În subsidiar la discuţiile din ultima jumătate de an privitoare la criza financiară, socială şi umană din Grecia şi la posibila decuplare a acesteia de euro, spaţiul public a găzduit numeroase discuţii referitoare la neajunsurile structurale ale actualei UE precum şi la diversele soluţii de îmbunătăţire a situaţiei. Analiza prezentă are în vedere ca element de rezolvare şi dimensionare datoriile suverane ale statelor, elemente care prin potenţialul faliment produs ţărilor poate perturba sau chiar demola Uniunea Europeana. Din perspectiva datoriei publice am analizat diferitele soluţii.
Simplificând concluziile au rezultat trei tipuri de strategii pentru Eurozona: I. O abordare minimalistă care ar avea în vedere o reîntoarcere la moneda inţială a statelor membre, păstrând Europa ca o zona de comerţ liber şi eventual instituţiile care au elaborat legile unei reale competiţii; II. Abordarea curentă bazată pe Tratatul de la Maastricht din 1992 şi compactul său fiscal din 2012; III. Versiunea mai ambiţioasă a federalizării, îmbrăţişată de numeroşi tehnicieni şi politicieni dar care prezintă riscul unei mari incertitudini privind acceptarea sa largă.
Mă voi ocupa în ce urmează de versiunile II si III.
II. Abordarea Maastricht încalcă suveranitatea statelor membre prin monitorizarea datoriei şi deficitului public. Părinţii fondatori s-au temut pe drept că iminentul faliment al unei ţări ar putea atrage o acoperire falimentară, fără să-şi îndeplinească scopul; astfel Tratatul de la Maastricht stabileşte o limită a datoriei şi o clauză de stopare a acoperirii acesteia. Solidaritatea faţă de un stat membru în necaz este determinată de teama unor externalităţi negative către aceleaşi ţări, favorizând falimentul ţării supraîndatorate. Aceste efecte negative ce decurg din faliment pot fi economice- expuneri pentru bănci şi subsidiare şi teama de reacţii de panică faţă de bănci (Grecia 2011), reducerea schimburilor comerciale, sau altele specifice Greciei din 2015: empatie, dorinţa de a preveni pagubele aduse construcţiei Europei, pierderea puterii ţării distruse.
Abordarea Maastricht a eşuat deja. Pentru a înţelege de ce, să considerăm patru obstacole în calea sa: uniformitatea, complexitatea, implementabilitatea şi soidaritatea. De teama acuzelor de discriminare, Europa a ales aceleaşi constrângeri privind datoria şi deficitul bugetar pentru toate ţările- faimoasa limită de 60% şi de 3% din PIB, ca pe nişte numere magice capabile să garanteze viabilitatea (sustenabilitatea) datoriei suverane. Această uniformitate nu are însă nicio logică în ochii cetăţenilor europeni: o datorie de 40% ar putea să fie de netolerat pentru o ţară în timp ce pentru alta ar fi sustenabilă chiar o datorie de 120%. E nevoie de o anume abilitate pentru a stabili această limită: capacitatea ţării de a colecta şi eventual de a creşte taxele, rata creşterii, echilibrul politic între cei care beneficiază de datorie şi cei care ar pierde în orice faliment, sau împărţirea datoriei suverane în gestiune internă (ţările nu agrează să falimenteze proprii cetăţeni sau propriile bănci)
Complexitatea se referă la dificultatea măsurării îndatorării reale a unei ţări. Până la recenta reformă a pactului de Creştere şi Stabilitate şi a schimbărilor în regulile Eurostat, statistcile privind îndatorarea aveau în vedere doar datoriile sigure. Ele eludau probabile datorii făcute pentru fondurile de pensii, garanţiile date de companiile de stat sau securităţii sociale, eventualele pierderi apărute prin garanţiile ECB sau ale Mecanismului European de Stabilitate (raportate mai târziu dar neincluse în daotria iniţială) Unele din cele mai strălucite minţi au devenit specialişti în securitizarea veniturilor publice viitoare, folosind derivative sau alte instrumente pentru a ascunde nivelele de îndatorare.
Implementabilitatea Miniştrii europeni de finanţe nu s-au arătat capabili să penalizeze diferitele încălcări ale pactului de Stabilitate şi Creştere, începând cu cele înregistrate de Germania şi Franţa încă din 2003. Asta nu ar fi nicio surpriză.
Solidaritate. Trebuie recunscut de la bun început că miniştrilor de finanţe le este teama să se expună mâniei vreunei ţări ce-i acuză că încalcă prin diferite intervenţii care vor eşua indubitabil în demersul de încălcare a deciziei colective. În al doilea rând, de altfel un scop foarte legitim al construcţiei europene deseori a fost exagerat pentru a se inchide ochii la practici dubioase sau pregătiri inadecvate de aderare la Eurozona.|
De aceea ne miră zelul de care dă dovadă preşedintele nostru în a convinge că aderarea la euro a României trebuie grabită şi urmărită ca un scop definit şi de importanţă maximă
În al treilea rând, fiecare aşteaptă măcar puţin din ce i se cuvine. Dat fiind că procesul politic nu are şanse sau are prea puţine să ofere rezultatele dorite, va deveni din ce în ce mai clar că abordarea Maastricht necesită un consiliu bugetar înalt calificat şi independent. Fără existenţa acestuia, este foarte posibil ca un stat membru să poată cauza efecte negative contagioase pentru restul Europei şi să devină posibilă impunerea de măsuri corective rapide. Mai mult, penalităţile financiare sunt ineficiente când o ţară se află în recesiune şi este de preferat să se recurgă la masuri alternative care pot ridica însă probleme de legitimitate sau suveranitate.
În sfârşit, solidaritatea între vecini are limitele sale, în special atunci când o casă e în flăcări şi trebuie bani pentru reconstrucţia ei. Dezbaterea curentă este centrată în jurul găsirii răspunsului la întrebarea cine vor fi câştigătorii şi cine perdanţii în urma oricărui stimulent fiscal acordat de către ţările robuste economic. Sau cât de mult ar costa intervenţiile ECB şi cine va suporta costurile. Toate aceste argumente subliniază limitele unei post-solidarităţi.
II.1 EMU. În atmosfera pătimaşă în care se discută problema Greciei în aceste zile în Europa se pare ca s-a pierdut din vedere raportul celor 5 presedinţi dat publicităţii în urmă cu o saptămână prin care se făceau propuneri de consolidare a EMU, uniunea economică şi monetară, de fapt o schimbare de structura a UE.
Chiar şi aşa nu e nicio urmă de îndoială că EMU este incompletă. Cheia problemei constă în faptul că datoria suverană individuală a statelor membre din zona euro nu se mai poate baza pe propria lor bancă naţională. Întradevăr, când se adoptă o moneda unică, statele membre nu numai că devin membre ale EMU, dar ele se despart într-un anume fel de propria lor bancă naţională. De exemplu, Banca Naţională a României va continua să existe dar cu competenţa monetara transferată la Frankfurt iar guvernul de la Bucureşti nu va mai putea cere asistenţă în crearea unei instituţii de gestionare a banilor în caz de urgenţă. Această combinaţie ciudată dintr-o bancă centrală supranaţională cu 19 stocuri diferite de datorii suverane au făcut statele membre ale zonei euro extrem de vulnerabile în cazul listării pe piaţa bondurilor a datoriei lor suverane. Nemai fiind capabile să apeleze la propriile bănci naţionale în calitate de creditor de ultimă instanţă, Guvernele din EMU nu au altă alegere decât să accepte o austeritate brutală - sau falimentul- în confruntarile cu orice criză de lichidităţi. Într-un anume sens, statele membre ale Eurozonei pot fi comparate cu economiile emergente care s-au îndatorat într-o monedă străină asupra căreia nu deţin niciun control şi intră în necazuri serioase când se schimbă situaţia pieţelor şi accesul la finanţare este complet tăiat.
Până în 2010, această discrepanţă din construcţia uniunii monetare în Europa nu a fost sesizabilă. Totuşi, când criza din finanţele publice ale Greciei a reapărut în 2009 iar băncile centrale declarau refuzul de a accepta datorii colaterale ale Greciei, linia spre faliment din uniunea monetară a devenit dureros de evidentă. Pieţele financiare au reacţionat într-un fel predictibil prin crearea de panică , înscenând o profeţie proprie împlinită. Dându-şi seama că în absenţa susţinerii de către ECB a datoriilor suverane ale Spaniei, Italiei, Franţei, Belgiei, o centrare pe aceste bonduri ar putea declanşa falimentul, pieţele au început să funcţioneze pentru ieşire printr-un dumping masiv.
Acest fenomen de denaţionalizarea banilor apărut ca urmare a desfiinţării prerogativelor băncilor naţionale din zona euro şi a dispariţiei "creditorului de ultimă instanţă"poate avea cele mai rele consecinţe, despre care de altfel s-a tot vorbit de la începutul Crizei.
Abia în 2012 Mario Draghi a exprimat îngrijorări faţă de absenţa unui creditor de ultimă instanţă promiţând oral că va face tot ce e posibil să salveze moneda unică. Între timp preţul plătit de Europa nu a fost pur şi simplu stagnarea economiei, şomaj record, creşterea inegalităţilor. O problemă mult mai îngrijorătoare şi anume principiul democraţiei a fost eludat. Guvernele alese s-au aflat în mod repetat confruntate cu o infimă posibilitate de alegere, şi cu obedienta ascultare a ceea ce pieţele păreau să ceară ca un must prescris de ECB în scrisori mai mult sau mai puţin secrete. Aşadar am urmărit în cazul EMU efectul de „denaţionalizarea banilor”cu toate urmările avute sau posibil să se înregistreze în viitor. Cu toate acestea raportul celor cinci preşedinţi pur şi simplu a ignorat această problemă. Organizarea unor conferinţe şi dezbateri suplimentare între Comisie si PE sunt binevenite dar asta nu înseamnă că ele vor focaliza îngrijorarea faţă de puterea pe care pieţele şi ECB au dobândit-o asupra guvernelor alese în definirea politicilor economice şi sociale şi, în sfârşit, în decizia asupra alegerilor societale de adoptat.
II.2 Planificarea centrală a salarilor: „Putere dată experţilor” Fără să aibe aparent legătură cu evoluţia datoriilor, salarizarea în viziunea noii EMU a celor 5 preşedinţi face un pas înainte pe linia uniformizării, dar în sensul bănuit al câştigului de competitivitate pe baza salariului cel mai mic. Statele membre se vor confrunta cu probleme de înrăutăţirea calităţii vieţii şi de necesar suplimentar de ajutoare sociale. Acestea e posibil să determine o creştere a datoriilor statelor.
În loc să se axeze asupra modului în care ar putea fi completată EMU cu un creditor de ultimă instanţă pentru datoriile suverane, raportul celor cinci preşedinţi se întoarce la aceleaşi reţete încercate în ultimii ani: Dacă politica monetară este rigidă şi nu poate apăra statele membre de tulburările pieţei, atunci, altceva, în particular salariile trebuie super-flexibilizate. Este ideea simplă:” dacă nu putem devaloriza moneda, atunci e nevoie să devalorizăm salariile”.Aici raportul este extrem de ambiţios când propune ca fiecare stat membru al zonei euro să fie împuternicit cu „Autoritate de competitivitate”. Această Autoritate (de remarcat modul în care terminologia recurge la un organism de sorginte centrală) este definită ca o entitate independentă care are drept mandat să compare salarile dintr-un stat membru cu dezvoltările salariale din alte state membe ale zonei euro. Partenerii sociali ar putea folosi opiniile Autorităţii drept ghid în negocierile lor salariale. Pe mai departe, această „Autoritate de competitivitate” ar putea forma un sistem al zonei euro care să includă şi Comisia. În sfârşit se asteapta să se folosească rezultatele sistemului de autoritate asupra salariilor din zona euro pentru deciziile luate în cadrul Procedurii de Dezechilibre Macroeconomice, implicând posibilitatea de sancţiuni în cazul statelor membre ce nu respectă deciziile. Sigur că întrebarea pe care ne-o punem imediat este dacă cumva ECB are intenţia să-şi asume rolul conducător în sistemul de competitivitate al zonei euro.
Toate acestea par să meargă prea departe, cel puţin din două motive: Chiar dacă raportul Preşedinţilor este foarte grijuliu în a declara că intenţia nu este de a armoniza instituţiile naţionale de contracte colective, din moment ce partenerii sociali vor fi forţaţi prin orice metode să urmeze aceste instrucţiuni la stabilirea salariilor, libertatea contractelor colective (cum este stipulată în conventiile OIM) ca şi principiul dialogului social autonom (stipulat în Tratatul European) fiind încălcate.
În afara contrazicerii modelului cunoscut de dialog social, există şi aspectul că poziţiile de salariu competitiv sunt relative, în special în regiunile din zona euro. De exemplu, Franţa îşi îmbunătăţeşte poziţia de competitivitate dar aceasta implica automat o înrăutăţire a poziţiilor de competitivitate în Spania, Belgia şi Germania. Astfel se va juca un joc periculos: Salariile dintr-un stat care sunt cele mai joase cel mai probabil vor deveni standard de referinţă de urmat de toţi. Şi tuturor le va fi subminată dinamica cererii interne în timp ce alte state vor beneficia de pieţe de export. Este un fel de strategie de a deveni „cerşetor la poarta celuilalt”care va sfârşi prin recesiune, mai multa dezinflaţie şi probabil chiar deflaţie.
Concluzie: Câţiva ani în urmă, Cancelarul Angela Merkel a declarat public că democraţiile din Europa trebuie să se conformeze pieţelor.Cu politica monetară în mâinile unei bănci centrale supranaţionale, cu politica fiscală înlănţuită de Pactul de Stabilitate şi de Compactul Fiscal cu ale sale Consilii Fiscale, democraţiile sunt deja bine plasate pe drumul devenirii conforme cu piaţa sub tutelajul acestor adunări de profesionişti independenţi.
Următorul pas pare a fi aducerea salariilor şi a contractelor salariale sub disciplina consiliilor de experţi şi să se facă aceasta pe baza lucrătorilor forţaţi de reguli în zona euro să concureze unul contra celuilalt. Acesta nu este un proiect de bun augur pentru o Europă democratică.
.
II.3 . Reducerea datoriei publice în principal a ţărilor din UE cunoaşte trei metode de acţiune. Măsurile ce le avem la dispoziţie sunt: impozitul excepțional pe capital, inflația sau austeritatea. Rezultatul austeritatii a furnizat cele mai clare date, care in conditiile actuale , cu metodele specifice impuse au fost negative, nici macar egale cu zero.
Impozitul excepțional pe capitalul privat este metoda cea mai transparentă, justă și eficientă. De exemplu un impozit proporțional de 15% asupra tuturor patrimoniilor private ar aduce aproape un venit național pe un an și ar permite deci rambursarea imediată a tuturor datoriilor publice. Statul va continua să–și dețină activele sale publice, dar valoarea datoriilor sale s-ar reduce la zero. Aceasta soluție este echivalentă cu o repudiere totală a datoriei publice, cu două diferențe esențiale însă: mai intâi, este întotdeauna foarte dificil să prevezi incidența finală a unei repudieri, chiar parțiale. Astfel de măsuri de eșec total sau parțial a datoriei publice sunt adesea utilizate în situații de criză extremă (Grecia 2011-2012) Aplicarea cu succes a metodei presupune totuşi o datorie publică inferioară PIB-ului.
Inflația. Concret, datoria publică fiind un activ nominal (adica al cărui preț este fixat dinainte și nu depinde de inflație), și nu un activ real (adică al cărui preț evoluează în funcție de situația economică, în general mai puțin rapid decât inflația, precum prețul activelor imobiliare și bursiere), este suficient să ai puțină inflație suplimentară pentru a reduce foarte tare valoarea reală a datoriei publice. De exemplu, cu o inflație de 5% pe an, sau chiar de 2%, la capătul a 5 ani, valoarea reală a datoriei exprimată în procente din PIB, se va reduce cu mai mult de 15%, lucru considerabil.
O astfel de soluție este extrem de tentantă. De fapt asta a permis Franței și Germaniei între 1913 și 1950 să se lanseze în reconstrucție cu o datorie publica nesemnificativă după 1950. În special Germania este de departe țara care a recurs masiv la inflație (și în mod egal la anularea pur și simplu a creanțelor) pentru a se debarasa de datoriile publice în cursul istoriei sale.
Desigur a mai existat și metoda vânzării unor active ale statului unor societăți private cu putere economică, lucru periculos pentru că activele statului constau din școli, spitale, clădiri care ar ajuta imediat la lichidarea datoriei publice, dar ar pune Statul în situația de a nu-și mai putea îndeplini datoriile sale în materie de politici sociale, l-ar aduce în situația să închirieze clădiri, să depindă de politica noilor proprietari.
Observatie: O moneda naţională proprie care ar permite devalorizarea ar ajuta prin inflaţia rezultată reducerea semnificativă a datoriei. Cuplarea la o monedă comună sau raportarea la Standard Gold , mai ales în conditii de deflaţie face această metodă inutilă.
II.4 Investiţii, nu împrumuturi! Faţă de diferenţele actuale de productivitate şi competitivitate existente între statele membre UE, în special în comparaţie cu Germania, apare clară ncesitatea transferurilor interne în zona euro. Această concluzie ne aminteşte de ideile dezvoltate de economistul britanic John Maynard Keynes, în timpul Conferintţi de la Bretton Woods, in 1944. Propunerea sa care ar putea fi adaptată zonei euro, îndeamnă ţările europene să reţină principiul unei gestiuni de tip cooperativă a balanţei de plăţi a acestora pentru a se menţine pe ansamblu în echilibru.. Nu prin simplu transfer financiar sau ajustări de schimburi interne, ci prin investiţii ale ţărilor excedentare spre ţările deficitare care îşi vor putea corija dezechilibrele. Evident, ca orice idee bună, această idee aplicată ar putea prezenta dezavantajul depăşirii unor limite investiţionale care ar duce la schimbarea statutului de independenţă a ţărilor mai slab dezvoltate. Deci, măsură în toate.
II.5 În privinţa României, pare să fie normal în condiţiile menţinerii EMU ca aderarea la moneda euro să se facă doar în momentul de coincidenţă a două condiţii: a. Atingerea nivelului de convergenţă cu celelalte ţări europene privind productivitatea, competitivitatea, preţurile şi salariile şi b. Obţinerea unei mase monetare în circulaţie echivalentă cu rulajul din economie la care să se adauge un surplus optim, suficient de mare pentru a preîntâmpina deflaţia şi nu foarte mare ca să încurajeze inflaţia. Menţinerea masei monetare în limite optime are un remediu sigur: o mare circulaţie a capitalului şi schimburi multiple care pot ţine sub control surplusul faţă de rulajul din economie. Acest lucru se face mult mai uşor în condiţii de creştere economică. În cazul inflaţiei sau dimpotrivă a deflaţiei, valorizarea sau devalorizarea controlată a leului prin metode monetare ar menţine exportul şi echilibrul balanţei externe de plăţi sub control. Orice gest de optimism exagerat care ar duce la grăbirea cuplării la euro, ar transforma datoria suverană exprimată prin bonduri pe piaţa europeană într-un demaraj al falimentului îin lipsa lichidităţilor necesare furnizate în trecut de BNR. Grecia şi-ar vedea reeditată soarta..
III. Federalismul implică de la bun început, e bine să se ştie, o mult mai mare distribuţie a riscurilor. Cu euro-bonduri, ţările europene ar putea să devină solidare faţă de datoria oricăreia dintre ele. Asta ar însemna un singur buget, un depozit asigurator comun şi o asigurare comună împotriva şomajului care ar acţiona ca stabilizatori automaţi, oferind ţărilor mai multă protecţie, o ţară cu probleme financiare primind automat transferuri (taxe mai mici, mai multe transferuri sociale, şi folosirea fondului de depozite de asigurare). Făcând astfel mai credibilă acţiunea de evitare a salvării dintr-un dezastru financiar, stabilizatorii reduc sau înlătură acuzele prin care unii fac performanţe pentru a salva economiile slabe ale altora. De exemplu, am putea aminti faptul că guvernul federal SUA nu a fost nevoit să salveze de la dezastru economic pe niciunul din statele sale începând cu 1840.
Viziunea federalistă reclamă doua precondiţii. Prima, orice contract de asigurare trebuie să fie semnat în afara oricărei urme de ignoranţă: nu ai putea include solidaritatea în planul de asigurare a unei clădiri dacă casa respectivă este deja în flăcări. Ar fi posibil eventual să se rezolve asimetria actuală dintre ţările din nord şi cele din sud prin identificarea şi izolarea problemelor moştenite din trecut, pentru a se putea confrunta cu ele; este un lucru complex, dar fezabil.
În al doilea rând, şi în principal, ţările care împart acelaşi acoperiş trebuie să aibe legi comune pentru a se limita hazardul moral. Uniformitatea legislaţiei poate apela doar la legi care să nu producă prejudicii unor ţări, şi nu „pasteurizarea „ ofertei de consum din statele membre: Subsidiaritatea se poate aplica în zonele în care aceasta nu produce costuri pentru restul Europei.
Supravegherea centralizată a ECB în cadrul uniunii bancare oferă o „fanta ” de speranţă şi ar putea pava drumul pentru depozite comune de asigurare atâta vreme cât supravegherea centralizată reduce şansele supervizării prudenţiale din partea băncilor naţionale care sfârşesc prin a plăti nevoile. De menţionat că noua viziune EMU a celor 5 presedinţi ia în totalitate atributele băncilor naţionale de a alimenta nevoile guvernamentale. Acest fapt, adică dispariţia creditorului de ultimă instanţă este un punct slab dacă cei în drept nu vor găsi o formulă potrivită şi pentru ţările mai puţin performante. Instabilitatea monedei euro ar avea o cauză principală datorată preluării de către ECB a rolului băncilor centrale.
Mutualizarea în cazul federalizării nu poate funcţiona în ce priveşte asigurarea de şomaj. În mod legic, rata şomajului în ţările eurozonei este parte determinată de ciclul economic şi este foarte mult legată de şansele privind protecţia şomajului, politicile active de pe piaţa muncii, contribuţiile la asigurările pentru şomaj, instituţiile de formare profesională, tipul de redistribuire (salariul minim sau alocaţiile fiscale), etc Mai clar, ţările care aleg instituţii incapabile să obţină 5% rata a şomajului nu doresc să se co-asigure laolaltă cu ţări care de fapt optează pentru şomaj de 20%. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pensii şi pentru împărţirea mutuală a datoriilor. Împotriva tuturor acestor evidenţe, Europenii nu pot încă să se adune şi să se gândească la renunţarea la suveranitatea lor. Teoretic, noi ,europenii ar trebui să acceptăm pierderea de suveranitate necesară traiului sub acelaşi acoperiş. Dar pentru asta e nevoie să reabilitam idealul şi unitatea şi să le apărăm împotriva naţionalismului populist- şi acest lucru devine din ce în ce mai dificil în aceste zile în care ţările bogate arată uşa de ieşire din Uniune unei ţări trecute prin multiple conjuncturi nefavorabile. Federalizarea rămâne totuşi, o opţiune de pus în practică atunci când europenii se vor simţi mai puţin inşelaţi în aşteptările lor şi în exprimarea votului lor european.
Concluzii:
Ca urmare a acestei analize a opţiunii federalizare se poate spune că politicile sociale bazate pe procente de redistribuire diferite cât şi tendinţele naţionaliste în creştere în Europa urmare unei perioade neinspirate şi inutil de lungi de austeritate fac deocamdată imposibilă abordarea federalizării.
Menţinerea Tratatului de la Maastricht de funcţionare a UEM a condus la actuala situaţie de criză a monedei euro, la criza accentuată a datoriilor suverane, la dihotomia contrară intenţiilor iniţiale între ţările europene membre şi la sărăcirea peste măsură a economiilor mai puţin dezvoltate urmare a eşuării politicii de austeritate. În plus s-au creat premizele falimentelor datorate creşterii datoriilor suverane, a deflaţiei şi şomajului ajuns la cote maxime. Lipsa de solutii in criza umanitară a refugiatilor, ca şi impactul imigrării asupra resuscitării naţionalismului sunt tot atâtea efecte care radicalizează populaţia Europei şi crează germenii unui conflict.
A treia posibilitate, despre care nu am vorbit, aceea notată ca prima variantă (I), revine pe tapet nu pentru că am avea vreo simpatie pentru ea ci pentru că celelalte două se exclud deocamdată din viitorul apropiat al UE.
Toate aceste piedici remarcate deja fără îndoială în timp de către cititor pot fi rezolvate doar printr-un leadership european dăruit cauzei Europei unite şi dotat cu inteligenţa tehnică şi umană necesară armonizărilor în planuri multiple. În cazul în care acţiunile liderilor nu se vor ridica la înălţimea cerută de gravitatea momentului doar aducerea la realitate prin demersuri tragice si nedorite ar mai putea schimba situaţia în sensul aducerii unor lideri adecvaţi .
Apreciez in mod deosebit discutiile purtate pe acest subiect cu prietenul meu Flavius Ch.
S.D
Note bibliografice:
What Does The Five Presidents’ Report Mean For The Future Of The Euro? By Iain Berg, 23 iunie 2015, Sej
Austerity Has Failed: An Open Letter From, Thomas Piketty to Angela Merkel, 8 iulie 2015, SEJ
Pour un fédéralisme européen, Jean Tirolle, 23 iunie2015, Le Monde http://www.lemonde.fr/idees/article/2015/06/23/quel-avenir-pour-le-federalisme-europeen_4660181_3232.html#6dapTrCW4Q1vuqmT.99
Convertir la dette en investissements par Gabriel Colletis, Jean-Philippe Robé et Robert Salais, juillet 2015, http://www.monde-diplomatique.fr/2015/07/COLLETIS/53221
(Capitalul in secolul 21, Thomas Piketty, Sinteza-Smaranda Dobrescu, Tribuna Economica, Economistul, 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu