Instituționalizarea Consiliului European și a președintelui acestei formațiuni și permanentizarea președinției Înaltului Reprezentant în dimensiunea Consiliului Afaceri Externe au slăbit din influența statului aflat la cârma leadership-ului rotativ al Consiliului asupra acțiunii externe a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, este de așteptat ca președinția olandeză să producă efecte în acest domeniu, având în vedere că provocările curente (instabilitate în Orientul Mijlociu cu efecte migraționiste și teroriste în Europa) vor fi influențate de deciziile luate la nivelul Consiliului Justiției și Afaceri Interne (registrul pasagerilor, noi planuri anti-teroriste, politica migrației, viitorul Schengen). Cu alte cuvinte, efectele interne produse de provocări externe vor genera o poziționare internă a statelor membre, sub incidența JAI, care vor contribui, inevitabil, la derularea acțiunii externe a UE
România va ajunge să preia preşedinţia rotativă a Uniunii Europene cu şase luni mai devreme decât era stabilit iniţial, după ce Marea Britanie a anunţat oficial că renunţă la şefia Consiliului European, programată pentru anul viitor. Asta înseamnă că România va ajunge în fruntea Consiliului European în intervalul ianuarie - iunie 2019.
Având în vedere acest lucru ar fi de așteptat ca România să gândească la planul de acțiuni pe care dorește să le susțină în această perioadă.
De exemplu, în perioada 1 iulie -31 decembrie 2016 președentia ConsiliuluiUE va fi slovacă. Prioritățile președinției slovace au la bază trei principii interconectate: obținerea de rezultate concrete, depășirea fragmentării și punerea accentului pe cetățeni. În următoarele 6 luni, Președinția se va axa pe patru domenii-cheie: o Europă puternică economic, o piață unică modernă, politici sustenabile în materie de migrație și azil și o Europă implicată pe plan mondial.
Orice plan pregătit are o nota de incertitudine având în vedere situația actuală din cadrul UE, complet dizarmonică și într-o pregnantă stare de derută. Curentele naționaliste sunt in crestere, problema refugiaților deși reglementată într-un târziu in privința cotelor obligatorii este departe de a întruni acceptul unanim al statelor membre, o noua criză bancară se întrevede pentru unele țări sudice, etc. În aceste condiții, Președintele Consiliului european, Donald Tusk încearcă să facă o analiza (a câta?) referitoare la viitorul UE, la îmbunătațirea funcționarii Uniunii. Analiza lui Donald Tusk este preluată de catre Yiannis Kitromilides în 29 July 2016.
O repunere în discuție a opțiunii unei uniuni mai restrânse sau a unei Europe federale
După șocul seismic al Brexit-ului în UE are loc o reevaluare privind direcția pe care ar putea să o urmeze în viitor celelalte 27 state membre. Există în principal trei posibilități:”mai multă Europă”, „mai puțină Europă” sau „afaceri, ca de obicei”
Donald Tusk, presedintele Consiliului European nu are nicio indoială în ce privește direcția viitoare pe care UE nu ar trebui să o urmeze. Într-un speech recent acesta a argumentat că dacă dorim să prevenim al doilea scenariu, UE nu ar trebui să-l îndeplinească pe primul. Cel mai problematic apare a fi azi principiul unei Europe unite. Spectrul destrămarii bântuie Europa iar viziunea unei federalizări nu apare a fi cel mai bun răspuns la această manifestare.
Tusk are dreptate, desigur, subliniind faptul că aspirația pentru "o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei", exprimată în fraza de deschidere a Tratatului de la Roma în 1957, și repetată ulterior în toate tratatele importante ale UE, este lipsită de un larg sprijin popular în UE. "O uniune tot mai strânsă" se presupune că, în general, înseamnă nu numai o mai mare integrare economică, ci și o mai mare integrare politică în Europa, care ar putea implica in cele din urma crearea unui stat pan-european "super-național". Această perspectivă, după părerea lui Tusk, este o aspirație "utopică", pe care conducerea politică a UE ar face bine să o reducă, în scopul de a preveni orice viitoare deconectare de majoritatea cetățenilor de rând, o deconectare care ar putea duce în cele din urmă la spargerea UE.
Diagnosticul conform căruia publicul larg al UE nu este încă pregătit pentru crearea Statelor Unite ale Europei nu este nou. Într-adevăr, de la bun început liderii politici europeni au fost conștienți de faptul că viziunea lor asupra unei Europe federale, unită politic, nu va primi un larg sprijin popular, astfel încât ideea nu a fost dezbătută în mod serios, nici promovata în mod deschis și nici nu a primit în mod direct un mandat popular pentru ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de "proiectul european", deși un consimțământ parțial a fost solicitat în plebiscitele privind constituția propusă în 2005 . Acest lucru a creat totuși, în timp, un fel de "cerc vicios", pentru că nu a existat nici o dezbatere serioasă cu privire la crearea unui sistem politic federal în Europa, ideea fiind nepopulară; iar ideea a rămas nepopulară, în parte, pentru că nu a existat nici o dezbatere serioasă asupra ei. Nepopularitatea unei Europe unite politic a devenit o profeție auto-satisfăcătoare.
Faptul că idealul federalist a fost / este nepopular nu a oprit, desigur, liderii politici și factorii de decizie din UE, de la punerea în aplicare lent, treptat și gradual, a unei structuri federale implicite. Această transformare a Europei a avut loc fără nici un consimțământ popular direct (în afară de aceste referendumuri), sau fără o indicație clară a momentului și modului în care această structură federalistă implicită a fost pe cale de a deveni o uniune politică explicita sau definitivă. Acest proces, cu toate acestea, nu a fost neapărat nedemocratic. A fost un exemplu de democrație indirectă prin care liderii politici ai statelor naționale suverane ale UE aleși în mod democratic au recurs la proceduri inter-guvernamentale de luare a deciziilor pentru a crea status quo-ul actual care, în principiu, poate fi inversat prin același proces.
Pericolul identificat de Tusk este faptul că partidele pro-Europa ar putea fi excluse prin vot, ceea ce, la rândul său, ar putea duce la dezintegrarea UE din interior, dacă în locul lor s-ar alege un număr semnificativ de guverne eurosceptice . Liderii politici europeni, prin urmare, pot preveni dezintegrarea UE, devenind mai în ton cu electoratele lor și respingând "utopia" unei Europe federale unită politic, "o utopie a Europei, fără state naționale, o utopie a Europei fără conflicte de interese și ambiții, o utopie a Europei care își impune propriile valori asupra lumii exterioare, o utopie a unității euro-asiatice ".
Prin urmare, să persisti cu această "utopie" a unei Europe federale s-ar putea să fie nu numai inutil, ci și, contra-productiv din acest punct de vedere. Totusi, ceea ce trebuie să fie luat în considerare în cadrul acestei evaluări este posibilitatea foarte puternică ca, fără reformă politică și o sporită integrare politică,status quo-ul existent acum în Europa, să nu mai fie viabil. Așteptarea unei unificări politice iminente a UE ar putea fi "utopică"; dar tot așa este și convingerea că status quo-ul actual poate supraviețui fără o mai mare integrare politică. Din punct de vedere istoric nu a existat niciodată o uniune economică și monetară de succes și durabila fără o uniune politică. O uniune tot mai strânsă este, prin urmare, nepopulară și, în același timp, este necesară.
Este tentant să se minimalizeze perspectiva unei integrări politice sporite de teama de a consolida forțele centrifuge din Europa. Acest pericol este real și nu poate fi subestimat. Refuzul de a dezbate această problemă vitală, cu toate acestea, poate fi la fel de dăunător cât timp vor fi prezentate doar aspectele negative ale uniunii politice și punctele slabe evidente ale unei UE nereformată, exploatată de eurosceptici în toată Europa.
O alternativă politică democratică la status quo-ul existent politic în Europa este totusi posibilă. Nu există nici un "model" de-a gata al modului în care acest lucru poate fi obținut, dar uniunea politică este un rezultat cu adevărat pozitiv, care ar îmbunătăți funcționarea economică și democratică a UE și ar securiza pacea și prosperitatea în Europa secolului 21. Marea provocare este de a convinge un public european sceptic că "o uniune tot mai strânsă" este o parte a soluției și nu o parte a problemei. Multe dintre problemele actuale care amenință stabilitatea și însăși existența UE, cum ar fi libera circulație a transferurilor de muncă sau fiscale, nu ar fi probleme de dezbinare atât de intens într-un sistem politic federal. Dar este oare stabilirea unei federații formale în Europa altceva decât o "utopie"?
O Europă federală este doar o "utopie", în cazul în care există o alternativă pragmatică și realistă. Temuta destrămare a UE va fi mai probabil prevenita dacă liderii politici europeni vor ignora sfatul lui Tusk și ar oferi o versiune alternativa mai constructivă de integrare politică. Dacă există în prezent astfel de lideri în UE este insa o altă întrebare.
……………………………………………………………………………………………
SD. În subsidiar față de discuția antamată recent de catre Donald Tusk m-aș întoarce in urma cu un an și aș aminti necesitatea reformării UE pornind de la marea problema, relevată de Grecia, dar nu singulară, a datoriilor suverane . Discuțiile din acea perioada aveau in vedere si posibila decuplare a Greciei de zona euro, moment prielnic antamarii problemei neajunsurilor structurale ale actualei UE precum şi la diversele soluţii de îmbunătăţire a situaţiei. Din perspectiva datoriei publice am analizat diferitele soluţii.
Simplificând concluziile au rezultat trei tipuri de strategii pentru Eurozona: I. O abordare minimalistă care ar avea în vedere o reîntoarcere la moneda inţială a statelor membre, păstrând Europa ca o zona de comerţ liber şi eventual instituţiile care au elaborat legile unei reale competiţii; II. Abordarea curentă bazată pe Tratatul de la Maastricht din 1992 şi compactul său fiscal din 2012; III. Versiunea mai ambiţioasă a federalizării, îmbrăţişată de numeroşi tehnicieni şi politicieni dar care prezintă riscul unei mari incertitudini privind acceptarea sa largă.
II. Abordarea Maastricht încalcă suveranitatea statelor membre prin monitorizarea datoriei şi deficitului public. Părinţii fondatori s-au temut pe drept că iminentul faliment al unei ţări ar putea atrage o acoperire falimentară, fără să-şi îndeplinească scopul; astfel Tratatul de la Maastricht stabileşte o limită a datoriei şi o clauză de stopare a acoperirii acesteia. Solidaritatea faţă de un stat membru în necaz este determinată de teama unor externalităţi negative către aceleaşi ţări, favorizând falimentul ţării supraîndatorate.
II.1 Varianta Maastricht in structura EMU. In urma cu un an raportul celor 5 președinți făcea propuneri de consolidare a EMU, uniunea economică şi monetară, de fapt o schimbare de structura a UE.
Chiar şi aşa nu e nicio urmă de îndoială că EMU este incompletă. Cheia problemei constă în faptul că datoria suverană individuală a statelor membre din zona euro nu se mai poate baza pe propria lor bancă naţională. Întradevăr, când se adoptă o moneda unică, statele membre nu numai că devin membre ale EMU, dar ele se despart într-un anume fel de propria lor bancă naţională. De exemplu, Banca Naţională a României va continua să existe dar cu competenţa monetara transferată la Frankfurt iar guvernul de la Bucureşti nu va mai putea cere asistenţă în crearea unei instituţii de gestionare a banilor în caz de urgenţă. Această combinaţie ciudată dintr-o bancă centrală supranaţională cu 19 stocuri diferite de datorii suverane au făcut statele membre ale zonei euro extrem de vulnerabile în cazul listării pe piaţa bondurilor a datoriei lor suverane
III. Federalismul implică de la bun început, e bine să se ştie, o mult mai mare distribuţie a riscurilor. Cu euro-bonduri, ţările europene ar putea să devină solidare faţă de datoria oricăreia dintre ele. Asta ar însemna un singur buget, un depozit asigurator comun şi o asigurare comună împotriva şomajului care ar acţiona ca stabilizatori automaţi, oferind ţărilor mai multă protecţie, o ţară cu probleme financiare primind automat transferuri (taxe mai mici, mai multe transferuri sociale, şi folosirea fondului de depozite de asigurare). Făcând astfel mai credibilă acţiunea de evitare a salvării dintr-un dezastru financiar, stabilizatorii reduc sau înlătură acuzele prin care unii fac performanţe pentru a salva economiile slabe ale altora. De exemplu, am putea aminti faptul că guvernul federal SUA nu a fost nevoit să salveze de la dezastru economic pe niciunul din statele sale începând cu 1840.
Viziunea federalistă reclamă doua precondiţii. Prima, orice contract de asigurare trebuie să fie semnat în afara oricărei urme de ignoranţă: nu ai putea include solidaritatea în planul de asigurare a unei clădiri dacă casa respectivă este deja în flăcări. Ar fi posibil eventual să se rezolve asimetria actuală dintre ţările din nord şi cele din sud prin identificarea şi izolarea problemelor moştenite din trecut, pentru a se putea confrunta cu ele; este un lucru complex, dar fezabil.
În al doilea rând, şi în principal, ţările care împart acelaşi acoperiş trebuie să aibe legi comune pentru a se limita hazardul moral. Uniformitatea legislaţiei poate apela doar la legi care să nu producă prejudicii unor ţări, şi nu „pasteurizarea „ ofertei de consum din statele membre: Subsidiaritatea se poate aplica în zonele în care aceasta nu produce costuri pentru restul Europei.
Supravegherea centralizată a ECB în cadrul uniunii bancare oferă o „fanta ” de speranţă şi ar putea pava drumul pentru depozite comune de asigurare atâta vreme cât supravegherea centralizată reduce şansele supervizării prudenţiale din partea băncilor naţionale care sfârşesc prin a plăti nevoile. De menţionat că noua viziune EMU a celor 5 presedinţi ia în totalitate atributele băncilor naţionale de a alimenta nevoile guvernamentale. Acest fapt, adică dispariţia creditorului de ultimă instanţă este un punct slab dacă cei în drept nu vor găsi o formulă potrivită şi pentru ţările mai puţin performante. Instabilitatea monedei euro ar avea o cauză principală datorată preluării de către ECB a rolului băncilor centrale.
Mutualizarea în cazul federalizării nu poate funcţiona în ce priveşte asigurarea de şomaj. În mod legic, rata şomajului în ţările eurozonei este parte determinată de ciclul economic şi este foarte mult legată de şansele privind protecţia şomajului, politicile active de pe piaţa muncii, contribuţiile la asigurările pentru şomaj, instituţiile de formare profesională, tipul de redistribuire (salariul minim sau alocaţiile fiscale), etc Mai clar, ţările care aleg instituţii incapabile să obţină 5% rata a şomajului nu doresc să se co-asigure laolaltă cu ţări care de fapt optează pentru şomaj de 20%. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pensii şi pentru împărţirea mutuală a datoriilor. Împotriva tuturor acestor evidenţe, Europenii nu pot încă să se adune şi să se gândească la renunţarea la suveranitatea lor. Teoretic, noi ,europenii ar trebui să acceptăm pierderea de suveranitate necesară traiului sub acelaşi acoperiş. Dar pentru asta e nevoie să reabilitam idealul şi unitatea şi să le apărăm împotriva naţionalismului populist- şi acest lucru devine din ce în ce mai dificil în aceste zile în care ţările bogate arată uşa de ieşire din Uniune unei ţări trecute prin multiple conjuncturi nefavorabile. Federalizarea rămâne totuşi, o opţiune de pus în practică atunci când europenii se vor simţi mai puţin inşelaţi în aşteptările lor şi în exprimarea votului lor european.
In concluzie:
Ca urmare a acestei analize a opţiunii federalizare se poate spune că politicile sociale bazate pe procente de redistribuire diferite cât şi tendinţele naţionaliste în creştere în Europa urmare unei perioade neinspirate şi inutil de lungi de austeritate fac deocamdată imposibilă abordarea federalizării.
Menţinerea Tratatului de la Maastricht de funcţionare a UEM a condus la actuala situaţie de criză a monedei euro, la criza accentuată a datoriilor suverane, la dihotomia contrară intenţiilor iniţiale între ţările europene membre şi la sărăcirea peste măsură a economiilor mai puţin dezvoltate urmare a eşuării politicii de austeritate. În plus s-au creat premizele falimentelor datorate creşterii datoriilor suverane, a deflaţiei şi şomajului ajuns la cote maxime. Lipsa de solutii in criza umanitară a refugiatilor, ca şi impactul imigrării asupra resuscitării naţionalismului sunt tot atâtea efecte care radicalizează populaţia Europei şi crează germenii unui conflict.
A treia posibilitate, despre care nu am vorbit, aceea notată ca prima variantă (I), revine pe tapet nu pentru că am avea vreo simpatie pentru ea ci pentru că celelalte două se exclud deocamdată din viitorul apropiat al UE.
Toate aceste piedici remarcate deja fără îndoială în timp de către cititor pot fi rezolvate doar printr-un leadership european dăruit cauzei Europei unite şi dotat cu inteligenţa tehnică şi umană necesară armonizărilor în planuri multiple. În cazul în care acţiunile liderilor nu se vor ridica la înălţimea cerută de gravitatea momentului doar aducerea la realitate prin demersuri tragice si nedorite ar mai putea schimba situaţia în sensul aducerii unor lideri adecvaţi .
S.D
S.D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu