Criza refugiaților, criza Uniunii Europene, criza ordinii mondiale

Adrian Severin



În România și în UE, atitudinea de adoptat față de valul de refugiați venit din lumea arabo-musulmană care a asaltat Europa, este subiect de controversă. În majoritatea cazurilor abordarea a fost complet greșită.

La noi s-au confruntat ideologii cu tehnocrații, idealiștii cu pragmaticii, naivii cu realiștii, viziunea umanitară cu egoismul național. În zgomotul inutil al acestor dezbateri care au trecut pe lângă problema adevărată, s-au strecurat mercenari ai intereselor antiromânești precum Monica Macovei, Cristian Preda sau Alina Mungiu-Pipidi. (Aceasta din urmă, mândră să trăiască din stipendiile dnei Merkel, după cum însăși a mărturisit, în loc să fie o voce românească în sprijinul Germaniei, a ajuns o voce germană împotriva României.)

Omul politic adevărat nu este însă doar un ideolog sau un administrator. El este acela care trebuie să găsească permanent echilibrul dintre valorile care circumscriu ideologia și interesele strategice aferente realității naționale. Aceasta presupune realizarea condițiilor care să permită coabitarea generozității cu prudența securitară, a solidarității cu egoismul, a umanismului cu insensibilitatea (în sensul de luciditate liberă de emoții). Astfel se definește înțelepciunea politică sau statemanship-ul. (În vocabularul limbii române – deci în gândirea românească – nu avem, se pare, un cuvânt echivalent care să desemneze harul omului de stat.)

Problema nu este dacă să primim sau să nu primim refugiați veniți din zone de criză identitară sau geo-politică. Problema nu se limitează nici la cazarea refugiaților. Ea include integrarea refugiațiilor în spațiul european și cel național. Pentru noi, în spațiul românesc. Refugiații trebuie nu numai cazați ci și hrăniți dar mai ales ocupați. Trebuie să li se dea locuri de muncă și asistență socială. Trebuie să li se asigure nu doar supraviețuirea biologică ci și demnitatea vieții. Soluții juste nu sunt greu de găsit. Greu este ca ele să fie fezabile și mai ales, durabile.

România este într-un declin demografic grav și constant. Nu câteva mii ci câteva milioane de brațe și de creiere lipsesc la apel. Avem nevoie, deci, de mult mai mult decât de câteva mii de refugiați. Ei nu pot fi însă primiți de-a valma ci în funcție de disponibilitatea și capacitatea lor de a se îndrepta spre sectoarele unde forța de muncă autohtonă lipsește. Asta lăsând la o parte obstacolul de limbă care îngreunează comunicarea. Ar trebui, deci, ca din centre de triere să-i primim pe cei pentru care dispunem de locuri de muncă vacante.

Cu mult mai important, însă, primirea lor depinde și de compatibilitatea cu cultura, civilizația și tradițiile românești. De-a lungul istoriei românii au asimilat cu succes valurile migratoare care le-au traversat teritoriul. Mai au ei capacitatea de a o face și în prezent? Mai au ei instrumentele necesare și acum, după ce au suferit un proces de occidentalizare forțată și după ce coeziunea națională, solidaritatea națională și mândria națională au ajuns la disoluție? Câți imigranți își poate permite să primească o națiune care oricum a ajuns pe punctul de a-și pierde identitatea? (La nivel european problema se pune similar pentru o națiune cosmopolită emergentă care nu și-a găsit încă identitatea federalizatoare.)

După ce tradițional România a fost mai mult o țară de imigrație iar nu de emigrație, în ultimul deceniu ea a devenit țara din care au plecat câteva milioane de români. Dacă avem resurse disponibile nu ar fi oare preferabil să îi aducem pe aceștia acasă decât să umplem golul lăsat de ei cu oameni veniți din alte orizonturi culturale și educaționale? Se pare că românii nu mai sunt tentați să rămână în țara lor. Dacă pentru ei statul nu poate asigura condiții de viață atrăgătoare, cum ar putea asigura pentru niște străini care nu au nici un motiv să fie legați sentimental de această țară. S-ar putea spune că acești amărâți se mulțumesc și cu o viață mai modestă. Întrebarea este pentru cât timp? De asemenea, ne putem întreba dacă idealul nostru național este aceea de a avea o țară ca un azil pentru săracii altor culturi și pe care purtătorii culturii române o părăsesc în căutare de pământuri mai roditoare?

Fără îndoială că statul român trebuie să se gândească și la diaspora românească. Aceasta cu atât mai mult cu cât membrii diasporei trimit în țară, din câștigul lor dobândit în străinătate, o mare parte din PIB național. Creșterea numărului de imigranți în UE din afara spațiului european, va crea presiuni pe piața muncii în țările occidentale membre ale UE, presiuni care vor afecta în primul rând pe cetățenii europeni din țările estice, precum România. De aceea România nu are a se gândi numai la cota de refugiați pe care să o primească pe teritoriul național ci și la primirea refugiaților pe teritoriul Uniunii în ansamblul ei. Nu ne bucură, deci, dacă refugiații nu vin în România dar abosrb resurse în alte țări, afectând astfel viața românilor care trăiesc acolo (în Spania, Italia, Franța, Austria). După cum ne îngrijorează dumpingul social pe care refugiații l-ar crea la nivel european, forța de muncă extracomunitară ieftină putând genera alte disparități de competitivitate între mărfurile produse, să zicem, de industria germană, față de cele produse în România.

România – dar și Europa, în ansamblul ei – nu a reușit să îi integreze pe romi. Va reuși ea oare mai bine să integreze comunitățile musulmane extraeuropene? Nu ar fi mai bine să terminăm treaba cu romii (pe care puterile occidentale iubitoare de cote obligatorii de refugați nu vor să îi găzduiască de loc ci să îi alunge în România) înainte de a ne apuca de alte etnii?

La aceste întrebări li se adaugă cele privind securitatea hard (dură, reală). Este limpede că mulți dintre refugiați sunt împinși spre UE ca o armă biologică folosită într-un război global atipic având ca țintă schimbarea ordinii mondiale. Printre cei care sunt exploatați în orb sunt strecurate și echipe de comando terorist cu misiuni precise de destabilizare. Aceasta presupune o minimă triere la primire, urmată de măsuri de securitate eficiente apte a neutraliza forțele ostile neidentificate la examenul inițial. Într-o UE încă prea națională (sau prea confederală) ne-am putea trezi că “generoasa” Germanie preia o cotă mare de refugiați gata de muncă și trimite României o cotă modestă de teroriști, tot gata de muncă, pentru administrarea căreia forțele de poliție naționale sunt insuficiente. Problema refugiaților este una europeană, într-adevăr. Clivajele interne ale UE și lipsa unor instituții europene cu adevărat federale sunt adevăratul obstacol în calea unei adăpostiri corespunzătoare a refugiaților în Europa iar nu egoismul național românesc, maghiar, polonez sau slovac.

Dincolo de aceste aspecte, admițând prin ipoteză că toți refugiații care bat astăzi la porțile UE ar fi primiți și distribuiți în cadrul uniunii, problema încă nu ar fi rezolvată. Cu cât UE se va arăta dispusă să preia mai mulți refugiați cu atât mai mulți vor veni. Or, UE are propriile probleme economice și sociale interne (inclusiv cele ținând de integrarea unor valuri anterioare de refugiați deveniți între timp imigranți, cum ar fi cele din Turcia, Balcanii de vest, Magreb etc.). De oricâtă generozitate ar face dovadă, ea nu poate primi un număr infinit de persoane; mai ales pe termen scurt și în mod nediferențiat / necondiționat. La frontiera externă a UE vedem efectele crizei al cărui izvor se află în țările de origine ale refugiaților. Dacă nu se acționează acolo degeaba se acționează aici. O acțiune energică și masivă cu caracter deopotrivă militar, politic și economic.

În treacăt ar trebui observat că masele de oameni care vor să se refugieze în UE astăzi goniți de regimurile de teroare, precaritatea economică și războaiele din țările lor, au trăit până mai ieri în Irak, Libia, Siria etc. sub regimuri pentru care ideea drepturior omului, astfel cum sunt ele definite în democrațiile euro-atlantice, era cu totul străină. Cu toate acestea Europa nu se confrunta atunci cu un flux migratoriu comparabil. Criza refugiaților în UE a apărut doar după ce Occidentul amintit a “eliberat” țările respective de vechile lor regimuri represive deschizând nesăbuit accesul la putere pentru regimuri tot atât ori și mai represive dar mai puțin responsabile pe plan internațional și deloc doritoare să accepte ordinea westfaliană bazată pe echilibrul puterilor, recunoașterea intereselor naționale și egalitatea suverană. Fluxul refugiaților nu este decât fumul toxic care otrăvește ordinea UE, produs de incendii pe care UE le-a aprins sau le-a întețit.

“Criza refugiaților” este așadar efectul unei grave tulburări în țările de origine ale acestora, cauzate de politica dusă acolo de UE sub conducere germană. În acest sens avem de a face cu o criză europeană cu mai multe fațete. Printre ele două de care nu se pomenește decât cel mult în șoaptă: criza instituțiilor europene și mai ales criza conducerii ilegitime germane a UE – o nouă criză a Europei germane. “Europa germană” a marii coaliții CDU/CSU-SPD este tot atât de puțin viabilă cât și “Europa germană” nazistă. Nu pentru că ideea unei Europe unite este greșită ci pentru că neviabilă este ideea unei Europe politice sub imperium german.

Germania s-a comportat cu UE asemenea bătrânului pescar din povestea peștișorului de aur. Nemulțumită de darurile bogate pe care peștișorul-UE i le-a făcut, a dorit să îl aibă pe peștișor însuși în acvariul din sufragerie. În consecință, peștișorul înfuriat este pe punctul de a-i retrage darul. Valul refugiaților deabia a atins frontierele europene și deja viața europenilor s-a schimbat. Să ne gândim numai la uriașele pierderi economice care se vor produce prin întârzierea transporturilor comerciale dintre țările membre ale UE ca urmare a limitării libertății de mișcare în cadrul uniunii prin reintroducerea controlului la frontierele naționale. Reacție panicată care aruncă în aer spațiul Schengen exact în momentul în care României, lăsată abuziv în afara acestuia, i se cere, sub amenințarea arogantă a sancțiunilor, să își asume obligații de solidaritate cu țările beneficiare ale unui sistem muribund.

UE ar face mai bine dacă ar recunoaște că a provocat un război de dimensiuni globale sau măcar a facilitat izbucnirea lui. Un război atipic în care deja se găsește și pe care acum este condamnată să îl poarte și să îl câștige. Asediată la porțile sale precum altădată Roma de către Hanibal, ea trebuie să găsească un alt Scipio Africanul capabil să atace adversarul la el acasă. În alianță cu cel menit a-i fi nu doar concurent ci și partener strategic, Rusia, și evident, dacă se poate, împreună cu SUA, UE este obligată la o acțiune militară împotriva Statului Islamic pe teritoriul lui. Cu sabia într-o mână, UE trebuie să țină în cealaltă mână punga de bani a unui Plan Marshall european. Nu pentru tabere de refugiați trebuie cheltuiți banii europeni ci pentru refacerea caselor bombardate din Siria, Irak, Libia, Afganistan etc. Acolo trebuie să trăiască în securitate și demnitate cei care astăzi escaladează infamenle garduri ridicate zadarnic la frontierele statelor europene. Garduri pe care europenii nu le pot sări dar pe care le sparg în disperarea lor adepții islamului.

Este astăzi clar că Germania nu poate conduce UE. A eșuat în gestiunea crizei economice. A eșuat în gestiunea crizei geo-politice ucrainene. A eșuat în gestiunea crizei refugiaților. Politica germană pune în pericol securitatea economică și geo-strategică europeană. Pe de altă parte, Germania are nevoie de UE ca de aer. Fără UE Germania va avea dinnou întreaga Europă împotrivă și se va întoarce dinnou la ruinele din care prin sudoarea poporului german s-a ridicat. De UE au nevoie și celelalte state europene. Ca superputere soft UE este indispensabilă și pentru securitatea echilibrului global în care sunt interesate actorii globali precum SUA și China. Iată temelia solidarității de interese pe care se poate construi o Europă politică federală funcționând ca o democrație transnațională. Fie ca actuala “criză a refugiaților” să deschidă noi căi către o națiune cosmopolită paneuropeană iar nu doar să pună la pământ ideea europeană compromisă de obsesiile impriale ale doamnei Merkel. Cu cât mai repede se va retrage aceasta cu atât mai bine va fi pentru Europa, pentru Germania și chiar pentru ea.