Cum învrăjbeşte România marile puteri

Mircea Platon

Claude Karnooh spunea într-o conversaţie blogosferică recentă că românii sunt întotdeauna de partea celui mai puternic („Les Roumains dans leurs majorité ne sont ni fascistes ni anti-fascistes... ils sont avec le plus fort du moment”).

În mod curios, verdictul lui Karnooh, un om de stânga, mi-a răscolit memoria unor judecăţi asemănătoare venind dinspre dreapta. De exemplu:

1. CADI, după cum am arătat, e un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University. 

Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.

Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:

„Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.

CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”

Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lădaut România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani.

Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.

În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.

2. În România liberă din 27 octombrie 1996, de dinainte de intrarea României în NATO, e reprodusă o declaraţie a dlui George Friedman, director la acea vreme al Institutului de Cercetări Geopolitice din Louisiana. În 1996, dl Friedman a fondat STRATFOR, companie care i-a permis să continue a-şi da cu părerea despre România şi alte ţări din Estul Europei în aplauzele neoconilor care gândesc global şi prosperă individual.

Iată, conform României libere, ce declara dl Friedman în 1996 cotidianului budapestan Nepszabadsag: „România şi-a schimbat prea des aliaţii şi a învrăjbit marile puteri unele împotriva altora şi de aceea nu se bucură de încrederea Occidentului şi a SUA.”

O voce a României profunde, neatârnate:
 Annie Bentoiu

Când doi spun că eşti beat, în mod normal trebuie să mergi să te culci. Dar când toţi cei care îţi spun că eşti beat semnează acelaşi stat de plată, lucrurile se complică. Ai dreptul să bănuieşti că vor să te inducă în eroare. Şi atunci apelezi la un martor independent.

Iată, de exemplu, ce scria Annie Bentoiu în cartea de memorii Timpul ce ni s-a dat (Humanitas, 2007, carte elogiată la apariţia ei de Monica Lovinescu) comentând afirmaţia lui Friedman: „Adevărul este că şi regimul nazist, şi cel sovietic erau duşmanii noştri obiectivi. Unul ne luase Basarabia şi Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianţele n-aveau cum să fie „sincere” cu niciunul din ei. Un om atacat din două părţi în acelaşi timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul din atacanţi împotriva celuilalt, cu scopul final de a scăpa de amândoi” (p. 9).

Cea mai mare vină a românilor e, de fapt, aceea de a vrea să scape şi de MontaG.U.E., şi de Capuleţi. Capuleţii sunt mai activi în România. Au bani mulţi. Investesc, sunt bine organizaţi. Şi acuză pe oricine cere repatrierea discursului public, naţionalizarea lui, de „fascism,” „comunism,” „naţional-comunism,” „stalinismo-fascism”.

Adevărul e, după cum spunea Annie Bentoiu, că România are duşmani obiectivi. Şi prieteni imaginari. Adevărul e că, pentru a vedea şi afirma acest lucru trebuie să nu fii în slujba nimănui. Trebuie să fii un om liber şi onest, aşa cum era Annie Bentoiu, o reprezentantă a României şi Elveţiei profunde, a unei Europe onest patriarhale. Adevărul e că asemenea oameni nu sunt căutaţi, preţuiţi şi promovaţi deloc în România euro-atlantică. Ca urmare, stăm la mâna muhaielelor globale care ne cer fidelitate neştirbită. Cine nu le pupă inelul, papucul şi căptuşeala ideologică urât mirositoare e înfierat ca inamic al democraţiei.

Din punctul de vedere al stângii susţinătoare a naţiunilor/claselor subalterne, România şi românii nu au se simţi vinovaţi pentru încercările lor de a adormi vigilenţa hegemonului pentru a-i scăpa din strânsoare. Din punctul de vedere al dreptei conservatoare, susţinătoare a unor principii morale eterne, marea ticăloşie a marilor puteri, care vând şi cumpără la kilogram naţiunile mici, scuteşte România de nevoia de justificări. Din punctul de vedere al dreptei sau stângii pentru care nu există morală, ci doar geopolitică şi darwinism social sau etica luptei de clasă, România nu are a-şi reproşa nimic pentru că a încercat să supravieţuiască înconjurată de mari puteri care fură la cântar. Nu-i poţi cere înecatului să nu dea din mâini.

Adevărata problemă a României e alta. Presupunând, de dragul discuţiei, că românii sunt obişnuiţi să ia partea celui mai puternic, faptul acesta se întâmplă şi pentru că, de obicei, în România, cel mai puternic „pays the piper(s) and calls the tune”. Clasa sporovăitoare a României e manelistă: cântă la cererea clientului. În România, temele şi metodele dezbaterii sunt de import. Şi orice încercare de repatriere/naţionalizare a discursului public e denunţată de cimpoiaşii imperiali drept fascism/comunism, naţional-comunism ş.a.m.d..

Paradoxul României e acela că e o ţară marginală care încă acceptă să îşi ia ideile de la centru. Or, centrul e tocmai ceea ce o ţine la margine. La marginea ei înseşi.

România ar câştiga o locaţie („location, location, location” ar exclama orice agent imobiliar politic) mai bună dacă şi-ar accepta marginalitatea politică şi ar căuta ex-centricitatea culturală. Ideologiile şi politicienii de mainstream nu ne-au folosit la nimic. Ne-au ţinut, doar, la mantinelă. Ar fi timpul să începem să gândim cu şi pentru noi înşine, asumându-ne poziţia de marginali. Ca şi cum am fi propriul nostru centru.

Ne-am coagulat împrejurul unor teme şi figuri impuse de sus în jos. Ce ar fi să generăm priorităţi şi lideri de jos în sus? Se opune cineva? E cineva împotrivă? Cred că suntem, în covârşitoare majoritate, pentru.

Chevron, Mandela şi hoitarii libertăţii

La moartea lui Nelson Mandela şi la vreme de iarnă în care jandarmii snopesc în bătaie ţăranii din Pungeşti, trebuie reamintit că Chevron a fost identificat drept unul dintre cei doisprezece „investitori cheie” care au oferit regimului de apartheid „produse şi servicii care au contribuit la consolidarea economiei şi modului de viaţă rasist din Africa de Sud”.

Asta se întâmpla în 1985, când guvernul rasist de la Pretoria instala starea de urgenţă în 36 de districte ca răspuns la revolta africanilor împotriva constituţiei lui P. W. Botha din 1983, constituţie care perpetua statutul de paria al negrilor sud-africani. Din 1986, starea de urgenţă a fost extinsă la întreaga ţară şi a durat până în 1990. Zeci de mii de oameni au fost întemniţaţi, mulţi au fost torturaţi în închisoare. Presa a fost cenzurată. Guvernul a trecut la asasinarea liderilor africani în ţară şi peste hotare. African National Congress (ANC) şi Pan-Africanist Congress (PAC) au răspuns cu atentate la asasinatele guvernului rasist dela Pretoria.

În acest context, la mijlocul anilor 1980, a crescut audienţa vocilor care cereau guvernelor occidentale şi corporaţiilor multinaţionale să pună capăt schimburilor economice cu Africa de Sud. Oameni politici, intelectuali şi lideri religioşi au cerut guvernelor, băncilor şi corporaţiilor vestice să „dezinvestească” („disinvestment”), să îşi retragă capitalurile din Africa de Sud. Desmond Tutu şi alţi lideri ai luptei de eliberare naţională din Africa de Sud susţineau că boicotul era singurul mod în care elitele rasiste ale Africii de Sud puteau fi obligate să înţeleagă că trebuie să pună capăt regimului de apartheid. În numele apartheidului, adică al conceptului de „dezvoltare separată”, africanii (adică 71% din populaţia Africii de Sud) fuseseră, vreme de decenii, expropriaţi de pământurile cele mai mănoase, refuzaţi de la exploatarea bogăţiilor subsolului (aur, diamante, uraniu), daţi afară din casele şi cartierele lor pentru a face loc albilor, deportaţi în rezervaţii din care se putea ieşi doar în condiţii speciale, plătiţi cu salarii de întunecată mizerie, malnutriţi, supuşi la munci şi pedepse degradante şi, mai ales, programatic instruiţi (nu educaţi!) pentru a deveni servitori. Pentru a deveni buni, docili, servitori, negrii erau învăţaţi în şcoală să-şi dispreţuiască strămoşii şi să admire „civilizaţia” care îi înrobise: „Istoria Africii de Sud era amuzantă, stăteam neclintiţi, angelic de atenţi, în vreme ce profesorul de istorie ne povestea [...] războaiele duse de Boers împotriva „sălbaticelor şi barbarelor hoarde negre” pentru inima neagră a Africii; eroii ancestrali ai părinţilor noştri, marii şefi despre care auzisem poveşti de la părinţii noştri, erau descrişi la oră drept brute, drept animale setoase de sânge; Tshaka, strălucitul general care a unit triburile Mnguni în puternica naţiune Zulu, era descris drept un psihopat” (povesteşte Bloke Modisane în formidabila autobiografie Blame Me on History, publicată în 1963) Orice încercare de rezistenţă era stigmatizată de către regimul de apartheid drept „comunism” sau terorism.

Nelson Mandela în 1961

Congresul Naţional African, înfiinţat în 1912, era o organizaţie inspirată de învăţăturile creştine şi dominată de reprezentanţi ai aristocraţiei tribale şi meseriilor liberale. Nelson Mandela, descendent al unei familii regale africane, a fost co-fondator în 1944 al Ligii Tineretului (Youth League) din sânul ANC. Patronul spiritual al Ligii Tineretului era zulusul catolic Anton Lembede, care era revoltat de degradarea morală şi materială a africanilor exploataţi de albii din Africa de Sud. Mandela, ca şi ceilalţi fondatori ai Ligii Tineretului era foarte anti-ccomunist şi cerea excluderea membrilor comunişti ai ANC (cf. Anthony Sampson, Black and Gold: Tycoons, Revolutionarties and Apartheid, Londra, 1987). Mulţi lideri tribali africani care făceau parte din conducerea ANC erau de asemenea inamici ai comuniştilor, pe care îi bănuiau pe bună dreptate că urmăreau să le uzurpe autoritatea în numele egalitarismului şi progresismului marxist-leninist.
Apropierea dintre Mandela sau alţi lideri ANC şi comunişti a venit ca urmare a două lucruri. Primul a fost aşa-numitul „Supression of Communism Act” din 1950. Conform acestei legi, orice persoană care protesta împotriva regimului de apartheid era considerată „comunist”. Această lege a transformat inamicii de mai ieri în aliaţi aruncându-i în aceleaşi celule. După cum a precizat Nelson Mandela în ultimul cuvânt la procesul său, el însuşi era un admirator al sistemului parlamentar occidental, al independenţei judecătoreşti britanice şi al separaţiei puterilor din SUA. Conform lui Mandela, ANC a colaborat cu comuniştii aşa cum SUA şi Marea Britanie s-au aliat cu Stalin pentru a lupta împotriva Germaniei naziste (printre ai cărei admiratori se numărau mulţi dintre stâlpii apartheidului, cum ar fi Dr Nico Diedrichs, viitorul prim-ministru John Vorster şi viitorul şef al serviciilor secrete Hendrick van den Bergh): „E probabil dificil pentru albii sud-africani, cu prejudecata lor adânc înrădăcinată împotriva comunismului, să înţeleagă de ce politicieni africani cu experienţă i-au acceptat fără ezitare pe comunişti drept prietenii lor. Dar pentru noi răspunsul e evident. Diferenţele teoretice dintre cei care luptă împotriva opresiunii sunt un lux pe care nu ni-l putem permite la acest stadiu al luptei.”

În al doilea rând, populaţia africană a Africii de Sud a fost radicalizată anti-capitalist – dacă nu pro-comunist sau pro-socialist – de ipocrizia criminală a guvernelor şi corporaţiilor occidentale care justificau continuarea colaborării cu regimul rasist de la Pretoria prin apelul strident la „anticomunism”, la apărarea „societăţii deschise”, a „lumii libere” şi a „democraţiei”. Corporaţiile occidentale care făceau afaceri grase în Africa de Sud acceptau aşadar să persecute forţa de muncă africană – care, până în 1980, nu avea voie să se organizeze în sindicate – de dragul democraţiei. Caltex, o marcă Chevron, a vândut produse petroliere guvernelor rasiste din Africa de Sud şi din Rhodesia (în ciuda sancţiunilor impuse de ONU, cf Elizabeth Schmidt, Decoding Corporate Camouflage: US Business Support for Apartheid, Washington, 1980) de dragul democraţiei şi societăţii deschise. La nevoie, elitele sud-africane ştiau să manipuleze foarte bine limbajul „drepturilor omului” şi al „valorilor euro-atlantice”. Ministrul de finanţe sud-african Barend du Plessis cerea în 1986 susţinerea internaţională a economiei Africii de Sud în numele umanismului şi al „integrităţii actualului sistem financiar internaţional” (sună a 2008-2009?).

Argumentul lui du Plessis şi al altor susţinători corporaţi ai apartheidului era că investind în Africa de Sud contribui indirect la îmbunătăţirea soartei negrilor. Statelor Unite ale Americii nu le-a păsat niciodată ce se întâmplă cu toţi cubanezii afectaţi economic de embargoul pus asupra Cubei lui Fidel Castro. În cazul Africii de Sud însă, acolo unde corporaţiile americane puteau obţine profituri, umanismul îi obliga pe oficialii americani să susţină investiţiile americane. De dragul îmbunătăţirii soartei negrilor şi al teoriei neoliberale conform căreia bogăţia „trickles down” de la bogaţi la săraci. Nimic nu îi scoate mai repede din mizerie pe săraci decât investiţiile masive în bogătaşi. Care apoi le picură în cap săracilor fie ca picătură chinezească, fie ca găinaţ de porc care zboară. Dar iată retorica la care apela du Plessis: „Dacă a existat vreodată un moment în care moralitatea omului să trebuiască să fie la înălţimea tehnologiei de care dispune, atunci acest moment e acum. Dacă a existat vreodată un moment în care compasiunea să trebuiască să fie la înălţimea priceperii noastre în privinţa administrării bunurilor materiale şi a bogăţiei, acel moment e acum. Provocarea celor care au constă în faptul că trebuie să le pese îndeajuns de ceilalţi pentru a-şi împărţi cu ei cunoştinţele şi celelalte resurse ale lor şi pentru a sprijini material ţările în curs de dezvoltare pe drumul spre creşterea sustenabilă, cu tot respectul pentru demnitatea şi respectul de sine al acestor ţări.”

Ameninţat cu ostracizarea de către comunitatea internaţională, ministrul de finanţe al rasistei Republici a Africii de Sud descoperea retorica umanist/creştin/socialistă pentru a cere în 1986 sprijinul băncilor internaţionale în momentul în care Africa de Sud era ameninţată cu boicotul financiar şi economic din cauză că aresta şi teroriza zeci şi sute de mii de oameni. Ronald Reagan, Margaret Thatcher şi băncile germane au răspuns acestui apel şi au susţinut, politic şi financiar, regimul rasist din Africa de Sud.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, după cum spunea în 1986 chiar Clive Menell, vicepreşedintele consorţiului Anglo-Vaal, „marea majoritate a negrilor din Africa de Sud a ajuns să considere corporaţiile, guvernul, apartheidul şi ordinea actuală ca fiind unul şi acelaşi drac.” Liderul minerilor negri Cyril Ramaphosa credea că: „Alianţa dintre marile corporaţii şi regimul de apartheid e veche şi îmbibată cu sângele muncitorilor.” Antipatia faţă de capitalism nu era aşadar atât rezultatul exporturilor ideologice ale Cubei, Uniunii Sovietice sau Chinei, ci o reacţie organică, firească la abuzurile unui sistem care îşi masca violenţa – economică, socială, culturală şi fizică – prin apelul la „anticomunism”, „democraţie” şi „progress”, adică la concepte ne-asumate, ci doar manipulate cinic pentru a masca jaful generalizat.

Mandela a reprezntat demnitatea unei lumi tradiţionale şi ţărăneşti dată prin răzătoarea modernizării forţate care ieftineşte viaţa omului. A unei lumi care a refuzat să se predea. Citind zilele astea panegiricele dedicate lui Nelson Mandela de unii susţinători ai jafului generalizat al României mi s-a părut că cinismul hoitarilor libertăţii noastre şi a lui Nelson Mandela, cinismul celor care ne ucid libertatea pentru a putea mai apoi să se hrănească din ea merită sancţionat. Nu de alta, dar tâmâia folosită de ei miroase al naibii de urât. A ipocrizie. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după Mandela şi suspină după „democraţie” şi „valori euro-atlantice” să spună că nu e nimic „comunist” în a refuza jaful generalizat operat de oligarhia politico-economică a României în cârdăşie cu multe corporaţii multinaţionale. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după prinţul african Mandela în vreme ce condamnă neîntrerupt „tribalismul” românilor să afirme clar şi răspicat că identitatea şi conştiinţa naţională sunt legitime şi stau la baza demnităţii naţionale şi interesului naţional care ne cer să nu ne lăsăm jefuiţi şi batjocoriţi în propria noastră ţară.

La rădăcinile regimului de apartheid s-a aflat un sentiment care parcă nu e străin „elitei” din România de azi, cea care descoperă „mahalaua ineptă”, „pegra pogromistă”, „beţivanul leneş” şi „omul ruşilor” în orice babă care îşi apără ograda. Iată ce spunea Lionel Curtis, om educat la Oxford care s-a dus să răspândească civilizaţia în Africa de Sud la 1900: „Însăşi prezenţa atâtor negri îi face pe minoritarii albi leneşi şi incompetenţi. Raportul dintre albi şi negri e de aşa natură încât nu am prea mari speranţe în privinţa viitorului ţării. Ar fi o adevărată binecuvântare pentru noi dacă negrii, ca şi pieile-roşii, ar tinde să piară din faţa noastră, pentru că acţionează ca şi caria printre dinţi.” Cam ca o carie a albei danturi – artificiale – euro-atlantice a fost şi este considerată şi lumea ţărănească românească atacată astăzi de mâna unsuroasă a Chevronului în mănuşa de box a jandarmeriei.