Adrian Severin, 1 iulie 2015
Intrarea în încetare de plăți a Greciei pe data de 1 iulie 2015 este
de acum certă. Pe această dată Grecia s-a declarat în imposibilitate de a
restitui rata scadentă de circa 1,5 miliarde euro din uriașa sa datorie
externă. Troica FMI-BCE-CE ar fi fost dispusă să ofere noi credite
Atenei cu condiția ca guvernul elen să adopte noi măsuri de austeritate
susceptibile să garanteze restituirea împrumutului primit. Asemenea
măsuri includeau reduceri de pensii și salarii, mărirea obligațiilor
fiscale ale populației și ale micilor întreprinzători (nu ale marilor
firme), precum și renunțarea la facilitățile fiscale acordate insulelor
cu potențial turistic. Se cerea de asemenea restrângerea drepturilor
sindicale referitoare la grevă și negocierea contractelor de muncă.
Cu alte cuvinte Troica nu a urmărit să le ofere grecilor o undiță
pentru ca din vânzarea peștelui pescuit să își achite datoriile, ci a
vrut să le taie rația de pește în speranța – nutrită cândva în zadar și
de țiganul Buridan cu măgarul său – că încetul cu încetul vor învăța să
nu mai mănânce. (Din păcate, când a învățat să nu mai mănânce măgarul
lui Buridan a murit … de foame.) Nu stimularea investițiilor productive
și nici măcar creșterea impozitelor pe marile profituri au fost dorite
ci reducerea consumului celor care și așa aveau resurse doar pentru un
consum minimal.
Din atare perspectivă nu are cum scăpa observației “cracterul de
clasă” al controversei dintre Grecia și UE, respectiv dintre un guvern
grec de stânga (fie ea și populistă) preocupat de protecția săracilor, a
muncii, a comunității naționale și a statului, pe de o parte, și
neoliberalismul dreptei europene atașată de interesele bogaților, ale
marelui capital, ale indivizilor fără identitate și ale pieții. La
nivelul relației dintre de națiuni această controversă se exprimă în
exigența ca pentru ieșirea din recesiune națiunile sărace să accepte un
nivel de austeritate mai ridicat decât națiunile bogate; Grecia să
trăiască mai frugal decât Germania. Ceea ce echivalează cu renunțarea de
către UE la politica de convergență menită să îi asigure coeziunea
economică, socială și teritorială, precum și la cea de solidaritate
între state libere și egale în drepturi. Inclusiv în acest sens se poate
spune că falimentul Greciei înseamnă de fapt falimentul UE, decesul
proiectului european.
Există mulți care au condamnat Grecia pentru refuzul “generoasei
oferte europene”. Din câte se știe Atena a cerut restructurarea datoriei
sale în așa fel încât resursele financiare de care dispune sau care ar
putea fi mobilizate de acum încolo să fie dirijate spre dezvoltarea
economiei naționale, spre investiții în proiecte economice care să
producă profituri apte a asigura în primul rând menținerea sau chiar
îmbunătățirea calității vieții oamenilor de rând. Reducerea datoriei
grecești sau sindicalizarea ei la nivelul UE ar fi avut imediat darul să
ieftinească noile credite la care ar fi apelat Grecia. În același timp,
restituirea acestor împrumuturi ar fi urmat a fi legată de
performanțele obiectivelor economice stimulate prin injecțiile
financiare respective și ar fi trebuit garantată tot la nivelul UE prin
instrumente comunitare europene. În fond de aceea a fost creată UE,
alternativa fiind războiul monetar, comercial și economic între
națiunile europene, totdeauna în trecut terminate cu un război militar
pur și simplu.
Criticii Greciei au afirmat că lăcomia, lenea, evaziunea fiscală,
imprudența, corupția, lipsa de transparență și disciplină bugetară de
care s-au făcut vinovați grecii în trecut i-au adus în imposibilitatea
de a-și plăti datorii în care s-au înglodat fără a se gândi că au ajuns
să consume mai mult decât produc, că s-au întins mai mult decât le este
plapuma. Cererea de restructurare a datoriei grecești și refuzul
austerității au fost privite ca expresie a dorinței grecilor de a
continua să trăiască peste nivelul mijlocelor lor, pe seama muncii
altora.
Este cu siguranță ceva dreptate și în aceste critici. Problema este
că reproșurile referitoare la trecut nu rezolvă problema prezentului și
cu atât mai puțin pe aceea a viitorului. Pe de altă parte, analiza
cifrelor scoate în evidență câteva surprize care răstoarnă multe
prejudecăți: datoria publică a Greciei este mai mică decât aceea a
multora dintre criticii săi occidentali, la fel ca și deficitul bugetar;
grecii s-au obișnuit să nu plătească impozite dar în ciuda acestui fapt
rata colectării impozitelor în Grecia este comparabilă cu cea a celor
care le cer nu impozite mai mari ci salarii mai mici; timpul de muncă în
Grecia și vârsta de pensionare sunt mai ridicate decât în multe state
ale vestului european. Dincolo de cifre, dacă grecii au devenit prea
gurmanzi și totodată dependenți de credite externe, este pentru că au
fost încurajați de către cei de la care au cumpărat, să consume pe
datorie susținând astfel producția acestora în detrimentul producției
lor. Cei care se plâng că Grecia a ajuns “alcoolică” vor să se uite că
ei i-au oferit băutura inclusiv atunci când unii lideri naționali au
încercat să aplice tratamente de dezalcoolizare. Grecia a fost
împrumutată ca să plătească băncile străine care finanțau economiile
națiunilor imperiale europene iar nu ca să dezvolte producția locală.
Este suficient să amintim episodul de acum câțiva ani când Guvernul
Papandereu a propus reducerea cheltuielilor publice prin tăierea
achizițiilor de echipament militar. (Din cauza conflictului istoric cu
Turcia, bugetul militar al Greciei este nu doar peste puterile sale dar
și dincolo de orice rațiune dacă se ține seama că cele două state sunt
aliate în cadrul NATO iar turcii aspiră la intrarea în UE, unde grecii
sunt deja membri.) Atunci UE a respins această propunere insitând ca
datoria externă să fie plătită din sumele economisite prin tăierea
salariilor și pensiilor. Cu spatele la zid, forțat să accepte, primul
ministru social-democrat grec a încercat să ratifice respectivul
aranjament printr-un referendum; tot așa cum dorește acum și premierul
Tsipras. Indignarea UE și a protagoniștilor ei occidentali față de
recurgerea la popor, l-a determinat pe George Papanderu să renunțe și la
referendum și la mandat. (Printre „indignații” de atunci și de astăzi,
social-democratul german Martin Schulz.)
Dacă referendumul nu avea și nu are cum rezolva problema, renunțarea
la el și acceptarea șantajului occidental nu a evitat falimentul ci doar
l-a amânat. Ceea ce se întâmplă azi a devenit inevitabil atunci. Cine
este, deci, vinovat și cine este inocent? Numai cei care nu au pe
conștiință nici un păcat pot arunca piatra.
Ceea ce este și mai grav este faptul că încă de la începutul crizei
au fost clare atât terapia salvatoare cât și consecințele neaplicării
ei. De ce nu s-au luat măsurile corecte? Vicepreședintele Comisiei
Europene pentru probleme economico-financiare, Olli Rehn, a formulat
răspunsul cât se poate de clar: “Noi știm ce trebuie făcut dar ceea ce
nu știm este ce trebuie să facem ca să câștigăm alegerile făcând ce
trebuie făcut.”
Ce trebuia făcut? Soluția nu este refinanțarea datoriei grecești
(adică să împrumuți Grecia cu bani pe care să îi restituie prin tăieri
de salarii și impunerea de noi taxe) ci reconvertirea / restructurarea
datoriei greceștiș adică ștergerea datoriei și/sau preluarea ei la
nivelul UE, concomitent cu asistarea Greciei la aplicarea unui program
de stimulare a economiei prin investiții în sectoare industriale apte a
produce creștere economică durabilă. O susțin și marii economiști
americani Joseph Stiglitz și Paul Krugmann dar și filosoful german
Jurgen Habermass. Chiar dacă Grecia are și ea partea sa de vină,
pedepsirea ei pentru păcatele trecutului – de altfel copios încurajate
de criticii ei de azi – este inutilă. Soluția trebuie să vizeze
viitorul.
Aceasta presupune însă și o reformă structurală a UE. Gândită inițial
ca un sistem economic prin care exporturile germane să susțină
refacerea postbelică a statelor occidentale, UE nu mai poate funcționa
ca o economie centrată pe ideea susținerii exporturilor germane, așa cum
a ajuns să fie de câtveva decenii. Concepută ca sistem al solidarității
transnaționale care să asigure pacea prin dezvoltare comună și coeziune
economică, socială și teritorială, UE a revenit la competiția
economico-socială dintre națiuni. Aceasta o împinge la înlocuirea
politicilor de stimulare a economiei prin politici de austeritate impuse
membrilor săi supuși dezindustrializării forțate. Totodată o face să
substituie sindicalizării datoriilor suverane asumate în condițiile
europenizării creditului pe o piață financiară dereglementată prin
naționalizarea respectivelor datorii supunându-le executarea unor
reglementări stricte, inclusiv limitative pentru drepturile civile.
Criza greacă este, așadar, și criza modelului economic european. Nici
o soluție aplicată în cazul Greciei nu poate avea succes fără a se
trece rapid la o reformă a UE. Ceea ce implică și renunțarea la formula
Europei germane. O formulă care face bunăstarea europeană dependentă de
bunăstarea germană iar bunăstarea germană dependentă de exporturile
germane absorbite de statele membre din „categoria a doua”, condamnate
la subdezvoltare (socio-economică) și dependență (politico-economică).
Chiar dacă acest model a funcționat pentru o vreme, el și-a atins
limitele și se cere abandonat. Germania trebuie să devină europeană iar
principiul solidarității europene în libertatea garantată de
funcționarea democrației transfrontaliere trebuie resuscitat. Este oare
poporul german de acord cu această reformă? O vor susține oare popoarele
statelor celor mai dezvoltate din vestul UE care domină Europa în
condominium cu Germania? Nimic nu o indică. Dimpotrivă, aceste popoare –
iar nu numai liderii lor vinovați de otrăvirea conștiințelor naționale –
pledează pentru „renaționalizarea” UE.
În acest sens criza greacă este o criză a democrației europene.
Manipulat, mințit, furat atâta amar de timp poporul nu mai crede în
liderii săi și nu îi mai urmează. Divorțul dintre conducători și conduși
este consumat și nu se vede cum relația de încredere poate fi
reabilitată.
Asta nu înseamnă, însă, că poporul este cu totul nevinovat. Afirmația
potrivit căreia “poporul nu greșește” este o ipocrizie. Numai Dumnezeu
nu greșește. Faptul că liderii populiști și soluțiile populiste seduc
mulțimile este vina seducătorului dar și a sedusului. Prin referendum
s-a decis răstignirea lui Isus, prin referendum a venit la putere
Hitler, prin referendum dorește David Cameron să forțeze UE a rămâne
doar o piață pe care mărfurile britanice se vor vinde mai bine decât
cele, să zicem, grecești iar cetățenii britanici vor avea o viață mai
bună decât, să spunem, cetățenii români.
Doamna Merkel a fost adusă la putere de poporul german prin alegeri
cel puțin libere dacă nu neapărat corecte. Guvernul Merkel l-a
„răsplătit” pentru asta oferindu-i locuri de muncă prin reducerea
locurilor de muncă din alte țări, consecutiv atrofierii industriei
acestora, și i-a asigurat salarii bune exportându-i pe credit produsele
realizate de el în acele țări. Grecia a fost una dintre ele. România
alta.
Dacă acum Grecia nu restituie bancilor germane banii împrumutați de
la ele pentru că UE ar accepta ca datoria greacă să fie restructurată,
guvernul german (ca și alte guverne occidentale) ar fi obligat să vină
în ajutorul bancherilor căci falimentul lor ar falimenta și economia
germană. Guvernele nu au însă bani. Banii lor sunt banii
contribuabilior. A aplica soluția reconversiei datoriei grecești
înseamnă pentru dna Merkel să le spună cetățenilor germani că trebuie să
plătească pentru evitarea falimentului grec și să le explice că într-o
Europă interdependentă singura formă inteligentă de egoism este
solidaritatea. Or, doamna Merkel știe că un asemenea discurs echivalează
cu pierderea voturilor germane și a puterii; chiar dacă salvarea
Greciei pe termen scurt înseamnă salvarea Germaniei pe termen mediu și
salvarea tuturor pe termen lung.
Germanul de rând nu gâdește așa. El știe că pe termen lung va fi
mort. El, care într-adevăr a muncit din greu, nu acceptă că bunăstarea
lui de azi a fost obținută și cu prețul sărăcirii altora – în speță a
grecilor. El nu vrea să învețe cum în necazul de azi al grecilor se
găsește bucuria lor de ieri căci nu vrea să admită că în râsul lui de
azi se ascunde plânsul de mâine. Până când efectele falimentului grec nu
îl vor lovi direct și fără dubiu, el nu poate crede că între una și
alta este legătură și nu acceptă să își diminueze calitatea vieții
pentru a păstra calitatea vieții grecilor. Numai în stare de șoc
inacceptabilul va deveni inevitabil deși atunci ceea ce putea rezolva
problema azi va fi prea puțin venind prea târziu. Nici un popor nu
primește soluții care, fie și pe termen scurt, îi afectează nivelul de
viață, oricât de corecte și de necesare ar fi ele pe termen mediu și
lung. (Unii dintre membrii săi da, dar nu masa critică.) Pe termen scurt
sunt preferate soluțiile care fac plăcere iar nu cele care fac bine. De
aceea, actuala criză greacă demonstrează că, din nefericire, principiul
conducerii pentru popor și cel al conducerii de către popor se exclud.
Este o altă contradicție care se cere rezolvată.
Alături de criza modelului economic european și de criza democrației,
criza greacă mai developează și criza de conducători și de conducere
din UE. Recurgerea la referendum, atât în Grecia cât și în Marea
Britanie, mai ales atunci când în discuție sunt probleme strategice
complicate precum rămânerea sau ieșirea din zona euro / UE, nu arată
respect pentru popor ci reprezintă dezertarea de la datorie a unor
conducători incapabili să determine poporul a-i urma. Incapacitatea
liderilor naționali și federali ai UE de a găsi o soluție crizei
grecești dovedește lipsa lor de viziune strategică, incompetența lor
tactică și impotența lor morală (se pare că alegerile democratice nu mai
pot produce decât lideri mediocri sau submediocri – adică
“reprezentativi”!). Într-o lume complexă cu probleme complicate, în care
tehnologia avansată servește manipulării cetățenilor derutați de
metodele marketingului comercial care au invadat sfera politicii,
alegerile libere au devenit niște mașinării pentru reciclarea gunoiului
uman. În statul-spectacol democrația este o impostură.
Cele mai bune modele și cele mai înțelepte politici nu pot prinde
viață și da roade fără lideri. Or, începând cu Angela Merkel, Fransois
Hollande, David Cameron, Matteo Renzi, Mariano Rajoi și terminând cu
Klaus-Werner Johannis („cu voia dumneavoastră ultimul pe listă”) UE are
astăzi doar lideri-umbre când ar avea nevoie mai mult ca oricând de
lideri-uriași. Cu toții s-au născut din alegeri libere. Părinții
fondatori se învârtesc în mormânt. De aceea tot mai mulți spun că
alegerile nu mai servesc la ceva. Mai importante sunt transparența
actului de decizie, sistemul de răspundere și mecanismul de echilibru,
limitare și control încrucișat al puterilor.
“Falimentul” statului grec (nu există nici o reglementare legală
pentru insolvența statelor, așa cum se întâmplă în cazul societăților
comerciale) nu înseamnă și falimentul întreprinderilor / băncilor
grecești, după cum nu înseamnă nici obligația ieșirii Greciei din zona
euro. De aceea panica la bancomate nu se justifică. Spre a o calma și a
evita adâncirea crizei sprijinul dat băncilor de către Banca Centrală
Europeană este necesar.
Chiar dacă revenirea la drahmă ar permite guvernului grec să jongleze
cu cursul valutar devalorizând creanțele creditorilor străini, aceasta
ar însemna o decuplare nedorită de liga superioară a decidenților
politici ai UE. Grecia ar suporta atunci consecințele unor decizii
politice la care chiar nu ar mai participa. (Cum se întâmplă azi cu
România.) Este motivul pentru care Grecia nu se grăbește să părăsească
euro-zona. Pe de altă parte, celelalte state membre ale Eurogrupului nu
au nimic de câștigat prin expulzarea Greciei dar au multe de pierdut –
atât în termeni reali cât și simbolici. Ele ar rămâne atât cu datoria
greacă în brațe cât și cu o piață europeană contractată sau oricum mai
puțin funcțională. În plus, dacă UE începe să se destrame procesul va fi
greu de oprit înainte de a se ajunge la război și altfel decât prin
război. Există, deci, interesul tuturor pentru un aranjament de
compromis. Găsirea acestuia în ultimul minut nu este exclusă.
În lipsa unei soluții “europene” juste, fezabile și durabile la
problema greacă, nimeni nu trebuie să se mire dacă Grecia – chiar și
rămasă membru al UE, așa cum majoritatea grecilor și-o dorește – va vira
strategic spre Rusia și China, afectând astfel echilibrul geo-politic
în Europa de sud-est și în Mediterana orientală, precum și antrenând
colapsul politicii germane / occidentale față de Turcia, cu efecte grave
asupra stabilității întregului spațiu levantin. (Să ne imaginăm doar
ipoteza – deocamdată teoretică – în care China ar cumpăra pe nimic, cu
creanțele sale americane, o parte din datoria greacă iar apoi ar conveni
cu Guvernul grec să o stingă în schimbul dreptului de construi și
utiliza câteva baze militare pe teritoriul Greciei. Nimic nu s-ar opune
unui aranjament asemănător între Grecia și Rusia, ceea ce ar pune NATO
în situația de a se întâlni direct și simultan cu China și cu Rusia în
Marea Mediterană. Tot flancul sud-estic al NATO și UE ar cădea iar
structurile strategice euro-atlantice și-ar pierde coerența. Reacția
Turciei față de o asemenea situație este ușor de intuit. Procesul
otomanizării ei se va accelera punând sub presiune atât Europa cât și
Orientul Mijlociu extins.) Criza internă a UE va genera inevitabil,
așadar, o criză geo-strategică cu impact global.
„O soluție justă, fezabilă și durabilă” nu este însă doar aceea care
va mai calma pentru o vreme febra crizei grecești tratându-i simptomele,
ci numai soluția care se va adresa crizelor structurale care afectează
UE, crize evidențiate anterior. Orice altă terapie va fi un paliativ
care va amâna doar deznodământul, făcându-l încă mai dezastruos.
Faptul că România nu este membră a zonei euro nu înseamnă că nu este
membră a UE și că ceea ce se întâmplă în zona euro nu o afectează. De
aici rezultă atât dreptul cât și obligația României de a se pronunța în
chestiunea greacă. Este urgent să o facă. Nu de pe poziția subalternului
servil al “protagoniștilor” UE ci de pe aceea demnă a solidarității
militante cu o națiune mică pe care primadonele Europei vor să o
umilească după ce au sărăcit-o (a se citi “înșelat-o” sau chiar
“furat-o”). Cu un prim ministru care și-a asumat rolul bizar de lider al
opoziției în exil, cu un președinte dormitând în “noaptea generalilor”
și cu un Parlament tot mai decredibilizat în care baronii politicii se
ascund de ciocoii justiției, este slabă speranța că o va face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu