Criza refugiaților, criza Uniunii Europene, criza ordinii mondiale

Adrian Severin



În România și în UE, atitudinea de adoptat față de valul de refugiați venit din lumea arabo-musulmană care a asaltat Europa, este subiect de controversă. În majoritatea cazurilor abordarea a fost complet greșită.

La noi s-au confruntat ideologii cu tehnocrații, idealiștii cu pragmaticii, naivii cu realiștii, viziunea umanitară cu egoismul național. În zgomotul inutil al acestor dezbateri care au trecut pe lângă problema adevărată, s-au strecurat mercenari ai intereselor antiromânești precum Monica Macovei, Cristian Preda sau Alina Mungiu-Pipidi. (Aceasta din urmă, mândră să trăiască din stipendiile dnei Merkel, după cum însăși a mărturisit, în loc să fie o voce românească în sprijinul Germaniei, a ajuns o voce germană împotriva României.)

Omul politic adevărat nu este însă doar un ideolog sau un administrator. El este acela care trebuie să găsească permanent echilibrul dintre valorile care circumscriu ideologia și interesele strategice aferente realității naționale. Aceasta presupune realizarea condițiilor care să permită coabitarea generozității cu prudența securitară, a solidarității cu egoismul, a umanismului cu insensibilitatea (în sensul de luciditate liberă de emoții). Astfel se definește înțelepciunea politică sau statemanship-ul. (În vocabularul limbii române – deci în gândirea românească – nu avem, se pare, un cuvânt echivalent care să desemneze harul omului de stat.)

Problema nu este dacă să primim sau să nu primim refugiați veniți din zone de criză identitară sau geo-politică. Problema nu se limitează nici la cazarea refugiaților. Ea include integrarea refugiațiilor în spațiul european și cel național. Pentru noi, în spațiul românesc. Refugiații trebuie nu numai cazați ci și hrăniți dar mai ales ocupați. Trebuie să li se dea locuri de muncă și asistență socială. Trebuie să li se asigure nu doar supraviețuirea biologică ci și demnitatea vieții. Soluții juste nu sunt greu de găsit. Greu este ca ele să fie fezabile și mai ales, durabile.

România este într-un declin demografic grav și constant. Nu câteva mii ci câteva milioane de brațe și de creiere lipsesc la apel. Avem nevoie, deci, de mult mai mult decât de câteva mii de refugiați. Ei nu pot fi însă primiți de-a valma ci în funcție de disponibilitatea și capacitatea lor de a se îndrepta spre sectoarele unde forța de muncă autohtonă lipsește. Asta lăsând la o parte obstacolul de limbă care îngreunează comunicarea. Ar trebui, deci, ca din centre de triere să-i primim pe cei pentru care dispunem de locuri de muncă vacante.

Cu mult mai important, însă, primirea lor depinde și de compatibilitatea cu cultura, civilizația și tradițiile românești. De-a lungul istoriei românii au asimilat cu succes valurile migratoare care le-au traversat teritoriul. Mai au ei capacitatea de a o face și în prezent? Mai au ei instrumentele necesare și acum, după ce au suferit un proces de occidentalizare forțată și după ce coeziunea națională, solidaritatea națională și mândria națională au ajuns la disoluție? Câți imigranți își poate permite să primească o națiune care oricum a ajuns pe punctul de a-și pierde identitatea? (La nivel european problema se pune similar pentru o națiune cosmopolită emergentă care nu și-a găsit încă identitatea federalizatoare.)

După ce tradițional România a fost mai mult o țară de imigrație iar nu de emigrație, în ultimul deceniu ea a devenit țara din care au plecat câteva milioane de români. Dacă avem resurse disponibile nu ar fi oare preferabil să îi aducem pe aceștia acasă decât să umplem golul lăsat de ei cu oameni veniți din alte orizonturi culturale și educaționale? Se pare că românii nu mai sunt tentați să rămână în țara lor. Dacă pentru ei statul nu poate asigura condiții de viață atrăgătoare, cum ar putea asigura pentru niște străini care nu au nici un motiv să fie legați sentimental de această țară. S-ar putea spune că acești amărâți se mulțumesc și cu o viață mai modestă. Întrebarea este pentru cât timp? De asemenea, ne putem întreba dacă idealul nostru național este aceea de a avea o țară ca un azil pentru săracii altor culturi și pe care purtătorii culturii române o părăsesc în căutare de pământuri mai roditoare?

Fără îndoială că statul român trebuie să se gândească și la diaspora românească. Aceasta cu atât mai mult cu cât membrii diasporei trimit în țară, din câștigul lor dobândit în străinătate, o mare parte din PIB național. Creșterea numărului de imigranți în UE din afara spațiului european, va crea presiuni pe piața muncii în țările occidentale membre ale UE, presiuni care vor afecta în primul rând pe cetățenii europeni din țările estice, precum România. De aceea România nu are a se gândi numai la cota de refugiați pe care să o primească pe teritoriul național ci și la primirea refugiaților pe teritoriul Uniunii în ansamblul ei. Nu ne bucură, deci, dacă refugiații nu vin în România dar abosrb resurse în alte țări, afectând astfel viața românilor care trăiesc acolo (în Spania, Italia, Franța, Austria). După cum ne îngrijorează dumpingul social pe care refugiații l-ar crea la nivel european, forța de muncă extracomunitară ieftină putând genera alte disparități de competitivitate între mărfurile produse, să zicem, de industria germană, față de cele produse în România.

România – dar și Europa, în ansamblul ei – nu a reușit să îi integreze pe romi. Va reuși ea oare mai bine să integreze comunitățile musulmane extraeuropene? Nu ar fi mai bine să terminăm treaba cu romii (pe care puterile occidentale iubitoare de cote obligatorii de refugați nu vor să îi găzduiască de loc ci să îi alunge în România) înainte de a ne apuca de alte etnii?

La aceste întrebări li se adaugă cele privind securitatea hard (dură, reală). Este limpede că mulți dintre refugiați sunt împinși spre UE ca o armă biologică folosită într-un război global atipic având ca țintă schimbarea ordinii mondiale. Printre cei care sunt exploatați în orb sunt strecurate și echipe de comando terorist cu misiuni precise de destabilizare. Aceasta presupune o minimă triere la primire, urmată de măsuri de securitate eficiente apte a neutraliza forțele ostile neidentificate la examenul inițial. Într-o UE încă prea națională (sau prea confederală) ne-am putea trezi că “generoasa” Germanie preia o cotă mare de refugiați gata de muncă și trimite României o cotă modestă de teroriști, tot gata de muncă, pentru administrarea căreia forțele de poliție naționale sunt insuficiente. Problema refugiaților este una europeană, într-adevăr. Clivajele interne ale UE și lipsa unor instituții europene cu adevărat federale sunt adevăratul obstacol în calea unei adăpostiri corespunzătoare a refugiaților în Europa iar nu egoismul național românesc, maghiar, polonez sau slovac.

Dincolo de aceste aspecte, admițând prin ipoteză că toți refugiații care bat astăzi la porțile UE ar fi primiți și distribuiți în cadrul uniunii, problema încă nu ar fi rezolvată. Cu cât UE se va arăta dispusă să preia mai mulți refugiați cu atât mai mulți vor veni. Or, UE are propriile probleme economice și sociale interne (inclusiv cele ținând de integrarea unor valuri anterioare de refugiați deveniți între timp imigranți, cum ar fi cele din Turcia, Balcanii de vest, Magreb etc.). De oricâtă generozitate ar face dovadă, ea nu poate primi un număr infinit de persoane; mai ales pe termen scurt și în mod nediferențiat / necondiționat. La frontiera externă a UE vedem efectele crizei al cărui izvor se află în țările de origine ale refugiaților. Dacă nu se acționează acolo degeaba se acționează aici. O acțiune energică și masivă cu caracter deopotrivă militar, politic și economic.

În treacăt ar trebui observat că masele de oameni care vor să se refugieze în UE astăzi goniți de regimurile de teroare, precaritatea economică și războaiele din țările lor, au trăit până mai ieri în Irak, Libia, Siria etc. sub regimuri pentru care ideea drepturior omului, astfel cum sunt ele definite în democrațiile euro-atlantice, era cu totul străină. Cu toate acestea Europa nu se confrunta atunci cu un flux migratoriu comparabil. Criza refugiaților în UE a apărut doar după ce Occidentul amintit a “eliberat” țările respective de vechile lor regimuri represive deschizând nesăbuit accesul la putere pentru regimuri tot atât ori și mai represive dar mai puțin responsabile pe plan internațional și deloc doritoare să accepte ordinea westfaliană bazată pe echilibrul puterilor, recunoașterea intereselor naționale și egalitatea suverană. Fluxul refugiaților nu este decât fumul toxic care otrăvește ordinea UE, produs de incendii pe care UE le-a aprins sau le-a întețit.

“Criza refugiaților” este așadar efectul unei grave tulburări în țările de origine ale acestora, cauzate de politica dusă acolo de UE sub conducere germană. În acest sens avem de a face cu o criză europeană cu mai multe fațete. Printre ele două de care nu se pomenește decât cel mult în șoaptă: criza instituțiilor europene și mai ales criza conducerii ilegitime germane a UE – o nouă criză a Europei germane. “Europa germană” a marii coaliții CDU/CSU-SPD este tot atât de puțin viabilă cât și “Europa germană” nazistă. Nu pentru că ideea unei Europe unite este greșită ci pentru că neviabilă este ideea unei Europe politice sub imperium german.

Germania s-a comportat cu UE asemenea bătrânului pescar din povestea peștișorului de aur. Nemulțumită de darurile bogate pe care peștișorul-UE i le-a făcut, a dorit să îl aibă pe peștișor însuși în acvariul din sufragerie. În consecință, peștișorul înfuriat este pe punctul de a-i retrage darul. Valul refugiaților deabia a atins frontierele europene și deja viața europenilor s-a schimbat. Să ne gândim numai la uriașele pierderi economice care se vor produce prin întârzierea transporturilor comerciale dintre țările membre ale UE ca urmare a limitării libertății de mișcare în cadrul uniunii prin reintroducerea controlului la frontierele naționale. Reacție panicată care aruncă în aer spațiul Schengen exact în momentul în care României, lăsată abuziv în afara acestuia, i se cere, sub amenințarea arogantă a sancțiunilor, să își asume obligații de solidaritate cu țările beneficiare ale unui sistem muribund.

UE ar face mai bine dacă ar recunoaște că a provocat un război de dimensiuni globale sau măcar a facilitat izbucnirea lui. Un război atipic în care deja se găsește și pe care acum este condamnată să îl poarte și să îl câștige. Asediată la porțile sale precum altădată Roma de către Hanibal, ea trebuie să găsească un alt Scipio Africanul capabil să atace adversarul la el acasă. În alianță cu cel menit a-i fi nu doar concurent ci și partener strategic, Rusia, și evident, dacă se poate, împreună cu SUA, UE este obligată la o acțiune militară împotriva Statului Islamic pe teritoriul lui. Cu sabia într-o mână, UE trebuie să țină în cealaltă mână punga de bani a unui Plan Marshall european. Nu pentru tabere de refugiați trebuie cheltuiți banii europeni ci pentru refacerea caselor bombardate din Siria, Irak, Libia, Afganistan etc. Acolo trebuie să trăiască în securitate și demnitate cei care astăzi escaladează infamenle garduri ridicate zadarnic la frontierele statelor europene. Garduri pe care europenii nu le pot sări dar pe care le sparg în disperarea lor adepții islamului.

Este astăzi clar că Germania nu poate conduce UE. A eșuat în gestiunea crizei economice. A eșuat în gestiunea crizei geo-politice ucrainene. A eșuat în gestiunea crizei refugiaților. Politica germană pune în pericol securitatea economică și geo-strategică europeană. Pe de altă parte, Germania are nevoie de UE ca de aer. Fără UE Germania va avea dinnou întreaga Europă împotrivă și se va întoarce dinnou la ruinele din care prin sudoarea poporului german s-a ridicat. De UE au nevoie și celelalte state europene. Ca superputere soft UE este indispensabilă și pentru securitatea echilibrului global în care sunt interesate actorii globali precum SUA și China. Iată temelia solidarității de interese pe care se poate construi o Europă politică federală funcționând ca o democrație transnațională. Fie ca actuala “criză a refugiaților” să deschidă noi căi către o națiune cosmopolită paneuropeană iar nu doar să pună la pământ ideea europeană compromisă de obsesiile impriale ale doamnei Merkel. Cu cât mai repede se va retrage aceasta cu atât mai bine va fi pentru Europa, pentru Germania și chiar pentru ea.

Mircea PLATON – Dumitru Radu Popescu, un scriitor între linii

Foto: Vlad Dumitrescu


 Motto: „Cu creştinii te mai înţelegi, cu cretinii n-o scoţi la capăt”, D.R. Popescu, iunie 1989)

Poate că „poeţii naţionali” definesc modul nostru de a fi, identitatea noastră, dar romancierii definesc modul nostru de a exista. „Sufletul” Angliei poate că e Shakespearean, dar realitatea Albionului a fost, dintotdeauna, Dickensiană, un suflet bucolic prins cu gheare de Scrooge într-o mecanism de ceaţă, zgură şi bănci. Victor Hugo e marele poet al Franţei, dar imaginea Franţei e definită de muşchetarii lui Dumas, de burghezia Flaubertiană. de proletarii lui Zola şi de „mizerabilii” romancierului Hugo. Puşkin şi Lermontov au fost mari poeţi, dar Rusia pe care o purtăm cu toţii în suflet e cea a funcţionarilor lui Gogol, a boiernaţilor lui Turgheniev, a frământaţilor lui Dostoievski şi a visătorului Oblomov al lui Goncearov. Epicul, fie el şi în versuri, ca la Homer, dă expresie unei societăţi, unui mod de a exista împreună. Vocea romancierului e, prin necesitate, polifonică, chiar şi atunci când e monologală, pentru că existenţa pe care o reprezintă e multipolară, se ţese prin efortul mai multor personaje.
Tocmai de aceea, clasicii prozei sunt importanţi într-o societate aşezată, normală, pentru că ei, alături de cei ai cinematografiei, de exemplu, îi îngăduie acelei societăţi să se imagineze pe sine, să îşi reprezinte cadrele existenţei sale. Deşi anumite şcoli de istorie literaă consideră romanul un gen burghez, pentru că s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX odată cu aşa-zisa ascensiune a burgheziei, romanul poate fi conceptualizat şi ca bastardul nobilimii, pe filiera epicului homeric-medieval. Aşa cum nobilimea întrupa anumite valori dar le şi reprezenta, le făcea vii în ochii poporului, romanul întrupează anumite modalităţi creatoare de universuri sociale şi în acelaşi timp reprezintă/zugrăveşte anumite valori sau un anumit mod de viaţă. Polifonia epică nu poate exista fără luciditatea creatoare a romancierului. Care, la rândul lui, trăieşte şi moare odată cu personajele sale. De „realitatea” lumii create depinde nu doar supravieţuirea în lumea reală a romanului, ci şi supravieţuirea sau perpetuarea lumii reale prin investirea ei cu sens, prin cristalizarea ei estetică în istorie/istorisire.
Unul dintre cei mai buni romancieri români care au reuşit să transforme anumite timpuri sau vremuri în istorii e Dumitru Radu Popescu, reprezentant de vârf al generaţiei care a debutat – cu proză scurtă şi roman – la cumpăna anilor 50-60. Această generaţie îi cuprinde pe Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Nicolae Velea, dar şi un Ben Corlaciu, care practic a re-debutat ca romancier prin Cazul Doctorului Udrea (1959), după care a confirmat prin Baritina (1965), după ce publicase in interludiul democratic de după al doilea război mondial romanul Moartea lângă cer (1946, cu o nouă ediţie în 1967) şi în deceniul proletcultist proză pe linie de genul romanului Timpii de aur (1951) (voi reveni asupra lui Corlaciu în numărul viitor). Această generaţie e reuşit să reînnoade firul cu proza românească interbelică, reprezentând o Românie tensionată între urban şi rural – între modernizare organică şi jaf pseudo-modernizant, între bun-simţ şi halucinaţia ideologică, între libertatea personală şi responsabilitatea colectivă – cu mijloace estetice şi luciditate a construcţiei care le aminteau şi le continuau, dezvoltându-le în noi direcţii, pe cele ale interbelicilor, de la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, la Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Panait Istrati. D.R. Popescu însuşi explică această renaştere a spiritului epic românesc prin intimitatea prozatorilor din generaţia lui cu România profundă, cu România vie, secţionată şi pusă, în zorii regimului comunist, pe lamele de laborator pentru a fi scrutată cu microscopul ideologic, şi telescopată în neant în epoca post-comunistă de ocheanul întors al elitelor de împrumut:

„Generaţia ’60 mie mi se pare că este magnifică. A dat câţiva poeţi extraordinari şi câţiva prozatori formidabili […] Ce-a descoperit generaţia ’60, înainte de toate? Generaţia ’60, în general, era formată din oameni fără biografii. N-au luptat nici în Spania, n-au fost nici ilegalişti, n-au avut nici părinţi de dreapta sau de stânga, erau în general oameni normali, copii normali. Adică, au devenit gazetari ş.a.m.d. Au descoperit un lucru formidabil, au descoperit timpul prezent […] au văzut propria lor viaţă şi, neavând nici o datorie biografică faţă de o parte sau de alta, neavând nici o obligaţie, mai stingându-se steagurile realismului, au scris ce au scris […] Au devenit sincroni şi cu literatura veche, să zicem, cu literatura dintre cele două războaie, când unii scriau despre prezent sau despre un prezent imediat, sau despre fapte legate de familie sau plecate din familie […] Fănuş Neagu ce-a scis? A scris despre maică-sa, despre taică-său, despre satul lui […] despre lucruri absolut la zi şi despre lucruri reale“ (citat din Prezentul absent, Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013).

Ceee ce mi se pare specific lui D.R. Popescu în contextul acestei generaţii e capacitatea şi chiar tendinţa lui de nestăpânit de a reinventa marginalul ca epicentru seismic. Acolo unde „elita actuală” (pe care D.R. Popescu o consideră e pseudo-elită biografică, politică, nu axiologică) scrie şi acţionează conform sloganului că „Dumnezeu nu s-a întrupat la Buzău/Focşani/ Văleni/ Nămoloasa”, justificând şi facilitând astfel jefuirea unei Românii vidate de sens, smochinite, concave, cu sensul manifestat doar la centrul/înspre buricul elitei transnaţionale şi meta-forice (care, adică, tranferă sensul, valoarea, bogăţia României înspre alte zări în numele unor corespondenţe artificiale, de pur efect retoric), D.R. Popescu foloseşte lipsa de relevanţă istorică a unor ţinuturi, reale sau imaginare, uitate de lume pentru a descoperi tocmai acolo, la modul parabolic, plenitudinea umanului. În romanele lui D.R. Popescu, epifania nu are loc niciodată la centru, ci la hotare, între liniile frontului, în lanuri de porumb, în colţuri de ţară rurale sau urbane predestinate a fi sadoveniene locuri unde nu s-a întâmplat nimic. Unii critici au notat că lumea rurală inventată şi scriitura practicată  de D.R. Popescu în ciclul romanesc iniţiat cu F (1969) şi închis cu Împăratul norilor (1976) amintesc de Faulkner. Dar lumea lui Faulkner e, din naştere, vlăstar al lumii mitice a Sudului, are arbore genealogic fabulos. Lumea lui D.R. Popescu (satul Viişoara, comuna Cîmpuleţ, oraşul Turnuvechi) trăieşte şi mai ales capătă nobleţe doar prin adevărul care se iscă din/în ea, doar prin ochiurile de claritate morală deschise de arta prozatorului.
Liniile de front ale prozatorului sunt fie cele reale, ale ultimului an din al doilea război mondial, cu nemţii în retragere (mai ales în nuvele), fie cele ale dialecticii (mai ales în romane şi în piesele de teatru). Oricum, ambele fronturi sunt nemiloase şi pe ambele se moare cu, de multe ori, lipsă de sens imediat. Dar absurdul unei crime cere doar recontextualizarea ei. În imediatul prăfos al unei seri de vară târzie, moartea lui Beethoven din „Mări sub pustiuri” e un fapt divers, o întâmplare fără tâlc, amorală. Din perspectiva războiului dus de imperiul pustiurilor împotriva „mărilor” din titlu, adică împotriva vieţii, moartea lui Beethoven e o tragedie. Deşi pare uneori cinic, D.R. Popescu prozatorul are talentul de a folosi panoramarea pentru a reda, nu pentru a răpi, semnificaţia jertfei sau suferinţelor personajelor sale. Departe de a ne îndepărta de ele, planurile de ansamblu ale lui D.R. Popescu nu transformă lumea în furnicar, ci redau cu o mai mare claritate semnificaţia detaliilor, uneori imposibil de desluşit în gros plan din cauza straturilor fine de absurd, banalitate, oportunism şi ticăloşie măruntă care împiedică developarea negativelor.
Scriitura paradoxală a lui D. R. Popescu funcţionează cu mare acuitate în dramaturgie (Aceşti îngeri trişti, 1969; Pisica în noaptea anului nou, 1971, piesă despre întoarcerea unui deţinut politic în sânul familiei, malformate de oportunismului intelectualului Elizeu, cumnatul-turnător al deţinutului politic, şi al lui Aurel, fiul-director lipsit de scrupule al deţinutului politic, fiu care îşi ucide – simbolic? – tatăl pentru a putea avansa în ierahie; Piticul din grădina de vară, 1972; Pasărea Shakespeare, 1974 ş.a.m.d.)[1], în scenarii de film (Duios Anastasia trecea, capodopera din 1979, în regia lui Alexandru Tatos, cu Amza Pellea în rolul principal; dar şi Fructe de pădure, 1981, al aceluiaşi Tatos; Mireasa din tren, 1980; Zbor planat, 1980; Căruţa cu mere, 1983; Nelu, 1988; Rochia albă de dantelă, filmul din octombrie 1989 al lui Dan Piţa), dar şi în proza scurtă (poate mi-a scăpat, dar nu ştiu să existe o antologie serioasă a prozei scurte a lui D.R. Popescu) sau romane (vezi, de exemplu, primele două capitole, fulminante ca scriitură şi densitate de implicaţii, din Împăratul norilor).
Iată, de exemplu, o scenă din povestirea „Soldatul necunoscut” (1965), în care copiii satului, veniţi cu boii la păscut, îşi strigă animalele:

„Strigară de cîteva ori, dar nu se auzi nici un muget. Boii parcă se înecaseră în baltă, prin trestii.
– Hai mai bine să ne jucăm de-a ceva, zise ştirbul.
– De-a ajumita…
– Dar cu boii ce facem?
– Îi lăsăm în baltă, zise ştirbul.
– Bine, zise cîrna.
De fapt veniseră singuri. Fără boi. Veniseră din obişnuinţă, aşa cum veniseră cu boii în fiecare zi, înainte de a trece frontul prin sat. Veniseră fără boi, fiindcă boii fuseseră luaţi de nemţi. Ei însă se prefăcuseră că nu ştiu, că sunt tot cu boii, şi-i duc la păscut. Şi se jucaseră ca altădată. Dar se jucaseră fără să se prefacă, pe malul apei. Apa n-o luaseră nemţii. Umbrele plopilor se legănau în ea. Rămăseseră şi cîmpia, şi cerul la fel ca înainte, şi tot ca înainte copii se jucau. Nemţii nu putuseră să ia totul.”

Textul e din volumul Somnul pămîntului (Bucureşti: Edtura Tineretului, 1965), remarcabil volum de schiţe şi nuvele, printre care „Dor”, apreciată la vremea publicării ei de Monica Lovinescu. Volumul conţine multe texte extrem de interesante, aproape toate reuşind să scape, prin abordare sobră, ingerinţelor strident propagandistice ale epocii, chiar şi textele scrise în 1958, şi publicate ca atare în acest volum. „Cocoşul”, de exemplu – un moment de tipul caragialian despre nişte „tineri” huligani care îşi bat joc la modul libidinos de o „babă” care se ducea cu trenul la piaţă ca să-şi vândă cocoşul – aminteşte de atmosfera din filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie şi constituie o scurtă incursiune în lumea mobilităţii, nu doar sociale, ci şi mecanice oferită de epoca proletcultă golănimii: „Erau gălăgioşi, glumeau. N-aveau bagaje.” „Tinerii” momentului nu au nici măcar bagajul unui nume, sunt exemplare generice, roadele unui anumit interval de industrializare şi ideologizare forţate. Pe cocoş însă îl cheamă Ionel. Iar tinerii îl aruncă pe geam după care rânjesc tâmp provocator, de pe culoar, bătrânei din compartiment.
Dar drama colectivizării nu e tratată doar prin sinecdocă, ci şi la modul extins-narativ, comprehensiv, precum în geniala bucată „Între cercuri de salcîm”, ale cărei personaje principale sunt ţăranul înstărit Enache şi activistul Oprea. Complexul de inferioritate al lui Oprea faţă de masculinitatea nonşalantă, de Steve McQueen rural, a lui Enache îl împinge pe Oprea în direcţia persecuţiei făţişe a lui Enache. Devenit şeful cooperativei, Oprea îl denunţă pe Enache pentru deţinerea ilegală de armă, dar miliţienii nu găsesc nimic. Apoi îl demască analfabet şi bont, cu creionul chimic, la gazeta de perete, ca fiind o „coadă de topor a burgheziei care nu merge în rînd cu masele”. Tratat cu jemanfişism de Enache, Oprea dă năvală în ograda acestuia şi îi confiscă porumbul din hambar, sub acuzaţia că e „porumbul chiaburilor”, şi îl provoacă pe Enache să sară la bătaie. Enache însă simte că intenţia lui Oprea e de a-l face să devină violent pentru a-l putea apoi închide, şi acţionează cu o detaşare care îi înfurie şi mai tare pe Oprea şi pe ciracii lui, printre care un memorabil „Chior” căruia îi luceşte, în funcţie de scop, când ochiul rău, cînd cel bun:
„- Atunci de ce te laşi? Îl aţîţa unul, chior. Pune mîna pe par, nu te lăsa!
– Lasă, vere, e mai bine aşa, a zis Enache.
Bănuia că Oprea îl pusese pe chior să-l întărîte, să-l scoată din fire, ca să-l poată bate ei, cum îl bătuseră şi pe învăţător […].
– Pune mîna pe el! Îl înghiontea chiorul, un nenorocit care s-ar fi aruncat şi-n lapte fiert dacă zbiera Oprea la el. Nu zici nimic, îţi ia tot şi te laşi?
– Lasă-l, vere, să ia. Luaţi, mă! Nu beţi şi lapte? le-a întins el oala.
– Om ambiţios, te laşi călcat pe coadă, îi făcea chiorul cu ochiul cel bun.
– Mă las, vere. Dacă veneaţi acum cîţiva ani nu mai ieşeaţi pe poartă, decît în car […], da’ acuma luaţi tot, eu să fiu sănătos, să umplu magazia la loc.
Îi lucea chiorului ochiu’ ăl rău, acuma-acuma credea că plesnesc dracii în Enache. Oprea mătura magazia, ca să nu rămînă bob.”

Rămas singur cu Enache, Oprea îi spune acestuia că el „îşi face doar datoria”, că nu vrea nimic altceva decât „să nu mai fie chiaburi şi cozi de topor” şi „beţivani” ca Enache. La care Enache îi răspunde:
„- Bine. Da’ eu beau să mă bucur, vere, nu ca să mă culc în şanţ. ?i dacă mă culc în iesle, e că mă bucur mult cînd beau. Dar tu nici nu bei, nici nu munceşti, nici nu te bucuri […]
– Ascultă, mă, paştele mă-tii de duşman, pe mine să nu mă insulţi, care este o bătaie de joc, la…, la… că îţi arăt eu! De n-am să-ţi scot eu colţii ăia!
– Sînt înfipţi bine, vere.
– Am să te fac să joci sîrba-n baniţă, zise Oprea, văzînd că sunt singuri şi că ceilalţi ajunseseră departe cu căruţa.
– Trebuie vînă pentru asta, vere.
– Eşti un duşman de clasă şi am să-ţi…
– De ce sînt, mă, duşman de clasă?
– De n-o rămîne muierea-ta cu cîinii pe bătătură, să nu-mi zici mie om!
– Nici nu-ţi zic, vere, îi spuse Enache încet, fără să ridice glasul.
– Am să te îngrop, mă, am să te…
– N-ai mîzgă, vere. Pentru asta n-ai tu atîta mîzgă.”

Oprea continuă să îl persecute pe Enache, dar, în cele din urmă, mai mult de nevoie decât de voie, Enache se alătură C.A.P.-ului şi devine un cooperator fruntaş, responsabil de cai, în vreme ce comportamentul abuziv al lui Oprea îi atrage acestuia ura şi protestele cooperatorilor şi, în cele din urmă, demiterea lui din toate funcţiile de la C.A.P. Ros de orgoliu, ură şi neputinţă, Oprea se strecoară într-o noapte în grajdul în care dormea, după chef, Enache, şi taie cozile la mai bine de jumătate din cei cincizeci de cai ai gospodăriei. Enache îl suprinde pe Oprea asupra faptei şi, punînd mîna pe lopată, începe să dea în Oprea cu toată frustrarea acumulată de ani de zile. Finalul nuvelei e antologic:
„Puse mîna pe lopată şi fugi după omul pe care-l recunoscuse. Îl ajunse la uşă şi-l lovi cu lopata peste umăr. Omul se îndoi, ieşi afară din grajd şi începu să urle. Era Oprea. Enache îl ajunse iar şi-l lovi peste piept cu lopata, doborîndu-l. Apoi îl lovi în cap, peste mîini, peste picioare. Îl lovea şi-i striga, vorbind repede, ca o moară:
– Ce făcuşi, vere? Ce-ai, vere? Credeam că numai cu mine ai ce ai, dar văd că cu toţi ai. Credeai că nu-s aici? Nu-ţi place, nici unu’ nu-ţi place? Îţi bătuşi joc de mine, vere, da’ cu satu’, cu oamenii ce avuseşi, mă? Să rîdă lumea de ei, vere? Cum a mai rîs şi atunci, vere, cînd cu tat-tu ? Mă faci de rîs, vere ? Bine, da’ cu caii ce-avuseşi, mă? Cu caii ce-avuseşi ? Ei ce-ţi făcură, mă ?
Şi vorbind îi făcuse o groapă în pămînt şi-l împinsese cu piciorul în ea şi-aruncase pămînt peste el, cu lopata, să-l îngroape de viu, aşa cum era, lovit. Veniseră paznicii şi-l prinseră în braţe, să-l ducă de-acolo, dar era greu să-l urnească. Îl răzbiră, îl duseră mai mult tîrîş pe Enache.
– Îţi baţi joc, vere? De cai, vere? striga Enache într-una şi privea înapoi, la muşuroiul de pămînt care-l acoperise pe Oprea. Nu se mai vedea nimic din Oprea, decît o muscă ce i se aşezase pe frunte. O muscă verde.”

Din păcate, după 1989, România nu a intrat pe mâna lui Enache, ci a lui Oprea şi a roiurilor de muşte verzi. Pe care, cu adevărată clarviziune poietică (de la activistul Tismană, la personajul Băşat, opera lui D.R. Popescu e străbătută de prezenţe premonitorii), D.R. Popescu le-a pus în ecuaţie epică încă din anii 50-60. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt fragment dintr-o piesă a lui, O pasăre dintr-o altă zi :
„Ionescu: Indienii bătrîni, cei care n-au murit în lupte, ori scăpaţi printr-o întîmplare, nu pot trăi, nu pot fi martori, ei sînt acuzaţi de vrăjitorie. Am citit împreună povestea asta.
Anişoara: Da?!
Ionescu: Şi finalul ei. Bătrînii sînt acuzaţi de vrăjitorie fiindcă trăiesc. Numai prin vrăjitorie pot trăi… Şi deci trebuie executaţi fiindcă sînt vrăjitori.”

Dacă românii au ajuns astăzi să-şi structureze imaginarul în jurul telenovelelor, al manelelor şi al videoclipurilor, e şi pentru că bătrânii care chiar au dat bătălii nu au fost lăsaţi să depună mărturie, ci au fost suprimaţi simbolic sau traşi pe linie moartă de specialiştii în jocuri virtuale, în simulări. Concluzia care i se impune oricărui cititor care alege să reviziteze fără părtinire istoria literară a anilor ‘50-‘60 este că mulţi scriitori din acea generaţie (am scris în numerele trecute despre Eugen Barbu şi Nicolae Breban) căutau, dintr-un instinct artistic care se confunda cu o sete existenţială, să profite la maximum de orice deschidere oferită de sistem, să lărgească ochiurile plasei care încercuia viaţa culturală românească. Scriitorii de talent de atunci spuneau mai multe adevăruri decât cei mediocri. Şi, lucru extrem de important, spuneau mai multe lucruri adevărate decât vocile elitei de azi, voci care se manifestă în libertate. Vârfurile estetice ale generaţiei de prozatori din acele decenii, de la Breban la Nicolae Velea, au dat, într-un context politic mai vitreg decât astăzi, opere în care valoarea estetică e armătura măiestrit şlefuită a unor adevăruri de existenţă. E ciudat cum opera creată în libertate a elitei intelectualo-scriitoriceşti de azi e atât de râncedă moral şi indigestă estetic. Opera lui D.R. Popescu, în momentele ei de vârf, numeroase, ne îngăduie să ne reprezentăm o Românie normală.

[1] Cea mai interesantă ediţie e teatrului lui D. R. Popescu, deşi nu e exhaustivă, e cea realizată de Valentin Silvestru (D.R. Popescu, Teatru, 2 volume, Bucureşti: Editura Eminescu, 1985 şi 1987). Vezi şi D.R. Popescu, 9: Piese de teatru (Iaşi: Editura Junimea, 1982) şi Moara de pulbere (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1989).

Despre nou venitii in EUropa

Se tot discuta pe marginea refugiatilor de toate felurile recent ajunsi/adusi pe meleagurile EUropene.  In asteptarea detaliilor despre organizare si organizatori, am sa propun ideea ca avem de-a face cu un prim pas in sensul societatii post-nationale/etnice.  Problemele pe care aceste mutari de populatie le-ar rezolva fac parte, mai mult sau mai putin, din cele cunoscute si tot dezbatute.  Solutia va fi una in care localilor li se va arata pisica pentru a se plia pe marele plan, acum in desfasurare.

In lumina aceasta, sa ne mai mire ca Ponta propune nu stiu ce moschee la Bucuresti sau Mme Merkel lesina la  spectacol?  Caldura record a acestei veri trebuie ca a fost amplificata...

Intre timp, Rusia are sanse sa devina centrul de agregare al conservatorilor momentului, iar China se pare ca are de ales intre market si alternativa, asta la atat de scurt timp dupa ce noul presedinte a indicat ca-i preferabil sa se mearga pe piete in cat mai multe activitati ale statului.