Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (II)

Unii istorici americani si cativa economisti au emis opinia, socanta la prima vedere, dar plauzibila prin informatia procesata si probele analizate, ca sclavia a transformat America in colosul financiar care este astazi, iar economia americana este croita si functioneaza si acum dupa practicile inventate de stapanii de sclavi si de vatafii lor brutali, in cadrul comertului lor cu bumbac si cu sclavi, alimentat cu credite bancare, din perioada de la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec. XIX. Intr-adevar, in acel tip de comert si in acea era trebuie cautate radacinile nesanatoase si non-etice ale capitalismului atavic si bazele bankingului de tip american, practicat la nivel global in economia contemporana.
Primii multi-milionari americani au aparut pe valea fluviului Mississippi, unde se cultiva bumbac, intr-o epoca in care aceasta materie prima era tot atat de cautata si vandabila pe cat este acum petrolul. Valoarea cumulata a sclavilor utilizati si comercializati sau ipotecati de fermierii americani depasea cu mult valoarea tuturor cailor ferate si a fabricilor americane din sec. XIX. Aceasta era cea mai mare „avutie nationala” americana ... Sclavii au avut, timp de peste 60 de ani, prețuri ridicate – de la 450 de dolari, în anul 1800, pretul unui sclav apt de munca ajunsese la 1200 de dolari, în anul 1837. De precizat că, la vremea aceea, dolarul nu avea valoarea contemporană, ci o valoare de peste 100 de ori mai mare*.
Ca si marii patroni de branduri globale, fermierii stapani de sclavi din anii precedenti Razboiului american de secesiune au inteles ca profiturile lor cresc exponential cand reusesc sa extraga maximum de profit de la sclavii lor de pe plantatie. Sclavii Americii au fost determinati sa munceasca mai mult si mai eficient prin violenta (si chiar prin separarea fizica repetata de familiile pe care reuseau sa si le creeze), dar si prin metode de „management” aplicate cu strictete de brutalii si zelosii vatafi. Averile multimilionarilor americani – aparent, buni crestini, ba chiar zelosi – s-au creat cu ajutorul biciului vatafilor fermierilor aplicat cu zel pe spatele negrilor de pe plantatie.
Dar exploatarea fizica a fost, din perspectiva etica si umana, raul cel mai mic. Adevarata dimensiune a ororii acestui tip brutal de capitalism a fost data de exploatarea financiara a sclavilor, adica, de transformarea lor in ipoteci, utilizate pentru a obtine credit si pentru a mari plantatiile de bumbac cu mai multe culturi si mai multi sclavi, importati de peste tot din Africa**. Averile multimilionarilor americani s-au multiplicat si mai mult cu ajutorul licitatiilor unde se vindeau sclavi si cu suportul neprecupetit al bancilor, care au luat sclavi in ipoteca, pentru a-i imprumuta pe fermeiri in vederea cumpararii de alti sclavi. Cu cat mai tineri si mai multi erau sclavii detinuti, cu atat mai mare era averea pe care fermierul o detinea sau pune in garantie pentru a-si mari productia si proprietatile.
In anii de debut al sec. XIX, cererea de bumbac a devenit exploziva. Principalul produs de export american era bumbacul. Productia si prelucrarea acestuia nu puteau tine pasul cu cererea, astfel ca a aparut necesitatea cumpararii mai multor terenuri si a mai multor sclavi, pentru culturi noi si extinse de bumbac. Era nevoie de bani pentru a acoperi aceasta necesitate. In ecuatie au aparut, desigur, bancile. Fermierii ambitiosi si dornici sa se imobogateasca rapid au inceput sa se imprumute de la banci, punand ipoteci pe sclavi, pentru a cumpara mai multi sclavi.
Cum terenurile nu valorau prea mult, cele mai multe imprumuturi se bazau pe garantii constand in sclavi. În statele americane din sud, fermierii își ipotecau mult mai ușor sclavii decât pământurile. Cat despre vest, acesta era inca „salbatic”, nefiind interesant nici pentru fermieri, nici pentru banci. De aceea, mai mult de 80% din totalul ipotecilor erau constituite asupra sclavilor. Oamenii, si nu lucrurile, erau ipotecati.
Băncile, atat cele americane, pe atunci inca in faza de nou-nascute, cat si cele europene (cum ar fi cele olandeze, franceze, sau britanice, deja inveterate la acea vreme), se înghesuiau să dea împrumuturi cu astfel de ipoteci. Pe baza acestor ipoteci se construiau portofolii de garanții derivate oferite împrumutătorilor (inclusiv cei de ultimă instanță, adică băncile centrale) care erau încântați să re-finanțeze băncile aflate în afaceri cu „lumea nouă” si se emiteau noi acțiuni vândute comercianților și persoanelor avute care își doreau un profit rapid, „onest”, din creșterea valorii acțiunilor și din dividende. Asta în ciuda faptului că în Europa se abolise sclavia încă de la începutul secolului XVIII, fiind considerată nedemnă de umanitate și ne-creștină***. In acest fel, America, prin multi-milionarii creati prin exploatarea fizica si financiara a sclavilor de pe plantatiile de bumbac, incepea sa devina o putere economica demna de luat in considerare.
*Thomas Jefferson în persoană și-a ipotecat 150 de sclavi pentru a construi Monticello (conacul unde a scris Declarația de Independență...). În banii de acum, valoarea totala a acestor sclavi ipotecati de Thomas Jefferson a fost de cel putin 18 de milioane de dolari, o suma deloc neglijabila in prezent.
**Istoricul american Joshua Rothman declara recent (cf. NYT, articolul citat, in numarul din 24-25 august 2019) ca „ipotecile puse asupra sclavilor au ajutat la dezvoltarea capitalismului american (si chiar a celui global)”. Dar afirmatia este mult prea politicoasa pentru gravitatea ororii si amplitudinea fenomenului ipotecilor asupra sclavilor.
***Evident, trebuie precizat ca a fost exceptată sclavia asupra țiganilor, care în România a fost abolită de-abia in 1864, dar numai teoretic. Stim și noi, știu și americanii, ce atitudine „modernă” și „tolerantă” au asupra acestei etnii România și românii, mai ales ca segregarea rasiala este o „marca” americana de secol XX. Cu titlu de experiment, urmăriți comentariile care se vor fi făcut la acest articol. O să vă cruciți câți contemporani ai voștri vor susține ca robia aia nu trebuia să fie desființată niciodată de Cuza.
Gheorghe Piperea