Mircea PLATON – Dumitru Radu Popescu, un scriitor între linii

Foto: Vlad Dumitrescu


 Motto: „Cu creştinii te mai înţelegi, cu cretinii n-o scoţi la capăt”, D.R. Popescu, iunie 1989)

Poate că „poeţii naţionali” definesc modul nostru de a fi, identitatea noastră, dar romancierii definesc modul nostru de a exista. „Sufletul” Angliei poate că e Shakespearean, dar realitatea Albionului a fost, dintotdeauna, Dickensiană, un suflet bucolic prins cu gheare de Scrooge într-o mecanism de ceaţă, zgură şi bănci. Victor Hugo e marele poet al Franţei, dar imaginea Franţei e definită de muşchetarii lui Dumas, de burghezia Flaubertiană. de proletarii lui Zola şi de „mizerabilii” romancierului Hugo. Puşkin şi Lermontov au fost mari poeţi, dar Rusia pe care o purtăm cu toţii în suflet e cea a funcţionarilor lui Gogol, a boiernaţilor lui Turgheniev, a frământaţilor lui Dostoievski şi a visătorului Oblomov al lui Goncearov. Epicul, fie el şi în versuri, ca la Homer, dă expresie unei societăţi, unui mod de a exista împreună. Vocea romancierului e, prin necesitate, polifonică, chiar şi atunci când e monologală, pentru că existenţa pe care o reprezintă e multipolară, se ţese prin efortul mai multor personaje.
Tocmai de aceea, clasicii prozei sunt importanţi într-o societate aşezată, normală, pentru că ei, alături de cei ai cinematografiei, de exemplu, îi îngăduie acelei societăţi să se imagineze pe sine, să îşi reprezinte cadrele existenţei sale. Deşi anumite şcoli de istorie literaă consideră romanul un gen burghez, pentru că s-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX odată cu aşa-zisa ascensiune a burgheziei, romanul poate fi conceptualizat şi ca bastardul nobilimii, pe filiera epicului homeric-medieval. Aşa cum nobilimea întrupa anumite valori dar le şi reprezenta, le făcea vii în ochii poporului, romanul întrupează anumite modalităţi creatoare de universuri sociale şi în acelaşi timp reprezintă/zugrăveşte anumite valori sau un anumit mod de viaţă. Polifonia epică nu poate exista fără luciditatea creatoare a romancierului. Care, la rândul lui, trăieşte şi moare odată cu personajele sale. De „realitatea” lumii create depinde nu doar supravieţuirea în lumea reală a romanului, ci şi supravieţuirea sau perpetuarea lumii reale prin investirea ei cu sens, prin cristalizarea ei estetică în istorie/istorisire.
Unul dintre cei mai buni romancieri români care au reuşit să transforme anumite timpuri sau vremuri în istorii e Dumitru Radu Popescu, reprezentant de vârf al generaţiei care a debutat – cu proză scurtă şi roman – la cumpăna anilor 50-60. Această generaţie îi cuprinde pe Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Nicolae Velea, dar şi un Ben Corlaciu, care practic a re-debutat ca romancier prin Cazul Doctorului Udrea (1959), după care a confirmat prin Baritina (1965), după ce publicase in interludiul democratic de după al doilea război mondial romanul Moartea lângă cer (1946, cu o nouă ediţie în 1967) şi în deceniul proletcultist proză pe linie de genul romanului Timpii de aur (1951) (voi reveni asupra lui Corlaciu în numărul viitor). Această generaţie e reuşit să reînnoade firul cu proza românească interbelică, reprezentând o Românie tensionată între urban şi rural – între modernizare organică şi jaf pseudo-modernizant, între bun-simţ şi halucinaţia ideologică, între libertatea personală şi responsabilitatea colectivă – cu mijloace estetice şi luciditate a construcţiei care le aminteau şi le continuau, dezvoltându-le în noi direcţii, pe cele ale interbelicilor, de la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, la Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Panait Istrati. D.R. Popescu însuşi explică această renaştere a spiritului epic românesc prin intimitatea prozatorilor din generaţia lui cu România profundă, cu România vie, secţionată şi pusă, în zorii regimului comunist, pe lamele de laborator pentru a fi scrutată cu microscopul ideologic, şi telescopată în neant în epoca post-comunistă de ocheanul întors al elitelor de împrumut:

„Generaţia ’60 mie mi se pare că este magnifică. A dat câţiva poeţi extraordinari şi câţiva prozatori formidabili […] Ce-a descoperit generaţia ’60, înainte de toate? Generaţia ’60, în general, era formată din oameni fără biografii. N-au luptat nici în Spania, n-au fost nici ilegalişti, n-au avut nici părinţi de dreapta sau de stânga, erau în general oameni normali, copii normali. Adică, au devenit gazetari ş.a.m.d. Au descoperit un lucru formidabil, au descoperit timpul prezent […] au văzut propria lor viaţă şi, neavând nici o datorie biografică faţă de o parte sau de alta, neavând nici o obligaţie, mai stingându-se steagurile realismului, au scris ce au scris […] Au devenit sincroni şi cu literatura veche, să zicem, cu literatura dintre cele două războaie, când unii scriau despre prezent sau despre un prezent imediat, sau despre fapte legate de familie sau plecate din familie […] Fănuş Neagu ce-a scis? A scris despre maică-sa, despre taică-său, despre satul lui […] despre lucruri absolut la zi şi despre lucruri reale“ (citat din Prezentul absent, Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013).

Ceee ce mi se pare specific lui D.R. Popescu în contextul acestei generaţii e capacitatea şi chiar tendinţa lui de nestăpânit de a reinventa marginalul ca epicentru seismic. Acolo unde „elita actuală” (pe care D.R. Popescu o consideră e pseudo-elită biografică, politică, nu axiologică) scrie şi acţionează conform sloganului că „Dumnezeu nu s-a întrupat la Buzău/Focşani/ Văleni/ Nămoloasa”, justificând şi facilitând astfel jefuirea unei Românii vidate de sens, smochinite, concave, cu sensul manifestat doar la centrul/înspre buricul elitei transnaţionale şi meta-forice (care, adică, tranferă sensul, valoarea, bogăţia României înspre alte zări în numele unor corespondenţe artificiale, de pur efect retoric), D.R. Popescu foloseşte lipsa de relevanţă istorică a unor ţinuturi, reale sau imaginare, uitate de lume pentru a descoperi tocmai acolo, la modul parabolic, plenitudinea umanului. În romanele lui D.R. Popescu, epifania nu are loc niciodată la centru, ci la hotare, între liniile frontului, în lanuri de porumb, în colţuri de ţară rurale sau urbane predestinate a fi sadoveniene locuri unde nu s-a întâmplat nimic. Unii critici au notat că lumea rurală inventată şi scriitura practicată  de D.R. Popescu în ciclul romanesc iniţiat cu F (1969) şi închis cu Împăratul norilor (1976) amintesc de Faulkner. Dar lumea lui Faulkner e, din naştere, vlăstar al lumii mitice a Sudului, are arbore genealogic fabulos. Lumea lui D.R. Popescu (satul Viişoara, comuna Cîmpuleţ, oraşul Turnuvechi) trăieşte şi mai ales capătă nobleţe doar prin adevărul care se iscă din/în ea, doar prin ochiurile de claritate morală deschise de arta prozatorului.
Liniile de front ale prozatorului sunt fie cele reale, ale ultimului an din al doilea război mondial, cu nemţii în retragere (mai ales în nuvele), fie cele ale dialecticii (mai ales în romane şi în piesele de teatru). Oricum, ambele fronturi sunt nemiloase şi pe ambele se moare cu, de multe ori, lipsă de sens imediat. Dar absurdul unei crime cere doar recontextualizarea ei. În imediatul prăfos al unei seri de vară târzie, moartea lui Beethoven din „Mări sub pustiuri” e un fapt divers, o întâmplare fără tâlc, amorală. Din perspectiva războiului dus de imperiul pustiurilor împotriva „mărilor” din titlu, adică împotriva vieţii, moartea lui Beethoven e o tragedie. Deşi pare uneori cinic, D.R. Popescu prozatorul are talentul de a folosi panoramarea pentru a reda, nu pentru a răpi, semnificaţia jertfei sau suferinţelor personajelor sale. Departe de a ne îndepărta de ele, planurile de ansamblu ale lui D.R. Popescu nu transformă lumea în furnicar, ci redau cu o mai mare claritate semnificaţia detaliilor, uneori imposibil de desluşit în gros plan din cauza straturilor fine de absurd, banalitate, oportunism şi ticăloşie măruntă care împiedică developarea negativelor.
Scriitura paradoxală a lui D. R. Popescu funcţionează cu mare acuitate în dramaturgie (Aceşti îngeri trişti, 1969; Pisica în noaptea anului nou, 1971, piesă despre întoarcerea unui deţinut politic în sânul familiei, malformate de oportunismului intelectualului Elizeu, cumnatul-turnător al deţinutului politic, şi al lui Aurel, fiul-director lipsit de scrupule al deţinutului politic, fiu care îşi ucide – simbolic? – tatăl pentru a putea avansa în ierahie; Piticul din grădina de vară, 1972; Pasărea Shakespeare, 1974 ş.a.m.d.)[1], în scenarii de film (Duios Anastasia trecea, capodopera din 1979, în regia lui Alexandru Tatos, cu Amza Pellea în rolul principal; dar şi Fructe de pădure, 1981, al aceluiaşi Tatos; Mireasa din tren, 1980; Zbor planat, 1980; Căruţa cu mere, 1983; Nelu, 1988; Rochia albă de dantelă, filmul din octombrie 1989 al lui Dan Piţa), dar şi în proza scurtă (poate mi-a scăpat, dar nu ştiu să existe o antologie serioasă a prozei scurte a lui D.R. Popescu) sau romane (vezi, de exemplu, primele două capitole, fulminante ca scriitură şi densitate de implicaţii, din Împăratul norilor).
Iată, de exemplu, o scenă din povestirea „Soldatul necunoscut” (1965), în care copiii satului, veniţi cu boii la păscut, îşi strigă animalele:

„Strigară de cîteva ori, dar nu se auzi nici un muget. Boii parcă se înecaseră în baltă, prin trestii.
– Hai mai bine să ne jucăm de-a ceva, zise ştirbul.
– De-a ajumita…
– Dar cu boii ce facem?
– Îi lăsăm în baltă, zise ştirbul.
– Bine, zise cîrna.
De fapt veniseră singuri. Fără boi. Veniseră din obişnuinţă, aşa cum veniseră cu boii în fiecare zi, înainte de a trece frontul prin sat. Veniseră fără boi, fiindcă boii fuseseră luaţi de nemţi. Ei însă se prefăcuseră că nu ştiu, că sunt tot cu boii, şi-i duc la păscut. Şi se jucaseră ca altădată. Dar se jucaseră fără să se prefacă, pe malul apei. Apa n-o luaseră nemţii. Umbrele plopilor se legănau în ea. Rămăseseră şi cîmpia, şi cerul la fel ca înainte, şi tot ca înainte copii se jucau. Nemţii nu putuseră să ia totul.”

Textul e din volumul Somnul pămîntului (Bucureşti: Edtura Tineretului, 1965), remarcabil volum de schiţe şi nuvele, printre care „Dor”, apreciată la vremea publicării ei de Monica Lovinescu. Volumul conţine multe texte extrem de interesante, aproape toate reuşind să scape, prin abordare sobră, ingerinţelor strident propagandistice ale epocii, chiar şi textele scrise în 1958, şi publicate ca atare în acest volum. „Cocoşul”, de exemplu – un moment de tipul caragialian despre nişte „tineri” huligani care îşi bat joc la modul libidinos de o „babă” care se ducea cu trenul la piaţă ca să-şi vândă cocoşul – aminteşte de atmosfera din filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie şi constituie o scurtă incursiune în lumea mobilităţii, nu doar sociale, ci şi mecanice oferită de epoca proletcultă golănimii: „Erau gălăgioşi, glumeau. N-aveau bagaje.” „Tinerii” momentului nu au nici măcar bagajul unui nume, sunt exemplare generice, roadele unui anumit interval de industrializare şi ideologizare forţate. Pe cocoş însă îl cheamă Ionel. Iar tinerii îl aruncă pe geam după care rânjesc tâmp provocator, de pe culoar, bătrânei din compartiment.
Dar drama colectivizării nu e tratată doar prin sinecdocă, ci şi la modul extins-narativ, comprehensiv, precum în geniala bucată „Între cercuri de salcîm”, ale cărei personaje principale sunt ţăranul înstărit Enache şi activistul Oprea. Complexul de inferioritate al lui Oprea faţă de masculinitatea nonşalantă, de Steve McQueen rural, a lui Enache îl împinge pe Oprea în direcţia persecuţiei făţişe a lui Enache. Devenit şeful cooperativei, Oprea îl denunţă pe Enache pentru deţinerea ilegală de armă, dar miliţienii nu găsesc nimic. Apoi îl demască analfabet şi bont, cu creionul chimic, la gazeta de perete, ca fiind o „coadă de topor a burgheziei care nu merge în rînd cu masele”. Tratat cu jemanfişism de Enache, Oprea dă năvală în ograda acestuia şi îi confiscă porumbul din hambar, sub acuzaţia că e „porumbul chiaburilor”, şi îl provoacă pe Enache să sară la bătaie. Enache însă simte că intenţia lui Oprea e de a-l face să devină violent pentru a-l putea apoi închide, şi acţionează cu o detaşare care îi înfurie şi mai tare pe Oprea şi pe ciracii lui, printre care un memorabil „Chior” căruia îi luceşte, în funcţie de scop, când ochiul rău, cînd cel bun:
„- Atunci de ce te laşi? Îl aţîţa unul, chior. Pune mîna pe par, nu te lăsa!
– Lasă, vere, e mai bine aşa, a zis Enache.
Bănuia că Oprea îl pusese pe chior să-l întărîte, să-l scoată din fire, ca să-l poată bate ei, cum îl bătuseră şi pe învăţător […].
– Pune mîna pe el! Îl înghiontea chiorul, un nenorocit care s-ar fi aruncat şi-n lapte fiert dacă zbiera Oprea la el. Nu zici nimic, îţi ia tot şi te laşi?
– Lasă-l, vere, să ia. Luaţi, mă! Nu beţi şi lapte? le-a întins el oala.
– Om ambiţios, te laşi călcat pe coadă, îi făcea chiorul cu ochiul cel bun.
– Mă las, vere. Dacă veneaţi acum cîţiva ani nu mai ieşeaţi pe poartă, decît în car […], da’ acuma luaţi tot, eu să fiu sănătos, să umplu magazia la loc.
Îi lucea chiorului ochiu’ ăl rău, acuma-acuma credea că plesnesc dracii în Enache. Oprea mătura magazia, ca să nu rămînă bob.”

Rămas singur cu Enache, Oprea îi spune acestuia că el „îşi face doar datoria”, că nu vrea nimic altceva decât „să nu mai fie chiaburi şi cozi de topor” şi „beţivani” ca Enache. La care Enache îi răspunde:
„- Bine. Da’ eu beau să mă bucur, vere, nu ca să mă culc în şanţ. ?i dacă mă culc în iesle, e că mă bucur mult cînd beau. Dar tu nici nu bei, nici nu munceşti, nici nu te bucuri […]
– Ascultă, mă, paştele mă-tii de duşman, pe mine să nu mă insulţi, care este o bătaie de joc, la…, la… că îţi arăt eu! De n-am să-ţi scot eu colţii ăia!
– Sînt înfipţi bine, vere.
– Am să te fac să joci sîrba-n baniţă, zise Oprea, văzînd că sunt singuri şi că ceilalţi ajunseseră departe cu căruţa.
– Trebuie vînă pentru asta, vere.
– Eşti un duşman de clasă şi am să-ţi…
– De ce sînt, mă, duşman de clasă?
– De n-o rămîne muierea-ta cu cîinii pe bătătură, să nu-mi zici mie om!
– Nici nu-ţi zic, vere, îi spuse Enache încet, fără să ridice glasul.
– Am să te îngrop, mă, am să te…
– N-ai mîzgă, vere. Pentru asta n-ai tu atîta mîzgă.”

Oprea continuă să îl persecute pe Enache, dar, în cele din urmă, mai mult de nevoie decât de voie, Enache se alătură C.A.P.-ului şi devine un cooperator fruntaş, responsabil de cai, în vreme ce comportamentul abuziv al lui Oprea îi atrage acestuia ura şi protestele cooperatorilor şi, în cele din urmă, demiterea lui din toate funcţiile de la C.A.P. Ros de orgoliu, ură şi neputinţă, Oprea se strecoară într-o noapte în grajdul în care dormea, după chef, Enache, şi taie cozile la mai bine de jumătate din cei cincizeci de cai ai gospodăriei. Enache îl suprinde pe Oprea asupra faptei şi, punînd mîna pe lopată, începe să dea în Oprea cu toată frustrarea acumulată de ani de zile. Finalul nuvelei e antologic:
„Puse mîna pe lopată şi fugi după omul pe care-l recunoscuse. Îl ajunse la uşă şi-l lovi cu lopata peste umăr. Omul se îndoi, ieşi afară din grajd şi începu să urle. Era Oprea. Enache îl ajunse iar şi-l lovi peste piept cu lopata, doborîndu-l. Apoi îl lovi în cap, peste mîini, peste picioare. Îl lovea şi-i striga, vorbind repede, ca o moară:
– Ce făcuşi, vere? Ce-ai, vere? Credeam că numai cu mine ai ce ai, dar văd că cu toţi ai. Credeai că nu-s aici? Nu-ţi place, nici unu’ nu-ţi place? Îţi bătuşi joc de mine, vere, da’ cu satu’, cu oamenii ce avuseşi, mă? Să rîdă lumea de ei, vere? Cum a mai rîs şi atunci, vere, cînd cu tat-tu ? Mă faci de rîs, vere ? Bine, da’ cu caii ce-avuseşi, mă? Cu caii ce-avuseşi ? Ei ce-ţi făcură, mă ?
Şi vorbind îi făcuse o groapă în pămînt şi-l împinsese cu piciorul în ea şi-aruncase pămînt peste el, cu lopata, să-l îngroape de viu, aşa cum era, lovit. Veniseră paznicii şi-l prinseră în braţe, să-l ducă de-acolo, dar era greu să-l urnească. Îl răzbiră, îl duseră mai mult tîrîş pe Enache.
– Îţi baţi joc, vere? De cai, vere? striga Enache într-una şi privea înapoi, la muşuroiul de pămînt care-l acoperise pe Oprea. Nu se mai vedea nimic din Oprea, decît o muscă ce i se aşezase pe frunte. O muscă verde.”

Din păcate, după 1989, România nu a intrat pe mâna lui Enache, ci a lui Oprea şi a roiurilor de muşte verzi. Pe care, cu adevărată clarviziune poietică (de la activistul Tismană, la personajul Băşat, opera lui D.R. Popescu e străbătută de prezenţe premonitorii), D.R. Popescu le-a pus în ecuaţie epică încă din anii 50-60. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt fragment dintr-o piesă a lui, O pasăre dintr-o altă zi :
„Ionescu: Indienii bătrîni, cei care n-au murit în lupte, ori scăpaţi printr-o întîmplare, nu pot trăi, nu pot fi martori, ei sînt acuzaţi de vrăjitorie. Am citit împreună povestea asta.
Anişoara: Da?!
Ionescu: Şi finalul ei. Bătrînii sînt acuzaţi de vrăjitorie fiindcă trăiesc. Numai prin vrăjitorie pot trăi… Şi deci trebuie executaţi fiindcă sînt vrăjitori.”

Dacă românii au ajuns astăzi să-şi structureze imaginarul în jurul telenovelelor, al manelelor şi al videoclipurilor, e şi pentru că bătrânii care chiar au dat bătălii nu au fost lăsaţi să depună mărturie, ci au fost suprimaţi simbolic sau traşi pe linie moartă de specialiştii în jocuri virtuale, în simulări. Concluzia care i se impune oricărui cititor care alege să reviziteze fără părtinire istoria literară a anilor ‘50-‘60 este că mulţi scriitori din acea generaţie (am scris în numerele trecute despre Eugen Barbu şi Nicolae Breban) căutau, dintr-un instinct artistic care se confunda cu o sete existenţială, să profite la maximum de orice deschidere oferită de sistem, să lărgească ochiurile plasei care încercuia viaţa culturală românească. Scriitorii de talent de atunci spuneau mai multe adevăruri decât cei mediocri. Şi, lucru extrem de important, spuneau mai multe lucruri adevărate decât vocile elitei de azi, voci care se manifestă în libertate. Vârfurile estetice ale generaţiei de prozatori din acele decenii, de la Breban la Nicolae Velea, au dat, într-un context politic mai vitreg decât astăzi, opere în care valoarea estetică e armătura măiestrit şlefuită a unor adevăruri de existenţă. E ciudat cum opera creată în libertate a elitei intelectualo-scriitoriceşti de azi e atât de râncedă moral şi indigestă estetic. Opera lui D.R. Popescu, în momentele ei de vârf, numeroase, ne îngăduie să ne reprezentăm o Românie normală.

[1] Cea mai interesantă ediţie e teatrului lui D. R. Popescu, deşi nu e exhaustivă, e cea realizată de Valentin Silvestru (D.R. Popescu, Teatru, 2 volume, Bucureşti: Editura Eminescu, 1985 şi 1987). Vezi şi D.R. Popescu, 9: Piese de teatru (Iaşi: Editura Junimea, 1982) şi Moara de pulbere (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1989).