2.2.14

Reflecţii geopolitice pe marginea unui text de Raoul Weiss

Alexandru Racu
Text de Alexandru Racu

Redau comentariul postat pe Război întru Cuvânt la articolul lui Raoul Weiss intitulat “Motivaţii geopolitice ale politicii occidentale a pământului pârjolit aplicată României actuale”, alături de nota introductivă a celor de la Război întru Cuvânt:
Publicam mai jos un foarte important articol semnat de interesantul si intrigantul Raoul Weiss, scriitor francez care cunoaste limba romana si, de asemenea, realitatile si provocarile cu care se confrunta tara noastra. In randurile de mai jos se prezinta un punct de vedere total contra-curentului despre importanta strategica a Romaniei pentru SUA, NATO si UE. Pornind de la anumite constatari de ordin general referitor la stadiul actual al confruntarii principalelor blocuri imperialiste (care se suprapun, partial, si cu propriile noastre observatii – a se vedea sectiunea de trimiteri de la final) si desfasurand o demonstratie convingatoare la capatul careia Weiss considera ca, pentru complexul imperial atlantist, Romania, in actualul context geopolitic, nu constituie un punct forte de aparat si consolidat, ci doar o transee evacuabila, scriitorul francez avanseaza si o caracterizare a strategiei pe care aceste puteri externe o aplica tarii noastre: strategia pamantului parjolitMai simplu spus, jupuirea feroce a Romaniei de catre corporatiile occidentale (care aduce aminte de jefuirea sistematica a tarii de catre ocupantul sovietic din anii ’40-’50, cu diferenta ca, pe atunci, soarta Transilvaniei fusese decisa in favoarea Romaniei), cu complicitatea zeloasa a satrapilor locali, este rezultatul unei atitudini deliberate si motivate geopolitic, in care primeaza interesul cinic de a jefui sau, pentru ceea ce nu poate fi exploatat, de a distruge “gratuit” resursele (umane si naturale) pentru a lasa terenul parjolit in fata noii puteri eurasiatice (Rusia). Weiss avanseaza si o serie de explicatii pentru a arata de ce, desi in Ungaria exista un regim care sfideaza corporatiile vestice si, adaugam noi, are o coloratura tot mai fascista, totusi Budapesta ramane un punct strategic forte al Imperiului Atlantist, pe cand Bucurestiul, in ciuda executarii lingusitoare si zeloase a ordinelor euro-atlantiste, este doar un punct dispensabil in planurile acestora. O prezentare a problemei care avertizeaza inclusiv asupra sortii pe care o va avea Transilvania si integritatea teritoriala a statului roman.
Nota razbointrucuvant
Articolul este foarte interesant şi extrem de dens. De aceea, vrând să-l comentezi, nici nu prea ştii de unde anume să începi. O chestie însă importantă, în contextul observaţiilor care vor urma, pe care aş vrea să o menţionez de la bun început, este că dincolo de războiul dintre blocuri geopolitice care, spune domnul Weiss, este adevăratul război (nu cel ideologic), există şi un război complex trasfrontalier între ideologie (deşi termenul e oarecum impropriu) şi geopolitică. Altfel spus, dincolo de interese geopolitice există, la nivelul societăţilor, convingeri şi aspiraţii sincere (nu neapărat inspirate sau corecte) fie că acestea sunt creştine, liberale sau socialiste, convingeri pe care blocuri geopolitice rivale caută să le instrumenteze pentru a se submina reciproc (vezi meciurile RT vs. CNN), convingeri pe care blocurile geopolitice caută să le instrumenteze transformându-le în ideologii oficiale puse în slujba unor ambiţii imperiale (vezi metamorfozarea perversă a Ortodoxiei în dughinism sau a creştinismului american în atlantism) şi, în fine, convingeri pe care, la nevoie, blocurile geopolitice caută să le suprime sub binecunoscuta formă a reprimării dizidenţei (evident, se practică peste tot). Cred că este un aspect important de care trebuie să ţinem cont dacă vrem să nu cădem în lipsa de realism a unui realism ireductibil, şi mai trebuie să ţinem cont că, atât atlantismul cât şi dughinismul, au, dincolo de pretenţiile descriptive ale realismului geopolitic şi o dimensiune normativă care vizează tocmai instrumentarea şi/sau suprimarea convingerilor autentice, adică lupta continuă de a transforma crezul în ideologie sau, altfel spus, în instrument discursiv pus în slujba unor ambiţii geopolitice.
Acestea fiind spuse, să revenim la oile noastre şi, dacă în mare concluziile autorului cu privire la consecinţele pe termen lung ale actualei politici externe româneşti (care determină întreg ansamblul de politici economice, ecologice şi sociale ale guvernelor care se perindă pe la conducerea ţării, indiferent de culoarea politică) mi se par corecte, merită să reflectăm, măcar ca exerciţiu de gândire, ce riscuri ar presupune o reorientare euroasiatică a politicii româneşti – la care domnul Dughin altminteri ne îmbie.
Întâi de toate trebuie spus că este completamente neverosimil ca, dată fiind experienţa istorică, societatea românească să răspundă la o astfel de ofertă. Ceea ce ar putea să apară pentru mulţi români ca deopotrivă periculos şi tentant (evident, în condiţiile în care actuala situaţie devine tot mai periculoasă şi mai puţin tentantă) este înlocuirea actualei atitudini slugarnic-obediente faţă de blocul euro-atlantic prin celebrul joc dublu geopolitic românesc prin care românii au supravieţuit practic de-a lungul secolelor. Dacă-i exceptăm pe reprezentanţii elitei euro-atlantiste pentru care România este patria de buzunar care livrează bunuri şi servicii adevăratei patrii din inima imperiului, şi pe cei pe care aceştia din urmă au reuşit să-i spele pe creier, nu cred că sunt prea mulţi români care să aibă o problemă în sine în a facilita accesul Rusiei la poziţii geopolitice de pe care să poată ţine în şah imperiul atlantist, cu atât mai mult atunci când vorbim de operaţiuni care vizează protecţia creştinilor terorizaţi de fanatismul islamiştilor radicali. De fapt, România a mai făcut asta la 1877, doar că, după cum ne aducem aminte, odată ajunşi (primiţi) aici, ruşii nu mai voiau să plece (au făcut-o doar ca urmare a presiunii occidentale), iar România era cât pe ce să se transforme din ţară aliată în ţară ocupată. În 1944, în ciuda diferenţelor ideolgice coordonatele geopolitice au fost în mare aceleaşi (aici mi se pare că domnul Weiss se contrazice un pic, atunci când pe de o parte susţine că ideologia nu conează ci doar geopolitica, însă pe de altă parte spune că teroarea din anii 50′ nu a fost o teroare rusească ci una bolşevică), iar Stalin a respectat doar una din cele două promisiuni făcute, aceea de a retroceda în întregime României nordul Ardealului. Nu a respectat însă promisiunea de a nu impune modificarea orânduirii politice interne a României. De aceea, dincolo de chestiunea regimului de exploatare a resurselor ţării care, ne dă de înţeles domnul Weiss, ar fi mai puţin prădalnic cu ruşii decât cu americanii, se pune şi problema dacă o reorientare euroasiatică a politicii externe româneşti nu va aduce cu sine o alterare putinistă a regimului politic românesc, cu consecinţa restrângerii libertăţilor civile (evident, atâtea câte sunt, ameninţate, tot evident, din mai multe părţi însă nu în aceeaşi măsură) de care altminteri trebuie să ţinem cu dinţii (iar aici chiar trebuie să luăm aminte la vorba acelui atlantist care spunea că “those who are willing to trade security for freedom deserve neither and will get neither”).
În fine, un ultim aspect de care trebuie ţinut cont este cel ce priveşte geografia confesională, iar aici discutăm despre ideologia dughinistă şi despre raportul ei cu Ortodoxia, mai ales în condiţiile în care cea dintâi devine ideologie de stat şi beneficiază de presiunea pe care statul o poate exercita asupra societăţii civile, şi deci şi asupra Bisericii, prin mijloace mai transparente sau mai netransparente, mai soft sau mai hard. Din acest punct de vedere, trebuie repetat încă odată faptul conform căruia, ca şi gânditor, Dughin nu se înscrie în linia ortodoxă care începe cu Homiakov, continuă cu Dostoievski iar apoi cu Soljeniţîn, ci în linia nihilismului reacţionar al revoluţiei conservatoare apusene, care, pentru a-l parafraza pe Henri de Lubac, vede în criza modernă nu rezultatul respingerii Evangheliei (Dostoievski) ci rezultatul Evangheliei (Nietzsche), drept pentru care îşi propune să exorcizeze modernitatea cu tot ceea ce aceasta a moştenit din creştinism sau, altfel spus, cu creştinism cu tot. Evident, nu printr-o respingere nominală a creştinismului, ci prin transformarea Bisericii după modelul catolicismului ateu al unui Charles Maurras (sau al unui Carl Schmitt), care (Maurras), reluând practic discursul Marelui Inchizitor dstoievskian, lăuda Catolicismul pentru felul în care a neutralizat potenţialul anarhist al Evangheliei. În mod paradoxal, dacă pe de o parte italianul Jorge Mario Bergoglio declară că autorul său preferat este rusul Dostoievski (asta da afirmaţie şocantă), rusul Aleksandr Dughin declară că autorul său preferat este italianul Julius Evola. Iar dacă pe Bergoglio mulţi ortodocşi nu-l vor crede, cred că pe Dughin chiar nu avem motive să nu-l credem. Despre posibilele influenţe asupra Ortodoxiei româneşti venite pe filiera asta, şi despre forţele şi duhurile prin intermediul cărora ar urma să ne acţioneze, ne putem da seama legând link cu link:
Ca anti-imperialism poliform şi ecumenic care vizează combaterea falsei parusii – “Marea Parodie, Împărăţia lui Antihrist”, cu sediul la Washington (http://www.egaliteetreconciliation.fr/Contre-le-monde-postmoderne-9594.html) – dughinismul e întrucâtva simpatic, dar ce te faci dacă acest anti-imperialism se dovedeşte a fi el însuşi, ca să-l parafrazez pe Evola, un “imperialism păgân”, dacă departe de o aşa zisă luptă între katehon şi Antihrst, suntem de fapt prinşi la mijloc în lupta dintre Gog şi Magog?
În fine, dincolo de speranţa că Rusia (de ce nu şi Dughin) va vira în cele din urmă spre Ortodoxie (dar ce să-i faci că aceasta presupune o continuă raportare a declaraţiilor şi instituţiilor la fapte şi la persoane) şi nu spre neofascism, ce ar fi de făcut în ceea ce ne priveşte? Îndrăznesc să sugerez următoarele lucruri:
1. Din istorie ar trebui să învăţăm că forţa noastră la masa negocierilor depinde întâi de toate de cât suntem de uniţi şi de capacitatea noastră de a transmite mesajul că refuzăm să ne lăsăm călcaţi în picioare. Sau, cum spunea de Gaulle, citat de George Friedman într-un interviu preluat de voi care rezonează foarte bine cu textul lui Raoul Weiss: e important să laşi de înţeles că, deşi nu ai şanse de a învinge, tot nu te laşi până nu-i rupi o mână potenţialului adversar: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/05/20/george-friedman-interviu-realitatea-pregatire-invazie-terestra-rusia/
2. Tot din istorie ar trebui să învăţăm că supravieţuirea noastră la confluenţa dintre imperii depinde de abilitatea noastră de a juca la mai multe capete în planul politicii externe (incluzând aici şi opţiunile de alianţe regionale la nivelul zonei de tranzit dintre blocul vestic şi blocul estic). Din acest punct de vedere, pentru început, ar fi bine să înceteze provocările grauite la adresa Rusiei şi să se încerce, cel puţin la nivel declarativ, o reconciliere în raport cu evenimentele nefericite din trecut (teroarea stalinistă, pe de o parte, continuarea războiului dincolo de Nistru, pe de altă parte), mai ales că nu cu ruşii (şi cu atât mai puţinu cu religia şi cultura Rusiei) au românii o problemă, ci cu politica externă a statului rus şi mai ales cu trecutul comunist al URSS-ului.
3. Trebuie luptat concomitent pe mai multe fronturi care nu se suprapun: protejarea sectoarelor economice cheie şi a resurselor strategice (prădate mai mult dinspre Vest decât dinspre Est, în momentul de faţă, aşa cum arată autorul), protejarea libertăţilor civile câştigate în 1989 (încălcate în măsură mai mică şi mai puţin brutală în Vest decât în Est) şi, în fine, apărarea adevărului de credinţă şi a moralei creştine atât în faţa relativismului, individualismului şi hedonismului occidental, cât şi în faţa neopăgânismului şi neofascismului care, în mod paradoxal, tot din Occident vin, insereându-se perfid în tradiţia ortodoxă. Dacă ne vom pierde busola, toate celelalte urmează la rând.
4. În fine, păstrarea unităţii statului naţional român, ca garant al libertăţii noastre. Iar aici, cred că merită să punem şi o altă întrebare, la care în special ardelenii sunt chemaţi să reflecteze. Raoul Weiss spune că Occidentul nu va renunţa la Ungaria (Ungaria nu va renunţa la Occident, cu toate frustrările ei istorice faţă de marile puteri occidentale). Şi totuşi, dacă virajul spre Est al Ungariei este mai mult decât pare şi dacă prefigurează configurarea unui viitor bloc euroasiatic/continetal pe ruinele Uniunii Europene, ele însele prefigurate de actuala criză a zonei euro şi de asaltul subsecvent al forţelor eurosceptice asupra Parlamentului European? Într-o astfel de ipoteză, şi ţinând cont şi de declaraţiile revizioniste ale unor lideri maghiari, putem contempla (cu groază) soarta minorităţii româneşti într-o Ungarie mărită jobbighinistă (rimează cu junghiere)? Pentru moment, să zicem că e doar un coşmar (şi pentru a muta bine geopolitic, este la fel de important să eviţi atât frica exagerată/nejustificată cât şi îmbătatul cu apă chioară). În măsura în care scenariul va deveni mai verosimil, ne putem aştepta la reînceperea competiţiei româno-maghiare din perioada celui de-al doilea război mondial pentru a intra în graţiile marii puteri care va decide soarta Transilvaniei.
Evident, am spus ce anume cred că ar trebui să se facă. Ţinând cont de elita politică şi intelectuală pe mâna căreia a încăput destinul României, şi de faptul că nu se întâlneşte vreo schimbare în direcţia indicată în orizontul apropiat, cel mai probabil nu se va face ceea ce trebuie iar, într-un fel sau altul, lucrurile vor sfârşi prost. Dincolo de soluţiile politice, rămâne îndemnul lui Hristos: “privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41).

Un comentariu:

F Ch spunea...

1) Foarte buna includerea in discutie a aspiratiilor romanilor.
2) Foarte buna explorarea istorica, chiar daca la viteza, a relatiei Romania-Rusia.