Timp de zeci de ani, bancile au continuat sa pompeze bani in afacerile cu bumbac, pe baza presupunerii prostesti ca bumbacul nu va inceta niciodata sa se scumpeasca. Bancile europene erau mai mult decat dornice sa refinanteze astfel de imprumuturi toxice si non-etice, erau entuziaste sa o faca.
In mod evident, insa, supra-creditarea acestei afaceri cu bumbac si sclavi a determinat cresterea pretului sclavilor si supra-productia de bumbac. In anul 1834, valoarea bumbacului a inceput sa scada, iar in 1837 comerciantii europeni plateau 60 de dolari pentru ceea ce, inainte de 1934, ar fi fost bucurosi sa ofere chiar si 2000 de dolari.
Criza financiara s-a instalat aproape automat, dar falimentele care au urmat nu i-au afectat nici pe bancheri, nici pe proprietarii americani de ferme si de sclavi, intrucat au fost salvati de stat (nimic nou sub soare).
Criza din 1837 a avut toate trăsăturile crizei din 2008, exceptând expansiunea globală a celei din 2008. Într-adevăr, în 1837, băncile americane nu jucau un rol atât de mare în economie și in viața oamenilor și nu aveau extensie globală. Unele bănci britanice, franceze si olandeze aveau dimensiuni internaționale, dar nu globale si, deci, nu erau „de importanta sistemica”. În 2008, modelul economic american, bazat pe acest gen de capitalism brutal si de speculație financiară, era deja extins la nivel global, toate țările, inclusiv România, fiind afectate de criza declansata de falimentul „bancii de importanta sistemica” Lehman Brothers.
In ambele cazuri, falimentele au fost evitate cu bani publici. In ambele cazuri a fost asigurata impunitatea celor care cauzasera criza. Erau prea mari pentru a fi lasati sa falimenteze sau pentru a fi trimisi la inchisoare.
Si in rest paralela este aproape perfecta : falsificarea unor instrumente financiare pentru a ascunde riscul înalt de neplata, în timp ce bănci, investitori si deponenți sau simpli particulari se conectau la nivel internațional, prin refinanțări sau acțiuni nou emise de multiple vehicule create cu scopul de a „recepta” profitul imens așteptat de la fermierii americani; transformarea speculației si a asumării unor riscuri amețitoare de pierdere in cutume si în fapte „normale” (business as usual); munții de bani – datorie emiși sau tipăriți pe baza mitului că există unele bunuri (bumbac, respectiv, case) a caror valoare poate creste la infinit; exploatarea brutala, intenționată, a „negrișorilor de pe plantație”; impunitatea acordată direct sau în mod insidios de autorități celor care au cauzat criza si au profitat de ea, bancile americane originare* si fermierii exploatatori de sclavi din 1837 si, respetiv, băncile din 2008 – toate ingredientele comune ale celor doua crize sunt prezente.
Lumea financiara si juridica a retinut din aceste experiente ca legea nu este aceeasi pentru toata lumea si ca, in functie de marimea averii cetateanului sau a justitiabilului, ori in functie de importanta sistemica a entitatii culpabile de fapte ilicite si dezastre, se poate aplica o masura dubla: una pentru privilegiati si alta pentru cetatenii obisnuiti, ca in Evul Mediu.
In contemporaneitate, de fiecare data cand s-au descoperit fraude majore ale comerciantilor globali si ale bancilor sistemice, care afecteaza multiple persoane si institutii, autoritatile americane (si, in urmarea unui sustinut imperialism juridic american, mai toate tarile importante in plan economic, inclusiv cele din UE) au aplicat amenzi sau despăgubiri plătite de delincventi, în urmarea unor înțelegeri autoritati – delincventi. Amenzile si despagubirile au fost diluate ulterior in costurile comerciale sau bancare pe care le achităm toți, clienți ai băncilor sau simpli consumatori ai mărfurilor și serviciilor oferite de comercianti (vorbim de toti comerciantii, si nu numai de cei care se împrumută la bănci pentru că vor să se dezvolte sau pentru că nu au de ales). Entitățile vinovate nu sunt, însă, eliminate din piață, continuând să activeze ilicit, abuziv sau incorect, până la o nouă sancțiune negociata cu autoritatile si, ulterior, diluata in costuri pe care le achitam, din nou, tot noi, iar managerii lor nu sunt decât rareori trimiși la închisoare (mai precis, atunci când sunt necesari câțiva țapi ispășitori, pentru exemplul disuasiv) și nici măcar nu sunt excluși din afaceri, ci sunt rotiți sau pensionați cu sume suficient de mari pentru a fi dezangajați la nivel emoțional.
In mod evident, insa, supra-creditarea acestei afaceri cu bumbac si sclavi a determinat cresterea pretului sclavilor si supra-productia de bumbac. In anul 1834, valoarea bumbacului a inceput sa scada, iar in 1837 comerciantii europeni plateau 60 de dolari pentru ceea ce, inainte de 1934, ar fi fost bucurosi sa ofere chiar si 2000 de dolari.
Criza financiara s-a instalat aproape automat, dar falimentele care au urmat nu i-au afectat nici pe bancheri, nici pe proprietarii americani de ferme si de sclavi, intrucat au fost salvati de stat (nimic nou sub soare).
Criza din 1837 a avut toate trăsăturile crizei din 2008, exceptând expansiunea globală a celei din 2008. Într-adevăr, în 1837, băncile americane nu jucau un rol atât de mare în economie și in viața oamenilor și nu aveau extensie globală. Unele bănci britanice, franceze si olandeze aveau dimensiuni internaționale, dar nu globale si, deci, nu erau „de importanta sistemica”. În 2008, modelul economic american, bazat pe acest gen de capitalism brutal si de speculație financiară, era deja extins la nivel global, toate țările, inclusiv România, fiind afectate de criza declansata de falimentul „bancii de importanta sistemica” Lehman Brothers.
In ambele cazuri, falimentele au fost evitate cu bani publici. In ambele cazuri a fost asigurata impunitatea celor care cauzasera criza. Erau prea mari pentru a fi lasati sa falimenteze sau pentru a fi trimisi la inchisoare.
Si in rest paralela este aproape perfecta : falsificarea unor instrumente financiare pentru a ascunde riscul înalt de neplata, în timp ce bănci, investitori si deponenți sau simpli particulari se conectau la nivel internațional, prin refinanțări sau acțiuni nou emise de multiple vehicule create cu scopul de a „recepta” profitul imens așteptat de la fermierii americani; transformarea speculației si a asumării unor riscuri amețitoare de pierdere in cutume si în fapte „normale” (business as usual); munții de bani – datorie emiși sau tipăriți pe baza mitului că există unele bunuri (bumbac, respectiv, case) a caror valoare poate creste la infinit; exploatarea brutala, intenționată, a „negrișorilor de pe plantație”; impunitatea acordată direct sau în mod insidios de autorități celor care au cauzat criza si au profitat de ea, bancile americane originare* si fermierii exploatatori de sclavi din 1837 si, respetiv, băncile din 2008 – toate ingredientele comune ale celor doua crize sunt prezente.
Lumea financiara si juridica a retinut din aceste experiente ca legea nu este aceeasi pentru toata lumea si ca, in functie de marimea averii cetateanului sau a justitiabilului, ori in functie de importanta sistemica a entitatii culpabile de fapte ilicite si dezastre, se poate aplica o masura dubla: una pentru privilegiati si alta pentru cetatenii obisnuiti, ca in Evul Mediu.
In contemporaneitate, de fiecare data cand s-au descoperit fraude majore ale comerciantilor globali si ale bancilor sistemice, care afecteaza multiple persoane si institutii, autoritatile americane (si, in urmarea unui sustinut imperialism juridic american, mai toate tarile importante in plan economic, inclusiv cele din UE) au aplicat amenzi sau despăgubiri plătite de delincventi, în urmarea unor înțelegeri autoritati – delincventi. Amenzile si despagubirile au fost diluate ulterior in costurile comerciale sau bancare pe care le achităm toți, clienți ai băncilor sau simpli consumatori ai mărfurilor și serviciilor oferite de comercianti (vorbim de toti comerciantii, si nu numai de cei care se împrumută la bănci pentru că vor să se dezvolte sau pentru că nu au de ales). Entitățile vinovate nu sunt, însă, eliminate din piață, continuând să activeze ilicit, abuziv sau incorect, până la o nouă sancțiune negociata cu autoritatile si, ulterior, diluata in costuri pe care le achitam, din nou, tot noi, iar managerii lor nu sunt decât rareori trimiși la închisoare (mai precis, atunci când sunt necesari câțiva țapi ispășitori, pentru exemplul disuasiv) și nici măcar nu sunt excluși din afaceri, ci sunt rotiți sau pensionați cu sume suficient de mari pentru a fi dezangajați la nivel emoțional.
*Este interesant ca o banca detinuta de un fond american poarta denumirea de First Bank, reclama de (re)lansare acestei banci, care se numea, pana anul acesta, Pireaus Bank, fiind un filmulet cu „parintii fondatori” ai Americii. Unul dintre acesti „parinti fondatori” este nimeni altul decat proprietarul de sclavi ipotecati la banca, Thomas Jefferson ... Filmuletul se termina cu sloganul „banking in stil american”. Adica brutal, nemilos, gregar, capabil sa ipotecheze oamenii si viitorul lor? Nu, multumesc, nu imi doresc un astfel de banking...
Gheorghe Piperea
Gheorghe Piperea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu