică adusă de tine în discuţie nu are nicio şansa de supravieţuire.

În încheiere, ca cetăţean preocupat de intersecţia sustenabilă a capitalismului cu societatea, pot să afirm că declinul rolului statelor ca regulator al activităţii corporaţiilor este o folíe a timpurilor noastre.  Ştiu, reglementările reduc profitul, iar corporatiile ameninţă tot timpul statele cu delocalizarea--pe ideea profitului din arbitraj regulatoriu.  E ca şi cum statele au de ales între reducerea reglementărilor versus scăderea activităţii economice.  În lipsa ataşamentului solidar al statelor cu ideea accesului cetăţenilor lor la civilizaţie, corporaţiile ne vor reduce la cel mai mic numitor comun.  Pe cenuşa Crizei, creată în condiţiile consolidării fără precedent a puterii corporaţiilor în detrimentul statelor, mă întreb dacă acest CSR e mult mai mult decât proverbialul ruj de buze aplicat porcului corporatist.   

Smaranda, acum că am trecut prin atâtea aspecte ale CSR-ului (viziuni teoretice de la nivel ONU şi EU, împreună cu o analiză din perspectiva americană) ce ar fi dacă am schimba un pic rolurile şi te-aş întreba: Care este situaţia CSR în România?

SD: În România, dezvoltarea domeniului de CSR se află într-un stadiu incipient. În timp ce multinaţionalele şi marile companii româneşti şi-au dezvoltat treptat o cultură a unui comportament responsabil, în multe dintre cazuri CSR este încă asociat cu filantropia şi se concentrează pe donaţii, sponsorări şi activităţi de relaţii publice.  Instrumentele de CSR cel mai frecvent luate în considerare cuprind: coduri de conduită corporativă, investiţii sociale, raportare şi audit social şi de mediu.  În urma crizei economice, mulţi actori de pe scena CSR-ului au dispărut.  Multinaţionalele sunt ceea ce este vizibil în acest moment.  În 2008, implicarea în comunitate devenise ceva de „bon ton” – multe dintre companiile care atingeau un anumit nivel de dezvoltare o făceau. O dată ce a lovit criza economică, mulţi au dispărut.  În al doilea rând, companiile care au rămas în joc şi-au redus bugetele de investiţii în comunitate cu peste 60-70%.  

Un raport recent al UNRISD (R.Jenkins-2001) a arătat ca “firmele din ţările în curs de dezvoltare care produc pentru pieţele ţărilor dezvoltate, au un fel de atitudine ambivalentă faţă de codurile de conduită. Pe de o parte când clienţii reclamă să folosească unele standarde de muncă şi mediu, ele se plâng că–şi pot pierde pieţele. Pe de altă parte ele sunt dispuse să perceapă astfel de măsuri care pot mări costurile lor fie direct, fie indirect”.

Din ce am discutat  rezultă că CSR nu este o valoare absolută şi că ea  are sau nu posibilităţi din partea corporaţiilor să se manifeste.  Acest concept al lui Friedman ar trebui amendat în sensul că responsabilitatea socială faţă de cetăţeni a fost şi trebuie să ramână în grija guvernelor, iar  corporaţiile să rămână la rolul lor de a face profit şi a oferi locuri de muncă.  Interferenţele dau naştere la ambiguităţi de atribuţii, la speculaţii, la pasări de responsabilităţi.  De câte ori nu s-a întâmplat să auzim astfel de plângeri?  De fiecare dată acestea sunt similare şi vorbesc despre suplinirea responsabilităţilor Guvernului în problemele de mediu de către  societăţi sustenabile etc.  

Nota Autorilor:

Destinatarii acestui dialog prospectiv sunt atât reprezentanţii statului român cât şi oamenii de afaceri din România.  Statul român a fost redus prin forţa împrejurărilor, asa încât nu poate face în raport cu corporaţiile decât cel mult un exerciţiu de captarea bunăvoinţei.  Într-adevăr, statul are un mic control asupra modului în care afacerile operează, întrucât ele sunt obiect al imperativului instituţional de a scoate bani în termen scurt--iar acest imperativ este cu atât mai acut pe timp de criză.  Numai că statul are nevoi clare de venituri sub formă de taxe pe activitate economică şi comercială--pentru apărare, pentru sănătate şi educaţie, pentru infrastructură etc.  La rândul lor, cetăţenii au nevoie în relaţia lor cu corporaţiile mai mult decât de un contract de responsabilitate socială asumat voluntar de către corporaţii--condiţii de lucru, mediu curat, securitatea muncii, etc.  Cetăţeanul consideră ca statul, prin reprezentanţii săi aleşi, este responsabil în faţa lui.  

De aici şi problema: Noi ca cetăţeni nu putem face mare lucru ca să influenţăm corporaţiile, dar putem vota la fiecare ciclu electoral.  Pentru cei care socot că votăm pentru corporaţii în fiecare zi cu portofelul, spunem că acest lucru nu este valabil atunci când eşti îndatorat sau corporaţia în discuţie este un monopol.  Corporatiştii români trebuie să-şi asume calitatea de cetăţeni şi să înţeleagă că la rândul lor vor avea nevoie de reprezentare în relaţie cu alte corporaţii.  

Bibliografie

1. Legea nr 441/2006 şi OUG 82/2007

2. Bogdan Diaconu: Între guvernare corporatistă şi responsabilitate socială corporatistă.

3. William C. Frederick ş.a.: Business and society: Corporate Strategy, Public Policy, Ethics, Mc Graw- Hill International Editions, 1988.

4. Bogdan Diaconu: Tendinţe, erori şi riscuri în practicile de responsabilitate socială.

5. Forum for International Communications: Programul CSR România 2007.

6.  Responsibilitate Socială (Corporativă) în România

7. Analiză situaţională şi recenzie a practicilor actuale în România, raport UNDP, 2011

Deconstrucţie

Dany Rodrik, până de curând profesor la Harvard, acum la Princeton, unul din economiştii mei preferaţi, şi-a intrebat studenţii la curs: Ce statut aţi prefera să aveţi? Să fiţi sărac într-o ţară bogată sau să fiţi bogat într-o ţară săracă? În această capcană au căzut majoritatea sclipitorilor studenţi de la Harvard. Profesorul le-a explicat de ce opţiunea săracului într-o ţară bogată este de preferat, pragmatic , cu cifre, exemple de ţări. Le-a explicat şi din punct de vedere etic de ce poziţia unui om bogat aflat într-o mica minoritate printre o multime de oameni sărmani este  nu numai inconfortabilă dar şi generatoare de mari obligaţii de participare activă la schimbarea  societăţii, a economiei, a orientării acestora  spre o societate mai echitabilă, mai inclusivă. De exemplu, o persoană săracă într-o ţară bogată câştigă de trei ori mai mult lunar decât o persoană medie bogată într-o ţară săracă (9400$ vs. 3000$).

Economia este cu atât mai dezvoltată şi acoperitoare pentru traiul cât mai multor cetăţeni cu cât productivitatea în economie este mai mare.  Adică este vizibil progresul, datorat tehnologiilor performante şi educaţiei corect focusată la toate nivelele. Dacă însă productivitatea ridicată este angrenată în lupta acerbă a competitivităţii cerută de globalizarea din ce în ce mai accelerată în goana după profituri private şi din ce în ce mai puţin atentă cu oamenii care crează bunuri competitive, atunci vom ajunge să evoluăm în afara oricăror  principii etice, în afara echităţii şi solidarităţii. Ne vom îndrepta fără ezitare spre dezastrul omenirii în ansamblu. Utilizarea resurselor pământului în exces în numele globalizării, goana după resursele  ieftine ale celor din lumea a treia, exploatarea acestora pe principiul „după noi potopul” adică distrugerea ecosistemelor, favorizarea încălzirii globale, orientarea fondurilor de cercetare şi dezvoltare disproporţionat de mult spre industria de „apărare” şi mai puţin spre agricultură, mediu, educaţie, sănătate, toate acestea concură la construcţia unui pronostic rezervat asupra atractivităţii lumii în care vom trăi noi sau copiii noştri.

 Anul 2014 a început în lumea noastră zguduită de excese şi antagonisme sub auspicii îngrijorătoare.  Caracterul imperialist renăscut în lupta pentru resurse pe de o parte şi nevoile corespunzătoare geostrategice pe de altă parte au născut noi conflicte pe glob şi au exacerbat altele mai vechi. Primăvara arabă nu şi-a încheiat acţiunea.  Situaţia din Libia şi Siria nu este clară, pe masură ce se incearcă limpezirea lucrurilor, în Siria apar noi şi noi probleme aparent de nerezolvat;  Venezuela este zguduită de lupte interne cu caracter politic, Ucraina găzduieşte un conflict sângeros care poate evolua în direcţie necunoscută, inclusiv spre un proces multi scizionist, pornind de la un motiv clar, si dezvoltându-se în alte n motive diferite de cel iniţial. Lumea începe să apară ca un cazan în care pe alocuri presiunea trebuie lăsată să se reverse pentru a evita marile explozii. La toate aceste conflicte fără final cunoscut se adaugă si incertitudinile legate de Uniunea Europeană care , ca să fiu sintetică în goana după hegemonia Germaniei şi-a pierdut pe drum valorile şi noţiunea de Uniune a egalilor.Inegalităţile din societate, în loc să dispară ca un atribut al statului social s-au accentuat în detrimentul echităţii, solidarităţii şi democraţiei. Pronosticurile de creştere ale sentimentelor antieuropene, polarizarea bogătiei, departajarea statelor între cele bogate nordice şi cele sărace, sudice sau periferice nu constituie o premiză a unei viitoare reveniri la o Uniune armonioasă, armonizată care să asigure pacea în regiune.

Trăim cu totii o stare de incertitudine accentuată în ce priveşte viitorul chiar cel foarte apropiat.

 Ce se întamplă însa azi în România aflată pe ultimul sau în cel mai bun caz pe penultimul loc al performanţelor în Uniunea Europeană?

Trăim parcă în alt univers complet paralel cu zbaterile contextuale mai apropiate sau mai largi. Ne preocupă în cel mai înalt nivel ultimele declaraţii politice ale înca liderilor USL, dezbatem disproporţionat de mult declaraţiile zilnice ale preşedintelui, din ce în ce mai incitante la ură şi dezbinare, mai lipsite de responsabilitate, derutante pentru noi dar şi pentru ţările vecine. Discursurile despre unirea cu Moldova, disponibilitatea primirii în ţară a ucrainienilor persecutaţi, în loc să aducă puţină pace în cazanul în fierbere, în loc să cheme la raţiune şi moderaţie, induc parcă ideea de acţiuni  viitoare importatoare de noi griji şi nesiguranţă pentru români. Ne solicită  preşedintele toate resentimentele existente, le exacerbează, vorbindu-ne nouă şi străinilor de  şleahta de penali care guvernează. Adică, investitori, nu aveţi ce căuta aici! Oameni de afaceri nu folosiţi capitalul autohton în economia românească căci aici fac regulile o seamă de nemernici, penali care vă vor da în cap. Nici nu mă gândesc să apreciez tot ce se întamplă în politica românească. Şi eu am nemulţumiri legate de exploatările demarate fără să mi se explice oporunitatea sau să mi se arate o analiză de multiple posibilităţi. Nici mie nu-mi place caracterul tratării marilor pretenţii ale corporaţiilor, identic cu al lui Boc, şi eu deplâng  persistenţa codului muncii de factură neoliberală, nici mie nu-mi place coabitarea. Şi eu sunt stupefiată că o societate de asigurări, şi încă una mare apare cu o fraudă făcută în favoarea unui ziar prezidenţial, nici eu nu sunt lamurită de ce e nevoie de această descentralizare, de ce avem nevoie de regionalizare, de ce Pactul Fiscal acceptă abateri şi nu în favoarea României, de ce noi suntem obligaţi să ne vindem terenurile agricole străinilor în timp ce alte ţări europene au amânat demersul în scopul încurajării formării clasei micilor producători, de ce poate singura măsură în favoarea celor săraci, de eşalonare a creditelor este dublată de un ajutor dat băncilor ştergând astfel caracterul net de stânga al măsurii, etc. De ce nu discutăm aceste lucruri, de ce presa politizată la maxim se ocupă doar de cancanurile şi aventurile DNA? Rezultatul este că societatea românească atât de divizată prin contribuţia resentimentară a preşedintelui a învăţat să fie duplicitară, să facă lucruri după chipul şi asemănarea mai marelui dregător. Adică să facă altceva decât crede , să apară într-o lumină când de fapt acţiunile au loc în cu totul alte peisaje. Mistificare la nivel de societate.  In ciuda tendinţei de estompare a doctrinelor dictată de Uniunea europeană care a dobândit şi caracter de uniune economică şi politică cu reducerea corespunzătoare a suveranităţii statelor naţionale, românii pierd timp preţios apărând nişte principii doctrinare care nu mai sunt perfect adaptate momentului, neuitând însă să înfiereze ideologiile istoric  antagonice. Cei mai bine reprezentaţi prin ziare, bloguri, site-uri, neoconservatorii dirijaţi cu atenţie şi semnale zilnice de pe Contributors. ro , Grupul de Diaolog Social şi revista 22, dovedesc acum oarece iniţiativă, îmbogaţindu-şi discursul electoral în vederea Europarlamentarelor şi a viitoarelor alegeri prezidenţiale prin sloganuri ale dreptei naţionaliste tradiţionale, susţinând cauze ecologice potrivnice exploatării gazelor de şist sau a aurului  cu cianuri, atrăgând alături de cauza neoconservatorismului organizaţii ortodoxe în curs acum de a-şi desăvârşi discursul anti marxist, adoptându-l sotto voce pe Băsescu.  Dreapta se pregăteşte de ofensivă, stânga tace căci are încă datoria să-şi apere în speranţa unor masuri specifice, guvernul.

Poate că acest guvern se va schimba, USL-ul se va pierde, poate alţi oameni , alte formule de guvernare vor veni să incheie nasturii unei veste croite în urmă cu zece ani pe care România nu o poate imbraca căci e nepotrivită, căci vorba profesorului Rodrik plasează oamenii in paradigma proasta a preferintei de a fi  bogaţi într-o ţară săracă. Repet opţiunea mea pe care o consider valabilă ca scop al demersului necesar românilor în etapa aceasta atât de tulbure: haideţi să fim cetăţeni săraci într-o ţară bogată!

Gândul în faptă

Iata textul unei scrisori deschise adresate de Radu Golban lui Martin Schulz, presedintele Parlamentului European. In studiul Europa, între colaps şi utopie spuneam: 

"Numai că esticii trebuie să-şi ridice glasul în formularea acestor cereri şi soluţii, care să se regăsească inclusiv printre opţiunile electorale."

Textul urmator este o mostra de un astfel de demers discursiv.

În atenția: Excelenței Sale  Mr. Martin Schulz, Președintele Parlamentului European

Domnule Președinte,

Vă scriu pentru a-mi manifesta îngrijorarea față de pasivitatea instituțiilor Uniunii Europene în privința unor grave derapaje de la principiile statului de drept în România. Constat că liderii europeni practică o pasivitate selectivă atunci când decid și intervin să sancționeze comportamentele antidemocratice și, în consecință, antieuropene ale unui stat membru.

Așa cum putem deduce modul în care este condiționat un elev de către profesor din sistemul de pedepse și de recompense care îi dezvoltă sau îi inhibă învățăcelului anumite abilități și talente naturale, putem deduce și modul în care este condiționat un stat în cadrul unei construcții politice suprastatale din modul în care liderii acestei construcții frânează sau încurajează o evoluție într-o direcție anume.

În cazul evaluării României, Uniunea Europeană pedalează excesiv pe notele date justiției și separării puterilor în stat, în detrimentul altor valori fundamentale ale democrației și ale statului de drept: protecția dreptului la proprietate, a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și garantarea dreptului de a avea o economie funcțională, definit în criteriile Copenhaga și prin ”capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul UE”.

Această capacitate a fost slăbită: anterior, dar și ulterior aderării la UE. Economia României a fost subminată sistematic prin rele practici în privatizare,  din care menționez aici doar practica uzuală de a șterge datoriile unor societăți de stat care au fost preluate de investitori străini.  În acest fel, România a pierdut zeci de miliarde de euro, iar românii au pierdut sute de mii de locuri de muncă, fără ca UE să se sesizeze pentru acordarea ilegală de ajutoare de stat către entități private. Astfel, un stat diform, modelat în sensul unei justiții extrem de puternice și de independente, dar cu o economie firavă, incapabilă să își hrănească cetățenii, nu este un stat de drept, ci este o distopie sinistră care creează premisele unui stat polițienesc.

Mă voi referi, în acest sens, la câteva situații punctuale care au stârnit indignarea opiniei publice.

Ați declarat, în 2012, într-un discurs susținut în Parlamentul României, în numele Uniunii Europene, că ”suntem o comunitate de valori care se aplică tuturor membrilor, nu doar României, iar statul de drept trebuie respectat”.

Vă solicit să acționați consecvent cu principiile dvs și cu propriile dvs declarații și să luați o poziție oficială cu privire la derapajele de la mecanismele esențiale ale statului de drept, acceptate tacit de instituțiile europene, pe care le voi prezenta în continuare.

1. Datoria Rompetrol

Pe 23 ianuarie, Guvernul Ponta a aprobat „Hotărârea de Guvern pentru aprobarea tranzacției convenite prin Memorandumul de Înțelegere încheiat între statul român și The Rompetrol Group N.V. semnat la București la 15 februarie 2013” prin care compania deținută de statul kazah este iertată de o datorie de aproape o jumătate de miliard de dolari.

Această măsură nu este doar anticoncurențială, imorală și anticonstituțională, așa cum s-a pronunțat, anul trecut Curtea Constitutionala a Romaniei. Această măsură pune o presiune uriașă pe deficitul bugetar și va crea probleme serioase României în respectarea criteriilor impuse de către Comisia Europeană. O presiune care va fi transferată către cetățenii români, care vor fi nevoiți să acopere, din taxe și impozite, suma pe care Guvernul României o face cadou companiei  kazahe.

Așa cum știți, domnule Președinte Martin Schulz, statul de drept nu se poate înfăptui în lipsa unei legislații accesibile, juste, nepărtinitoare și previzibile. Orice act normativ trebuie sa fie așteptat și înțeles de către societate. Memorandumul prin care statul român șterge aproape o jumătate de miliard de dolari din datoriile Rompetrol încalcă flagrant acest principiu fundamental al statului de drept.

2. Dosarul Bancorex

În anul 2012, într-un discurs susținut în Parlamentul României ați declarat: ”De aceea vă spun că lupta împotriva corupţiei nu a fost finalizată, dar nu sunteţi singuri, Uniunea Europeană vă susţine”.

Vă reamintesc faptul că cel mai scandalos dosar de corupție din istoria postdecembristă este neatins de Justiția română. Peste 6.000 de file secretizate zac în arhivele serviciilor de informații. Bancorex este un caz-școală al al devalizării celei mai importante bănci românești de comerț exterior, cel puțin până  la data „îngropării” ei. În acest moment, există posibilitatea  executării fondurilor de investiții care au gajat firmele care au luat credite de aproape 2 miliarde de dolari e la Bancorex. În fapt, un furt grosolan pentru că aceste firme nu intenționau să returneze și nici nu au returnat creditele. Chiar dacă prejudiciul produs a fost imens, banca statului nu a dat niciodată faliment. În 1999, autorităţile române au scos de la buget 580 milioane de dolari pentru a acoperi pierderile şi au preluat portofoliul de credite neperformante. Înainte de fuziunea prin absorbţie a Bancorex cu Banca Comercială Română (BCR), statul a garantat aranjamente financiare până la 900 de milioane de dolari.  De aceste aranjamente a beneficiat Erste Bank, care a cumpărat BCR după ce statul român a preluat toate pierderile Bancorex.

Vă rog să vă reafirmați susținerea în lupta anticorupție pentru acest dosar, care pentru toți românii este cel mai puternic simbol al corupției instituționalizate din istoria democrației România, după căderea Blocului de Est. Vă invit să cereți deschis soluționarea acestui dosar, ale cărui consecințe se simt și astăzi în sistemul bancar din România, și să pledați pentru o soluționare transparentă în justiție, în spiritul valorilor europene actuale, a celui mai flagrant caz de corupție din perioada postdecembristă.

3. Restituirea proprietăților confiscate de la naziști

Vă supun atenţiei o altă situaţie, pe care o considerăm cel puţin la fel de scandaloasă: restituirea proprietăţilor din Ardeal, moştenite de la nazişti, către FDGR (Forumul democrat al germanilor din România). Această organizaţie, care se bucură de o înaltă susţinere politică în Germania, a fost recunoscută în 2007 de către Judecătoria Sibiu, la propria cerere, ca succesor al GEG (Grupul etnic german), grupare înfiinţată pe teritoriul României de cel de-al treilea Reich. Restituirea proprietăţilor naziste către FDGR, la presiunea Germaniei şi în urma intervenţiei personale a Angelei Merkel, este o imposibilitate juridică prin care se încalcă  grav Constituţia României, tratatele internaţionale şi principiile statului de drept.

Iată argumentele: GEG este o organizaţie nazistă înfiinţată de Reich în 1940, imediat după Dictatul de la Viena. Scopurile declarate ale acestui Grup Etnic German (celebra Coloana a V-a a lui Hitler) erau: propaganda nazistă, sabotajele economice, acţiunile diversioniste în spatele frontului, „intoxicarea” şi dezinformarea populaţiei majoritare din ţările respective. GEG a fost desfiinţată în 1944, la fel ca toate celelalte organizaţii naziste, potrivit prevederilor Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Convenţia statua, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Prin tratatele internaţionale de după război, România s-a obligat şi să confişte averile organizaţiilor naziste – aşadar şi posesiunile patrimoniale ale Grupului Etnic German. Or, aceste averi sunt revendicate şi câştigate în instanţă de către FDGR, în calitatea sa recunoscută în instanţă, în 2007, de succesor al GEG. Acest demers încalcă grav Constituţia României, care prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Practic, la presiunea Germaniei, România este obligată să restituie licee, şcoli, grădiniţe, clădiri ale filarmonicii, cămine de bătrâni şi biserici, foste posesiuni ale unei organizaţii naziste, confiscate dealtfel prin aplicarea tratatelor internaţionale, către FDGR. Statul român a ajuns să plătească  chirie către un succesor al naziştilor.

4. Dreptul fundamental de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

Cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European a dobândit statutul de drept fundamental (articolul 39 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).

Cu toate acestea, legislația electorală din România este una dintre cele mai restrictive din Uniunea Europeană, și neagă atât dreptul fundamental de a fi ales, cât și acela de a alege, statuate în Constituție. Concret, legislația română cere candidatului la europarlamentare să prezinte o listă cu 100.000 de semnături, la care se adauga datele personale ale semnatarilor (seria și numărul cărții de identitate). Aceasta doar pentru dreptul de a fi ”admis” pe listele alegerilor europarlamentare, adică pentru dreptul de a fi ales. Asta în condițiile în care un candidat are nevoie de circa 120.000 de voturi (luând în calcul actualul prag electoral) pentru a ajunge în Parlamentul European.

Cele mai multe state membre nu impun astfel de limitări (Suedia) sau dacă o fac, solicită câteva mii de semnături (Italia, Ungaria, Spania etc). Condiționările impuse în România candidaturilor independente sunt, practic, de natură pecuniară. În plus, votul este secret: deci divulgarea datelor personale a 100.000 dintre cei 120.000 de alegători care ar vota un anumit candidat la europarlamentare încalcă un principiu fundamental al sistemului democratic de vot: caracterul secret!

Cu stimă,

Dr. Radu Eugen Golban, Candidat Independent la alegerile Europarlamentare din 2014

Reflecţii geopolitice pe marginea unui text de Raoul Weiss

Alexandru Racu

Text de Alexandru Racu

Redau comentariul postat pe Război întru Cuvânt la articolul lui Raoul Weiss intitulat “Motivaţii geopolitice ale politicii occidentale a pământului pârjolit aplicată României actuale”, alături de nota introductivă a celor de la Război întru Cuvânt:

Publicam mai jos un foarte important articol semnat de interesantul si intrigantul Raoul Weiss, scriitor francez care cunoaste limba romana si, de asemenea, realitatile si provocarile cu care se confrunta tara noastra. In randurile de mai jos se prezinta un punct de vedere total contra-curentului despre importanta strategica a Romaniei pentru SUA, NATO si UE. Pornind de la anumite constatari de ordin general referitor la stadiul actual al confruntarii principalelor blocuri imperialiste (care se suprapun, partial, si cu propriile noastre observatii – a se vedea sectiunea de trimiteri de la final) si desfasurand o demonstratie convingatoare la capatul careia Weiss considera ca, pentru complexul imperial atlantist, Romania, in actualul context geopolitic, nu constituie un punct forte de aparat si consolidat, ci doar o transee evacuabila, scriitorul francez avanseaza si o caracterizare a strategiei pe care aceste puteri externe o aplica tarii noastre: strategia pamantului parjolit. Mai simplu spus, jupuirea feroce a Romaniei de catre corporatiile occidentale (care aduce aminte de jefuirea sistematica a tarii de catre ocupantul sovietic din anii ’40-’50, cu diferenta ca, pe atunci, soarta Transilvaniei fusese decisa in favoarea Romaniei), cu complicitatea zeloasa a satrapilor locali, este rezultatul unei atitudini deliberate si motivate geopolitic, in care primeaza interesul cinic de a jefui sau, pentru ceea ce nu poate fi exploatat, de a distruge “gratuit” resursele (umane si naturale) pentru a lasa terenul parjolit in fata noii puteri eurasiatice (Rusia). Weiss avanseaza si o serie de explicatii pentru a arata de ce, desi in Ungaria exista un regim care sfideaza corporatiile vestice si, adaugam noi, are o coloratura tot mai fascista, totusi Budapesta ramane un punct strategic forte al Imperiului Atlantist, pe cand Bucurestiul, in ciuda executarii lingusitoare si zeloase a ordinelor euro-atlantiste, este doar un punct dispensabil in planurile acestora. O prezentare a problemei care avertizeaza inclusiv asupra sortii pe care o va avea Transilvania si integritatea teritoriala a statului roman.

Nota razbointrucuvant

Articolul este foarte interesant şi extrem de dens. De aceea, vrând să-l comentezi, nici nu prea ştii de unde anume să începi. O chestie însă importantă, în contextul observaţiilor care vor urma, pe care aş vrea să o menţionez de la bun început, este că dincolo de războiul dintre blocuri geopolitice care, spune domnul Weiss, este adevăratul război (nu cel ideologic), există şi un război complex trasfrontalier între ideologie (deşi termenul e oarecum impropriu) şi geopolitică. Altfel spus, dincolo de interese geopolitice există, la nivelul societăţilor, convingeri şi aspiraţii sincere (nu neapărat inspirate sau corecte) fie că acestea sunt creştine, liberale sau socialiste, convingeri pe care blocuri geopolitice rivale caută să le instrumenteze pentru a se submina reciproc (vezi meciurile RT vs. CNN), convingeri pe care blocurile geopolitice caută să le instrumenteze transformându-le în ideologii oficiale puse în slujba unor ambiţii imperiale (vezi metamorfozarea perversă a Ortodoxiei în dughinism sau a creştinismului american în atlantism) şi, în fine, convingeri pe care, la nevoie, blocurile geopolitice caută să le suprime sub binecunoscuta formă a reprimării dizidenţei (evident, se practică peste tot). Cred că este un aspect important de care trebuie să ţinem cont dacă vrem să nu cădem în lipsa de realism a unui realism ireductibil, şi mai trebuie să ţinem cont că, atât atlantismul cât şi dughinismul, au, dincolo de pretenţiile descriptive ale realismului geopolitic şi o dimensiune normativă care vizează tocmai instrumentarea şi/sau suprimarea convingerilor autentice, adică lupta continuă de a transforma crezul în ideologie sau, altfel spus, în instrument discursiv pus în slujba unor ambiţii geopolitice.

Acestea fiind spuse, să revenim la oile noastre şi, dacă în mare concluziile autorului cu privire la consecinţele pe termen lung ale actualei politici externe româneşti (care determină întreg ansamblul de politici economice, ecologice şi sociale ale guvernelor care se perindă pe la conducerea ţării, indiferent de culoarea politică) mi se par corecte, merită să reflectăm, măcar ca exerciţiu de gândire, ce riscuri ar presupune o reorientare euroasiatică a politicii româneşti – la care domnul Dughin altminteri ne îmbie.

Întâi de toate trebuie spus că este completamente neverosimil ca, dată fiind experienţa istorică, societatea românească să răspundă la o astfel de ofertă. Ceea ce ar putea să apară pentru mulţi români ca deopotrivă periculos şi tentant (evident, în condiţiile în care actuala situaţie devine tot mai periculoasă şi mai puţin tentantă) este înlocuirea actualei atitudini slugarnic-obediente faţă de blocul euro-atlantic prin celebrul joc dublu geopolitic românesc prin care românii au supravieţuit practic de-a lungul secolelor. Dacă-i exceptăm pe reprezentanţii elitei euro-atlantiste pentru care România este patria de buzunar care livrează bunuri şi servicii adevăratei patrii din inima imperiului, şi pe cei pe care aceştia din urmă au reuşit să-i spele pe creier, nu cred că sunt prea mulţi români care să aibă o problemă în sine în a facilita accesul Rusiei la poziţii geopolitice de pe care să poată ţine în şah imperiul atlantist, cu atât mai mult atunci când vorbim de operaţiuni care vizează protecţia creştinilor terorizaţi de fanatismul islamiştilor radicali. De fapt, România a mai făcut asta la 1877, doar că, după cum ne aducem aminte, odată ajunşi (primiţi) aici, ruşii nu mai voiau să plece (au făcut-o doar ca urmare a presiunii occidentale), iar România era cât pe ce să se transforme din ţară aliată în ţară ocupată. În 1944, în ciuda diferenţelor ideolgice coordonatele geopolitice au fost în mare aceleaşi (aici mi se pare că domnul Weiss se contrazice un pic, atunci când pe de o parte susţine că ideologia nu conează ci doar geopolitica, însă pe de altă parte spune că teroarea din anii 50′ nu a fost o teroare rusească ci una bolşevică), iar Stalin a respectat doar una din cele două promisiuni făcute, aceea de a retroceda în întregime României nordul Ardealului. Nu a respectat însă promisiunea de a nu impune modificarea orânduirii politice interne a României. De aceea, dincolo de chestiunea regimului de exploatare a resurselor ţării care, ne dă de înţeles domnul Weiss, ar fi mai puţin prădalnic cu ruşii decât cu americanii, se pune şi problema dacă o reorientare euroasiatică a politicii externe româneşti nu va aduce cu sine o alterare putinistă a regimului politic românesc, cu consecinţa restrângerii libertăţilor civile (evident, atâtea câte sunt, ameninţate, tot evident, din mai multe părţi însă nu în aceeaşi măsură) de care altminteri trebuie să ţinem cu dinţii (iar aici chiar trebuie să luăm aminte la vorba acelui atlantist care spunea că “those who are willing to trade security for freedom deserve neither and will get neither”).

În fine, un ultim aspect de care trebuie ţinut cont este cel ce priveşte geografia confesională, iar aici discutăm despre ideologia dughinistă şi despre raportul ei cu Ortodoxia, mai ales în condiţiile în care cea dintâi devine ideologie de stat şi beneficiază de presiunea pe care statul o poate exercita asupra societăţii civile, şi deci şi asupra Bisericii, prin mijloace mai transparente sau mai netransparente, mai soft sau mai hard. Din acest punct de vedere, trebuie repetat încă odată faptul conform căruia, ca şi gânditor, Dughin nu se înscrie în linia ortodoxă care începe cu Homiakov, continuă cu Dostoievski iar apoi cu Soljeniţîn, ci în linia nihilismului reacţionar al revoluţiei conservatoare apusene, care, pentru a-l parafraza pe Henri de Lubac, vede în criza modernă nu rezultatul respingerii Evangheliei (Dostoievski) ci rezultatul Evangheliei (Nietzsche), drept pentru care îşi propune să exorcizeze modernitatea cu tot ceea ce aceasta a moştenit din creştinism sau, altfel spus, cu creştinism cu tot. Evident, nu printr-o respingere nominală a creştinismului, ci prin transformarea Bisericii după modelul catolicismului ateu al unui Charles Maurras (sau al unui Carl Schmitt), care (Maurras), reluând practic discursul Marelui Inchizitor dstoievskian, lăuda Catolicismul pentru felul în care a neutralizat potenţialul anarhist al Evangheliei. În mod paradoxal, dacă pe de o parte italianul Jorge Mario Bergoglio declară că autorul său preferat este rusul Dostoievski (asta da afirmaţie şocantă), rusul Aleksandr Dughin declară că autorul său preferat este italianul Julius Evola. Iar dacă pe Bergoglio mulţi ortodocşi nu-l vor crede, cred că pe Dughin chiar nu avem motive să nu-l credem. Despre posibilele influenţe asupra Ortodoxiei româneşti venite pe filiera asta, şi despre forţele şi duhurile prin intermediul cărora ar urma să ne acţioneze, ne putem da seama legând link cu link:

http://www.juliusevola.net/excerpts/Tradition_of_the_Mysteries_against_Christianity.html

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2012/01/evola-despre-codreanu.html

http://deveghepatriei.wordpress.com/2013/11/13/aleksandr-dughin-consilierul-presedintelui-putin-a-fost-in-romania/

Ca anti-imperialism poliform şi ecumenic care vizează combaterea falsei parusii – “Marea Parodie, Împărăţia lui Antihrist”, cu sediul la Washington (http://www.egaliteetreconciliation.fr/Contre-le-monde-postmoderne-9594.html) – dughinismul e întrucâtva simpatic, dar ce te faci dacă acest anti-imperialism se dovedeşte a fi el însuşi, ca să-l parafrazez pe Evola, un “imperialism păgân”, dacă departe de o aşa zisă luptă între katehon şi Antihrst, suntem de fapt prinşi la mijloc în lupta dintre Gog şi Magog?

În fine, dincolo de speranţa că Rusia (de ce nu şi Dughin) va vira în cele din urmă spre Ortodoxie (dar ce să-i faci că aceasta presupune o continuă raportare a declaraţiilor şi instituţiilor la fapte şi la persoane) şi nu spre neofascism, ce ar fi de făcut în ceea ce ne priveşte? Îndrăznesc să sugerez următoarele lucruri:

1. Din istorie ar trebui să învăţăm că forţa noastră la masa negocierilor depinde întâi de toate de cât suntem de uniţi şi de capacitatea noastră de a transmite mesajul că refuzăm să ne lăsăm călcaţi în picioare. Sau, cum spunea de Gaulle, citat de George Friedman într-un interviu preluat de voi care rezonează foarte bine cu textul lui Raoul Weiss: e important să laşi de înţeles că, deşi nu ai şanse de a învinge, tot nu te laşi până nu-i rupi o mână potenţialului adversar: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/05/20/george-friedman-interviu-realitatea-pregatire-invazie-terestra-rusia/

2. Tot din istorie ar trebui să învăţăm că supravieţuirea noastră la confluenţa dintre imperii depinde de abilitatea noastră de a juca la mai multe capete în planul politicii externe (incluzând aici şi opţiunile de alianţe regionale la nivelul zonei de tranzit dintre blocul vestic şi blocul estic). Din acest punct de vedere, pentru început, ar fi bine să înceteze provocările grauite la adresa Rusiei şi să se încerce, cel puţin la nivel declarativ, o reconciliere în raport cu evenimentele nefericite din trecut (teroarea stalinistă, pe de o parte, continuarea războiului dincolo de Nistru, pe de altă parte), mai ales că nu cu ruşii (şi cu atât mai puţinu cu religia şi cultura Rusiei) au românii o problemă, ci cu politica externă a statului rus şi mai ales cu trecutul comunist al URSS-ului.

3. Trebuie luptat concomitent pe mai multe fronturi care nu se suprapun: protejarea sectoarelor economice cheie şi a resurselor strategice (prădate mai mult dinspre Vest decât dinspre Est, în momentul de faţă, aşa cum arată autorul), protejarea libertăţilor civile câştigate în 1989 (încălcate în măsură mai mică şi mai puţin brutală în Vest decât în Est) şi, în fine, apărarea adevărului de credinţă şi a moralei creştine atât în faţa relativismului, individualismului şi hedonismului occidental, cât şi în faţa neopăgânismului şi neofascismului care, în mod paradoxal, tot din Occident vin, insereându-se perfid în tradiţia ortodoxă. Dacă ne vom pierde busola, toate celelalte urmează la rând.

4. În fine, păstrarea unităţii statului naţional român, ca garant al libertăţii noastre. Iar aici, cred că merită să punem şi o altă întrebare, la care în special ardelenii sunt chemaţi să reflecteze. Raoul Weiss spune că Occidentul nu va renunţa la Ungaria (Ungaria nu va renunţa la Occident, cu toate frustrările ei istorice faţă de marile puteri occidentale). Şi totuşi, dacă virajul spre Est al Ungariei este mai mult decât pare şi dacă prefigurează configurarea unui viitor bloc euroasiatic/continetal pe ruinele Uniunii Europene, ele însele prefigurate de actuala criză a zonei euro şi de asaltul subsecvent al forţelor eurosceptice asupra Parlamentului European? Într-o astfel de ipoteză, şi ţinând cont şi de declaraţiile revizioniste ale unor lideri maghiari, putem contempla (cu groază) soarta minorităţii româneşti într-o Ungarie mărită jobbighinistă (rimează cu junghiere)? Pentru moment, să zicem că e doar un coşmar (şi pentru a muta bine geopolitic, este la fel de important să eviţi atât frica exagerată/nejustificată cât şi îmbătatul cu apă chioară). În măsura în care scenariul va deveni mai verosimil, ne putem aştepta la reînceperea competiţiei româno-maghiare din perioada celui de-al doilea război mondial pentru a intra în graţiile marii puteri care va decide soarta Transilvaniei.

Evident, am spus ce anume cred că ar trebui să se facă. Ţinând cont de elita politică şi intelectuală pe mâna căreia a încăput destinul României, şi de faptul că nu se întâlneşte vreo schimbare în direcţia indicată în orizontul apropiat, cel mai probabil nu se va face ceea ce trebuie iar, într-un fel sau altul, lucrurile vor sfârşi prost. Dincolo de soluţiile politice, rămâne îndemnul lui Hristos: “privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41).