Responsabilitatea socială corporatistă, complement sau înlocuitor?
În articolul Europa unită va rezista dacă redevine socială publicat în Tribuna economică nr. 48, din noiembrie 2013, puneam întrebarea: “are deteriorarea situaţiei economice și sociale , ceva de-a face cu designul-instituțional al guvernanței europene în sine?” Continuăm în acest dialog să explorăm din perspective comparate noţiunea de responsabilitate socială corporatistă--corporate social responsibility.
SD: Guvernarea corporatistă reflectă modul în care o societate comercială este condusă şi controlată. În definirea acestui concept se merge pe ideea că performanţa globală a companiei are la bază teoria deţinătorilor de interese. Valoarea firmei se maximizează în măsura în care managerii reuşesc să identifice şi să armonizeze conflictele de interese care apar între partenerii sociali ai firmei, în special între participanţi direct interesaţi şi manageri. Armonizarea acestor interese se asigură prin intermediul sistemului de guvernare corporatistă.
În viziunea standard, Corporate Social Responsibility (CSR) este e o conceptie referitoare la contribuţia pe care trebuie să o aibe companiile la dezvoltarea societăţii moderne. De-a lungul timpului, această contribuţie a fost teoretizată diferit de mai multe curente de gândire. Iniţiativele “responsabile” ale companiilor au fost denumite printr-o varietate de termeni: corporate citizenship, corporate philantropy, corporate societal marketing, community affairs, community development etc. Politica de CSR va fi practic un mecanism auto-regulator al firmei, care va asigura respectarea de către companie a spiritului legii şi a standardelor etice, mai ales în absenţa legilor specifice. Astfel, o companie va fi atentă şi va ţine cont în activitatea sa de aspectele etice, cele de mediu, cât şi de contextul social.
ONU are propriul plan de dezvoltare durabilă bazată pe CSR cunoscut sub numele de Global Compact. Acesta este o iniţiativă a Secretarului General ONU, de a crea un parteneriat între Naţiunile Unite şi companii pentru atingerea dezvoltării durabile la nivel global. Programul a devenit operaţional în luna iulie a anului 2000. Funcţional, Global Compact este o reţea formată din agenţii ale Naţiunilor Unite, companii, organizaţii sindicale, organizaţii de afaceri, organizaţii academice, organizaţii ale societăţii civile, instituţii guvernamentale/administrative. Global Compact acţionează ca un ghid pentru companiile care se orientează către CSR. Programul prezintă direcţii de acţiune care se subsumează unui set de 10 principii universale, împărţite pe 4 domenii de interes: drepturile omului, standardele de muncă, mediul înconjurător, lupta împotriva corupţiei.
Schematic conceptul CSR la nivel internaţional cuprinde:
La rândul ei, Uniunea Europeană este interesată de CSR pe care îl vede ca un mijloc pentru atingerea obiectivului stabilit la Consiliul European de la Lisabona, din 2000 de a deveni “cel mai competitiv şi mai dinamic sistem economic din lume, capabil de a susţine dezvoltarea economică prin slujbe mai multe şi mai bune şi coeziune socială mai mare.”
Comisia a înaintat o noua definiţie a CSR-ului ca fiind “responsabilitatea companiilor privind impactul lor în societate”. Pentru a ghida companiile în implementarea CSR, Uniunea Europeană a elaborat, de asemenea, o serie de principii. Acestea vizează cele două dimensiuni ale relaţiei dintre companie şi comunitate, pe plan intern şi extern companiei.
- În cadrul companiei trebuie să se asigure îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor la locul de muncă şi în afara acestuia, să se asigure un mediu de muncă sigur şi sănătos, sa se abordeze în mod responsabil restructurările în caz de criză, ţinând cont de interesele tuturor părţilor implicate şi să se minimizeze impactul activităţilor pe care le desfăşoară asupra mediului şi a resurselor naturale.
- În plan extern companiile au obligaţia în relaţia cu toate părtile interesate (stakeholders) să sprijine dezvoltarea comunităţilor în care activează, să sprijine dezvoltarea sistemelor economice locale prin încheierea de parteneriate cu distribuitorii autohtoni, să protejeze şi să încurajeze protejarea mediului înconjurător la nivel global.
CSR este o datorie a fiecărei corporaţii de a proteja interesul societăţii în linii mari. Chiar dacă principalul scop al afacerii este câştigul de profit, corporaţiile ar trebui să aibe iniţiativa bunăstării societăţii şi ar trebui să-şi conducă activitatea în cadrul normelor de mediu. De altfel Clauza 135 a noii legi a companiilor din 2013 include criteriile pentru Responsabilitatea Socială Corporatistă. Astfel printre alte prevederi de organizare a întreprinderilor şi norme încadrabile în CSR, se stipulează obligaţia ca în primii trei ani, cel puţin 2% din profitul mediu net să fie cheltuiţi în concordanţă cu politica CSR
Având în vedere că CSR este un concept originar de peste ocean, ce ne poţi spune, Flavius despre acesta, despre aplicarea lui acolo?
fCh: Pentru a complementa cele spuse atât de bine de tine, as oferi o interpretare istorică a conceptului CSR: Acesta se vrea un surogat de contract social între corporaţiile din ce în ce mai puternice şi cetăţeni, asta pe fondul atât al unei tradiţii, cât şi al unei tendinţe americane: filantropia super-bogaţilor americani, respectiv diminuarea progresivă a profilului statului după Războiul II Mondial.
Mai întâi să explic termenii. Spun un contract surogat deoarece acesta este voluntar din punct de vedere al corporaţiei, iar cetăţenii devin clienţi, acţionari sau angajaţi în raport cu corporaţia, adică intră în relaţii cu corporaţia care este guvernată de către alt tip de contract decât ceva specific responsabilităţii sociale. Îl numesc totuşi contract gândindu-mă la ceea ce parţial înlocuieşte, clasicul contract social dintre cetăţeni şi stat--dat fiind că statul a cedat (citeşte, privatizat) multe din funcţiile sale sectorului privat. Spre deosebire de contractul social clasic în democraţie, între corporaţii şi cetăţeni nu există buclă de feedback reprezentată de alegeri--asta în condiţiile concentrării activităţii corporatiste în monopoluri/oligopoluri şi a implicării crescute a corporaţiilor în politic prin intermediul lobbyurilor.
Dacă filantropia americanilor e deja legendară, relaţia dintre stat şi corporaţii în America postbelică poate că nu e clară, şi asta nu numai pentru cititorul român. Tradiţional, statul american e relativ slab. Asta cu câteva excepţii, de exemplu, începând cu anii 1930 statul s-a întărit foarte mult până la terminarea Războiului Mondial II. Odată cu pacea din 1945, în SUA, rolul statului a scăzut relativ cu cel al corporaţiilor.
Ca o primă ilustraţie în cronologia relaţiei corporaţii-stat, merită amintită replica atribuită şefului executiv al companiei General Motors, Charles E. Wilson, în 1953: “Ce e bun pentru General Motors e bun pentru America.” În alte cuvinte, bunăstarea corporaţiei americane era un mijloc ce se confunda cu scopul bunăstării generale. Ca o a doua ilustraţie, să ne gândim la semnificaţia premiului Nobel pentru economie acordat lui George J. Stigler pentru cercetarea sa în domeniul acaparării procesului decizional politic de interesele corporaţiilor, regulatory capture. Găsesc acest fenomen de regulatory capture aidoma punerii lupului paznic la oi. În fine, pentru a treia ilustraţie, să considerăm hotărârea din 2010 a Curţii Supreme a SUA prin care guvernului i se interzice reglementarea contribuţiilor financiare ale corporaţiilor în scopuri politice. În felul acesta, corporaţiile pot influenţa procesul politic şi afecta chiar democraţia, ca şi cum ele ar fi cetăţeni. Din aceste trei ilustraţii, făcute pe fondul observaţiei ca în ultimii 60 de ani corporaţiile au devenit din ce în ce mai mari odată cu concentrarea activităţilor economice, se poate observa că în locul statului s-a instalat selectiv sectorul corporatist.
SD: Cu riscul de a te întrerupe, care mai este totuşi distincţia dintre cetăţean şi corporaţie din moment ce corporaţiile pot deja afecta procesul politic şi chiar mediul democratic, sfere tradiţionale de acţiune ale cetăţeanului?
fCh: Ai surprins foarte bine un ceva început acum aproape 200 de ani; este vorba de un proces prin care corporaţia a ajuns să fie tratată, cel puţin în ochii legii, ca un individ, ca o persoană. Asta face însă din corporaţii o persoană privilegiată, deoarece are multe din drepturile unui cetăţean, cel mai recent fiind dreptul acordat de Primul Amendament la Constituţie, nu aceleaşi obligaţii dar mult mai multe resurse. Corporaţia a devenit ca acel soi de copil debil de sănătatea şi bunăstarea căruia trebuie să ne preocupăm toţi, dar căruia i se pot trece cu vederea multe. Obiectiv vorbind, corporaţia este o ficţiune legală prin intermediul căreia o minoritate exercită puterea.
SD: Din perspectiva specialistului în dezvoltare antreprenorială, nu s-ar putea spune că e firească abordarea corporaţiei ca un copil în ideea că atunci când va creşte va răsplăti societatea?
fCh: Da, dacă ne referim la noile corporaţii sau la profitul reinvestit în noi direcţii, e firesc. Numai că printr-un efort asiduu de contabilitate creativă, care nu are nimic de-a face cu misiunea primară a corporaţiilor, s-a ajuns ca deşi rata nominală de taxare a profitului corporatist să fie a doua cea mai ridicată din lume, la 35%, o corporaţie cum este General Electric a plătit taxe pe profit la o rată de numai 7,5%. Aşa încât, una din primele responsabilităţi sociale ale corporaţiei, de a plăti taxe, este eludată cu atât succes încât statul poate ajunge la faliment. De asemenea, marile corporaţii americane preferă să-şi declare şi păstreze profiturile în străinătate pentru a evita taxele. In sensul acesta, pentru a ne da seama de dimensiunea fenomenului, să ne gândim doar că de ceva timp, această sumă este estimată la $1,7 trilioane, asta în condiţiile în care SUA trebuie să se împrumute din sectorul privat pentru a evita colapsul, iar economia stagnează din cauză că nu se fac investiţii sau angajări în sectorul privat (http://bit.ly/1etHeJb).
Pentru a reveni însă la evoluţia CSR, de data asta din perspectiva mediului academic american, responsabilitatea socială a corporaţiilor a devenit o disciplină de studiu în cadrul şcolilor de gestiune a afacerilor (business schools), mai ales la nivel post-universitar. Universitarii americani şi-au făcut de lucru în fel şi chip pe marginea acestui concept, ca şi cum ar fi nesiguri în a-l ancora în etică/normativ sau profitabilitate. Din lunga preocupare a academicilor americani cu CSR, aş puncta 3 episoade:
1) Pleadoaria publicată de Milton Friedman în New York Times (13 septembrie 1970) în care acesta susţine că singura responsabilitate socială a corporaţiei este creşterea profitului pentru acţionari (http://bit.ly/1bFoMvG);
2) Articolele coautorate până în 2010 de Michael Porter, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Harvard, în care se schiţează legăturile dintre responsabilitatea socială şi creşterea profitabilităţii corporaţiilor (http://bit.ly/1h8Dhte);
3) Articolul lui Michael Porter şi Mark Kramer din 2011, Creating Shared Value, în care autorii pornesc de la efectele Crizei şi propun o nouă versiune a CSR prin care se recomandă corporaţiilor să creeze valoare socială, nu doar profit (http://bit.ly/1jZxk47).
Astfel, în ultimii 40 de ani, se observă o evoluţie a conceptului de responsabilitate socială a corporaţiilor şi a felurilor în care corporaţiile relaţionează cu societatea: se porneşte de la o respingere a oricărui obiectiv diferit de creşterea profitului pentru acţionari şi se ajunge la un exerciţiu reînnoit de captatio benevolentiae.
SD: Da, pot admite o asemenea evoluţie, însă tot aşa de bine vine şi întrebarea: De ce ai ales să ilustrezi evoluţia conceptului CSR cu lucrări ale celor trei autori, Friedman, Porter şi Kramer?
fCh: Motivul acestei alegeri este tocmai acela de a arăta transformările conceptului CSR din perspectiva teoreticienilor cei mai empatici cu mediul de afaceri. De exemplu, profesorul Michael Porter, de la Universitatea Harvard, este foarte cunoscut şi preţuit de către oamenii de afaceri pentru recomandările sale de strategie de la nivel de companie până la cel de ţară. În alte cuvinte, am vrut să ilustrez acest demers academic CSR din vecinătatea cea mai apropiată celor ce iau deciziile în corporaţii.
SD: Remarc ineditul ideii CSR ca un exerciţiu de captare a bunăvoinţei. Admiţând analogia, în ce măsură responsabilitatea socială poate deveni un element de faţadă al unei companii care reuşeşte să folosească tehnologii avansate, să acorde unele beneficii angajaţilor, să le satisfacă chiar şi nevoi sociale specifice, dar în schimb ignoră la adăpostul vitrinii frumoase de la stradă alte aspecte de culise cum ar fi probleme de mediu care aduc comunităţii infinit mai multe prejudicii decât câştigurile obţinute prin nesemnificativele bonusuri acordate de companie?
fCh: Este o întrebare foarte bună al cărei răspuns l-aş postula în felul următor: Cu cât corporaţia este mai mare, cu atât creşte probabilitatea ca distanţa dintre declaraţiile de răspundere socială şi efectele anti-sociale ale activităţii corporaţiei creşte.
Într-adevăr, cautând cu Google după ‘corporate social responsibility’, primul rezultat, cel plătit, este un pointer către programul CSR al corporaţiei Chevron. Urmându-l se poate afla că această corporaţie a cheltuit $1,2 miliarde în ultimii 7 ani pe iniţiative CSR. Schimbând termenii căutării la ‘ecological disaster latin america’, tot Chevron apare de mai multe ori printre primele rezultate ale căutării. De exemplu, al doilea rezultat este un pointer la Council of Foreign Relations de unde aflăm:
“1964-1990, Degradarea râului Amazon de la nivelul statului Ecuador. Compania: Chevron/Texaco, SUA. Patru sute treizeci milioane barili de petrol toxic au fost deversate în apele râului timp de aproape treizeci de ani, cauzând populaţiei indigene probleme de sănătate cu o răspândire largă. Comunităţile indigene au acţionat în justiţie pentru daune în tribunalele americane, dar ulterior cauzele au fost transferate la cererea Chevron la instanţe din Ecuador. Chevron susţine ca Petroecuador, firma aparţinând statului, parteneră în acea perioadă, este responsabilă de daunele provocate mediului şi este necesar un arbitraj internaţional la Haga împotriva Guvernului ecuadorian pentru că acesta ar fi încercat să evite responsabilităţile contractuale. În februarie 2011 Curtea se pronunţa în favoarea reclamanţilor pentru $8,6 miliarde daune plus alte $9 miliarde dacă Chevron nu reuşeşte să-şi ceară scuze. Dar Chevron e hotărâtă să provoace schimbarea decizei prin intermediul Curţii de la Haga şi al instanţelor americane” (http://on.cfr.org/1cLjbEv).
Acesta este numai un exemplu, ales pentru profilul ireproşabil al sursei. Observând disparitatea resurselor alocabile arbitrajului legal dintre o mare corporaţie şi o ţară mică, las cititorii să tragă concluziile, recomandând în sensul acesta căutările pe Google cu termenii de mai sus.
Alt exemplu major de companie ale cărei preocupări publice în sensul CSR sunt în contrast cu efectele deciziilor corporatiste este BP. Investigând catastrofa ecologică a operaţiunilor lui BP în Golful Mexic, comisia americană de anchetă, sub egida preşedintelui Barack Obama, a arătat că: “Intenţionat sau nu, multe din deciziile luate de BP, Halliburton şi Transocean au crescut riscul de explozie la Macondo economisind astfel semnificativ timpul şi banii acestor companii ” (http://bit.ly/1dZfoQz).
Din acest al doilea exemplu reiese că într-o corporaţie mare este foarte improbabilă respectarea altor standarde decât cele cu impact asupra profitului pe termen scurt. Într-adevăr, BP operează cu 85.900 angajaţi, în 80 de ţări, fiind totodată printre cele mai mari 10 companii din lume (http://bit.ly/1bl3oJk). Nu poate fi exclus ca un manager regional al BP să acţioneze pentru reducerea costurilor, în sensul maximizării profitului, ducând astfel la ignorarea aspectelor conexe sociale şi de mediu.
SD: Mi se par absolut necesare reglementările din domeniu. Acest lucru are ca rezultat scăderea competitivităţii companiilor. Să presupunem că eu sunt managerul unei companii care dezvoltă toxicitate în cadrul producţiei. Ca să fac faţă concurenţei oricărui omolog de pe piaţa mondială, inclusiv a celor care practică cheltuieli cu munca extrem de reduse, eu ar trebui să-mi ajustez tehnologiile de producţie ca să scap de toxicitate, ridicând astfel costurile. Reducându-mi treptat profitul, voi da faliment. Iată de ce mi se pare incorect să concurez în aceste condiţii cu un competitor care exploatează salariaţii sau foloseşte munca la negru. Ce şanse am să nu ies de pe piaţă?
fCh: Aşadar, Friedman are dreptate. După cum remarci, corporaţiile fac profit şi din situaţii de arbitraj, nu numai din inovaţie pură. Asta înseamnă ca dacă din două corporaţii numai una respectă standarde voluntare de răspundere socială, aceasta nu are cum să reziste pe piaţă. Asta impune reconsiderarea rolului de regulator al statului. În cazul în care produsele unei corporaţii ce operează într-un mediu mai puţin regulat devin astfel mai competitive, regulatorul poate însă sa includă în preţul final a mai multora dintre costurile neasumate ale externalităţilor negative. Altfel, corporaţia ipotetică adusă de tine în discuţie nu are nicio şansa de supravieţuire.
În încheiere, ca cetăţean preocupat de intersecţia sustenabilă a capitalismului cu societatea, pot să afirm că declinul rolului statelor ca regulator al activităţii corporaţiilor este o folíe a timpurilor noastre. Ştiu, reglementările reduc profitul, iar corporatiile ameninţă tot timpul statele cu delocalizarea--pe ideea profitului din arbitraj regulatoriu. E ca şi cum statele au de ales între reducerea reglementărilor versus scăderea activităţii economice. În lipsa ataşamentului solidar al statelor cu ideea accesului cetăţenilor lor la civilizaţie, corporaţiile ne vor reduce la cel mai mic numitor comun. Pe cenuşa Crizei, creată în condiţiile consolidării fără precedent a puterii corporaţiilor în detrimentul statelor, mă întreb dacă acest CSR e mult mai mult decât proverbialul ruj de buze aplicat porcului corporatist.
Smaranda, acum că am trecut prin atâtea aspecte ale CSR-ului (viziuni teoretice de la nivel ONU şi EU, împreună cu o analiză din perspectiva americană) ce ar fi dacă am schimba un pic rolurile şi te-aş întreba: Care este situaţia CSR în România?
SD: În România, dezvoltarea domeniului de CSR se află într-un stadiu incipient. În timp ce multinaţionalele şi marile companii româneşti şi-au dezvoltat treptat o cultură a unui comportament responsabil, în multe dintre cazuri CSR este încă asociat cu filantropia şi se concentrează pe donaţii, sponsorări şi activităţi de relaţii publice. Instrumentele de CSR cel mai frecvent luate în considerare cuprind: coduri de conduită corporativă, investiţii sociale, raportare şi audit social şi de mediu. În urma crizei economice, mulţi actori de pe scena CSR-ului au dispărut. Multinaţionalele sunt ceea ce este vizibil în acest moment. În 2008, implicarea în comunitate devenise ceva de „bon ton” – multe dintre companiile care atingeau un anumit nivel de dezvoltare o făceau. O dată ce a lovit criza economică, mulţi au dispărut. În al doilea rând, companiile care au rămas în joc şi-au redus bugetele de investiţii în comunitate cu peste 60-70%.
Un raport recent al UNRISD (R.Jenkins-2001) a arătat ca “firmele din ţările în curs de dezvoltare care produc pentru pieţele ţărilor dezvoltate, au un fel de atitudine ambivalentă faţă de codurile de conduită. Pe de o parte când clienţii reclamă să folosească unele standarde de muncă şi mediu, ele se plâng că–şi pot pierde pieţele. Pe de altă parte ele sunt dispuse să perceapă astfel de măsuri care pot mări costurile lor fie direct, fie indirect”.
Din ce am discutat rezultă că CSR nu este o valoare absolută şi că ea are sau nu posibilităţi din partea corporaţiilor să se manifeste. Acest concept al lui Friedman ar trebui amendat în sensul că responsabilitatea socială faţă de cetăţeni a fost şi trebuie să ramână în grija guvernelor, iar corporaţiile să rămână la rolul lor de a face profit şi a oferi locuri de muncă. Interferenţele dau naştere la ambiguităţi de atribuţii, la speculaţii, la pasări de responsabilităţi. De câte ori nu s-a întâmplat să auzim astfel de plângeri? De fiecare dată acestea sunt similare şi vorbesc despre suplinirea responsabilităţilor Guvernului în problemele de mediu de către societăţi sustenabile etc.
Nota Autorilor:
Destinatarii acestui dialog prospectiv sunt atât reprezentanţii statului român cât şi oamenii de afaceri din România. Statul român a fost redus prin forţa împrejurărilor, asa încât nu poate face în raport cu corporaţiile decât cel mult un exerciţiu de captarea bunăvoinţei. Într-adevăr, statul are un mic control asupra modului în care afacerile operează, întrucât ele sunt obiect al imperativului instituţional de a scoate bani în termen scurt--iar acest imperativ este cu atât mai acut pe timp de criză. Numai că statul are nevoi clare de venituri sub formă de taxe pe activitate economică şi comercială--pentru apărare, pentru sănătate şi educaţie, pentru infrastructură etc. La rândul lor, cetăţenii au nevoie în relaţia lor cu corporaţiile mai mult decât de un contract de responsabilitate socială asumat voluntar de către corporaţii--condiţii de lucru, mediu curat, securitatea muncii, etc. Cetăţeanul consideră ca statul, prin reprezentanţii săi aleşi, este responsabil în faţa lui.
De aici şi problema: Noi ca cetăţeni nu putem face mare lucru ca să influenţăm corporaţiile, dar putem vota la fiecare ciclu electoral. Pentru cei care socot că votăm pentru corporaţii în fiecare zi cu portofelul, spunem că acest lucru nu este valabil atunci când eşti îndatorat sau corporaţia în discuţie este un monopol. Corporatiştii români trebuie să-şi asume calitatea de cetăţeni şi să înţeleagă că la rândul lor vor avea nevoie de reprezentare în relaţie cu alte corporaţii.
Bibliografie
1. Legea nr 441/2006 şi OUG 82/2007
2. Bogdan Diaconu: Între guvernare corporatistă şi responsabilitate socială corporatistă.
3. William C. Frederick ş.a.: Business and society: Corporate Strategy, Public Policy, Ethics, Mc Graw- Hill International Editions, 1988.
4. Bogdan Diaconu: Tendinţe, erori şi riscuri în practicile de responsabilitate socială.
5. Forum for International Communications: Programul CSR România 2007.
6. Responsibilitate Socială (Corporativă) în România
7. Analiză situaţională şi recenzie a practicilor actuale în România, raport UNDP, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu