O repunere in discutie a optiunii unei uniuni mai restranse sau a unei Europe federalizate

Instituționalizarea Consiliului European și a președintelui acestei formațiuni și permanentizarea președinției Înaltului Reprezentant în dimensiunea Consiliului Afaceri Externe au slăbit din influența statului aflat la cârma leadership-ului rotativ al Consiliului asupra acțiunii externe a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, este de așteptat ca președinția olandeză să producă efecte în acest domeniu, având în vedere că provocările curente (instabilitate în Orientul Mijlociu cu efecte migraționiste și teroriste în Europa) vor fi influențate de deciziile luate la nivelul Consiliului Justiției și Afaceri Interne (registrul pasagerilor, noi planuri anti-teroriste, politica migrației, viitorul Schengen). Cu alte cuvinte, efectele interne produse de provocări externe vor genera o poziționare internă a statelor membre, sub incidența JAI, care vor contribui, inevitabil, la derularea acțiunii externe a UE

România va ajunge să preia preşedinţia rotativă a Uniunii Europene cu şase luni mai devreme decât era stabilit iniţial, după ce Marea Britanie a anunţat oficial că renunţă la şefia Consiliului European, programată pentru anul viitor. Asta înseamnă că România va ajunge în fruntea Consiliului European în intervalul ianuarie - iunie 2019.

Având în vedere acest lucru ar fi de așteptat ca România să gândească la planul de acțiuni pe care dorește să le susțină în această perioadă.

De exemplu, în perioada 1 iulie -31 decembrie 2016 președentia ConsiliuluiUE va fi slovacă. Prioritățile președinției slovace au la bază trei principii interconectate: obținerea de rezultate concrete, depășirea fragmentării și punerea accentului pe cetățeni. În următoarele 6 luni, Președinția se va axa pe patru domenii-cheie: o Europă puternică economic, o piață unică modernă, politici sustenabile în materie de migrație și azil și o Europă implicată pe plan mondial.

Orice plan pregătit are o nota de incertitudine având în vedere situația actuală din cadrul UE, complet dizarmonică și într-o pregnantă stare de derută. Curentele naționaliste sunt in crestere, problema refugiaților deși reglementată într-un târziu in privința cotelor obligatorii este departe de a întruni acceptul unanim al statelor membre, o noua criză bancară se întrevede pentru unele țări sudice, etc. În aceste condiții, Președintele Consiliului european, Donald Tusk încearcă să facă o analiza (a câta?) referitoare la viitorul UE, la îmbunătațirea funcționarii Uniunii. Analiza lui Donald Tusk este preluată de catre Yiannis Kitromilides în 29 July 2016.

O repunere în discuție a opțiunii unei uniuni mai restrânse sau a unei Europe federale

După șocul seismic al Brexit-ului în UE are loc o reevaluare privind direcția pe care ar putea să o urmeze  în viitor  celelalte 27 state membre. Există în principal trei posibilități:”mai multă Europă”, „mai puțină Europă” sau „afaceri, ca de obicei”

Donald Tusk, presedintele Consiliului European nu are nicio indoială în ce privește direcția viitoare pe care UE nu ar trebui să o urmeze. Într-un speech recent acesta a argumentat că dacă dorim să prevenim al doilea scenariu, UE nu ar trebui să-l îndeplinească pe primul. Cel mai problematic apare a fi azi principiul  unei Europe unite. Spectrul destrămarii bântuie Europa iar viziunea unei federalizări nu apare a fi cel mai bun răspuns la această manifestare.

Tusk are dreptate, desigur,  subliniind faptul că aspirația pentru "o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei", exprimată în fraza de deschidere a Tratatului de la Roma în 1957, și repetată ulterior în toate tratatele importante ale UE, este lipsită de un larg sprijin popular în UE. "O uniune tot mai strânsă" se presupune că, în general, înseamnă nu numai o mai mare integrare economică, ci și o mai mare integrare politică în Europa, care ar putea implica in cele din urma crearea unui stat pan-european "super-național". Această perspectivă, după părerea lui Tusk, este o aspirație "utopică", pe care conducerea politică a UE ar face bine să o reducă, în scopul de a preveni orice viitoare deconectare de majoritatea cetățenilor de rând, o deconectare care ar putea duce în cele din urmă la spargerea UE.

Diagnosticul conform căruia publicul larg al UE nu este încă pregătit pentru crearea Statelor Unite ale Europei nu este nou. Într-adevăr, de la  bun început  liderii politici europeni au fost conștienți de faptul că viziunea lor asupra unei Europe federale, unită politic, nu va primi un larg sprijin popular, astfel încât ideea nu a fost dezbătută în mod serios, nici promovata în mod deschis și nici nu a primit în mod direct un mandat popular pentru ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de "proiectul european",  deși un consimțământ parțial a fost solicitat în plebiscitele privind constituția propusă în 2005 . Acest lucru a creat totuși, în timp, un fel de "cerc vicios", pentru că nu a existat nici o dezbatere serioasă cu privire la crearea unui sistem politic federal în Europa, ideea fiind nepopulară; iar ideea a rămas nepopulară, în parte, pentru că nu a existat nici o dezbatere serioasă asupra ei. Nepopularitatea unei Europe unite politic a devenit o profeție auto-satisfăcătoare.

Faptul că idealul federalist a fost / este nepopular nu a oprit, desigur,  liderii politici și factorii de decizie din UE, de la punerea în aplicare lent, treptat și gradual, a unei structuri federale implicite. Această transformare a Europei a avut loc fără nici un consimțământ popular direct (în afară de aceste referendumuri), sau fără o indicație clară a momentului și modului în care această structură federalistă implicită a fost pe cale de a deveni o uniune politică explicita sau definitivă. Acest proces, cu toate acestea, nu a fost neapărat nedemocratic. A fost un exemplu de democrație indirectă prin care liderii politici ai statelor naționale suverane ale UE aleși în mod democratic au recurs la proceduri inter-guvernamentale de luare a deciziilor pentru a crea status quo-ul actual care, în principiu, poate fi inversat prin același proces.

Pericolul  identificat de Tusk  este faptul că partidele pro-Europa ar putea fi excluse prin vot, ceea ce, la rândul său, ar putea duce la dezintegrarea UE din interior, dacă în locul lor s-ar alege un număr semnificativ de guverne eurosceptice . Liderii politici europeni, prin urmare, pot preveni dezintegrarea UE, devenind mai în ton cu electoratele lor și respingând "utopia" unei Europe federale unită politic, "o utopie a Europei, fără state naționale, o utopie a Europei fără conflicte de interese și ambiții, o utopie a Europei care își impune propriile valori asupra lumii exterioare, o utopie a unității euro-asiatice ".

Prin urmare, să persisti cu această "utopie" a unei Europe federale s-ar putea să fie nu numai inutil, ci și, contra-productiv din acest punct de vedere. Totusi, ceea ce trebuie să fie luat în considerare în cadrul acestei evaluări este posibilitatea foarte puternică ca, fără reformă politică și o sporită integrare politică,status quo-ul existent acum în Europa, să nu mai fie viabil. Așteptarea unei unificări politice iminente a UE ar putea fi "utopică"; dar tot așa este și  convingerea că status quo-ul actual poate supraviețui fără o mai mare integrare politică. Din punct de vedere istoric nu a existat niciodată o uniune economică și monetară de succes și durabila fără o uniune politică. O uniune tot mai strânsă este, prin urmare, nepopulară și, în același timp, este necesară.

Este tentant să se minimalizeze perspectiva unei  integrări politice sporite de teama de a consolida forțele centrifuge din Europa. Acest pericol este real și nu poate fi subestimat. Refuzul de a dezbate această problemă vitală, cu toate acestea, poate fi la fel de dăunător cât timp vor fi prezentate doar aspectele negative ale uniunii politice  și punctele slabe evidente ale unei UE nereformată, exploatată de eurosceptici în toată Europa.

O alternativă politică democratică la status quo-ul existent politic în Europa este totusi posibilă. Nu există nici un "model" de-a gata al modului în care acest lucru poate fi obținut, dar uniunea politică este un rezultat cu adevărat pozitiv, care ar îmbunătăți funcționarea economică și democratică a UE și ar securiza pacea și prosperitatea în Europa secolului 21. Marea provocare este de a convinge un public european sceptic că "o uniune tot mai strânsă" este o parte a soluției și nu o parte a problemei. Multe dintre problemele actuale care amenință stabilitatea și însăși existența UE, cum ar fi libera circulație  a transferurilor de muncă sau fiscale, nu ar fi probleme de dezbinare atât de intens  într-un sistem politic federal. Dar este oare stabilirea unei federații formale în Europa altceva decât o "utopie"?

O Europă federală este doar o "utopie", în cazul în care există o alternativă pragmatică și realistă. Temuta destrămare a UE  va fi mai probabil prevenita dacă liderii politici europeni vor ignora sfatul lui Tusk și ar oferi o versiune alternativa mai constructivă de integrare politică. Dacă există  în prezent  astfel de lideri în UE este insa o altă întrebare.

……………………………………………………………………………………………

SD. În subsidiar față de discuția antamată recent de catre Donald Tusk m-aș întoarce in urma cu un an și aș aminti necesitatea reformării UE pornind de la marea problema, relevată de Grecia, dar nu singulară, a datoriilor suverane . Discuțiile din acea perioada aveau in vedere si posibila decuplare a Greciei de zona euro, moment prielnic antamarii problemei neajunsurilor  structurale ale actualei UE precum şi la diversele soluţii de îmbunătăţire a situaţiei. Din perspectiva datoriei publice am analizat diferitele soluţii.

Simplificând concluziile au rezultat trei tipuri de strategii pentru Eurozona: I. O abordare minimalistă care ar avea în vedere o reîntoarcere la moneda inţială a statelor membre, păstrând Europa ca o zona de comerţ liber şi eventual instituţiile care au elaborat legile unei reale competiţii; II.  Abordarea curentă bazată pe Tratatul de la Maastricht din 1992 şi compactul său fiscal din 2012; III.  Versiunea mai ambiţioasă a federalizării, îmbrăţişată de numeroşi tehnicieni şi politicieni dar care prezintă riscul unei mari incertitudini privind acceptarea sa largă.

II. Abordarea Maastricht încalcă suveranitatea statelor membre prin monitorizarea datoriei şi deficitului public. Părinţii fondatori s-au temut  pe drept că iminentul faliment al unei ţări ar putea  atrage o acoperire falimentară, fără să-şi îndeplinească scopul; astfel Tratatul de la Maastricht stabileşte o limită a datoriei şi o clauză de stopare a acoperirii acesteia. Solidaritatea faţă de un stat membru în necaz este determinată de teama unor externalităţi negative către aceleaşi ţări, favorizând falimentul ţării supraîndatorate.

II.1 Varianta Maastricht in structura EMU. In urma cu un an raportul celor 5 președinți făcea propuneri de consolidare a EMU, uniunea economică şi monetară, de fapt o schimbare de structura a UE.

Chiar şi aşa nu e nicio urmă de îndoială că EMU este incompletă. Cheia problemei constă în faptul că datoria suverană individuală a statelor membre din zona euro nu se mai poate baza pe propria lor bancă naţională. Întradevăr, când se adoptă o moneda unică, statele membre nu numai că devin membre ale EMU, dar ele se despart într-un anume fel de propria lor bancă naţională. De exemplu, Banca Naţională a României va continua să existe dar cu competenţa monetara transferată la Frankfurt iar guvernul de la Bucureşti nu va mai putea cere asistenţă în crearea unei instituţii de gestionare a banilor în caz de urgenţă. Această combinaţie ciudată dintr-o bancă centrală supranaţională cu 19 stocuri diferite de datorii suverane au făcut statele membre ale zonei euro extrem de vulnerabile în cazul listării pe piaţa bondurilor a datoriei lor suverane

III.  Federalismul implică de la bun început, e bine să se ştie, o mult mai mare distribuţie a riscurilor. Cu euro-bonduri, ţările europene ar putea să devină solidare faţă de datoria oricăreia dintre ele. Asta ar însemna un singur buget, un depozit asigurator comun şi o asigurare comună împotriva şomajului care ar acţiona ca stabilizatori automaţi, oferind ţărilor mai multă protecţie, o ţară cu probleme financiare primind automat transferuri (taxe mai mici, mai multe transferuri sociale, şi folosirea fondului de depozite de asigurare).  Făcând astfel mai credibilă acţiunea de evitare a salvării dintr-un dezastru financiar, stabilizatorii reduc sau înlătură acuzele prin care unii fac performanţe pentru a salva economiile slabe ale altora. De exemplu, am putea aminti faptul că guvernul federal  SUA nu a fost nevoit să salveze  de la dezastru economic  pe niciunul din statele sale începând cu 1840.

Viziunea federalistă reclamă doua precondiţii. Prima, orice contract de asigurare trebuie să fie semnat în afara oricărei urme de ignoranţă: nu ai putea include solidaritatea în planul de  asigurare a unei  clădiri dacă casa  respectivă  este deja în flăcări. Ar fi posibil eventual să se rezolve asimetria actuală dintre ţările din nord şi cele din sud prin identificarea şi izolarea problemelor moştenite din trecut, pentru a se putea confrunta cu ele; este un lucru complex, dar fezabil.

În al doilea rând, şi în principal, ţările care împart acelaşi acoperiş trebuie să aibe legi comune pentru a se limita hazardul moral. Uniformitatea legislaţiei poate apela doar la legi care să nu producă prejudicii unor ţări, şi nu  „pasteurizarea „ ofertei de consum din statele membre: Subsidiaritatea se poate aplica în zonele în care aceasta nu produce costuri pentru restul Europei.

Supravegherea centralizată a ECB în cadrul uniunii bancare oferă  o „fanta ” de speranţă şi ar putea pava drumul pentru depozite comune de asigurare atâta vreme cât supravegherea centralizată reduce şansele supervizării prudenţiale din partea băncilor naţionale care sfârşesc prin a plăti nevoile. De menţionat că noua viziune EMU a celor 5 presedinţi ia în totalitate atributele băncilor naţionale de a alimenta nevoile guvernamentale.  Acest fapt, adică dispariţia creditorului de ultimă instanţă este un punct slab dacă cei în drept nu vor găsi o formulă potrivită şi pentru ţările mai puţin performante. Instabilitatea monedei euro ar avea o cauză principală datorată preluării de către ECB a rolului băncilor centrale.

Mutualizarea în cazul federalizării nu poate funcţiona în ce priveşte asigurarea de şomaj. În mod legic, rata şomajului în ţările eurozonei este parte determinată de ciclul economic şi este foarte mult legată de şansele privind protecţia şomajului, politicile active de pe piaţa muncii, contribuţiile la asigurările pentru şomaj, instituţiile de formare profesională, tipul de redistribuire (salariul minim sau alocaţiile fiscale), etc Mai clar, ţările care aleg instituţii incapabile să obţină 5% rata a şomajului nu doresc  să se co-asigure laolaltă cu  ţări care de fapt optează pentru şomaj de 20%. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pensii şi pentru împărţirea mutuală a datoriilor. Împotriva tuturor acestor evidenţe, Europenii  nu pot încă să se adune  şi să se gândească la renunţarea la suveranitatea lor.  Teoretic, noi ,europenii ar trebui să acceptăm  pierderea de suveranitate necesară traiului sub acelaşi acoperiş. Dar pentru asta e nevoie să reabilitam idealul şi unitatea şi să le apărăm împotriva naţionalismului populist- şi acest lucru devine din ce în ce mai dificil în aceste zile în care ţările bogate arată uşa  de ieşire din Uniune unei ţări trecute prin multiple conjuncturi nefavorabile. Federalizarea rămâne totuşi, o opţiune de pus în practică atunci când europenii se vor simţi mai puţin inşelaţi în aşteptările lor şi în exprimarea votului lor european.

In concluzie:

Ca urmare a acestei analize a opţiunii federalizare se poate spune că politicile sociale bazate pe procente de redistribuire diferite cât şi tendinţele naţionaliste în creştere în Europa urmare unei perioade neinspirate şi inutil de lungi de austeritate fac deocamdată imposibilă abordarea federalizării.

Menţinerea Tratatului de la Maastricht de funcţionare a UEM a condus la actuala situaţie de criză a monedei euro, la criza accentuată a datoriilor suverane, la  dihotomia contrară intenţiilor iniţiale între ţările europene membre şi la sărăcirea peste măsură a economiilor mai puţin dezvoltate urmare a eşuării politicii de austeritate. În plus s-au creat premizele falimentelor datorate creşterii datoriilor suverane, a deflaţiei  şi  şomajului ajuns la cote maxime. Lipsa de solutii in criza umanitară a refugiatilor, ca şi impactul imigrării asupra resuscitării naţionalismului sunt tot atâtea efecte care radicalizează populaţia Europei şi crează germenii unui conflict.

A treia posibilitate, despre care nu am vorbit, aceea notată ca prima variantă (I), revine pe tapet nu pentru că am avea vreo simpatie pentru ea ci pentru că celelalte două se exclud deocamdată din viitorul apropiat al UE.

Toate aceste piedici remarcate deja fără îndoială în timp de către cititor pot fi rezolvate doar printr-un leadership european dăruit cauzei Europei unite şi dotat cu inteligenţa tehnică şi umană necesară armonizărilor în planuri multiple. În cazul în care acţiunile liderilor nu se vor ridica la înălţimea cerută de gravitatea momentului doar aducerea la realitate prin demersuri tragice si nedorite ar mai putea  schimba situaţia în sensul aducerii unor lideri adecvaţi .

S.D

Mediating the Vietnam War lessons for great and small countries alike

The historian Larry L. Watts has just published a working paper about the mediating role Romania played in the Vietnam War, "Mediating the Vietnam War: Romania and the First Trinh Signal, 1965-1966". In his own words,

"This working paper examines the little-known Romanian role in the search for a peaceful solution to the Vietnam War during 1965-1966 and leading up to the January 1967 “Trinh Signal,” in which North Vietnam officially accepted the possibility of negotiating with the United States. Forty-one accompanying documents from the Romanian National Archives spanning the period from March 1965 to January 1967 are translated and published in English here for the first time. These documents indicate that Romania actively encouraged negotiations during 1965-1966 and was far more influential with the North Vietnamese than traditionally thought. They also suggest that Bucharest played a significant role in achieving what is commonly considered the first real breakthrough in movement towards peace talks."

While it seems that today's Romania could not play a similar role, one finds the US foreign policy operating with a similar set of constraints--on the one hand, it finds difficult to tell friend from foe, on the other, the many coexisting voices in the American landscape make it difficult for a consensus to emerge. Like in the past, Watts' text targets multiple audiences, yet like never before we are confronted by a cacophony of voices representing fast rearranging players and interests. This lesson of the past should not be missed!

The Romanian politicians of that time had become quite adept at representing the situation they were in,

"To Bucharest this smacked of the sort of great power collusion that diminished and even negated the independence of smaller states. The Romanians were by now quite familiar with Moscow’s practice of conducting meetings with loyalist partners about which Bucharest would not be informed, much less invited, and after which the other bloc members would attempt to impose their decisions as fait accompli."

respectively, at navigating skilfully:

"Alone within the Warsaw Pact, Romania shared a common perspective with the Vietnamese regarding (1) independent national control over foreign and security policy, (2) “people’s war,” and (3) relations with China. At the same time, Bucharest had learned several useful lessons from its experience as intermediary between Moscow and Beijing at the start of the 1960s that served it well in subsequent efforts. Among them was the utility of even the smallest of steps towards disengagement and the value of even the most modest and temporary of improvements in atmospherics, even when the situation appeared otherwise hopeless."

Watts' conclusions are:

"It was important, the Romanians had learned, to realize that intermediation by small states differed significantly from larger state endeavors. Lacking any means to enforce compromise the only effective approach for small states was to assist belligerent parties to recognize their own self-interest in negotiated solutions. And it was of overwhelming importance to be cognizant of and up front about one’s own interests in undertaking the effort in the first place.

Bucharest did not present peace “packages” or comprehensive plans; it identified incremental steps for improving communication and understanding between the parties to the conflict with the aim of sitting them down face-to-face, where they could work out the important differences amongst themselves, without the inevitably distorting effect of intermediaries.

Although it was later mistakenly perceived as exploiting the differences between the United States and the Soviet Union, as well as those between the People’s Republic of China and the USSR, Romanian policy was in fact directed at diametrically opposite ends.

The basic thinking, indeed the conviction, behind it held that if all of the states were gathered around the same table then none could dominate the others. Bucharest had very little time for those states that pursued their interests by encouraging tensions between other states, and it constantly sought to combat the use of that approach by the great powers with which it wished to have functional and friendly relations."

Our world is about to reenter an age when 'none could be dominated by others' as the post-Cold War peace is strenuously tested.  For those interested, the paper is available here, or here.

Cum ar trebui sa arate o Uniune flexibila? O Constitutie deschisa pentru Europa

Plecand de la ideea lui Fritz Scharpf autorul acestei propuneri, Daniel Seikel sugereaza o reforma constitutionala care sa difere de actualul cadru curent in patru directii:

1.Prezentul Tratat ar trebui inlocuit de o Constitutie europeana „slaba” care sa contina doar acele elemente care in mod obisnuit sunt incluse in constitutii: prevederi privind competentele, institutiile,  procedurile ca si drepturile sociale si cetatenesti fundamentale. Ca un efect principal, aceasta modificare ar consta intr-o de-constitutionalizare a legii pietei unice: aceasta nu ar mai fi parte a corpului cvasi-constitutional al Tratatului, ci o lege ordinara a UE. Daca legea pietei unice ar primi o astfel de lovitura, aceasta reforma ar crea o Constitutie Europeana mai permisiva in sensul ca ar fi mai deschisa catre politici alternative economice si sociale decat cele predominante in libreralismul de piata, consacrate atat in regulile pietei unice cat si in cazul legii Curtii Europene de Justitie (ECJ). Ideea este de a crea un „nivel al terenului de joc”pentru contestarea  paradigmelor politicilor rivale.. In plus, legea pietei unice ar deveni o lege ordinara, astfel incat va fi mai usor sa corectezi de exemplu legea ECJ cand ea ajunge sa subordoneze drepturile sociale colective libertatilor pietei. (cum e posibil sa se intample in prognozata reglementare germana privind co-determinarea drepturilor angajatilor in companiile transnationale). In loc de unanimitate, modificarea politica a legii ar necesita doar o majoritate simpla.
(Co-determinarea este un concept care implica dreptul lucratorilor sa participe la managementul companiilor la care lucreaza)

2.Noua Constitutie ar putea sa conduca spre un important progres in democratizare prin garantarea dreptului de initiativa atat Parlamentului European cat si Consiliului European.

3. Actul obisnuit de decizie in UE s-ar simplifica radical. Majoritatile simple din Consilliu si din PE ar fi suficiente pentru adoptarea legislatiei. De fapt aceasta reforma ar transforma UE intr-un sistem cu doua camere. Legislatia europeana ar fi eliberata de impasul politic

4. Simplificarea actului decizional din UE ar trebui acompaniata  de posibilitatea de exceptare optionala de la legislatia ordinara pentru a evita situatiile extrem de problematice in care aceeasi majoritate de tari in mod repetat au castig de cauza asupra aceleiasi minoritati reprezentand alte tari. In mod suplimentar, exceptarile optionale ar putea servi la protejarea reglementarilor sensibile ale institutiilor nationale cum ar fi extinderea drepturilor de co-determinare ale angajatilor, in cazul in care propunerile unui stat nu detin majoritate care sa le sustina de catre celelalte state.Totusi. aceste exceptari optionale ar trebui controlate politic: o majoritate calificata in Consiliu si una simpla in PE ar putea sa fie in stare sa nege valabilitatea exceptarilor. Un alt efect binevenit al exceptarilor optionale  ar consta in marirea rolului organismelor nationale intrucat aplicatiile pentru exceptari trebuie dezbatute si decise in parlamentele nationale. De presupus ca acest lucru va fi insotit (de dorit) de o politizare a afacerilor europene in cadrul unor dezbateri nationale publice..Astfel cetatenii vor dobandi o influenta mai directa asupra integrarii europene.

Compromisul intre Uniformitate si Diferentiere

Ideea de baza a acestei propuneri este propunerea de a pune de acord multiplele puncte de veto in cadrul sistemului decizional european de exceptari optionale. Avand in vedere eterogenitatea vasta institutionala si socio-economica a celor 27 state, aceasta reforma este preconditia necesara pentru orice intensificare a integrarii europene care-si propune sa respecte cu grija democratia si drepturile sociale castigate. Nu numai ca va face mai usoara gasirea de solutii pentru conflicte si probleme comune  in ciuda considerabilei diversitati a statelor membre dar va oferi deasemenea protectie specificitatilor sensibile nationale.

Pretul platit pentru aceasta reforma ar fi o aplicare mai putin uniforma a legislatiei UE in diferitele state membre, lucru care va conduce probabil la o integrare diferentiata in final. Totusi,  acest lucru nu ar reprezenta un pas inapoi fata de situatia actuala. Dimpotriva, aceste schimbari ar face posibil progresul in politicile din multe domenii importante cum ar fi taxarea(aici se cere unanimitate), unde in prezent orice progres este blocat de pragurile ridicate de majoritate din legislatia europeana in combinatie cu interesele divergente ale altor  state membre. In acest caz de reforma doar modificarile de Tratat ar necesita unanimitate.

E de presupus ca acceptarea integrarii  diferentiate va fi o problema dificil de inghitit de catre integrationistii pro-europeni cel putin de catre cei care lupta pentru o Europa sociala si apartin  stangii politice. Acestia sunt cei care adesea, si e de inteles, obiecteaza fata de ideea integrarii diferentiate argumentand ca nicio tara nu ar trebui lasata in urma celorlalte. Integrarea diferentiata totusi este  un fapt existent deja azi si este avuta in vedere chiar in proiectele cheie ale integrarii.(EMU, Schengen)

Poate că mai ales cei care susțin o Europă socială și democratică sunt cei care trebuie să inteleaga că statele membre nu pot fi făcute "mai sociale", prin intermediul intervenției la nivel european împotriva voinței lor, adică atunci când nu există nici majorități politice in statele membre respective si nici la nivel european care sa sprijine această ambiție. Alegerea este între o stagnare in toate,  de dragul  uniformitatii - care amenință în mod serios să submineze integrarea europeană - sau progresul pentru unii .intr-o oarecare masura.

Mai mult decât atât mă aștept ca aceste schimbări, prin creșterea capacității politice de rezolvare a problemelor și eliminarea structurală a liberalismului de piata din politica europeană, ar putea reduce în mod eficient nemulțumirea publică fata de UE. Restul de nemulțumire nu ar mai trebui să conducă la o respingere completă a aderării la UE, dar ar putea fi în schimb canalizata în dezbateri mai puțin perturbatoare asupra dreptului de exceptari optionale selective

…………………………………………………………………………………………….

SD.  Voi comenta aceasta propunere din punctul de vedere al trilemei mondiale care ne spune ca intr-o uniune de state membre in jurul unei idei, sa spunem aceea de comert liber, dintre cele trei optiuni, suveranitate, democratie, integrare, cel mult doua pot fi indeplinite..
Printre alte destule neajunsuri ale structurii Uniunii Europene, deficitul de democratie a fost cel mai mult criticat. Critica se referea la faptul ca programele cu care reprezentantii nationali castigau dreptul de a accede in PE nu aveau nicio relevanta in fata hotararilor impuse de catre Comisia Europeana, lipsita de legitimitate. Cu alte cuvinte, vointa alegatorilor din statele membre nu era luata in considerare. Al doilea criteriu, suveranitatea statelor membre era suficient de ciuntita in cadrul UE pentru a determina efecte adverse eurosceptice sau anti europene in statele respective. Ideile de Exit in curs de inmultire si consolidare in acest aspect isi au radacina. Subordonarea bancilor nationale si lipsa lor de autonomie este un aspect suplimentar care deranja statele care pierdeau creditorul de ultima instanta. Al treilea criteriu, integrarea se afla de destula vreme in stadiul de deziderat intrucat forma de federalizare care ar fi adaugat componenta fiscala si politica comuna nu putea fi obtinuta deocamdata si nici in viitorul apropiat din cauza diferentelor mari de performante economice ale statelor membre.

Asadar, prezenta propunere incearca sa miste ceva din inghetarea in neputinta a UE din acest moment. Anume, propune sa se renunte pe moment la adancirea integrarii in schimbul democratizarii activitatilor si poate a redarii temporare de suveranitate in cateva din cazurile in discutie.

Avantajele propunerii de integrare flexibila:
-Procedura de exceptare optionala, cheia acestei propuneri permite statelor membre sa-si impuna anumite particularitati legislative doar pentru folosul propriu. Trecerea de la votul cu majoritati calificate la cel cu majoritati simple ajuta si statele reprezentate de partide politice minoritare in PE sa aibe un cuvant de spus in favoarea acestora. Discutiile libere in statul membru care ridica spre adoptare o exceptie optionala, redau alegatorilor din tara respectiva increderea ca au reprezentanti care le sustin doleantele in PE. Cu alte cuvinte este evident plusul de democratie obtinut .

-Conceptul de austeritate sau de flexibilizare accentuata a pietei muncii pot suferi modificari necesare in unele state membre sufocate de saracie, concomitent cu refacerea dialogului social si a puterii de decizie a lucratorilor prin conceptul de co-determinare

Dezavantajele propunerii de integrare flexibila:

-Daca se mentine status-quo al integrarii flexibile, devine clar ca aceasta propunere s-ar putea numi: Europa cu mai multe viteze. Simultan vor persista sa existe state membre cu performante economice slabe si altele dezvoltate. Vor fi state cu somaj mare si beneficii sociale minore si state cu somaj nesemnificativ si beneficii sociale importante. Vor exista tari cu varste de pensionare si pensii diferite in cuantum, vor fi state cu datorii suverane mari si imprumuturi inrobitoare si state infloritoare.

- procesul de adoptare a monedei unice se va amana intrucat masura integrarii flexibile nu este de natura sa grabeasca convergenta necesara dintre state, ci dimpotriva. Acest lucru va separa odata in plus tarile zonei euro de celelalte tari „sudice” Avantajul cuplarii la moneda forte-euro- se va sterge pe masura ce statele non-euro vor inregistra datorii.

- Este de presupus ca statele membre ale zonei euro vor incerca sa realizeze o structura institutionala aparte, cu integrare mai mare si poate cu cedare de suveranitate catre un nivel superior, ceea ce ar insemna o uniune monetara-fiscala-politica, larg integrata.
Ca o concluzie, tarile non euro actuale care vor ramane cu acest statut vor fi izolate, in prezenta  unor masuri legislative care nu li se poitrivesc, indiferent de existenta  sau absenta exceptarilor optionale. Aceasta izolare poate conduce in timp la o noua structura diferita de UE , la dezmembrare sau la tratate monetare disparate intre state.Aceasta situatie le va ridica si problema asigurarii securitatii, presupunand ca UE „cea dezvoltata” isi va continua colaborarea strategica cu NATO sau isi va dezvolta propria structura militara de aparare.

-Este posibil ca tarile de viteze inferioare sa fie avantajate de aceasta „libertate de actiune” dobandita si sa-si caute solutii cat mai adaptate de comert liber si in functie de fotografia strategica a momentului.

In concluzie, integrarea flexibila propusa este de fapt propunerea mai veche a Europei cu mai multe viteze care ar putea evolua spre o despartire a statelor membre mai putin dezvoltate de esalonul fruntas european. (mai putin elegant spus ar insemna descotorosirea de tarile sarace). Unica solutie daca s-ar fi dorit ca integrarea sa fie predominanta din setul de trei parametri ai  trilemei mondiale, decidentii europeni ar fi trebuit sa purceada  din timp la federalizare cu constiinta deficitului de democratie si suveranitate. Reactia la globalizare si la politici impuse de catre UE este iata, incercarea de refacere a aspectului democratic si suveran al statelor membre intr-o maniera superficiala, inutila si nedefinita in amanuntele ei esentiale. Este solutia gasita pentru a preveni dominoul de Exituri si revirimentul nationalismelor nu se stie cat de radicale.

                                                                                                                                                                                                

S.D