1.1.15

Romania in contextul polarizarii globale..



                             România în contextul polarizării globale
                                                                                           Smaranda Dobrescu

Un stat social pentru secolul 21?
Am putea să imaginăm pentru secolul 21 un capitalism debordant care să fie mai pacific şi durabil sau ar trebui să ne aşteptăm la crize viitoare, sau viitoare războaie, cu adevărat mondiale de această dată?
Criza financiară planetară începută în 2007-2008 este în general descrisă ca fiind cea mai gravă pe care a cunoscut-o capitalismul din 1929 până în prezent. Comparaţia este în parte justificată, dar acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm mai multe diferenţe esenţiale. Cea mai evidentă este că actuala criză nu a debutat cu o depresiune atât de devastatoare precum precedenta. Între 1929 şi 1935, nivelul producţiei marilor ţări dezvoltate a scăzut cu un sfert, şomajul a crescut cam tot aşa şi planeta nu a reuşit să iasă din această depresiune decât intrând în cel de-al doilea război mondial.
Criza actuală din fericire a fost mai puţin cataclismică. De aceea se opune celei din 1929 prin apelativul mai puţin îngrijorător de “marea recesiune”.  Principalele economii dezvoltate abia şi-au regăsit în 2013 nivelul de producţie din 2007, finanţele publice se află încă într-o stare nesigură, iar perspectivele de creştere apar incerte  ca durabilitate, în special în Europa, încastrată într-o interminabilă criză a datoriilor publice. (ceea ce este chiar ironic pentru un continent unde raportul patrimoniu/ venit este cel mai ridicat din lume). Şi totuşi scăderea producţiei în cel mai greu moment al recesiunii nu a depăşit 5% în majoritatea ţărilor bogate, ceea ce ar fi suficient pentru a evalua situaţia ca fiind cea mai gravă recesiune globală de după al doilea război mondial, dar care este foarte diferită de colapsul masiv şi de falimentele în serie prezente în 1930. Principala cauză pentru care criza din 2008 nu a debutat cu o depresiune atât de gravă ca cea din 1929 a fost aceea că guvernele şi băncile centrale ale ţărilor bogate  nu au lăsat de data aceasta sistemul financiar să se comprime şi au creat lichidităţi necesare permiţând evitarea cascadelor de falimente bancare care în 1930 au condus lumea pe marginea prăpastiei. De data aceasta o politică monetară şi financiară pragmatică, opusă dogmei lichidaţioniste, care s-a axat pe confiscarea  unui procent mai mare din veniturile cele mai ridicate sub forma unui impozit  progresiv asupra capitalului, s-a dovedit o politică adaptată mai bine secolului 21. S-a conştientizat –nu global- dar în ţări cu experienţă dureroasă în crize că inegalităţile din societate sunt în detrimentul însuşi al capitalismului întrucât cele importante afectează educaţia socială ca şi cea profesională, impietând asupra puterii de inovaţie cu consecinţele grave aduse producţiei, consumului, capitalismului însuşi. La ce s-ar mai justifica capitalismul în aceste condiţii? În plus, istoria a demonstrat că anumite inegalităţi lezante pentru grosul populaţiei  au supus capitalismul unor mari pericole, printre care apariţia fascismului  ar fi unul dintre cele mai severe.
Inegalităţile accentuate în ultimul deceniu în special în ţările dezvoltate au ridicat probleme adiacente inegalităţilor de venit, cum ar fi: inegalitatea accesului la educaţie şi servicii de sănătate, subevaluarea indivizilor şi inducerea sentimentelor de inferioritate, accentuarea problemelor de violenţă, abuz de droguri, schimbarea şanselor de viaţă ale copiilor, chiar modificarea destinului acestora prin posibilităţile din ce în ce mai reduse ale  părinţilor cu o educaţie precară şi venituri modice să satisfacă nevoile biologice şi de timp acordate copiilor. Pe de altă parte a crescut consumismul, cu impact negativ asupra gradului de cultură al populaţiei  în general. The Great Gatsby Curve-“How inequality become a household word” (Alan Kruger) ilustrează cum structura de oportunităţi pentru generaţiile viitoare este influenţată de nivelele de inegalităţi de care au avut parte în copilărie. Nu doar copiii şi adulţii sunt afectaţi de înmulţirea inegalităţilor, dar chiar şi persoanele vârstnice a căror bunăstare depinde de numărul de persoane productive dar şi de calitatea capitalului lor uman. Cel mai grav aspect pe care îl reţinem este acela că societăţile care permit mari inegalităţi în bunăstarea copiilor vor sfârşi prin a le subfinanţa viitorul acestora. Pornind de la efectele constatate ale inegalităţilor ce au polarizat suplimentar societatea, lumea a conştientizat şi adevăratele cauze ale creşterii inegalităţilor în ultimul deceniu cu deosebire:
  • Accentuarea progresului tehnologic care a caracterizat sfârşitul secolului 20 , avans datorat cu deosebire revoluţiei IT şi răspândirii computerelor de care au beneficiat în special lucrătorii calificaţi în detrimentul acelora fără educaţie sau cu educaţie puţină. (Katz and  Autor, 1999; Rajan, 2010).
  • Globalizarea, conform unei viziuni tradiţionale, care a favorizat intrarea lucrătorilor slab calificaţi din ţări emergente sau în curs de dezvoltare în piaţa muncii globalizată şi au scăzut veniturile medii.
Europa, mai mult decât restul lumii a introdus un ciclu vicios, în care inegalitatea face criza mai grea, iar criza la rândul ei îşi manifestă efecte inegale asupra diferitelor grupuri sociale, adâncind inegalitatea şi mărind fragilitatea economiei.
Oponenţa şi replica principală dată creşterii inegalităţilor din societate se aşteaptă să o ofere Statul Social. Să nu uităm că Statul Social a apărut ca o reacţie necesară la tumultul străzii revoltate de excesele proprii  capitalismului.
Statul Social are în primul rând o serie de datorii  faţă de cetăţeni, care în mod simplist s-ar putea caracteriza prin obligaţia de a permite acestora acces egal la educaţie, sănătate, pensii, surse de subzistenţă în perioade dificile.
In România ca şi în alte ţări europene există încă largi categorii de excluşi social, o categorie în creştere consecutivă crizei care a îngroşat rândurile pauperilor şi a celor care trăiesc într-o situaţie de precariat.
Cauzele determinante ale excluderii şi sărăciei sunt economice şi sociale: şomaj de lungă durată, precarităţi multiple, venituri foarte mici.
Politicienii se despart în momentul aprecierii motivelor excluderii: Conservatorii explică excluderea prin eşecul clar al individului, social democraţii tradiţionali (Lionel Jospin) consideră că excluşii sunt în legătură cu situaţia relativă a grupului social şi în consecinţă au aşteptări colective, adepţii celei de a treia căi (Schroder-Blair) consideră dezavantajele de care au parte excluşii ca pe un eşec al capacităţilor, ceea ce înseamnă nu numai pierderea resurselor, ci şi pierderea libertăţii de a dobândi, iar socialiştii francezi reformişti, făcând apel la părăsirea de către lucrătorul francez a implicării în raporturile de clasă care dominau destinele lor individuale şi a nevoii sale strigente actuale de implicare personală în dobândirea unei  recompense a meritului, explică excluderea prin lipsa unor şanse egale datorate unor inegalităţi de pornire, sau cum se definesc din ce în ce mai des, inegalităţi legate de destin.
Inegalităţile legate de destin s-au definit relativ recent, în legătură cu societăţile industrializate ale Europei (şi nu numai). Acestea sunt:
    - există proprietari care-şi pot păstra locuinţa, în timp ce alţii nu reuşesc;
    - există indivizi care prezintă un risc major de a deveni şomeri, în timp ce alţii nu se confruntă cu acest risc datorită unor competenţe necesare;
    - există indivizi care beneficiază de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată şi indivizi ce deţin contracte de muncă precare;
    - există indivizi care au o diplomă bună ce le va asigura o slujbă toată viaţa, în timp ce alţi indivizi care nu au avut şansa la timpul potrivit să o obţină, nu vor putea să câştige timpul pierdut sau vor reuşi cu dificultate şi cu rezultate îndoielnice;
    - există indivizi care sunt informaţi şi au relaţia necesară să se înscrie la şcoli bune, să frecventeze un spital bun sau să obţină o locuinţă socială, în timp ce alţi indivizi ignoră sursele potrivite pentru a ieşi din blocajul şi imobilismul societăţii.

Principala concluzie ce rezultă din analiza tipurilor de inegalităţi ce pot genera excludere conduce la constatarea că se pot identifica două forme ale modelului social dinamic ce ar trebui adoptat atât de România cât şi de celelalte ţări europene :
a.       edificarea unei societăţi a cărei formă de model social are în vedere reducerea inegalităţilor clasice, legate de venituri şi riscuri insuficient asigurate prin protecţia socială, ca obiectiv prioritar şi urgent;
b.      îmbunătăţirea formei de model social prin diminuarea inegalităţilor legate de destin; completarea logicii reparaţiilor, specifică social democraţiei tradiţionale cu o logică de prevenţie a inegalităţilor sociale care să conducă în mod ideal chiar la garantarea egalităţii de destin.
În analiza prezentă ne vom limita la a evalua inegalităţile determinate de venituri.
Astfel, chiar în secolul 20 s-a trecut de la echilibrul clasic al secolului  care consacra mai puţin de o zecime din venitul naţional impozitelor şi cheltuielilor publice, la un nou echilibru care aloca un procent cuprins între o treime şi jumătate din venitul naţional în aceste scopuri. Pentru acest lucru, rolul statului a fost nevoit să fie întărit şi acesta să-şi intre în atribuţiile sale nu numai de colector de impozite ci şi de regulator al politicilor financiare şi monetar-bancare. Această transformare de prelevări de către stat a avut ca scop principal edificarea Statului Social în cursul secolului 20. Statul în îndeplinirea sarcinilor sale faţă de cetăţeni are o politică de redistribuire a veniturilor colectate.
Redistribuirea modernă. Impozitul nu este o problemă tehnică, ci una eminamente politică şi filosofică, fără îndoială înainte de orice. Fără impozite nu există destin comun şi capacitate colectivă de acţiune. Este vorba de a face astfel încât cetăţenii să poată să aleagă în mod suveran şi democratic resursele pe care le doresc pentru proiectele lor comune: formare profesională, sănătate, pensii, inegalităţi, slujbe, dezvoltare durabilă, etc. Foarte logic, forma concretă pe care o iau impozitele este în toate societăţile în centrul confruntărilor politice. E vorba de a se pune de acord asupra categoriei care trebuie să plătească, ce şi  în numele cărui principiu, ceea ce nu e deloc o afacere uşoară, căci cetăţenii  diferă în numeroase dimensiuni, începând desigur cu venitul şi capitalul. În particular există în toate societăţile persoane care au un venit din muncă ridicat şi un capital moştenit nesemnificativ, şi invers. Legătura între aceste dimensiuni diferite nu este niciodată prea fericită. De aceea viziunile asupra sistemului fiscal ideal pot varia. Se disting în mod clasic impozite pe venit, impozite pe capital şi impozite pe consum. Se regăsesc prelevări relevante ale acestor trei ansamble practic în toate epocile în proporţii diferite. De exemplu, impozitul pe venit se referă în principal la venitul din muncă. Al doilea tip de impozit  include în general impozitele asupra capitalului atât asupra fluxului de venituri din capital (de exemplu asupra beneficiilor societăţii) cât şi corespunzătoare valorii stocului de capital (taxe funciare, impozit pe succesiuni sau impozit pe avere).
În secolul 20 o a patra categorie de prelevări apărută este cea a contribuţiilor sociale. Este vorba de o formă particulară în general aplicabilă doar veniturilor din muncă (salarii şi venituri din activităţi non salariale), destinată caselor de Asigurări Sociale în principal pentru finanţarea veniturilor de înlocuire (pensii, alocaţii de şomaj), uneori şi pentru îngrijiri de sănătate. Cuantumurile finanţării acestor servicii, respectiv mărimea prelevărilor din produsul naţional defineşte caracterul de Stat Social.
Într-un Stat fiscal modern se constată că ansamblul prelevărilor  nu este departe de a fi proporţional cu veniturile, mai ales în ţările în care masa prelevărilor este importantă. Acest lucru nu e surprinzător: este imposibil să prelevezi jumătate din venitul naţional şi să finanţezi drepturi sociale ambiţioase fără să ceri o contribuţie substanţială ansamblului populaţiei. De aceea uneori se impune ca impozitul să fie progresiv şi rata de impozitare să fie mai ridicată pentru cei bogaţi (cei care au venitul sau capitalul mai mare sau consumul cel mai mare) şi mai mică pentru cei cu valori mai modeste.
Creşterea părţii prelevate din bogăţia produsă a permis puterii publice să preia sarcina misiunilor sociale din ce în ce mai importante reprezentând între un sfert şi o treime din venitul naţional al ţărilor care se poate descompune într-o primă aproximaţie în două jumătăţi de mărime comparabilă. O parte folosită pentru educaţie și sănătate, cealaltă pentru venituri  de înlocuire şi transfer.
Astfel, cheltuielile publce cu educaţia şi sănătatea reprezintă între 10% și 15% din venitul naţional în toate ţările dezvoltate în acest început de secol 21. În interiorul acestei scheme de ansamblu există însă  diferenţe semnificative între ţări. Educaţia primară şi secundară este aproape în întregime gratuită pentru toată populaţia în toate ţările, dar învăţământul superior poate fi foarte scump, în special în SUA şi ceva mai puţin scump în Marea Britanie. Sistemul public de asigurări medicale este universal (pentru întreaga populaţie) aproape oriunde în Europa.
Venitul de înlocuire, pensiile, reprezintă de departe cea mai mare parte (între două treimi şi trei sferturi ) din totalul veniturilor de înlocuire şi transfer. Şi aici sunt diferenţe semnificative între ţări. În Europa continentală pensiile depăşesc  adesea 12%-13%  din venitul naţional (Italia și Franţa în capul clasamentului).
Prin comparaţie cu pensiile, alocaţiile de şomaj reprezintă cuantumuri mult mai reduse (tipic 1-2% din venitul naţional), ceea ce reflectă faptul că se petrece în medie o perioadă mult mai mică din viaţă în situaţia de şomer decât în cea de pensionar care a contribuit întreaga viaţă activă în acest scop.
În sfârșit, venitul minim garantat corespunde unor cuantumuri aproape nesemnificative (1%). În ciuda acestui lucru aceste cheltuieli sunt cele mai contestate, existând bănuiala adresată în special imigranţilor că doresc să-şi petreacă cât mai mult timp în situaţia de asistaţi social. Efectele de stigmatizare care pornesc de la aceste bănuieli sunt un factor de tensiuni sociale.
Distribuţia modernă: o logică a drepturilor. Redistribuirea modernă nu constă în transferarea  bogăţiei celor avuţi către săraci, sau cel puţin nu de o manieră atât de explicită. Redistribuirea modernă este construită în jurul logicii drepturilor şi al principiului egalităţii de acces la un anumit număr de bunuri considerate fundamentale. Ea constă în finanţarea serviciilor publice şi a veniturilor de înlocuire mai mult sau mai puţin în mod egal pentru toţi, în special în domeniul educaţiei, sănătăţii și pensiilor. În acest din urmă caz principiul egalităţii se exprimă printr-o cvasi-proporţionalitate cu salariul obţinut în timpul vieţii active. Este un principiu de echitate. Redistribuirea modernă este construită în jurul logicii drepturilor şi al principiului egalităţii de acces la un anumit număr de bunuri considerate fundamentale.
Modernizarea statului social, nu demontarea lui. În ţările bogate statul social construit în secolul 20 a fost edificat în jurul unor ansambluri de drepturi sociale fundamentale: dreptul la educaţie, sănătate, pensie. Indiferent de limitările şi greutăţile cu care se confruntă în prezent acest tip de stat social, el reprezintă un imens progres istoric, iar sistemele sociale existente fac obiectul unui larg consens unde  domină un ataşament puternic faţă de ceea ce se consideră un model social european. Nici un curent semnificativ sau vreo forţă politică nu are în vedere revenirea la o lume în care rata de prelevare poate să scadă la 10 sau 20% din venitul naţional. Dar nici invers, niciun curent semnificativ nu ar susţine ideea că procesul de extensie nedefinit al statului social ar putea relua în viitor ritmul de dezvoltare din anii 1930-1980, ceea ce ar putea conduce la o cotă de prelevare din venitul naţional de 70-80%. Desigur, nimeni nu ne interzice să ne imaginăm o societate unde impozitele reprezintă două treimi până la trei sferturi din venitul naţional dacă aceste prelevări s-ar face de o manieră  transparentă,  eficientă  şi acceptată  de toţi şi mai ales dacă ar fi folosite pentru finanţarea nevoilor de investiţii  considerate prioritare în formare, educaţie, sănătate, cultură, energie curată şi dezvoltare durabilă. Impozitul nu este nici bun nici rău în sine: totul depinde de modul în care este prelevat şi la ce este folosit.
Există totuşi două motive de a ne gândi că o progresie atât de mare nu este nici realistă nici de dorit într-un orizont de timp previzibil. Mai întâi ne amintim că procesul foarte rapid de extensie a rolului statului în timpul  deceniilor  glorioase a fost în cea mai mare măsură facilitat de creşterea excepţională care a caracterizat perioada, cel puţin în Europa continentală. Când ai o creştere de 5% pe an nu e dificil  să accepţi ca o parte din această creştere să fie afectată în fiecare an de creşterea prelevărilor şi a cheltuielilor publice (deşi acestea din urmă progresează într-un ritm superior creşterii medii, mai ales dacă nevoile în materie de educaţie, sănătate şi pensii sunt evidente). Totuşi nimeni nu doreşte  o creştere masivă şi continuă a prelevărilor care ar agrava stagnarea veniturilor sau chiar transformarea în regresie clară și netă. Se pot imagina redistribuiri între prelevări sau o mai mare progresivitate fiscală pentru  un cuantum mai mult sau mai puţin global;  este însă foarte dificil să imaginezi o creştere generală şi durabilă a ratei medii de impozitare.
Desigur, există nevoi obiective de creştere în termeni de formare şi educaţie care pot justifica fără îndoială creşterea prelevărilor publice în viitor. Dar locuitorii ţărilor bogate au la îndemână, nota bene,  posibilitatea de cumpărare de bunuri şi servicii ale sectorului privat.
În statele sărace problema statului social devine delicată. De exemplu în perioada 1970-1980 cele mai sărace ţări aveau o rată a prelevărilor cuprinsă între 10 şi 15% din venitul naţional, iar cele de nivel intermediar de sărăcie abia ajungeau la cel mult 20%. De remarcat că în perioada 1980-1990 urmând trendul de creştere a ratei de prelevări, aceasta a atins în ţările bogate procente de 35-40% în timp ce în ţările sărace şi intermediare procentul a scăzut semnificativ. De exemplu, în 2013, procentul prelevărilor din venitul naţional varia între 7,3%-Spania sau 11,9%- Germania şi 26,7% -Marea Britanie sau 34,1%-Danemarca. România avea un procent de prelevări de 18,8% din PIB   http://data.worldbank.org/indicator/GC.TAX.TOTL.GD.ZS.   
Notă: De menţionat că după cifrele Eurostat concordante cu execuţia bugetară, prelevările din 2012 au fost de 14,9% din PIB. Această cifră o vom considera în calculele viitoare.  http://www.consiliulfiscal.ro/RA2012final.pdf - Tabelul 4
 Ascest lucru este îngrijorător în măsura în care procesul construcţiei statului social şi fiscal a reprezentat în toate ţările dezvoltate un element esenţial al procesului de modernizare şi dezvoltare.
Cealaltă opţiune posibilă este de a plăti prost pe toata lumea, politicieni, judecători, institutori, infirmiere, caz în care este probabil ca niciunul din aceste servicii să nu funcţioneze corect. Asta poate conduce la un cerc vicios, în măsura în care mediocritatea serviciilor publice contribuie la minarea încrederii în stat ceea ce în replică face şi mai complicată mobilizarea reţetelor fiscale semnificative. Pe scurt, dezvoltarea unui stat fiscal şi social este intim legată de procesul construcţiei statului. Este vorba de fapt de o istorie eminamente politică și culturală, în strânsă conexiune cu  specificităţile fiecărei istorii naţionale şi de clivajele proprii ale fiecărei ţări.
Din această primă analiză a existenţei unui stat social condiţionat de mărimea prelevărilor putem trage concluzia că acestea nu se fixează odată pentru totdeauna ,  se modifică funcţie  de perioadele de creştere economică, și se judecă de la ţară la ţară funcţie de prognozele economice specifice. Redistribuirea între prelevări sau progresivitatea impozitelor pot  rezolva după caz satisfacerea cerinţelor statului social.
 Prelevări în România. Urmare a acestei prime concluzii, încercând să vedem care este poziţionarea României în aceste limite, am folosit datele furnizate de Consiliul Fiscal bazate pe statistici Eurostat din 2012. De menţionat că procentul din total cheltuieli prezentat în tabelul nr.4 al Raportului CF din 2012 nu sunt disponibile şi le-am luat în considerare pe cele din 2011. Astfel:
Totalul prelevărilor este:
     Impozit pe venit:  3,6% din PIB (asimilat cu  aproximaţie  cu venitul naţional)
     Impozit pe profit: 1,8% din PIB
     Impozit pe proprietăţi: 0,7% din PIB
     Contribuţii (asigurări de sănătate, de pensii, de şomaj):  8,8% din PIB
Notă: restul prelevărilor reprezintă impozite indirecte
Total prelevări: 14,9% din PIB
Totalul cheltuielilor sociale este: 18,3% din PIB, din care:
     Educaţie: 3,6 % dinPIB
     Sănătate: 3,3% din PIB (fond de sănătate şi programe de sănătate)
     Protecţie socială: 11,4% din PIB,  din care:
     Pensii: 8,2% din PIB
     Asistenţă socială: 1,3% dinPIB
     Venit minim: 1,28% din PIB
     Şomaj: 0,37% din PIB
     Subvenţii : cca 0,25% din PIB

La prima vedere rezultă :
a.       Impozitele directe, pe venit şi profit sunt extrem de mici în comparaţie cu majoritatea ţărilor europene. Acest lucru poate însemna fie o cotă insuficientă a impozitării, fie o nevoie teoretică de impozitare progresivă fie un număr de plătitori de impozite mult prea mic pentru nevoile sociale ale populaţiei.
b.      Contribuţiile la sistemele de asigurări sunt mari în comparaţie cu veniturile din muncă, dar nivelul prelevărilor rămâne totuși insuficient faţă de  minimul de cheltuieli necesare.
c.       Cheltuielile cu educaţia, sănătatea, pensiile şi ajutoarele sociale de diverse tipuri sunt foarte mici comparativ cu standardele oricărui stat social european.  De exemplu, în ţările dezvoltate în secolul 21 prelevările necesare sănătăţii şi educaţiei reprezintă împreună 10-15% din venitul naţional (România-6,9%) iar cele necesare venitului de înlocuire (pensii, şomaj) sunt în jurul a 15 procente din PIB.(România - 8, 57%)
d.      Toate aceste cheltuieli sunt mai mici procentual decât cele din deceniul 9 al secolului 20 şi începutul primului deceniu din secolul 21,  chiar dacă pe porţiuni PIB-ul a înregistrat creşteri.
e.       În cadrul veniturilor bugetare actuale o redistribuire între prelevări este inutilă întrucât absolut toate capitolele bugetare sunt subfinanţate.
f.       Impozitul pe profit este suficient de mic ca sa nu presupunem că şi profitul declarat are dimensiuni mai degrabă modeste. Asta nu exclude însă un cuantum important al profitului repatriat sau reinvestit, necunoscute în principiu.
g.       Faptul că 2014 a arătat o anumită creştere şi o diminuare a deficitului nu demonstrează neapărat un comportament economic în dezvoltare, ci mai degrabă o micşorare atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor bugetare pe fondul unui consum în scădere. În ce priveşte creşterea încă nu se poate ști dacă ea s-a situat pe un trend sau a beneficiat de un accident fericit (agricultura din 2013). Consumul în principal s-a diminuat datorită lipsei de lichidităţi a populaţiei, iar scăderea inflaţiei ne poate duce cu gândul la apariţia unei nedorite deflaţii în viitorul apropiat.
h.      Eventualele intenţii bune ale statului de a-şi prioritiza programul de guvernare şi a acorda subvenţii unor acţiuni integrate în acest plan nu pot fi antamate cel puţin în actuala structura bugetară şi actualul deficit bugetar impus.
i.        Doar din cifrele expuse mai sus se poate observa că cheltuielile cu justiţia, armata, siguranţa publică care ţin tot de caracterul de Stat Social nu sunt luate în considerare. Cu alte cuvinte dacă se fac prelevări de cca.15% PIB iar cheltuielile sunt de cel puţin  18,3% PIB, rezultă că diferenţa reprezintă deficit bugetar acoperit din transferuri între instituţiile administraţiei centrale, subvenţii sau împrumuturi.
Concluzii: în urma baleierii acestor date ale României încadrate în contextul prelevărilor necesare atingerii nivelului unui Stat Social putem afirma că din punct de vedere al prelevărilor din venitul naţional, România nu se încadrează în specificul unui Stat Social. Principala cauză a neîndeplinirii acestui deziderat rezidă în numărul extrem de mic de lucrători români cu contracte de muncă, plătitori de impozite raportat la numărul populaţiei care are nevoie de beneficii-drepturi sociale. Să nu pierdem din vedere nici faptul că folosim o metodologie de calcul a şomajului care ne dă cifre nu foarte îngrijorătoare (5-6% şomaj), deşi mai mult de jumătate din populaţia de vârstă activă -locuitorii de la sate- care duc un trai de menţinerea subzistenţei, trăind din munca unei palme  de pământ, nu sunt plătitori de impozite, dar nu sunt considerati nici şomeri.
Ca urmare obiectivul Statului Social ca cetăţenii să aibe acces egal la educaţie şi sănătate nu poate fi îndeplinit în condiţiile unor alocări bugetare insuficiente pentru a oferi servicii de calitate fără coplăţi. România nu asigură accesul egal la servicii, întrucât doar cei bogaţi pot apela la servicii suplimentare de sănătate în sistemul privat sau la şcoli cu renume unde accesul este deosebit de restrictiv.

Statul Social al secolului 21 este chemat să realizeze o societate coezivă. Acesta are de fapt  ca esenţă ideea că toţi cetăţenii  beneficiază  de un trai decent în limite rezonabile indiferent de diferenţele  de resurse între aceştia. Este normal să existe diferenţieri şi inegalităţi între cetăţenii unei societăţi, datorate în principal datelor care ţin de destinul propriu, de gradul şi calitatea educaţiei, de veniturile din muncă sau capital, de mediul în care trăiesc (sat/oraș), de averea moştenită sau dobândită. Toate aceste inegalităţi trebuie să fie însă cât se poate de estompate în asa fel încât societatea respectivă să poată evolua  prin efortul tuturor, efort îndreptat spre progresul ţării. Aceeaşi direcţie cu aceleaşi scopuri o poate avea doar o societate incluzivă, o societate în care coeziunea între oameni există şi are concreteţe.
Teoria lui Thomas Piketty referitoare la inegalitaţile din societate
Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi  întemeiate decât pe utilitate publică.
Da, este chiar articolul 1 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, înscris pe firmamentul cărţii  lui Thomas Piketty, „Capitalul în secolul 21”, apărută în 2013, cea mai serioasă şi aplecată lucrare economică care tratează inegalităţile din societate. Autorul îşi clădeşte studiul pe ideologia politică iluministă şi se delimitează de la bun început de ideile egalitariste ale lui Marx.
Am văzut până acum că România nu îndeplineşte condiţiile de redistribuire necesare calificării ca Stat Social. Vom urmări acum să vedem în ce măsura inegalităţile de venit sau capital există şi pot deveni o forţă anticoezivă a societăţii.
Metoda clasică de determinare a inegalităţilor (OECD). Până în prezent OECD folosea  ca metodă de măsurare a inegalităţilor dintr-o societate în principal calcularea coeficientului GINI.
Venitul este definit ca fiind venitul disponibil al unei gospodării într-un an de zile. Acesta constă din câştiguri, câştiguri în calitate de persoana fizică şi venit din capital şi transferuri de lichidităţi; sunt deductibile impozitele pe venit şi contribuţiile plătite în gospodărie. Venitul unei gospodării este atribuit fiecărui membru cu o ajustare care să reflecte diferenţele de nevoi ale gospodăriei de diferite mărimi (de exemplu, nevoile unei gospodării compuse din patru membri se presupune că sunt  duble faţă de cele ale unei gospodării formate dintr-o singură persoană). Inegalitatea de venit printre indivizi se măsoară în principal cu ajutorul coeficientului GINI. Acest mod de calcul îmbunătăţeşte comparabilitatea, dar o standardizare completă nu poate fi atinsă. De asemenea, mici diferenţe între perioade şi ţări diferite sunt de obicei nesemnificative. Din ultimele date calculate de către Distribution of family income - Gini index (2008) http://www.photius.com/ rankings/economy/distribution_of_family_income_gini_index_2008_0.html (Source: CIA World Factbook 2008), rezultă că România are un coeficient GINI de 0,31. Cele mai mari inegalităţi sunt calculate a fi în Namibia (0,70) şi cele mai puţine inegalităţi de venituri se înregistrează în ţările nordice, Suedia situându-se pe poziția cea mai bună (0,23).
Neajunsul metodei de calcul GINI a inegalităţilor a devenit vizibil în secolul 21, când patrimoniul moştenit, economiile, averea, activele devin determinante în evaluarea bogăţiei, iar metoda GINI este excedată de aceste aspecte, calculând doar veniturile într-o unitate de timp limitată (de obicei un an). De aceea teoria lui Piketty expusă în cartea sa scrisă în 2013 vine exact în momentul în care tipul capitalului şi a averilor cauzatoare de inegalităţi s-a conturat în urma recentei Crize.
Ca să ajungă la concluziile privind actualele inegalităţi din societate, Piketty a studiat toţi înaintaşii care au avut contribuţii în domeniul acesta. Vom aminti doar pe Kuzneț şi pe David Ricardo ale căror concluzii ar putea avea o anumită relevanţă pentru analiza inegalităţilor din România anului 2014.
Delimitări şi asimilări ale unor teorii din trecut aplicabile cazului României. Kuzneţ propune pentru prima data o bază obiectivă de determinare şi calcul al inegalităţilor. Aceasta a fost fără doar şi poate imperfectă, dar a meritat să existe în baza unei documentări extrem de serioase din istoria economică a SUA şi a ţărilor vest-europene. Cel mai important lucru făcut de Kuzneţ a fost teoria sa conform căreia inegalităţile se pot reduce la: o fază de creştere  naturală a inegalităţilor, caracteristică primelor etape de industrializare, care în SUA a corespuns de exemplu grosso modo secolului 19, căreia  îi va succede o fază de diminuare puternică a inegalităţilor, cum s-a întâmplat de fapt şi în SUA în prima jumătate a secolului 20. Ideea sa era de fapt că inegalităţile cresc în cursul primelor faze ale industrializării  şi încep să se diminueze spontan în timpul fazelor avansate ale dezvoltării (un număr din ce în ce mai mare de populaţie se duce spre sectoarele producătoare de bani, de unde, o reducere spontana a inegalităţilor). Se referea evident la inegalităţile din muncă.
În mare măsură teoria ”curbei lui Kuzneţ” este produsul războiului rece. Desigur, creşterea foarte puternică a ţărilor sărace şi emergente, în special a Chinei, este o forţă puternică potenţială de reducere a inegalităţilor la nivel mondial, asemănătoare creşterii ţărilor bogate în timpul glorioaselor trei decenii. Dar acest proces naşte nelinişte puternică în sânul ţărilor emergente şi încă şi mai multă în sânul ţărilor bogate. De altfel impresionantele dezechilibre observate în ultimele decenii pe pieţele financiare, petroliere și imobiliare pot să suscite la fel de natural îndoieli în privinţa caracterului ineluctabil al traseului creşterii echilibrate descris de Kuzneţ şi conform căruia totul ar trebui să progreseze în acelaşi ritm. Ar fi absurd să nu ne punem întrebarea şi să presupunem din principiu că  creşterea este echilibrată pe termen lung. Nu avem de fapt niciun motiv să credem în caracterul autoechilibrat al creşterii. Este mai mult decât necesar să repunem chestiunea inegalităţilor în miezul analizei economice şi să ne repunem întrebările deschise în secolul 19.  Prea îndelung problema repartiţiei bogăţiei a fost neglijată de economişti, în parte şi din cauza concluziilor optimiste ale lui Kuzneţ şi pe de altă parte din cauza unui gust excesiv al profesiei pentru modele matematice simpliste numite „cu agent reprezentativ”. Cu alte cuvinte de la Kuzneţ ne rămâne o lecţie pe care se pare că el însuşi nu a însuşit-o, anume că nu există cicluri pozitive într-un parcurs regulat funcţie de performanţele economice şi că evaluarea permanentă a situaţiei inegalităţilor este necesară şi se impune.
David Ricardo a propus introducerea unui impozit pe avuţie, din ce în ce mai mare pe măsura creşterii populaţiei. El avea în vedere clasa marilor moşieri, deţinători de pământuri întinse şi care se bucurau de un statut de rentier. Cu o analogie simplă observăm că teoria lui Ricardo s-ar putea aplica în cazul României, cu amendamentul că  rentierii,  adevărate surse de capital, pot fi asimilaţi pe de o parte cu cei care controlează capitalul având putere de emitere de monedă suverană, (inclusiv tipărire),  caz în care aceştia îmbracă haina bancherilor. Băncile sunt acelea care în cazul creditorilor care posedă multe proprietăţi le aplica dobânzi mici la credite bazându-se pe ideea că au de unde să-şi recupereze banii şi în cazul celor lipsiţi de patrimoniu aplică dobânzi mari asiguratorii, practic exceptând de la accesul la capital exact pe aceia care ar putea să constituie necesara clasă de mijloc în România. Pe de altă parte rentierii lui Ricardo pot fi asimilaţi cu  investitorii străini, singurii care ar putea aduce capital semnificativ în ţară. În ambele cazuri de asimilări ce decurg din teoria lui David Ricardo nu se aplică impozite din ce în ce mai mari rentierilor, ci dimpotrivă. Vom vedea mai departe că formula de evaluare a inegalităţilor a lui Piketty ar trebui aplicată profitului realizat de către aceşti rentieri moderni a căror avere este, precum spune Ricardo, într-o continuă creştere.
Cauze istorice ale inegalitatilor si situaţiile de convergenţă-divergenţă ce decurg de aici. Piketty visează la un sistem capitalist în care elitele bogate ale societăților dezvoltate (și nu doar ei) au acumulat averi prin muncă, ingeniozitate, talent și merit personal. Numai astfel bogăția lor contribuie la utilitatea publică a tuturor. În fond, sistemul politic democratic, bazat pe reprezentativitate, are sens doar în măsura în care individualismul capitalist produce și adâncește binele general.
Th. Piketty este primul care se apleacă asupra celor două mari tipuri de surse care permit studierea dinamicii istorice a repartiţiei bogăţiilor: unele privind veniturile şi inegalitatea repartizării lor, şi altele referitoare la patrimoniu, repartizarea acestuia şi raportul pe care acesta îl întreţine cu veniturile. Această extindere permite mai bine să pună în evidenţă evoluţiile constatate de Kuzneţ (care sunt reale) şi conduc la repunerea radicală în discuţie a legăturii optimiste stabilite de acesta între dezvoltarea economică şi repartiţia bogăţiei. Th.Piketty a analizat istoricul manifestării inegalităţilor şi a tras următoarele concluzii:
1.       Reducerea inegalităţilor observată în ţările dezvoltate între anii 1900-1910 și 1950-1960 este înainte de toate produsul războaielor şi politicilor publice puse în practică după şocuri. La fel, creşterea inegalităţilor, din anii 1970-1980 se datorează cotiturilor politice din ultimele decenii, în special în materie fiscală şi financiară.
2.      Dinamica repartiţiei bogăţiei pune în joc mecanisme puternice împingând alternativ în sensul convergenţei şi al divergenţei şi nu există niciun proces natural şi spontan care să permită evitarea tendinţelor destabilizatoare şi inegalitare de durată.

Perioada 2007-2013 a constituit în toata lumea o ocazie în care inegalităţile au crescut simţitor. Chiar dacă inegalitatea de salarii sau de venituri în general ar putea fi ţinută sub control, istoria ne spune că o altă forţă malignă  tinde să amplifice inegalităţile modeste de venit prin luarea în considerare a celor privind bogaţia până când acestea ating nivele extreme.Aceasta tinde să se întâmple când acumularea se returnează proprietarului de capital mai repede decât creşte economia, predând capitaliştilor o parte chiar mai largă dinvaloaea adăugată, pe cheltuiala clasei mici şi mijlocii. Se întâmplă aşa deoarece profitul din capital excede creşterea economică care s-a înrăutăţit inegal în secolul 19 şi aceste condiţii par să se repete în secolul 21.
În concordanţă cu clasificarea miliardarilor la nivel global, deţinătorii de bogăţie din top au crescut de trei ori mai repede decât partea din economia lumii între 1987 şi 2013. Tabelul 1. arată trendul general al bogăţiei şi veniturilor pe grupe din populaţia lumii.


Tabel 1.  Rata medie de creştere anuală a bogaţiei/venitului pe grupe din populaţia lumii
.....................................................................................................................................................
Grupa                                                                                       Rata de creştere medie anuală
                                                                                                        1987-2013(%)
................................................................................................................................
Averea celor mai bogaţi o sută de milioane (%).                                      6,8
Averea celor mai bogaţi douăzeci de milioane(%)                                   6,4
PIB global al lumii                                                                                     3,3
Averea medie a lumii pe locuitor adult                                                      2,1
Venitul mediu al lumii pe locuitor adult                                                    1,4
................................................................................................................................
Din acest tabel se observă la prima vedere că rata de creştere globală anuală înregistrată este mai mică decât rata de creştere anuală a bogăţiei acumulate în mâinile celor mai bogaţi, deci pe ansamblu a bogăţiei general acumulate.
Pentru a înţelege şi a foloși formula lui Piketty de evaluare a inegalităţilor din societatea românească avem nevoie de două definiţii:
Formula inegalităţilor. Rata rentabilității profitului (rate of return on capital) pe care o numim r. Ce vrea să zică acest r? Simplu spus este partea ce revine din venitul național anual capitaliștilor, adică profitul lor net, separat de costurile de înlocuire ale reinvestițiilor minime (care ar putea fi parte din economiile acționarilor, dar nu sunt), ale capitalului uzat (deci depreciat ca preț), plus mentenanța, salarii, taxe la stat. Să nu ne înșelăm aici: rata rentabilității profitului este obținută în principiu fără muncă de către capitaliști. În virtutea faptului că antreprenorul este proprietar peste mijloacele de producție (acțiuni, deci titluri de participare) își permite să ceară dividende, care pot fi plătite în numerar sau/şi pachete adiționale de acțiuni.
Rata creșterii economice (rate of growth = g).  Între 1913-2012, rata creșterii economice globale a fost cea mai accelerată, de 1,6% în medie. Creșterea populației în perioada trecerii la modernitate este importantă pentru că mai multă forță de muncă crește nu doar producția și consumul în regim industrial, dar și asigură o creștere accelerată a averii sociale nou create față de cea din trecut, iar astfel venitul tinde să se apropie de capital, consolidând noi clase sociale. Să ne gândim doar că avansul tehnologic și munca salariată au determinat apariția unor sectoare economice noi și dispariția altora vechi: dacă la 1800, agricultura asigura în medie în  jur de 60-70% din producție, industria 10-15%  iar serviciile 10-12%,  200 de ani mai târziu, agricultura a scăzut la doar 10%, industria a rămas la 15% (nu fără urcușuri și coborâșuri), iar serviciile compun 70% din locurile de muncă din economie. La o rată de 1,5% creștere economică timp de 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor cresc cu 50% în perioada 1950-1980. Deci 1% înseamnă destul de mult matematic și nu numai.
Pentru țările dezvoltate de astăzi, creșterea economică desenează o curbă ascendenta în perioada 1800-1970 pentru ca ulterior curba să coboare, formând un clopot. Pentru țările în curs de dezvoltare, curba a început să urce  mai târziu și va continua să crească până ce societatea va acumula un capital comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. În cel mai optimist scenariu, Th. Piketty calculează că în 2050 țările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi doar  pentru că primele au rate de creștere mai mari decât ultimele. Inflația (sau creșterea generală a prețurilor) are ca efecte dizolvarea valorii anumitor averi, dar și diminuarea datoriei publice a unui stat.
Comparând cei doi indicatori descriși mai sus, Piketty defineşte starea de divergenţă ca fiind aceea în care inegalităţile societale sunt mari şi starea de convergenţă când acestea se diminuează încurajând coeziunea societăţii. Situarea în divergenţă sau convergenţă o dă rezultatul diferenţei r-g.
 Ceea ce remarcă Piketty este că atunci când rata rentabilității profitului (r) este mai mare decât rata creșterii economice (r>g), capitaliștii-rentieri au drept urmare, venituri anuale considerabil mai mari decât majoritatea angajaților lor. După cum primii sunt o minoritate, iar ultimii reprezintă majoritatea, rezultă că cea mai mare parte a avuției naționale merge în direcția unei minorități procentuale, ceea ce, în timp, duce la o polarizare nu numai a veniturilor, ci și a proprietăților. Capitalismul are deci o tendință naturală, atunci când ratele creșterii economice sunt procentual mai mici decât rata rentabilității profitului (cum se petrece aproape totdeauna), să creeze mari inegalități de venit, poate nu ca în modelul marxist capitaliști-proletari (deși Marx folosea mai degrabă binomul banalizat capital-muncă), dar sigur nu duce la o situație  apreciabil de optimistă. Dacă randamentul capitalului depăşeşte semnificativ rata de creştere- şi vedem ca acesta a fost cazul în majoritatea perioadelor din istorie cel puţin până în secolul 19 şi are toate şansele şa se întâmple şi în secolul 21, ca o normă de acum, faptul acesta implică în mod automat ca patrimoniul venit din trecut se recapitalizează mai repede decât  ritmul de progres al producţiei şi veniturilor. Este suficient deci ca moştenitorii să economisească o parte limitată a veniturilor capitalului lor pentru ca acesta din urmă să crească mai repede decât economia în ansamblul ei. În aceste condiţii este aproape inevitabil ca patrimoniile moştenite să  domine larg patrimoniile constituite în cursul unei vieţi  prin muncă, şi  concentraţia capitalului să atingă nivele extrem de ridicate, potenţial incompatibile cu principiile justiţiei sociale care stau la baza societăţilor noastre democratice moderne. Această forţă de divergenţă fundamentală poate fi de altfel întărită  de mecanisme adiţionale, de exemplu în cazul în care rata de economisire creşte puternic în nivelul bogăţiei şi chiar mai mult dacă randamentul mediu efectiv obţinut este cu atât mai ridicat cu cât capitalul iniţial este important (se întâmplă din ce în ce mai des). Caracterul imprevizibil şi arbitrar al randamentelor capitalului şi al formelor de îmbogăţire ce decurg constituie la fel o formă de repunere în discuţie a idealului meritocraţiei.  În sfârşit, toate aceste efecte pot fi agravate de un mecanism de tip ricardian de divergenţă structurală a preţurilor imobiliarelor sau petroliferelor.
Ca o primă concluzie  a formulei de divergenţă a lui Piketty se poate constata că procesul de acumulare şi repartizare a patrimoniilor conţine în sine forţe puternice care presează spre divergenţă, sau cel puţin către un nivel de inegalitate extrem de ridicat. Există de asemenea şi forţe de convergenţă, care pot apărea în anumite ţări la un moment dat, dar forţele divergente pot în orice moment să le depăşească, cum a fost cazul la începutul secolului 20 şi cum se aşteaptă din nou în viitor datorită scăderii probabile a creşterii demografice şi economice.
Unelte noi adaptate pentru reluarea controlului asupra capitalismului financiar. Pentru a reglementa capitalismul patrimonial mondializat din secolul 20 nu este suficient să regândim modelul fiscal şi social al secolului 20 ci şi să-l adaptăm lumii de azi. O reactualizare adecvată programului social-democrat şi fiscal-liberal din secolul trecut este indispensabilă. Pentru ca democraţia să-şi poată relua controlul asupra capitalismului financiar globalizat în acest nou secol e nevoie să inventăm unelte noi adaptate provocărilor zilei. Impozitul progresiv asupra capitalului introdus treptat la nivel global, însoţit de o mare transparenţă financiară internatională ar permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfârşit şi ar reglementa eficient dinamica neliniştitoare a concentrării mondiale a patrimoniilor. În afara rolului finanţării Statului Social, impozitul progresiv pe capital are şi rolul de o importanţă egală de a controla și reglementa capitalismul. Este vorba pe de o parte de evitarea spiralei inegalitare fără sfârşit şi o divergenţă fără limită a inegalităţilor patrimoniale şi pe de altă parte de a permite o reglementare eficientă în timpul crizelor financiare şi bancare. Dar, înainte de a îndeplini acest dublu rol, impozitul pe capital trebuie să permită în primul rând atingerea unui obiectiv de transparenţă democratică şi financiară asupra patrimoniului şi activelor deţinute de unii și alţii la scară internaţională.
O altă măsură la fel de importntă, dar clasică de acum, opozabilă inegalităţilor şi aplicabilă general constă în procesul de educare şi formare de calitate. Procesul de difuziune a cunoştiinţelor şi competenţelor este mecanismul central care permite atât creşterea generalş a productivităţii cât şi reducerea inegalităţilor, în interiorul ţărilor ca şi la nivel internaţional. Adoptând moduri de producţie şi atingând nivelul de calificare al ţărilor bogate, cele mai puţin dezvoltate îşi compensează întârzierea de productivitate şi ajung să-şi mărească veniturile. Acest proces de convergenţă tehnologică poate fi favorizat de deschiderea comercială, dar este în primul rând un proces de difuzare de cunoştiinţe şi de partajare de know how-bun public prin excelenţă, şi nu de un mecanism de piaţă. Pe de altă parte, piaţa avansând spre raţionalitatea tehnicistă va conduce în mod mecanic la triumful capitalului uman asupra capitalului financiar şi imobiliar, a unor cadre merituoase asupra acţionarilor, a competenţei asupra filiaţiei. În mod asemănător, inegalităţile vor deveni în mod natural mai meritocratice şi mai puţin acute. Nu în ultimul rând, creşterea productivităţii prin formare măreşte baza capitalismului, a concurenţei ca motor al progresului.
Situația inegalităților de venit și capital în România conform teoriei Piketty

Am folosit datele furnizate de Consiliul fiscal pentru anii 2011 și 2012, cele mai recente aflate în rapoartele anului 2011 respectiv 2012. La rândul lor aceste date sunt preluate din conturile naționale, Institutul Național de Statistică , Ministerul Finanțelor și Eurostat.
Din Tabelul 4: Evoluţia cheltuielilor şi veniturilor bugetare după standarde ESA95  http://www.consiliulfiscal.ro/RA2012final.pdfsi  rezultă:
2011: PIB=557500 mld lei
2012: PIB= 587500 mld lei ; Creștere economică 2012/2011=30000 mld lei
2011: impozit pe profit=1,9% PIB=10592 mld lei;   profit=66200 mld lei
2012: impozit pe profit=1,7% PIB=9987 mld lei;     profit=62421 mld lei
2011:impozit pe proprietate= 0,7% PIB=3902,5 mld lei
2012: impozit pe proprietate=0,7% PIB=4112,5 mld lei
r=Rentabilitatea profitului 2012/2011= - 3779 mld lei (negativa)
g=Creșterea economica 2012/2011= 30000 mld lei 
 Legea lui Piketty: r-g nu poate fi aplicată, deoarece rata de rentabilitate a profitului înregistrat în țară este negativă (a scăzut); creșterea este mult mai mare decât rentabilitatea profitului.
Menționăm că din cauza  lipsei  datelor privind profitul reinvestit, profitul repatriat, lipsei de transparență a datelor, nu putem calcula rata de rentabilitate a profitului. Un element important și anume totalul investițiilor directe străine și a celor bugetare  de un ordin de mărime infim la scara economiei ne justifică concluzia că la un capital atât de mic investit (cca 44 mld lei în 2012) profitul nu poate fi decât nesemnificativ. Să nu uităm că investițiile bugetare în valoare de 35 mld s-au adresat în special reparațiilor de drumuri, clădiri, școli, mici investiții, fără rentabilitate.
Având în vedere teoria ricardiană, a rentierilor care-și măresc anual averile, ar trebui să ne aplecam doar asupra investitorilor străini, omologii rentierilor,  și a capitalului acestora, precum și asupra capitalului și rentabilităţii băncilor, care persoane juridice fiind nu ar putea intra in categoria analizată a celor care dispun de averi personale inegalitare.
1.  Impozitarea venitului. România are una dintre cele mai mici ponderi în PIB a veniturilor bugetare (venituri fiscale şi nefiscale), acestea reprezentând în 2012 doar 33,5% din PIB, cu 11,9 puncte procentuale (pp) din PIB mai mici decât media europeană. De altfel, în România, ponderea veniturilor fiscale în PIB, a fost de 28,1% în anul 2012, fiind semnificativ mai mică decât în ţări precum Ungaria (38,1%), Slovenia (37,8%), Republica Cehă (34,8%) şi Polonia (32,4%).
Astfel, la nivelul anului 2012, gradul de eficienţă al taxării în cazul taxei pe valoarea adăugată şi a contribuţiilor sociale este printre cele mai reduse din ţările est europene din eşantion, 57% în cazul TVA-ului, faţă de 84% în Estonia sau 71% în Slovenia şi Bulgaria, şi 65% în cazul contribuţiilor sociale.
În aceste condiţii, plusuri semnificative de venituri bugetare pot fi realizate doar pe seama crearii de noi locuri de munca și pe seama reducerii evaziunii fiscale.
 În anul 2012, câştigul salarial mediu brut pe total economie a fost de 2.133 de lei, în creştere cu 5% faţă de anul 2011, iar câştigul salarial mediu net a fost de 1.547 de lei, în creştere cu 4,9%. În condiţiile unei inflaţii medii de 3,3%, nivelul câştigului salarial real s-a majorat cu aproximativ 1,5%. Evoluția pozitivă a salariului mediu pe economie a fost susținută în principal de dinamica câștigurilor din sectorul public (+6,82%) în condițiile în care efectul complet al recuperărilor salariale urmează a fi observat la nivelul anului 2013. În aceeași perioadă, salariile medii din sectorul privat au avansat cu 4,5%, dinamica acestora fiind afectată de constrângerile existente pe piața muncii și de câștigurile de productivitate.




Evolutia salariilor medii in sectorul bugetar și in mediul privat de-a-lungul anilor se poate vedea in graficul 16

Din analiza datelor INS privind salariile din mediul privat, reiese că: in 2012 cele mai mari salarii nete au fost plătite in luna noiembrie în transporturi aeriene (4.140 lei), iar cele mai mici în hoteluri și restaurante (846 lei),  în condițiile unui salariu minim pe economie de 700 lei lunar,
În sectorul bugetar salariile cele mai mari aparţin directorilor generali de la companiile: Complexul Energetic Oltenia, societatea Transgaz, Complexul Energetic Hunedoara, Nuclearelectrica, Cuprumin SA, și variază între 29107 lei și 6600 lei. Salariile din Administrația publică centrală se află între aceste limite. Conform legii toate companiile de stat trebuie să introducă managementul privat. Procesul început în 2012 se derulează în continuare. Este un fel de a se recunoaște că salariile bugetare sunt atât de mici în comparație cu alte țări europene, dar și cu prețurile, încât niciun specialist nu va fi convins să accepte posturi de mare răspundere decât pentru o retribuție lunară de cel puțin 1500 euro.
Având în vedere coeficientul GINI = 0,31 și legea lui Piketty rezultă că inegalitățile de venit nu sunt importante în Romania. Ceea ce este complet disproporționat față de alte economii este mărimea salariilor care nu se situează deasupra coșului minim de consum decât cele în cuantum superior salariului mediu.  De aici și gradul de sărăcie atât de ridicat în rândul salariaților cu salarii sub salariul mediu, dar și în rândul tuturor pensionarilor cu o pensie inferioară sumei de 1400 lei.(cca 75% dintre pensionari). În aceasta situație a anului 2012 (dar și a următorilor 4-5 ani până ce vom înregistra creșteri superioare unui procent de 2%) impozitarea progresivă nu este necesară, decât poate prin aplicarea unei singure trepte la salariul brut echivalent cu 2000 euro. În schimb este absolut necesară creșterea salariului minim pe economie la 60% din salariul mediu, asa cum preconizeaza toți social democrații progresiști europeni. Aceasta creștere va impinge toate salariile mici în sus cu procente capabile să mai reducă din diferențele între limite, dar să mai reducă  și din gradul de sărăcie.
2. Impozitarea profitului. În limbajul lui Piketty acest impozit nu există; el propune impozitarea capitalului, care este o noțiune complexă, o sumă de active, patrimoniu, economii, moșteniri, într-un cuvânt - avere. La noi activele, proprietățile, chiar și economiile sunt impozitate sub forma unor impozite indirecte care în general alimentează administrația publică locală. Suma acestor impozite este sub un procent din PIB și nu are semnificație în calculul rentabilității profitului. Concludent pentru rentabilitatea capitalului investit considerăm că este doar rata de profit a investițiilor străine directe. Acest profit al capitalului străin ar trebui raportat la creșterea PIB. Cât de infim, acesta este singurul capital liber și disponibil. Capitalul românesc cât e el de mic este supus constrângerii balanței de plăți cu exteriorul, creîndu-se de fapt o monedă paralelă de tip euro-leu, limitată și care frânează schimburile firești. În privința importurilor se simte lipsa cuplării la euro. Atenţia față de investițiile românesti ar trebui îndreptată spre respectarea relației ratei de creștere mai mică sau egală cu rata dobânzii creditului.
 În prezent cota de impozitare pe profit  este de 16% (locul 5 din cele 10 țări sud est europene), iar  în privința colectării impozitului pe profit România se află pe locul 9/10.
Comparativ cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est la nivelul anului 2012, România se situa pe poziţia a cincea în cadrul eşantionului (aceeași poziție ca în 2011), cu un grad de eficienţă a impozitării de 21% şi o rată implicită de impozitare de 3,3% (calculată ca raport între impozite directe plătite de întreprinderi și excedentul brut din exploatare din conturile naţionale, ca aproximare pentru baza de impozitare propriu-zisă). Îngrijorător este faptul că, dintre țările analizate, România și Slovenia au fost singurele care au înregistrat o scădere a eficienței colectării comparativ cu anul precedent. Îmbunătățirea acestui indicator depinde probabil de poziția economiei în cadrul ciclului economic, dar și de măsurile întreprinse de Ministerul Finanțelor pentru combaterea evaziunii fiscale.
Din această observație rezultă:
a.Chiar daca r din relatia lui Piketty ar fi în realitate de 5 ori mai mare datorită unei colectări superioare, aceasta ramâne de același ordin de mărime, mult inferior  față de creșterea economică (0,7%).
b. economia României este departe de a fi profitabilă.
Profitul impozitabil nu poate corespunde realității, întrucât la un procent de 1,6-1,8% din PIB impozit pe profit ne-am putea gândi la alte forme de taxare. Măsura cerută cu tenacitate de patroni de a reinvesti profitul dacă nu este corect și controlabil implementată poate șterge din categoria veniturilor bugetare impozitul pe profit. De altfel un dezavantaj al generalizării ideii de neimpozitare a profitului reinvestit, sau o impozitare modică favorizează acțiunile speculative la bursă și exonerează statul de venituri mai mari decât cele la care a renunțat inițial prin aplicarea măsurii.
c.Fluxul net de investiții străine directe în Romania în 2012 a fost de 9407 mil. lei. http://www.bnro.ro/Investitiile-straine-directe-(ISD)-in-Romania-3174.aspx. Chiar dacă presupunem că profiturile acestor investiții s-au repatriat, nu putem trage concluzia că totalul investițiilor straine și locale 9407 mil lei + 35,250 mld lei au avut vreun aport corespunzător la creșterea PIB.
d. Ideea scăderii impozitului pe profit în speranța atragerii unor investitori autohtoni sau străini nu constituie o garanție că va intra mai mult capital în economie. Comportamentele economice destul de vicioase, dar și permise de legislație vor menține România în aceeași așteptare de la fondurile europene, obtenabile cu o birocrație sufocantă și dedicate nu neapărat nevoilor specifice de investiții ale țării.
În concluzie, pe datele de care dispunem nu avem de ce să considerăm că o impozitare progresivă a impozitului pe profit ar fi benefică, întrucât legea lui Piketty ne arată clar că în acest domeniu nu avem inegalități. Mărirea actualei taxe de 16% nu ne aduce garanția unor venituri bugetare superioare pe partea impozitării profitului, căci experiența arată că evaziunea va crește la rândul ei. Scăderea ratei de impozitare ne va situa probabil în situația Bulgariei ale carei rezultate economice nu le depășesc pe ale noastre. Cauza absenței investitorilor ar trebui căutată în alte părți: 1. există un renume în ce ne privește relativ la unele înșelăciuni de marcă aplicate unor companii, de fapt un automatism de gândire cvasi generalizat în afara țării, din care este dificil de ieșit; 2. starea infrastructurii generale este slabă și incertă, prin infrastructură înțelegând nu doar drumuri, căi de transport, cât mai ales cât de ieftin poate fi gestionată la noi o afacere cu legislația existentă: predictibilitate, aplicarea legislației, prețul comunicațiilor. 3. Lucrătorii în mare majoritate sunt slab calificați, de cele mai multe ori angajatorii fiind obligați să facă serioase cursuri de calificare, suficient de costisitoare pentru ca avantajul salariului mic să mai se constituie într-un avantaj comparativ.  Stadiul  în care se afla Romania azi din punct de vedere al existenței capitalului și al dezvoltării economiei este asemănător stadiului capitalismului englez din 1840. Inamicii capitalului nu sunt inegalitățile, ci forma sub care intră capitalul din afară în țară,  cea mai periculoasă fiind deflația însoțitoare.  Rezultă şi de aici concluzia că cicluri autonome şi autohtone  de creere de valoare nu sunt doar necesare dar chiar deosebit de întârziate.
3.Introducerea impozitării averilor.  Despre numărul și mărimea averilor nu avem date certe. Singura referință ne este oferita de Top 300 cei mai bogați români, alcătuit anual de către revista Capital.  Clasamentul nu este stabil, cel puțin în ultimii ani falimentele și insolvențele spunându-și cuvântul. Averile acestora nu știm cu ce metodă au fost evaluate, bănuim că nu cu cele indicate de Piketty. Totuși, având în vedere dinamica acestui top bănuim că informații bancare au stat la bază și poate mai puțin evaluări de patrimoniu. Totuși, aceste date pot oferi o imagine cel puțin proporțională cu realitatea marilor averi românești la sfârșitul anului 2013. Chiar dacă averile cumulate ale milionarilor din București și Ilfov continuă să reprezinte aproximativ jumătate din averile milionarilor din top, situația primilor zece cei mai bogați români s-a schimbat, în unele cazuri, radical, față de ceilalți ani.
Cine pierde și cine câștigă în 2013.  Majoritatea companiilor au înregistrat scăderi pe toate planurile. Multe merg pe pierderi, iar valoarea acestora se accentuează. Singurele domenii a căror valoare de piață este în creștere sunt cele din domeniul medical. Cu toate acestea și ele raportează la final de an pierdere. Oare de ce?
Totalul averilor celor 300 cei mai bogați români este de 21,546 miliarde euro față de 26,5 miliarde de euro în 2012 și 29,5 miliarde de euro în 2011. Dacă luăm în calcul faptul că unii dintre românii prezenți în Top 300 cei mai bogați români își desfășoară activitatea în afara granițelor țării, pierderea la nivel intern s-ar putea să fie chiar și mai mare. Totuși, averile cumulate reprezintă peste 16% din PIB.  Cele mai bogate 10 județe au înregistrat pierderi de aproximativ patru miliarde de euro. Cea mai mare pierdere pe cap de milionar s-a înregistrat în București, cu o medie de 25 de milioane de euro. Pentru cei din provincie, pierderea medie pe cap de milionar a fost de circa 19 milioane de euro. 

Construcțiile, inclusiv cele de infrastructură, imobiliarele, segmentul auto, retailul, toate au înregistrat profituri și cifre de afaceri în scădere. Singurele domenii în care a existat creștere au fost agricultura, o categorie aparte fiind reprezentată de traderii de cereale și sectorul agribusiness, respectiv cel medical, atât segmentul de medicină privată, cât și distribuția sau producția de medicamente.
Serviciile medicale private, pe pierdere  Cu toate acestea, dacă la agricultură și distribuția de medicamente creșterile sunt și pe cifră de afaceri, și pe profit, la clinicile private, generaliste sau specializate, bilanțurile arată o creștere a rulajului, dar raportările prezintă pierderi. Și încă unele deloc de neglijat. Creșterea pieței medicale private este estimată la peste 10% și reflectă o încetinire a investițiilor. „Creșterea se petrece aproape exclusiv în unități noi și este aproape inexistentă în domeniile mai tradiționale ale policlinicilor simple sau chiar în domeniul serviciilor de imagistică, nișe care în urmă cu cinci ani asigurau cea mai mare parte din creștere“, spune Sergiu Neguț, expert  în servicii medicale private.

Chiar dacă rulajul e în creștere, aproape toți jucătorii de pe piața de servicii medicale private, mai ales cei foarte mari, sunt pe minus de câțiva ani. Cum se explică adâncirea pierderilor de la an la an?  Același Sergiu Neguț încearcă să explice: „Este adevărat că majoritatea jucătorilor mari generează pierdere și este interesant de urmărit cum variază această pierdere de la un jucător la altul și de la un an la altul, în funcție de mișcările vizibile în piață“, spune consultantul. Practic, profitabilitatea pentru jucătorii mari reflectă ciclul de viață al unor investiții de multe ori supradimensionate în raport cu resursele companiei sau cu cererea existentă în piață. Pentru lansarea unui spital mare, o companie face investiții, iar costurile cresc treptat sub formă de costuri financiare și amortizări, chiar înainte de primele venituri generate. Imediat după lansarea spitalului, chiar dacă apar veniturile, acestea sunt la început mai mici decât costurile fixe, deci pierderea se adâncește. Abia la un anumit nivel de ocupare, unitatea reușește să realizeze 
profit operațional, și abia la o umplere foarte bună poate acoperi amortizările și dobânzile, realizând profit net. Asta într-o piață simplă, în care cererea există. Ce se întâmplă însă atunci când trei-patru jucători investesc în același timp, iar capacitatea crește mult peste nivelul cererii? Se întâmplă, pe de o parte, că cererea existentă se distribuie pe mai multe clinici - deci gradul de ocupare rămâne mic și întârzie profitabilitatea -, iar pe de altă parte, apar războaie de preț care reduc și mai mult veniturile, întârziind încă și mai mult sau chiar punând sub semnul întrebării profitabilitatea. Este tocmai situația jucătorilor mari din piață, care fac eforturi să umple capacitățile medicale deschise în anii 2011-2012. Anumite clinici specializate, oftalmologie sau ORL, nu merg pe pierdere, chiar dacă profitul este încă modest.

Valurile de falimente sunt tot mai îngrijorătoare.  Conform studiului insolvențelor realizat de Coface,  România este pe primul loc în Europa din punctul de vedere al numărului de insolvențe înregistrate până acum. Astfel,  la sfârșitul primului semestru din 2013 existau 34.000 de insolvențe pe rol. Numai anul acesta s-au deschis 12.739 de insolvențe noi, iar totalul masei credale este de 150 de miliarde de lei, de 20 de ori mai mare decât cel al Poloniei, țară similară cu România din punctul de vedere al populației și teritoriului aferent. Alte statistici îngrijorătoare sunt cele oferite de Oficiul Național al Registrului Comerțului. Acesta arată că, la sfârșitul semestrului I din 2013, în România mai existau 417.582 societăți comerciale. Dacă ne amintim că înainte de criză, în 2008, numărul acestora depășea 900.000, efectele crizei financiare sunt destul de radicale. În plus, din 2011, numărul firmelor care se desființează a ajuns să aibă o ritmicitate de circa 100.000 de firme pe an.

21,5 miliarde de 
euro este totalul averilor din Top 300 cei mai bogați români.

33,7 miliarde de euro este masa credală a societăților intrate în insolvență, sensibil mai mare decât valoarea averilor. 

Facând un calcul aproximativ în ideea impozitării averilor după sugestia lui Piketty (barem de impozitare cu rate limitate la 0,1% sau 0,5% pe an pentru patrimonii inferioare la 1 milion euro, 1% între 1 și 5 milioane euro, 2% între 5 și 10 milioane euro și putând să ajungă la 5% sau 10% pe an pentru averile de mai multe sute de milioane sau miliarde de euro),  ajungem la concluzia că acest impozit ar aduce un venit anual la buget de 1,075 mld Euro = 4,7 mld lei adică 45% din actualul impozit pe profit sau 0,8% din PIB, cel puțin.
Chiar dacă suma nu pare impresionantă, ea poate acoperi parte din deficitul de pensii, poate contribui la îmbunătățirea educației, cercetării, sănătății, etc. Mai presus însa de aceste avantaje, impozitarea poate aduce la suprafață nu numai averi existente în țară, dar și pe cele ascunse în paradisuri fiscale sau în alte țări îndepărtate.

Metoda punerii în aplicare a impozitării averilor:
·        transmiterea automata a informațiilor bancare. Problema astăzi este de a dispune de aceste informații bancare la nivel internațional în așa fel încât să se poată include în declarațiile preliminare activele deținute în băncile din străinătate. E important să conștientizăm că acest lucru nu presupune nicio dificultate tehnică. Din moment ce astfel de transmisii automate au deja loc între băncile și administrația fiscală într-o țară de 300 milioane de locuitori precum SUA, sau în țări de 60 milioane sau 80 milioane de locuitori ca în Franța sau Germania, se presupune că faptul de a adăuga băncile localizate în insulele Cayman sau în Elveția în sistem nu modifică esențial volumul de informații prelucrate. Printre alte scuze frecvent evocate de paradisurile fiscale pentru a-și păstra secretul bancar și a nu transmite automat informații se găsește adesea ideea că guvernele ar putea uza în mod incorect de informațiile respective. Motivul cel mai plauzibil pentru care paradisurile fiscale își apără secretul bancar este de fapt acela de a permite clienților lor să evite să facă față obligațiilor lor fiscale, iar ei înșiși să preleveze o parte din beneficiul corespunzător.
·        fiecare cetățean primește un formular de declarație preliminară pe capital sau poate fi o singura declarație preliminară atât pentru venit cât și pentru capital.
·        În lipsa celor două acțiuni, se pot lua valorile de asigurare ale patrimoniului/capitalului de orice natură și deduce valoarea averii.
Observație: Introducerea impozitului pe avere ar pune în discuție impozitul pe profit. Calculul rentabilitatății profitului s-ar efectua tot în baza detalierii averii.
Ce justifică impozitarea averii ? Presupunem că dispunem de declarațiile preliminare de patrimoniu. Este necesar să ne fie foarte clar care este cea mai bună procedură de urmat și în virtutea cărei logici. Ar trebui să ne mulțumim să impozităm patrimoniul cu un procent foarte mic (de exemplu 0,1%, urmând o logică a dreptului de înregistrare), sau ar trebui să aplicăm procente mai substanțiale și în numele cărei logici? Problema centrală poate fi reformulată de maniera următoare: știind că există de altfel un impozit progresiv asupra venitului și în majoritatea țărilor un impozit progresiv aplicat succesiunilor, la ce ar servi să avem și un impozit progresiv asupra capitalului? În realitate aceste trei impozite progresive joacă roluri distincte și complementare și constituie trei componente esențiale ale unui sistem fiscal ideal. Se pot distinge două logici care justifică nevoia unui impozit asupra capitalului: o logică contributivă și o logica stimulativă.
Logica contributivă provine din simplul fapt că venitul este practic un concept care nu e adesea prea bine definit pentru persoanele ce dispun de patrimoniu foarte ridicat și că doar o impozitare directă a capitalului permite reflectarea corectă a capacității contributive a titularilor averilor importante. Concret, dacă ne imaginăm o persoană care dispune de o avere de 10 miliarde euro vom constata că evoluția clasamentului  Forbes arată că patrimoniile de la acest nivel au progresat foarte accentuat în cursul ultimelor trei decenii. Totodată nu trebuie neglijat nici argumentul clasic în favoarea impozitului pe capital, fondat pe o logică stimulativă.
Ideea logicii stimulative pusă în centrul tuturor discuțiilor publice pe aceste probleme constă în faptul că un impozit asupra capitalului poate stimula deținătorii de patrimoniu să obțină cel mai bun randament posibil. Concret, un impozit egal cu 1% sau 2% din valoarea averii este relativ lejer pentru un creator al unei întreprinderi înalt profitabilă care ajunge să obțină un randament de 10% pe an din patrimoniul său. Invers, este foarte dificil pentru cineva care nu face mare lucru cu averea sa şi care ar obține abia un randament de 2 sau 3% pe an să nu obțină niciun randament. În logica stimulativă, obiectivul impozitării capitalului este precis acela de a obliga pe cel care-și folosește prost patrimoniul său să cedeze activele sale unor  deținători  mai dinamici.
În principal, fiecare țară din Uniunea Europeană ar putea obține rețete de același ordin aplicând singure un astfel de sistem. În absența transmisiei automate a informațiilor bancare între țări și mai ales cu teritorii situate în afara Uniunii (începând cu Elveția) riscurile de evaziune sunt totuși foarte importante. Aceasta explică în parte de ce țările care aplică acest tip de impozit pe avere (ca de exemplu Franța care folosește un barem în aparență foarte apropiat) introduc în general numeroase excepții, în special pentru „activele profesionale” și în practică pentru cvasi-totalitatea celor mai mari participații din societățile cotate sau necotate. Asta conduce la vidarea impozitului progresiv pe capital de o buna parte din conținutul său și explică de ce rețetele obținute sunt mult mai slabe decât cele evocate aici.
Impozitul pe bogăție aplicat în prezent în Franţa este într-un anumit fel mai modern: el se bazează pe valorile de piață a diferitelor active, reevaluate anual.  Aceasta provine din faptul că acest impozit este o creație mai recentă; el a fost introdus în anii 1980, la un moment în care nu puteai ignora că inflația - în special asupra prețurilor activelor - este o realitate durabilă. Iată cel puțin un avantaj de a fi contra curentului politic al restului lumii dezvoltate, și anume că îți permite uneori să fii în avans asupra timpului. Asta, consideră Administraţia Fiscală din Franța, are meritul de a se baza pe valori de piață și deci de a se apropia de impozitul ideal asupra capitalului.
Alte avantaje ale impozitării averii.
Reducerea datoriei publice. Considerăm că avem la dispoziție trei măsuri de reducere: impozitul excepțional pe avere,  inflația sau austeritatea.
Impozitul excepțional pe avere este soluția cea mai justă și mai eficientă. În caz de nereușită, inflația poate juca un rol util: acesta este de fapt principalul mijloc prin care datoriile publice au fost resorbite în istorie. Impozitul excepțional pe avere este metoda cea mai transparentă, justă și eficientă. De exemplu un impozit proporțional de 15% asupra tuturor patrimoniilor private ar aduce aproape un venit național pe un an și ar permite deci rambursarea imediată a tuturor datoriilor publice. Statul va continua să-și dețină  activele sale publice, dar valoarea datoriilor sale s-ar reduce la zero. Această soluție este echivalentă cu o repudiere totală a datoriei publice, cu o diferență esențială, însă: este întotdeauna foarte dificil să prevezi incidența finală a unei repudieri, chiar parțiale. Astfel de măsuri de eșec total sau parțial a datoriei publice sunt adesea utilizate în situații de criză extremă (Grecia 2011-2012).
Inflația. Concret, datoria publică fiind un activ nominal (adica al cărui preț este fixat dinainte și nu depinde de inflație), și nu un activ real (adică al cărui preț evoluează în funcție de situația economică, în general mai puțin rapid decât inflația, precum prețul activelor imobiliare și bursiere), este suficient să ai puțină inflație suplimentară pentru a reduce foarte tare valoarea reală a datoriei publice. De exemplu, cu o inflație de 5% pe an, sau chiar de 2%, la capătul a 5 ani, valoarea reală a datoriei exprimată în procente din PIB, se va reduce cu mai mult de 15%, lucru considerabil.
O astfel de soluție este extrem de tentantă. De fapt asta a permis Franței și Germaniei între 1913 și 1950 să se lanseze în reconstrucție cu o datorie publica nesemnificativă după 1950. În special Germania este de departe țara care a recurs masiv la inflație (și în mod egal la anularea pur și simplu a creanțelor) pentru a se debarasa de datoriile publice în cursul istoriei sale.
Desigur a mai existat și metoda vânzării unor active ale statului unor societăți private cu putere economică, lucru periculos pentru că activele statului constau din școli, spitale, clădiri care ar ajuta imediat la lichidarea datoriei publice, dar ar pune Statul în situația de a nu-și mai putea îndeplini datoriile sale în materie de politici sociale, l-ar aduce în situația să închirieze clădiri,  să depindă de politica noilor proprietari.
Cea mai rea soluție în termeni de justiție, dar și de eficiență este o cură prelungită de austeritate. (Europa în prezent).
O taxare excesivă a averii riscă să omoare motorul acumularii și să scadă rata de creștere. Antreprenorii nu vor mai avea timp să se transforme în rentieri. (Paradoxal, situaţie asemănătoare  României la care nu s-a ajuns prin suprataxare ci prin chiar lipsa de capital!) Soluția bună rămâne impozitul progresiv anual asupra capitalului. Astfel este posibil să se evite spirala inegalitară fără sfârşit păstrându-se în același timp forțele concurenței și ale stimulării pe măsură ce noi acumulări se produc neîncetat.

Pentru a concluziona asupra avantajelor metodei de măsurare a inegalităților lui Piketty din societate născute de capitalul secolului 21  afirmăm, contradicția centrala a capitalismului poate fi descrisă în principal de inegalitatea r > g . Principala forță destabilizatoare este legată de rata randamentului privat al capitalului r, care  poate fi puternic și durabil mai ridicată decât rata de creștere a venitului și a productiei, g. Această inegalitate implică în primul rând faptul că patrimoniul provenit din trecut se recapitalizează mai repede decât ritmul de progres al creșterii producției și salariilor. Inegalitatea exprimă o contradicție logică fundamentală. Proprietarul tinde inevitabil să se transforme în rentier și să-i domine din ce în ce pe cei care nu posedă altceva decât munca lor. O dată constituit capitalul se reproduce singur, mai repede decât ar putea crește producția de bunuri. Trecutul devoreaza viitorul.
…………………………………………………………………………………………………...
Concluzii: Acest studiu a avut intenția să studieze în ce măsură teoria lui Thomas Piketty privitoare la inegalitățile dintr-o societate, sursa de nemulțumire socială și lipsa de coeziune în abordarea problemelor naționale este aplicabilă în cazul Romaniei și ce aspecte ale economiei dezvăluie în România.
Din concluziile lucrării lui Piketty putem evidenția:
        Deosebirile sociale între indivizi nu pot fi întemeiate decât pe utilitatea publică.
        Doar elitele bogate ale societăților dezvoltate care au acumulat averi prin munca, talent și venit personal contribuie la utilitatea publica.
        Sistemul politic democratic are sens doar în măsura în care individualismul capitalist produce și adâncește binele general
        Pentru  a nu aduce atingere Statului Social, capitalismul trebuie controlat.
Piketty considera că inegalitățile de venit și capital existente într-o țară reprezintă motivul principal al imperfecțiunii sau chiar inexistenței Statului Social. Soluțiile în plan fiscal propuse de Piketty le consideram corecte și adaptate tipului de capital al secolului 21, dar al țărilor dezvoltate din secolul 21 și poate al țărilor emergente în plină dezvoltare. România nu are încă suficient capital în jurisdicţie românească pentru a crea mari inegalităţi şi nici nu are formată o clasă stabilă a celor bogaţi. Fenomenele speculative crează şi volatilizează încă averi.

Studierea tipului de Stat existent în Romania secolului 21, bazată pe cifre și statistici, a oferit următoarea  concluzie:
  • Structura veniturilor și cheltuielilor bugetare din România raportate la PIB nu sunt consonante cu prelevările medii ale unui Stat de tip social. Chiar dacă procentele din veniturile fiscale ce  se alocă cheltuielilor considerate reprezentative pentru un Stat Social (sănătate, educație, protecție socială,etc) nu diferă foarte mult de cele dintr-o economie dezvoltată, PIB-ul pe  cap de locuitor la care se raporteaza și PIB-ul în speță sunt extrem de scăzute în valoare nominală față de aproape toate țările europene (excepție Bulgaria).  Cheltuielile sociale nu sunt acoperite de prelevările din venituri și capital și de aceea există deficite ale BGC. Este de menționat situația sistemului public de pensii, complet nesustenabil în prezent cât și mai ales în viitor.  Deficitele astfel existente acoperite din împrumuturi externe afectează și cheltuielile economice și de investiții.
  • Luând în considerare metoda clasică de evaluare a inegalităților din societate, coeficientul GINI, cât și teoria lui Piketty privind inegalitățile, rezultatele sunt asemănătoare: Societatea românească nu este atinsă de inegalitățile clasice enumerate de Piketty. Averile celor 300 milionari în euro români  în suma totala de 21,5 mld euro (4 la mie din PIB) sunt inferioare multor țări. Acest lucru poate însemna pe de o parte averi modeste comparativ cu alte țări, dar și declarații lipsite de onestitate sau chiar lipsa de informații bancare din alte țări. Ca urmare am considerat necesar sa propunem ca impozitarea pe venit să fie făcută cu o treaptă progresivă pentru venituri lunare mai mari de 2000 euro, impozitarea profitului să rămână neschimbată dar cu o eficiență a colectarii mult îmbunatățită, iar averile să fie impozitate conform formulei lui Piketty. Această impozitare în afară de transparență și disciplină ar aduce bugetului un plus de venituri echivalente cu 0,8% PIB. Trecerea la impozitarea averilor trebuie să fie simultană cu înglobarea actualului impozit pe profit în cuprinzătorul impozit pe avere.
        Creșterea economică așteptată are nevoie de investiții românești și străine într-un procent mult mai mare decât cel al investițiilor din 2012, aproape nesemnificative ca rezultat. Țara este decapitalizată, iar economia deși îndeplinește parametrii macroeconomici (șomaj, inflație, deficit) este mai firavă decât oricând. Scăderea consumului este cea care nu crează slujbe.  Combinată cu lipsa de interes a investitorilor, ambele par sa concure la oprirea motoarelor economiei.
        Plecând de la ideea că principala cauză a situației descurajante a Statului Social o reprezintă numărul disproporționat de mic al angajaților cu contract de muncă și plătitori de taxe raportat la o populație inactivă de peste patru ori mai mare, care are drepturi sociale și necesită asigurarea unei calități decente a vieții, am făcut propuneri pentru creșterea consumului în lumina ultimelor teorii ale salariului minim brut pe țară. O impozitare în exces pe muncă necesită în paralel şi un stimul fiscal. Acest lucru se pare că există şi este dimensionat până la limita de la care începând, astuparea unei găuri a sacului produce apariţia altora.
        Diagnosticul economiei românești analizată după execuțiile bugetare, dar și după percepția românilor este: SĂRĂCIA, o sărăcie care nici măcar nu naște inegalități prea mari din categoria clasică a veniturilor și capitalului, având un grad de generalizare destul de mare. Aceasta naște la rândul ei câteva inegalități, în special cele care țin de imperfecțiunile Statului Social, adică cele legate de accesul la servicii (îngrijiri de sănătate de calitate, învățământ de calitate, concluzie evidențiată la capitolul Stat Social). O a doua concluzie ce se naște din analiza execuțiilor bugetare multianuale este imposibilitatea cetățenilor români de a avea acces la capital.

Multumesc in mod deosebit prietenului meu Flavius Chircu pentru ideile valoroase cu care a contribuit la elaborarea acestui studiu.  SD


Bibliografie:
  1. Thomas Piketty – Le capital au XXIe siecle.
  2. Simon Kuznets – Environmental Kuznets curve
  3. David Ricardo - On the Principles of Political Economy and Taxation, 
  4. Raport BNR investiții straine directe 2012
  5. Raport anual Consiliul Fiscal 2012
  6. Legea Bugetului de stat si legea bugetului asigurarilor sociale de stat-2011           
  7. Legea bugetului de stat si legea bugetului asigurarilor sociale de stat- 2012
  8. Richard Wilkinson, Kate Pickett- - Reducing inequality through Economic Democracy-2014
  9. Gosta Esping Anderson -  How Family change and Income Inequality affect Children` life Chances
  10. Revista Capital-Top 300, 2012
  11. Smaranda Dobrescu-Repere certe, repere mobile-2008

4 comentarii:

Dr. Mihai Ion Turcu - Man, univ.em. spunea...

RSR a fost stat social in conditii de capitalism de stat.Romania actuala se proiecteaza ca stat capitaist dar nu este stat capitaist, romanii nu au acces a capital, cum constatati, dar statul are obligatii constitutionale de stat socia capitaist in standardele apartenentei la UE.In fapt Romania nu indeplinea conditiile aderarii la UE.Demolarea statului socialist si deschiderea neconditionata spre circuatia libera a capitalului, plus alinierea preturilor, a ruinat economia si pauperizat populatia marind sarcinile sociale ale statului concomitent reducerii mijloacelor financiare ale statului.

Smaranda Dobrescu spunea...

Multumesc, Domnule Turcu ca ati avut curiozitatea si timpul sa va uitati pe lucrarea mea. Ma obsedeaza ideea ca in prezent cel mai important rau care i se intampla societatii noastre este puternica dezbinare, multitudinea de resentimente care inaspresc relatiile normale,armonioase intre oameni si ca urmare lipsa posibilitatii constructiei unui proiect de tara major. Una din cauzele lipsei de coeziune sociala o reprezinta fara indoiala inegalitatile de venit. Am elaborat acest studiu in tiparele teoriei lui Thomas Piketty privitoare la capitalul din secolul 21 si posibilitatile de diminuare ale inegalitatilor conflictuale. Sper ca poate odata, candva, cineva se va apleca asupra concluziilor trase de mine. Va multumesc si apreciez drept absolut corecta cauza saracirii tarii expusa de D-voastra.

Petre Munteanu spunea...

Pai, cine s-ar putea ocupa de diminuarea inegalitatilor in România?

Uitati inca pe cineva preocupat de subiect: http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/de-exodul-lucratorilor-romani-sclavia-modernaSi-cum-1_54a12726448e03c0fd219bb4/index.html

Smaranda Dobrescu spunea...

Domnule Petre Munteanu,
Va multumesc ca mi-ati semnalat articolul. E bine ca cineva are printre preocupari acest lucru. D-l Socol a dat statistici, a incercat poate si ceva interpretari. Eu am pornit pe urmele capitolelor lui Piketty (785 pagini), am facut o sinteza a carti si am incercat sa aplic teoria lui la situatia Romaniei asa cum arata ea in executia bugetara din 2012, ultimul an cu date complete din conturile nationale.
Concluziile mele nu sunt prea optimiste. De inegalitati se poate si trebuie sa se ocupe guvernul care are la indemana cateva posibilitati, printre care: impozitarea progresiva a veniturilor si a averilor, marirea transferurilor bugetare catre sanatate, educatie, pensii, asistenta sociala, incurajarea capitalului autohton, inlocuirea treptata a investitorilor straini care-si repatriaza profitul lipsind bugetul de veniturile necesare,cu investitori si capital romanesc, etc. Din analiza mea reiese ca inegalitatile la noi nu sunt atat de mari precum este perceptia oamenilor, dar formula lui Piketty nu se poate aplica caci rata profitului capitalului nu se poate calcula din lipsa de date privind marimea capitalului investit anual.Coeficientul GINI, cealalta metoda de evaluare a inegalitatilor ne plaseaza destul de bine. Asadar, cele doua tipuri de masuri pot rezolva problemele de inegalitate chiar daca acestea nu pot fi cuantificate cu mare precizie.