On The Eve Of The Romanian Revolution (VIII) Demanding The Withdrawal of Soviet Troops, December 1989 Larry L. Watts

Following the December 1989 Moscow meetings - one of all the Warsaw Pact leaders and the other private - the Soviet Bloc active measures apparatus disseminated reports depicting Ceauşescu’s exchange with Gorbachev in the more public meeting, in which the former refused to accept any shared culpability for the 1968 invasion of Czechoslovakia, as a renunciation of Romania’s more than twenty-year policy of condemning the Brezhnev Doctrine and the practice of foreign military intervention. Gorbachev, at the time attempting to remove the last vestiges of the Brezhnev Doctrine from Soviet policy and struggling against conservative institutions led by the Soviet military in his attempt to do so, naturally wanted to get out ahead of the popular pressure for the withdrawal of Soviet forces while gaining the USSR as much credit as possible. The Romanian leader’s “reality check” threatened to undermine these efforts.

The brief report on this meeting included in the CIA’s National Intelligence Daily reflected nothing of the Romanian position beyond its negation of Soviet initiatives. According to the CIA, while trying “to secure Pact unanimity on key security issues, particularly opposition to near-term movement on German reunification,” Gorbachev also “held a ‘frank exchange of opinions’ with the Pact’s remaining maverick – Romanian President Ceauşescu – presumably to prod Bucharest to undertake needed reforms.”[i]  U.S. intelligence analysts thus interpreted the clash as due to Ceauşescu’s opposition to reform, a plausible explanation given the highly publicized differences between Moscow and Bucharest over that issue. Pact authorities ‘spun’ the obvious disagreement that surfaced at the December meeting as due to the Romanian leader’s new-found sympathy for the 1968 invasion of Czechoslovakia allegedly demonstrated by his refusal to join the other allies in condemning it, thus reinforcing the earlier allegations of Romanian advocacy of military intervention in Poland and preparations for aggression against Hungary.

The success of those active measures can be judged by the degree to which they were reflected subsequently in the international press. Agence France-Presse (AFP), for example, reported that the USSR, Bulgaria, Poland, the GDR, and Hungary had all “apologized for their action” of invading Czechoslovakia in 1968, whereas “Ceauşescu, whose troops did not take part in the intervention, did not condemn it,” thus implying Romanian acceptance of the invasion of Czechoslovakia as justified.[ii] Media reports tended to underscore the fact that Romania now balked at condemning the earlier invasion, suggesting that this marked a change in policy. Some American analysts outside the intelligence community fell into the same trap. One, for example, believed it ironic that Ceauşescu – the only one to denounce the invasion when it occurred – now “did not agree to the statement about the 1968 Czech action.”[iii] Western European analysts relying on the same sources arrived at very similar, and similarly erroneous, conclusions.[iv]

           The Romanian leader was accompanied to the December 1989 meeting in Moscow by his prime minister, Constantin Dascălescu, by the foreign minister, Ion Stoian, and by the former defense minister, General Constantin Olteanu, attending in his new position as the RCP Central Committee Secretary for Foreign Relations.[v] As of this writing the transcript of that meeting had not surfaced in the archives. In keeping with standard Warsaw Pact practice the Hungarian report downplayed the discordant Romanian position, in this case by excluding it altogether.[vi]

It is worth bearing in mind that the CIA had reported the Gorbachev–Ceauşescu debate as one of the main events of the December 4 meeting within a day of its occurrence, even though still unaware of its content.[vii] For that information, the separate recollections of Foreign Minister Stoian and Foreign Relations Secretary Olteanu regarding that meeting, which agree in their fundamental aspects, are thus worth considering. Particularly so since they are accord with Ceauşescu’s comments during the Political Executive Committee of November 27, 1989 that considered Gorbachev invitation to Moscow for a briefing on the Malta meeting. As Ceauşescu explained to the PolExCom:

They went into Czechoslovakia in 1968 and forced them to approve the invasion. If they now consider that what they did was a mistake, then why don’t they withdraw their troops from there, but instead of withdrawing them they are reinforcing them. The first measure [to be taken] was precisely that, the withdrawal of the troops, but they are not thinking about that. The Czechs accepted the troops and they continue to maintain troops there. … In fact, they realized an organized coup ďetat.[viii]

Gorbachev and Bush aboard the Maxim Gorky, Malta

According to both Stoian and Olteanu, Gorbachev was in the midst of presenting a very general, and generally unsatisfying, account of his meetings at Malta with President George Bush, Sr., when he launched into the problem of “revising and re-evaluating the military occupation of Czechoslovakia by Warsaw Treaty troops in 1968.”[ix] Ceauşescu immediately bristled at this, having repeatedly stressed that the Soviet alliance could only undertake operations on the basis of unanimity. Not only had Romania not been consulted, its vociferous condemnation of the invasion clearly signaled its contemporaneous veto. Therefore, the Romanian leader insisted, the occupation had been carried by troops of the Soviet Union, Poland, Hungary, Bulgaria and East Germany only, and not by the Warsaw Pact, which implied Romanian implication as member of that alliance.

Ion Stoian

According to Stoian, Gorbachev then proposed issuing a communiqué by those “who were implicated then, except for Romania,” which the Soviet leader said “exits from this problem.” Again Ceauşescu interrupted, stipulating that Romania could hardly “exit” since it “did not enter into Czechoslovakia” in the first place:

We did not enter because we appreciated that it was a serious transgression of the sovereignty and independence of a state, an aggressive act, contrary to the norms and principles of relations between states, which did much damage to socialism, and to the Soviet Union.[x]

The Romanian stance was indeed familiar to the Soviet leadership. It corresponded almost exactly to the position that the Romanian leadership took in August 1968, on the day Soviet, Polish, Hungarian, East German and Bulgarian troops marched into Czechoslovakia.

"The intervention of the troops of the five socialist countries in Czechoslovakia is a great mistake and a serious danger to peace in Europe. It is inconceivable in today’s world, when peoples are rising up to defend their national independence and equal rights, that a socialist state, that socialist states, should violate the independence of another state. There is neither justification nor any possible motive for accepting, even for a moment, the idea of military intervention in the domestic affairs of a fraternal socialist state."                                                    l                                                                            

Romania Condemns the Invasion of Czechoslovakia, August 21, 1968
[Fototeca online a comunismului romanesc, cota:175/1968]

 Stoian further reports that Hungarian Party leader Resző Nyers “immediately approved” Ceauşescu’s remarks, thus continuing the Hungarian practice of stalking and quickly associating itself with Romania’s dissident positions. The subsequent discussion of the text of the proposed communiqué then became a largely bilateral one between Gorbachev and Ceauşescu, also a fairly common feature of PCC meetings. Finally, Gorbachev announced that everyone could now agree on the text, since even Comrade Ceauşescu now agreed, which prompted the following exchange:

Ceauşescu:    Although, formally speaking, this does not concern us – we have long expressed our point of view [against the invasion] – nevertheless, we can agree with this text. I can say that if we had edited the communiqué it would have been much better. For example, the withdrawal of Soviet troops from Czechoslovakia should also be mentioned in a clear phrase.

Gorbachev:     This is a problem that we will resolve, bilaterally, with the Czechoslovak comrades. You know, I believe that is an agreement between us and Czechoslovakia regarding the stationing of Soviet troops there.

Ceauşescu:    Yes, I know, there is a bilateral accord concluded after the occupation of Czechoslovakia.

Gorbachev:     On this issue we will never reach an understanding with you.

Ceauşescu:    Yes, on that we can agree.[xi]

General Constantin Olteanu

           General Olteanu similarly reports that Gorbachev’s proposal that all “sign the declaration condemning the intervention in Czechoslovakia,” was met by Ceauşescu’s interjection that only “those who intervened should sign,” and that “we have nothing to sign” because Romania had not only refused to intervene, it had condemned the invasion then and there, and continually thereafter.[xii] The “visibly irritated” Gorbachev agreed, sarcastically asking the Romanian leader if he was “happy” now, but did not get much further in his exposition before Ceauşescu interrupted a second time:

Continuing to speak, the Romanian leader recommended that the problem be followed to its logical end in the sense that, if everyone now recognizes and condemns the 1968 act, and in order to repair the mistake, the withdrawal of Soviet troops from Czechoslovakia should be ordered immediately. There was a slight agitation in the hall as the delegates whispered amongst themselves. Because Mikhail Gorbachev was again surprised and did not have a response prepared for this situation, a pause was proposed for reflection and consultations.[xiii]

After the pause, the Soviet leader stated his intention to discuss the matter separately with the Czechoslovak delegation, which was staying on after the meeting. Apparently, Gorbachev could not resist goading his Romanian counterpart:

Then Mikhail Gorbachev mockingly addressed Nicolae Ceauşescu: “It that okay with you, Comrade Ceauşescu?” Nicolae Ceauşescu responded affirmatively and added that it would be good if the withdrawal of Soviet troops could be implemented in the shortest time possible, not only from Czechoslovakia but from all of the other countries where they were still deployed, which produced a powerful murmuring in the hall. At that point, Egon Krenz, who had been “consulted” during the break, took the floor, arguing that such an action is not opportune, that they would be left defenseless against the imperialists, etc. Members of the other delegations commented from their seats. Understanding the situation in which he now found himself, Mikhail Gorbachev did not reject the Romanian delegation’s proposal, but affirmed that it was a question requiring discussion by the USSR with the respective countries and that it must be addressed in an organized manner, as a problem for the future, on the basis of a plan agreed between the countries, following bilateral discussions.[xiv]

            According to General Olteanu, Ceauşescu’s performance inspired awe among the rest of the Romanian delegation – once again taking his Soviet interlocutors by surprise and leaving them bewildered and exasperated. The Romanian leader, Olteanu reports, intentionally leapt into this “extraordinarily dangerous question,” calling for the complete removal of Soviet military forces from Central Europe “alone against everyone.”[xv]

This was indeed heady stuff. The Soviet leader was barely mastering the process of change within the bloc as it was. A couple of weeks earlier, the Romanian leader had explicitly called upon Moscow to vacate the negative consequences of the Molotov-Ribbentrop Pact in Europe, including the stationing of occupation forces on East European territories.[xvi]  As Ceauşescu declared to the last RCP Plenum at the end of November 1989:

Never to be forgotten is the lesson of history and the fact that Hitler's Germany received encouragement to initiate the Second World War as a result of a policy of concession to Nazi Germany… Never should we forget that the agreement between Hitler’s Germany and the Soviet Union did not abolish the threat of war…

Next year will be 45 years since the termination of the Second World War.  Hence Romania believes that we must take steps for adopting the necessary measures for resolving all of the problems left unresolved.

It appears necessary to adopt a clear and unequivocal position condemning and annulling all agreements concluded with Hitler’s Germany, drawing practical conclusions for annulling all of the consequences of those agreements and diktats. It is abnormal that after 45 years from the conclusion of the war no treaty of peace has been realized between all of the states and no real peace has been installed in Europe. It thus appears necessary to move towards negotiations between the interested states for the conclusion of peace treaties and the complete elimination of the consequences of the Second World War.[xvii]

Within a fortnight of the December 1989 meeting a variety of Polish groups would begin calling publicly for Soviet troops to leave their country.[xviii] Likeiwse, the Hungarian parliament would be admonished by its own senior military officers, including Defense Minister Kárpáti, “to hold talks with the Soviet government on fully withdrawing Soviet troops” since there were “no military or political reasons for the stationing of Soviet troops in Hungary.”[xix] And shortly thereafter, Czechoslovak authorities would announce discussions regarding the continuing presence of Soviet troops in their country, describing the “accord on Soviet presence” reached after the 1968 invasion as “invalid.”[xx]

---

[i] “Warsaw Pact: Condemning Invasion of Czechoslovakia” in National Intelligence Daily, Tuesday, 5 December 1989, p. 10, U.S. Central Intelligence Agency,http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/89801/DOC_0000259069.pdf . See also Walter Mayr, Christian Neef and Jan Puhl, “How Poland and Hungary Led the Way in 1989,” Der Spiegel, 30 October 2009.

[ii] “Ryzhkov – Sending Troops ‘Unacceptable’,” AFP in English, 23 December 1989, 1500 GMT in Foreign Broadcast Information Service, Soviet Union (FBIS-SOV-89-246), Washington, D.C., U.S. Government Printing Office, 26 December 1989, p. 13.

[iii] Don Oberdorfer, From the Cold War to the New Era: The United States and the Soviet Union, 1983-1991, Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 1998, p. 386. Gorbachev stated that: “The illegal disruption of the process of democratic renewal in Czechoslovakia had long-term consequences. History showed how important it is, even in the most complex international situations, to use political means for the solution of any problems, and to observe strictly the principles of sovereignty, independence and non-interference in internal affairs, which is in accordance with the tenets of the Warsaw Pact.” The true irony was that virtually all U.S. analysts believed the Romanians had renounced their quarter-century-long policy, and that the hostile Soviet-Romanian relationship was preserved intact only with both assuming diametrically opposite roles.

[iv] According to one analyst, for example, Ceauşescu refused to sign the resolution condemning the invasion and refused to repudiate the Brezhnev Doctrine, suggesting that the Romanian leader now favored the use of military intervention. Ceauşescu’s argument that to do so would have been to accept responsibility for an invasion that Romania had always condemned was considered by the analyst to be a “lame excuse.” Tom Gallagher,Outcast Europe: The Balkans 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, Amsterdam, Harwood Academic Publishers, 2003, pp. 256-257.

[v] Dascălescu had been Prime Minister since 1982. Stoian had been CC Secretary for Foreign Relations from 1984 until the beginning of November 1989, when he was appointed Foreign Minister. Olteanu had been CC Secretary for Press and Propaganda since May 1988 before he became CC Secretary for Foreign Relations at the beginning of November 1989.

[vi] Report of the Hungarian Ministry of Foreign Affairs [F. Somogyi] for the Council of Ministers about the Meeting of the leaders of the Warsaw Pact on 4 December, December 06, 1989, History and Public Policy Program Digital Archive, Obtained by Béla Révész; translated and edited by Barnabás Vajd, Laura Deal, and Karl P. Benziger.http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/121893; Rezső Nyers’s handwritten Notes on Gorbachev’s Briefing on the Malta Summit at the Meeting of the Warsaw Pact Leaders in Moscow on 4 December, December 04, 1989, History and Public Policy Program Digital Archive, http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/121884.

[vii] “Warsaw Pact: Condemning Invasion of Czechoslovakia” in National Intelligence Daily, Tuesday, 5 December 1989, p. 10, CIA.

[viii] Transcript of the Executive Political Committee Meeting, November 27, 1989, Romanian National Archives (Arhivele Naţionale ale României: ANR), Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar 66/1989, f. 22. This file contains both Gorbachev’s announcement of the upcoming Malta meeting and the detailed agenda of what he intended to discuss as well as Ceauşescu’s detailed response, which, unless other Pact members gave the same advice, influenced the Soviet leaders presentation to President Bush. See Ibid, f. 19-39.

[ix] The account of former Foreign Minister Ion Stoian is reproduced in the Romanian Ministry of Defense’s collection of documents related to the Romanian Revolution from a 1994 newspaper interview. See Costache Codrescu, coordinator, Armata Română în revoluţia din decembrie 1989: Studiu documentar [The Romanian Army in the Revolution of December 1989: A Documentary Study], revised 2^nd edition, Bucharest, Editura Militară, 1998, pp. 41-42. Olteanu’s account is from a June 20, 2005 interview in Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in România: “Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie româneasca [History of the Coup d’Etat in Romania – “The Revolution of December 1989” – A Romanian Tragedy], vol. 4, part II, Bucharest, RAO, 2005, p. 695. As Olteanu later pointed out, Gorbachev did not condemn the act of invasion per se. He merely recognized it as “a mistake” and called upon the other Pact members to admit so as well. Constantin Olteanu, O viaţă de om: Dialog cu jurnalistul Dan Constantin [A Man’s Life: Dialogue with Journalist Dan Constantinescu], Bucharest, Niculescu, 2013, p. 547.

[x] Interview with former Foreign Minister Ion Stoian in Vocea României, no. 202, 1 August 1994 and Codrescu et. al. (1998), pp. 41-42.

[xi] Ibid.

[xii] Interview of General Olteanu in Stoenescu (2005), p. 695; Constantin and Olteanu (2013), pp. 547-548.

[xiii] Stoenescu (2005), p. 695; Constantin and Olteanu (2013), p. 547. Gheorghe-Dej had provoked the same response, astonishment followed by a sudden break in the proceedings, when he recommended to Khrushchev that the Soviet Union withdraw all of its troops from Romania in 1955, and again, on several occasions during 1962-1964, when he recommended the withdrawal of Soviet espionage networks from all of the socialist countries. See, for example, Transcript of Conversations Between Delegations of the RWP CC and the CPSU CC, Moscow, July 1964 (Excerpts), Meeting of 7 July 1964, Document 7 in Larry L. Watts, Romanian Security Policy and the Cuban Crisis, Cold War International History Project e-Dossier No. 38, February 2013, http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-38-romania-security-policy-and-the-cuban-missile-crisis; ANR, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar 35/1964, vol. II, filele 1-237; Document No. 4 in Vasile Buga, O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice: Convorbirile de la Moscova din iulie 1964 [A Hot Summer in Romanian-Soviet Relations: Conversations in Moscow during July 1964], Bucharest, Romanian Academy, National Institute for the Study of Totalitarianism, 2012, pp. 194-197. Ceauşescu managed to provoke this reaction on numerous occasions and his continuing ability to do so, while prompting admiration in the CIA – and warning that to ponder what Romania might do next was “often to consider the far-fetched” – in equal measure prompted exasperation and fury in the Kremlin, since “only the devil” knew what the Romanian leader might do next. Special Memorandum 6-68: The USSR and Eastern Europe (1968), pp. 8-11; Transcript, Meeting of East German leader Erich Honecker and Soviet leader Leonid Brezhnev, Crimea, USSR, 25 July 1978, Document 8, “U.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 – New Russian & East German Documents,” Cold War International History Project Bulletin, no. 8/9 (Winter 1996), p. 123.

[xiv] Constantin and Olteanu (2013), p. 547. In an earlier interview, General Olteanu recalled Ceauşescu as having proposed the withdrawal of Soviet troops “from all of the Socialist countries.”  Stoenescu (2005), p. 694.

[xv] Ibid. Olteanu’s recollections of 2005 differ with those of 2013 in identifying the East German leader acting as Moscow’s cat’s-paw in the discussion. In 2005 he identified Hans Modrow as the speaker, while in 2013 he identified Egon Kreuz. Both were present. Modrow, in particular, was the Gorbachev-designated heir apparent at the time. On the grooming of Modrow by the KGB see Dirk Banse, “KGB Suchte Schon 1987 Nachfolger für Honecker” [The KGB Sought A Replacement For Honecker Since 1987], Berliner Morgenpost, 13 August 2009. Moscow, or at least the KGB, sought to run formerStasi foreign intelligence chief Markus Wolf in tandem with Modrow as the new reformist leadership, but those hopes were dashed when Wolf was overwhelmingly booed by the East German crowd during his first public speaking attempt as a “reform communist.” See e.g. “Soviet Union Wanted To Topple Honecker in 1987,” Association of Former Intelligence Officers (AFIO) Intelligence Notes, no. 30-09, 18 August 2009,https://www.afio.com/sections/wins/2009/2009-30.htm#honecker; “Soviet Union Wanted Stasi Chief To Help To Topple Honecker of East Germany In 1987,” Eurasian Secret Services Daily Report, 13 August 2009. See also Frank Sieren and Günther Schabowski, Wir Haben Fast Alles Falsch Gemacht: Die Letzten Tage Der DDR [We Had Almost Everything Wrong: The Last Days Of The GDR], Berlin, Econ Verlag, 2009.

[xvi] See e.g. Yosef Govrin, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, New York, Routledge, 2002, pp. 109, 115. 

[xvii] See Ceauşescu’s report to the 14^th Party Congress, ANR, Fond C.C. al P.C.R., Sectia Cancelarie, 76/1989, f. 115-116. See also Govrin (2002), pp. 109, 115. The report was also published in Scânteia, 21 November 1989.

[xviii] “‘Soviets Go Home’ Slogans, Rallies Reported,” Zölnierz Wolnosci, 18 December 1989, p. 2 in FBIS-EEU-89-246, 26 December 1989.

[xix] “Kárpáti To Hold Talks on Soviet Troop Withdrawal,” MTI [Hungarian Telegraph Agency] in English, 1855 GMT, 21 December in FBIS-EEU-89-245, 22 December 1989.

[xx] “Calfa Interviewed on Talks With Gorbachev,” Prague Domestic Service, 1900 GMT, 20 December 1989 in FBIS-EEU-89-247, 27 December 1989; “Dienstbier: Accord on Soviet Presence ‘Invalid’,” CTK [Czech News Agency] (Prague) in English, 2042 GMT, 26 December 1989 in FBIS-EEU-89-247, 27 December 1989.

Despre cum onegeurile-dronă înăbuşă gândirea democratică şi creează naţiuni de unică folosinţă

Mircea Platon

I. O provocare

Adjunctul (Hoyt Yee) adjunctului (Victoria Nuland) secretarului de stat (John Kerry) al SUA a declarat că „ţările cu instituţii slabe” trebuie să se se opună „oligarhilor, companiilor sau persoanelor bogate care pot folosi absenţa unor instituţii puternice fie pentru a cumpăra infrastructură vitală, sau instituţii media, sau politicieni pe care-i pot folosi pentru a influenţa, pentru a câştiga controlul asupra instituţiilor sau chiar a statului". Declaraţia lui Yee a fost urmată de subita îngrijorare a analiştilor  neoliberali/neoconservatori cu privire la existenţa „agenţilor de influenţă” ruşi pe teritoriul României. Ca atare, s-a trecut activ la detectarea şi demascarea „agenţilor de influenţă” individuali sau instituţionali activi pe teritoriul României. (Şi) În această privinţă, deşi nu le place să recunoască, banaliştii neoliberali din România – cei care mestecă mămăliga moale a banalităţilor şi propagandei ieftine în ceaunul nostru cel de toate zilele - intră în conversaţie cu adversarii lor, cu guvernele şi elitele unor state îngrijorate de oligopolurile ideologice.

KAS se numără printre cele mai controversate onegeuri.

În iulie 2012, Parlamentul Rusiei a adoptat o lege prin care cere tuturor organizaţiilor non-guvernamentale care primesc fonduri din străinătate să se înregistreze ca “agenţi străini”. Liderii actuali ai Rusiei au argumentat că onegeurile care primesc finanţare din străinătate pot acţiona pe teritoriul Rusiei ca agenţi de influenţă ai unor puteri străine, cu interese contrare celor ale Rusiei. Promulgarea acestei legi de către Preşedintele Vladimir Putin a stârnit imediat un val de proteste din partea presei, a cancelariilor şi a onegeurilor occidentale care au acuzat Rusia de varii încălcări ale drepturilor omului, de suprimarea libertăţii de gândire, de îngrădirea opoziţiei: într-un cuvânt, de “tiranie ca-n Rusia”, cum spunea Caragiale. Unele onegeuri ruseşti au protestat împotriva legii arătând că sunt nevoite să ceară finanţare din străinătate deoarece nu primesc finanţare de la statul rus.ⁱ Guvernul de la Berlin a precizat în martie 2013 că interferenţa autorităţilor statului rus în activitatea “organizaţiilor non-profit” germane precum Konrad Adenauer Stiftung (KAS) sau Friedrich Ebert Stiftung (FES), două think-tankuri afiliate Partidului Creştin-Democrat, respectiv Partidului Social-Democrat din Germania, e inacceptabilă.ⁱⁱ

Navigatorul valului de rechizitorii la adresa Kremlinului e frapat de două lucruri. Mai întâi, de monotonia ideologică, de faptul că atât de multe voci exprimă exact aceleaşi idei folosind exact acelaşi vocabular. În al doilea rând, de miopia istorică, de obişnuinţa de trata Rusia, sau orice altă ţară care încă nu s-a resemnat cu ideea sfârşitului neoliberal al istoriei, ca şi cum ar fi un gaz ideal funcţionând în condiţii de temperatură şi presiune ideale. Cu alte cuvinte, ceea ce frapează e faptul că opinia publică occidentală pare a vorbi la unison pentru a izola ontologic ţara X fără a-i aplica însă criterii specifice identităţii culturale sau contextului istoric în virtutea cărora acţionează acea ţară, ci criterii ideale. Excepţionalismul oricărui stat definit prin opinia separată faţă de Vest e invocat pentru a se justifica aplicarea unor criterii de judecată generic-universale. Dacă Rusia ar fi mai “ca noi”, mai asemănătoare Vestului, atunci probabil că ar fi judecată conform unor criterii mai laxe, mai adecvate istoricist contextului. Specificitatea e penalizată în numele universalităţii, iar omogenitatea e recompensată relativist: doar “lumea liberă” are dreptul la Realpolitik. Doar invocarea unor idealuri nobile îţi dă dreptul la jocuri murdare. De exemplu, “Clubul Celor Cinci Ochi” (The “Five Eyes Club” alcătuit din SUA, Canada, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă)ⁱⁱⁱ poate spiona ilegal întreaga lume, de vreme ce auto-proclamata lor misiune e apărarea democraţiei globale, dar Rusia nu poate supraveghea legal organizaţiile care acţionează pe propriul teritoriu. Oricum am da-o, fărădelegea din Vest e mai democratică, mai transparentă decât domnia legii în Est.

Strălucitul sociolog maussian Charles Le Coeur scria în pragul celui de-al doilea război mondial că, la întâlnirea cu o cultură străină, trecem de obicei prin trei etape: 1. prima fază e cea a şocului cultural, a respingerii sau adoptării unei culturi în numele exotismului ei; 2. cea de a doua fază e cea a acceptării sau tolerării ei în numele ideii că toţi suntem la fel, identici, în ataşamentul nostru iraţional faţă de anumite valori mai mult sau mai puţin pitoreşti; 3. cea de a treia fază e cea a înţelegerii rosturilor, raţiunilor care alimentează specificul cultural. Abia a treia fază, scria Le Coeur, marchează întâlnirea reuşită dintre culturi.^iv Din păcate, multe onegeuri occidentale acţionând în Asia, Africa sau în lumea post-comunistă nu depăşesc primele două etape şi, în cele mai dese rânduri, postulează o diferenţă radicală şi anistorică între cultura sponsor şi cultura gazdă doar pentru a-şi îngădui să o condamne sau elogize pe cea din urmă în numele unor criterii generice.

Precizarea acestor lucruri e importantă nu pentru a apăra Rusia sau regimul preşedintelui Putin. Nu e vorba nici de slavofilie. Miza dezbaterii mi se pare mult prea importantă pentru a fi ratată de dragul acuzării universaliste sau apologiei relativiste a Rusiei. Şi miza dezbaterii devine evidentă tocmai luând în considerare contextul. Care e după cum urmează.

II. Contextul global

Începând cu anul 2009, legiuitorii israelieni au adoptat o serie de măsuri legislative menite a monitoriza şi reduce contribuţiile străine la onegeurile funcţionând pe teritoriul statului Israel. Astfel, s-a stabilit un plafon maxim de finanţare din străinătate a unui ONG, s-a impus taxarea cu 45% a contribuţiilor financiare străine acordate unui ONG iar Legea Transparenţei cere tuturor onegeurilor să declare la Registrul Asociaţiilor sursele şi sumele de bani străini.^v Conform susţinătorilor acestor măsuri legislative, pe teritoriul Israelului funcţionează numeroase onegeuri care subminează securitatea naţională israeliană cu bani de la ONU, de la guvernul Statelor Unite şi de la guverne sau onegeuri din UE.^vi Onegeul israelian ONG Monitor, care a beneficiat în 2010 şi 2011 şi de bani de la bugetul statului israelian prin intermediul lui The Jewish Agency for Israel (JAFI),^vii dă periodic publicităţii liste cu onegeuri acuzate de activităţi subversive la adresa Israelului.

Organizaţia non-guvernamentală Monitor
critică amestecul onegeurilor europene
în viaţa politică a Israelului 

Astfel, în octombrie 2013, ONG Monitor a publicat un raport în care acuza mai multe organizaţii germane că, sub pretextul susţinerii activităţilor umanitare şi al luptei împotriva rasismului sau discriminării, finanţează onegeuri israeliene anti-sioniste şi pro-palestiniene. Printre organizaţiile vizate de raportul ONG Monitor se numără şi Konrad Adenauer Stiftung, Hans Seidel Stiftung, Friedrich Ebert Stiftung şi Rosa Luxemburg Stiftung. Date din raportul ONG Monitor au fost preluate şi de presa rusă sub titlul: “Partide politice din Germania contribuie la delegitimarea Israelului”.^viii În tot acest timp, în Marea Britanie şi în SUA, au loc periodic dezbateri aprinse despre influenţa considerată exagerat de mare sau pernicioasă, aptă a falsifica procesul democratic, a diferitelor lobbyuri de afaceri sau etnice, printre care şi “lobbyul Israel”.^ix

Cu alte cuvinte, principiul democratic al libertăţii de exprimare nu poate funcţiona echitabil decât armonizat cu principiul democratic al transparenţei financiare. Într-o lume globalizată, construită pe principiul liberei circulaţii a capitalului, nu se poate ignora tendinţa capitalului de a se converti în ideologie, în influenţă cultural-politică. Aplicat la dezbaterile din sânul societăţii occidentale, principiul e general acceptat. De exemplu, organizaţiile ecologiste denunţă frecvent susţinerea financiară dosnică acordată de corporaţii celor care neagă existenţa unui proces de încălzire globală sau influenţa omului asupra acestui proces. The Guardian Weekly cita recent un studiu al sociologului Robert Brulle pentru a arăta că “the climate change counter-movement is a large-scale political effort.” Investigaţia lui Brulle a scos la iveală că trei sferturi din fondurile (până la 1 miliard de dolari anual) acordate onegeurilor care neagă existenţa încălzirii globale au fost rulate prin intermediul unor organizaţii umanitare sau al unor “trust funds” care asigură anonimitatea donatorilor. Brulle consideră că această economie subterană constituie o “ameninţare la adresa democraţiei” de vreme ce ocultează procesul prin care corporaţiile şi oligarhia îşi traduc “puterea economică în putere politică şi culturală”.^x De cealaltă parte, oponenţii de dreapta (neoconservatori/neoliberali) ai “încălzirii globale” acuză frecvent ocultele surse de finanţare – sovietice/ruseşti sau saudite – ale onegeurilor ecologiste care se opun frackingului, exploatărilor miniere cu cianuri sau consumismului corporat-globalist în general.

Această dialectică e vizibilă chiar şi în cazul României, unde au avut şi încă au loc proteste împotriva a două corporaţii multinaţionale, Roşia Montana Gold Corporation şi Chevron, care au încheiat cu statul român contracte de exploatare a aurului (RMGC) şi gazelor de şist (Chevron) din anumite regiuni ale României. Proiectele au fost susţinute ferm de neoliberalul Preşedinte Traian Băsescu, un protejat al ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, fost avocat al unei firme care a făcut lobby pentru Chevron.^xi Comunităţile locale, opinia publică din România, Academia Română şi activişti ecologişti din întreaga lume au cerut oprirea exploatărilor invocând distrugerea patrimoniului naţional, pericolul poluării mediului cu substanţele toxice folosite sau generate de procesele fracturării hidraulice şi extragerii aurului prin cianurare şi procesul de “landgrabbing” - Chevron controlează în prezent 800,000 de hectare de teren în România, adică 3,5% din suprafaţa ţării.^xii

Ca urmare a faptului că protestele au atins cote alarmante pentru corporaţiile şi politicienii interesaţi în derularea contractelor, în octombrie 2013, Patrick Basham de la CATO Institute a dat publicităţii prin intermediul lui Democracy Institute un raport în care susţinea că, opunându-se exploatării de la Roşia Montană, poporul român riscă să dea de înţeles că întoarce spatele Occidentului pentru a se îndrepta spre Rusia. Intervievat de BBC cu ocazia publicării raportului său, dl Basham a declarat că are misiunea de a “încuraja România” să ia decizii care sunt în favoarea “interesului strategic” al SUA.^xiii Raportul lui Basham a fost folosit de intelighenţia neoliberală/neoconservatoare din România pentru a acuza protestatarii anti-cianurare şi anti-fracking că sunt manipulaţi de Rusia şi de miliardarul George Soros. Dacă e adevărat că filiala din România a Fundaţiei Soros a susţinut protestele ecologiste şi că multe dintre organizaţiile ecologiste implicate în proteste au primit de-a lungul anilor finanţări de la Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, legăturile dintre protestatari şi Rusia au rămas a fi dovedite. Ceea ce a putut fi dovedit însă a fost că Roşia Montană Gold Corporation a cheltuit peste 5 milioane de euro pentru campanii publicitare pro-RMGC derulate prin toate marile ziare, staţii de radio şi canale de televiziune – care s-au simţit obligate prin urmare să nu dea atenţie protestelor - şi pentru excursiile unor influenţi manageri de presă şi analişti români în Noua Zeelandă.^xiv În plus, mulţi dintre suporterii proiectelor RMGC şi Chevron şi ai neoliberalului Preşedinte Traian Băsescu au lucrat direct pentru sau au fost afiliaţi unor mişcări politice, onegeuri şi publicaţii susţinute în trecut sau în prezent de onegeuri precum Konrad Adenauer Stiftung şi Hans Seidel Stzftung, CATO Institute, Mercatus Centre, Hudson Institute sau American Enterprise Institute.

Rezultatul acestor manevre corporat-onegiste a fost că mulţi cetăţeni români s-au simţit deposedaţi atât funciar cât şi discursiv. Dacă pământul le-a fost tras de sub picioare de corporaţii prin intermediul guvernului, importantele resurse logistice şi financiare puse la bătaie atât de onegeurile care susţin cât şi de onegeurile care combat proiectele RMGC şi Chevron i-au lăsat pe mulţi români cu impresia că, aşa cum observa şi o analiză a postului Deutsche Welle, sunt folosiţi ca teren de bătălie al unei confruntări, al unui „proxy war” economic între mari magnaţi internaţionali.^xv

Conform autorităţilor indiene,
India cunoaşte un "boom" al onegeurilor.
India are în prezent
un ONG la 600 de locuitori şi
doar un poliţist la 943 de locuitori.   

Acuzaţia neoconservatoare cum că mişcările ecologiste sunt finanţate şi manipulate în scopuri subversive de forţe oculte din Est (Rusia, China, Arabia Saudită) e doar versiunea actualizată a acuzaţiilor aduse în anii ’50-’80 de dreapta americană organizaţiilor pacifiste, mişcărilor de eliberare naţională sau neutraliste şi organizaţiilor angrenate în SUA în lupta pentru drepturile civile ale minorităţilor etnice. Pe toată durata Războiului Rece, FBI a monitorizat minuţios şi a infiltrat agresiv toate onegeurile considerate creaţii ale Uniunii Sovietice şi parte a complotului global comunist. Lista de Asociaţii Subversive a Procurorului General al SUA (AGLOSO), publicată între 1947 şi 1974 dezvăluia numele organizaţiilor socotite subversive la adresa securităţii naţionale. Dar principiul siguranţei naţionale şi al transparenţei democratice era invocat pentru a hărţui şi a denunţa drept inamic al democraţiei orice voce care tulbura serios consensul “pentagonist” din SUA.^xvi După cum a arătat istoricul Robert Justin Goldstein, transparenţa guvernamentală în privinţa acestei liste avea un efect distrugător la adresa libertăţilor civile: orice organizaţie desemnată de AGLOSO drept subversivă dispărea în scurt timp deoarece nimeni nu dorea să-şi pericliteze reputaţia şi cariera alăturându-i-se. Ca urmare, s-a născut aşa-numita „generaţia tăcută” de tineri americani care au evitat să-şi manifeste în mod public şi organizat opiniile politice critice la adresa establishment-ului.^xvii Într-o generaţie de tineri cuminţiţi de FBI, singurii rebeli erau cei „fără cauză”, rebelii apolitici.

Dacă ţăranii din Pungeşti sunt "oamenii ruşilor", rebelii fără cauză sunt
singurii legitimi în contextul noului război rece

Literatura americană populară şi academică din timpul Războiului Rece referitoare la “reţelele subversive” şi la organizaţiile de tip “front” teleghidate în Vestul democratic de Estul totalitar e literalmente imensă. Consecinţele globale ale clişeelor politice („totalitarismul” statutar, definit prin simplă opoziţie la interesele unei Americi intrinsec democratice: „totalitarismul” fiind în esenţă ne-american, în vreme ce tot ce e american e inerent democratic, după cum spunea FDR), economice (panaceul „pieţei libere”) şi culturale (excepţionalismul american) generate de această literatură reverberează nefast până astăzi. Pe de o parte, abuzurile poliţieneşti, invazia vieţii private şi maşinăria birocratică generate de altoirea expedientă a principiului transparenţei democratice la opacităţile Războiului Rece au crescut până la a deveni practicile suprevegherii şi dronării globale ale NSA de astăzi.

Pe de altă parte, vocea onegistă a „societăţii civile” a fost folosită de marile puteri euro-atlantice – de stat sau particulare - ca agent contra-revoluţionar sau “cu adevărat revoluţionar”, după cum spunea în anii ‘50-‘60 ideologul neoconservator, fondator al think tankului Foreign Policy Research Institute, Robert Strausz-Hupé. Conform lui Strausz-Hupé şi altor ideologi de la FPRI, adevărata revoluţie globală nu ar fi fost cea comunistă sau a decolonizării, ci revoluţia democratică globală desfăşurată sub umbrela NATO. Sub “conducerea energică” a Statelor Unite, NATO avea misiunea nu doar de a încetini expansiunea comunistă, ci şi de a “proiecta la scală globală acele idealuri ale culturii Occidentale care au fost adevăratele forţe revoluţionare ale istoriei.”^xviii Şi cel mai revoluţionar concept e, conform doctrinarilor neoconservatori, “the American dream”, pentru a cărui realizare globală Statele Unite rămâne angajată într-o “revoluţie sistemică” împotriva societăţilor “închise”.^xix De exemplu, în perioada 1989-2009, George Soros a investit în Romania peste 121 de milioane de dolari pentru promovarea “societăţii deschise”. Dar se pare că, pentru Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă (SFOS), „societatea deschisă” e coextensivă exclusiv spaţiului controlat de NATO, astfel încât SFOS a finanţat şi promovat insistent prin materialele ei extinderea NATO şi amplasarea de baze militare NATO în ţările din Europa de Est. În ţările din America Latină, suspicioase în privinţa acţiunilor SUA, Konrad Adenauer Stiftung (KAS) a acţionat pe parcursul anilor ’60-’80 alături de alte onegeuri euro-atlantice ca şi curea de transmisie a fondurilor şi ideologiei USAID-CIA către partide politice, mişcări sindicale, grupări religioase şi paramilitare “anti-comuniste”, deci pro-”American dream” şi împotriva oricui visa dreptate socială în America Latină a acelei epoci.^xx

KAS investeşte masiv şi în România. Printre altele,împreună cu Hans Seidel Stiftung (HSS), a susţinut financiar încă de la lansare Fundaţia Creştin Democrată a fostului Ministru de Externe al României, Teodor Baconschi.^xxi Chiar în timpul exercitării mandatului de ministru de externe al României, dl Baconschi primea ca preşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate asistenţă financiară de la statul german via KAS şi HSS. Pentru a înţelege semnificaţia acestei finanţări trebuie precizat că, începând cu anii 1960, Germania a dezvoltat, după model anglo-american, o reţea de fundaţii „private” care să funcţioneze ca promotoare ale interesului Germaniei în lume. Conform cercetătoarei Ann L. Philips, aceste fundaţii sunt angajate în promovarea politicii guvernului german în interiorul şi în exteriorul ţării. Motivul proliferării lor după 1945 e legat de restricţiile la care a fost supus guvernul Germaniei Federale în epoca post-hitleristă. Ferindu-se de a se mai lansa deschis în crearea de „zone de influenţă”, guvernul de la Bonn a acţionat în exterior prin aceste reţele de influenţă pe care le-a moştenit şi Germania reunificată după 1989. Aceste fundaţii au legătură cu partidele germane dar sunt finanţate aproape în exclusivitate (97-98%) din bani de la bugetul de stat. Ca urmare, legile germane le interzic fundaţiilor să lucreze împotriva politicii externe a guvernului federal. Toate proiectele externe sunt supervizate de Ministerul de Externe german. De asemenea, şefii fundaţiilor se întâlnesc lunar cu ambasadorii Germaniei pentru a discuta cum anume îşi pot armoniza acţiunile. Fundaţiilor le e interzis să intre în competiţie, ele trebuind să acţioneze conform conceptului „pluralism fără competiţie”. Principala misiune a fundaţiilor e „educaţia civică” în spiritul democraţiei, al drepturilor omului şi al economiei de piaţă, aşa cum sunt ele definite în Germania şi în interesul statului german.^xxii În limbaj legal corporat, dl Baconschi s-a aflat deci, ca ministru de externe şi preşedinte al unei fundaţii stipendiate de Germania, în “conflict de interese”.

Pentru a cruţa probabil sensibilitatea dlui Baconschi şi a-l ajuta să se piardă în peisaj, în iunie 2011, KAS a oferit întregului partid de guvernământ din România acelei vremi - Partidul Democrat Liberal (PDL), din care făcea parte şi dl Baconschi şi care era vehiculul partinic al Preşedintelui Băsescu - un plan de „reformă a societăţii româneşti”. Aşadar KAS nu oferea un simplu program de guvernare, ci un proiect de inginerie socială conform principiilor libertarian-austere propovăduite de Cancelarul Angela Merkel ţărilor de la periferia UE. La ceremonia de înmânare a planului a fost prezent şi Emil Boc (PDL), primul-ministru de atunci al României. Planul cuprindea privatizarea serviciilor publice şi desfiinţarea contribuţiei la Casa de Asigurări Sociale, desfiinţarea salariului minim pe economie şi reducerea cheltuielilor legate de protecţia socială.^xxiii Guvernul PDL al lui Emil Boc trecuse încă din toamna lui 2010 la concedieri şi reduceri salariale conforme programului de austeritate cerut de partenerii „euro-atlantici”. Începând din ianuarie 2012, un val de proteste împotriva reducerii cheltuielilor bugetare legate de învăţământ, sănătate şi asistenţă socială a cuprins întreaga ţară şi a culminat cu victoria zdrobitoare (cca 70% din mandate) a opoziţiei socialist-liberale la alegerile din decembrie 2012. Ministrul Teodor Baconschi a înfierat aceste proteste ca fiind o expresie a „mahalalei violente şi inepte”. Cu ocazia congresului Partidului Popular European desfăşurat la Bucureşti în octombrie 2012, Cancelarul Merkel l-a lăudat pe Preşedintele Băsescu pentru modul exemplar în care a pus în aplicare măsurile de austeritate economică cerute de situaţia economică a Uniunii Europene.^xxiv KAS România are în curs de desfăşurare de câţiva ani buni şi un program de burse pentru tinerii studenţi. Începând chiar cu primul an de facultate, studenţii români pot cere sprijinul financiar al KAS. Recipienţii finanţării KAS nu sunt selectaţi doar pe bază de palmares academic. Conform anunţului KAS, ei trebuie „să demonstreze faptul că sunt preocupaţi de viaţa politică şi activ implicaţi în comunitate, precum şi receptivi la valorile creştin-democrate.” Obiectivul acordării burselor KAS „Sur-Place” este: „Identificarea persoanelor talentate, sponsorizarea acestora şi pregătirea lor în vederea asumării de responsabilităţi în domeniul politic şi economic, în ştiinţe şi în mass-media, în cadrul organizaţiilor culturale şi civice.”^xxv Cu alte cuvinte, KAS nu ia parte la dezbaterea publică din România, nu dialoghează cu statul, ci modelează statul şi elitele a căror misiune e aceea de a arbitra aceste dezbateri.

Nu trebuie să uităm de efectul cumulativ pe care îl au marile influxuri financiar-ideologice asupra unor state mici, cu slabă infrastructură economică sau lipsite de experienţa – şi poate şi de interesul – colonialismului cultural, adică a investiţiei în exporturi ideologice care generează profit. Din India până în Bolivia, trecând prin Egipt, Pakistan sau Mali, palmaresul global al onegeurilor euro-atlantice sau al altor state (Arabia Saudită) care deţin puterea financiară de a promova propriile ideologii globaliste prin destrămarea ţesăturii sociale şi a identităţilor etnic-culturale naţionale sau locale nu e deloc mai încurajator. ^xxvi Şi nici pretenţia unor organizaţii finanţate de statele cele mai puternice ale lumii de a fi considerate simple voci „non-guvernamentale” ale „societăţii civile”. „Societatea civilă” reprezentată de onegeurile de tip KAS sau finanţate de National Endowment for Democracy seamănă cu „societatea civilă” creată de ţarii ruşi modernizatori care obligau boierii din secolul XVIII să dea baluri şi soarele. Aristocraţia trebuia supravegheată şi „civilizată”: şi cea mai bună metodă de a monitoriza pe cineva e aceea de a-l sili să converseze şi să danseze în lumina candelabrelor şi în văzul tuturor. E „societatea civilă” a ceea ce istoricul Marc Raeff numea „the well-ordered police state”: un soi de revoluţie cu voie de la poliţie, modernitatea prin ukaz. Ca atare, la nivel strict polemic, ar fi uşor de tranformat acuzaţiile la adresa legii onegeurilor din Rusia într-o nesfârşită dezbatere despre vinovăţia tuturor. La urma urmelor, dacă KGB controla o reţea globală de onegeuri subversive, de ce i-am refuza lui Putin, fost colonel al serviciilor secrete ruseşti căruia probabil unele din aceste onegeuri îi dădeau raportul, dreptul de a privi pieziş, cu scepticism, activitatea tuturor onegeurilor finanţate din exterior care funcţionează pe teritoriul Rusiei?

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat important pentru consolidarea unor regimuri democratice, adică a unor state guvernate cu asentimentul şi în folosul cetăţenilor, e problema dreptului cetăţenilor de a-şi defini termenii propriei existenţe. Economia de piaţă, fie ea şi de piaţă intelectuală, nu poate face abstracţie de chestiunea puterii. După cum scria John Kenneth Galbraith, vulgata neoliberală trece cu vederea raportul inegal de capacitate de „condiţionare socială” care există între Exxon şi o farmacie sătească. Ceea ce Galbraith numea „puterea condignă”, adică puterea bazată pe capacitatea de a ameninţa pe cineva cu violenţa, ca şi „puterea compensatorie”, capacitatea de a cumpăra suportul cuiva, sunt amplificate de „puterea condiţionată”, adică de capacitatea de a da naştere la şi de a te folosi de loialităţi, convingeri şi ataşamente care îi fac pe unii să se supună autorităţii sau să emuleze modelul altora.^xxvii Or, puterea condiţionată şi puterea compensatorie ale onegeurilor euro-atlantice sunt regulate invers proproţional cu mărimea lor. Din acest punct de vedere, cred că, cel puţin în cazul statelor mici sau al celor lipsite de experienţă în confruntarea cu imperialismul cultural, “transparenţa financiară” şi politică a onegeurilor e mai puţin dăunătoare decât actuala redefinire a statelor mici sau de la periferia sistemului mondial în conformitate cu interesele unor elite extrem de mărginite numeric şi cultural prin comparaţie cu mărimea şi diversitatea populaţiei globului.

III. Paradisurile fiscale ale ideologiei

Judecate din perspectiva economiei care le-a dat naştere, onegeurile sunt un fel de paradisuri fiscale ideologice prin intermediul cărora banii sunt spălaţi prin transformarea lor în ideologie care generează profit. Prin intermediul onegeurilor, duhul economiei corporat-globaliste suflă unde vrea. Condiţia acestei libertăţi este continua privatizare a tuturor aspectelor existenţei noastre. Onegeurile pot fi pentru sau contra privatizării economice. Dar chiar şi cele care militează împotriva neoliberalismului contribuie implicit la privatizarea discursului public, la aproprierea unui segment din ce în ce mai mare de „piaţă intelectuală” de către organizaţiile care au putere condignă, compensatorie şi condiţionată mult mai mare decât a cetăţenilor obişnuiţi. Ca atare, din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre sunt confiscate de experţi, de grupuri specializate în exploatarea economică sau discursivă a acelui segment de realitate, astfel comodificată.

Comodificarea vine întotdeauna cu reţete de fabricare şi cu experţi în dozarea ingredientelor. În “lumea civilizată”, atât viaţa privată cât şi cea publică sunt expuse manipulării experte a aşa-zişilor creatori de consens. “Lumea civilizată” trăieşte conform celor mai recente studii sau reclame. Experţii din dosul studiilor sau al reclamelor ne spun cum trebuie să ne educăm copiii, dacă femeile trebuie sau nu să mănânce nuci în timpul sarcinii, ce deodorant sau pastă de dinţi trebuie să folosim, unde să mergem în vacanţă, pe cine să alegem preşedinte, care va fi vremea sau preţul “comodităţilor” mâine.

Pus la intersecţia tuturor acestor semafoare clipind frenetic, omul obişnuit are două opţiuni pentru a trece strada. Prima e să încerce mereu să se ţină „la curent” cu traficul ultimelor noutăţi, adică să devină expert în domenii care nu sunt de competenţa lui: cum ar fi vaccinurile şi industria medicamentelor, de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei băgând pe gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente vătămătoare. A doua e să caute să afle cine e în spatele studiilor, de unde vin banii, cine finanţează think-tankurile, institutele şi fundaţiile care generează “expertiză” cu greutate în privinţa mâncării, educaţiei, sistemului de sănătate, economiei, culturii şi vieţii politice. Prea puţini sunt cei care reuşesc să facă oricare din aceste lucruri, astfel încât oamenii obişnuiţi ajung treptat să trăiască într-un univers cotidian din ce în ce mai sintetic, rezultat al activităţii experţilor care manufacturează consens pe scară industrială.^xxviii

Producerea industrială a consensului semnalează un nou tip de privatizare. După ce a avut loc “the great enclosure”, după ce am privatizat proprietăţile comunale, solul şi subsolulul, apa şi sursele de energie, acum are loc marea deposedare interioară, privatizarea spaţiului nostru personal (nu intim, ci personal), a razei noastre de reflexivitate şi acţiune personală, a universului nostru mic. Ceea ce stăpâneam în comun (tradiţia, segmente ale economiei, spaţii publice) a fost expropriat. Ceea ce posedam individual (cunoştinţe deprinse în tinereţe, obiecte) e devalorizat forţat, trimis la casat în numele noilor descoperiri, al versiunilor actualizate, al “progresului” şi al obsolescenţei planificate: vechile idei sunt, ca şi discurile de vinyl, imposibil de ascultat în absenţa tehnologiei (interioare). O mare parte a ceea ce ştiam sau simţeam în comun sau individual a fost expropriat, devalorizat şi supus unor fluctuaţii ale ratei de schimb care ne-au redus capitalul moral, intelectual şi social aproape la zero. Procesul acesta a fost cu mult mai violent în lumea post-comunistă, unde deposedarea interioară s-a făcut sub pretextul de-comunizării.

Părţile intraductibile ale existenţei noastre personale, care nu pot fi convertite la cursul “liber” de schimb al aculturaţiei şi al “distrugerii creatoare”, sunt fie împinse discret într-un ungher, fie forţate să moară de inaniţie. În locul lor e instalat consensul de plastic fabricat de expert, organismul modificat genetic care nu se regenerează decât odată cu profiturile deţinătorului de patent, ale celor care scriu programul şi stabilesc parametrii între care se poate dezbate o anumită chestiune sau pragul ontologic pe care trebuie să-l depăşim pentru a deveni „reali” şi a merita să fim reprezentaţi. Suntem astfel definiţi ca funcţie a sistemului al cărui stăpân e Humpty Dumpty: “ ‘When I use a word’ Humpty Dumpty said in a rather scornful tone, ‘it means just what I choose it to mean, neither more nor less.’ ‘The question is,’ said Alice, ‘whether you can make words mean so many different things.’ ‘The question is,’ said Humpty Dumpty ‘ who is to be master, that’s all.’ “

Miza constă, după cum lucid a punctat Humpty Dumpty, în monopolul asupra procesului de definire a conceptelor, discursurilor, evenimentelor istorice şi categoriilor sociale. Sociologul Leo Kuper scria că „dreptul de a defini presupune puterea de a genera perspective, de a determina punctele importante şi de a stabili parametrii confruntării/câmpul confrontaţional.^xxix Cu ajutorul redefinirii şi al „colonizării minţii”, elitele capitalismului corporat-global au operat ceea ce gânditorul haitian René Depestre numea „zombificarea” popoarelor coloniale din Africa, Asia şi America Latină dar şi din Europa de Est, după 1989. Daniel P. Kunene a analizat „deculturarea” acestor popoare, adică procesul prin care „la întâlnirea dintre două culturi, una o domină pe cealaltă în mod conştient şi deliberat şi îi neagă în mod direct şi indirect dreptul de a exista (a) punând sub semnul întrebării validitatea ei ca şi cultură, (b) denigrând-o, (c) făcând din exponenţii culturii ei ţintă a batjocurii şi dispreţului şi (d) ducând astfel, în cele din urmă, la punerea acestei culturi sub semnul întrebării de către însuşi poporul pe care l-a nutrit şi căruia i-a dat o identitate şi o existenţă pozitivă”.^xxx Analizând acest proces de „apropriere extensivă a resurselor psihologice” ale popoarelor supuse dominaţiei (neo)coloniale, Leo Kuper observa pe urmele lui Depestre că la capătul acestui proces de de-culturare (de „re-educare”, am zice în România), colonizatul devine ostil lui însuşi, principalele elemente ale colonizării minţii fiind „denigrarea culturii poporului/rasei subordonate, denigrarea subordonaţilor înşişi, idealizarea culturii şi calităţilor grupului dominant şi, prin urmare, justificarea dominaţiei acestui grup şi confiscarea motivaţiilor celor cuceriţi”.^xxxi

Un exemplu grăitor în privinţa acestui tip de colonizare prin deposedare interioară (culturală) ni-l oferă discursul oficial american referitor la istoria, semnificaţiile şi prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, discurs la a cărui patentare experţii onegeurilor euro-atlantice au avut un cuvânt greu de spus.

IV. De-culturare şi „anticomunism”

Istoricul britanic James Mark observa că monumentul dedicat memoriei victimelor regimurilor comuniste dezvelit la Washington pe 12 iunie 2007 nu evocă de fapt victimele brutalităţilor comuniste, ci întrupează în mod brutal triumfalismul occidental şi inevitabilitatea victoriei globale a “democraţiei liberale”: “În vreme ce monumentul în sine e dedicat celor ‘o sută de milioane de victime’ ale comunismului [...], forma aleasă pentru a fi pusă pe piedestal nu ilustrează suferinţa de masă în niciun fel. E o ‘Zeiţă a Democraţiei’, o copie a modelului construit de studenţii care au demonstrat împotriva guvernului comunist în Piaţa Tiananmen în 1989 şi a căror mişcare democratică a fost în cele din urmă suprimată. Sponsorii americani ai monumentului au ales-o pentru că au crezut că această zeiţă a fost inspirată de Statuia Libertăţii, lucru negat de creatorii chinezi ai statuii din Tiananmen, care au explicat că şi-au modelat statuia după sculptura realist-socialistă chineză evitând în mod deliberat folosirea oricărei forme care ar fi putut fi asociate cu politica sau cultura occidentală şi care deci ar fi putut fi folosită de autorităţi pentru a-i demoniza în propria lor ţară. Oricum, în amplasamentul ei de la Washington, asemănarea zeiţei cu Statuia Libertăţii era în mod clar şi în totalitate în armonie cu scopul ideologic al sponsorilor monumentului: acela de a reprezenta o lume împărţită între cei care se bucură de libertăţile de tip american şi cei care tânjesc după ele [...] Chiar şi dedicaţia celor care au murit ca rezultat al experimentului comunist de pretutindeni – ‘Celor mai mult de o sută de milioane de victime ale comunismului şi celor care iubesc libertatea’ – sugerează că sacrificiul lor în masă a fost făcut de dragul misiunii globale a libertăţii”.^xxxii

Pentru a ajuta la înţelegerea semnificaţiilor şi rădăcinilor politico-ideologice ale ridicării acestui monument, care falsifică semnificaţia măririi şi decăderii regimurilor comuniste în beneficiul imperiului global neoconservator, trebuie să analizăm modul în care diverşi emisari şi comisari ideologici neoliberali şi neoconservatori au lucrat – sprijiniţi de onegeuri occidentale – la deznaţionalizarea istoriei şi moştenirii comuniste a fostelor ţări comuniste. Exegeza regimului comunist generată de aceşti experţi a urmărit convertirea istoriei naţionale sau regionale a regimurilor comuniste în termeni global-civici. Reuşita experimentului ţine şi de delegitimarea istoriografică şi extirparea culturală a naţionalismului etnic în favoarea naţionalismului civic. Odată naţiunea redusă la statutul de societate dedicată apărării unei anumite ordini constituţionale („a nation dedicated to a proposition”), memoria regimurilor comuniste poate fi recuperată ca trecut util prezentului etern neoliberal al pieţei globale libere care aboleşte ca ordine naturală dezordinea ne-naturală a istoriei. După cum nota Robin Okey, un veteran al istoriografiei est-europene, lectura complexelor realităţi est-europene prin grila reducţionistă “naţionalism civic” (bun) vs “naţionalism etnic” (rău) trădează obişnuinţa Vestului de a trata Estul Europei ca pe o simplă anexă a unor “proxy wars” ideologice mai degrabă decât ca pe o regiune care merită înţeleasă în proprii ei termeni. Modelul propus şi impus de Occident Estului Europei - model bazat pe scheme abstract rigide de genul progresiei “democratizării” prin “tranziţie”, “consolidare” şi “sequencing” - tinde să privilegieze “liberalizarea pieţei” sau “multiculturalismul” ca semne sigure ale democratizării, dar neglijează importanţa “infrastructurii sociale, culturale şi legale”, adică specificitatea culturală şi etnică a zonei, pentru dezvoltarea practicii democratice. Orkey avertizează împotriva neglijării şi distorsionării în practica diplomatică şi ideologică occidentală a factorului naţional: “Natural revulsion at Yugoslav events led to an over-rigid polarisation between civic ‘constructivist’ concepts of nationhood (good) and ‘primordialist’ ethnic ones (bad). Marx’s depiction of civic-minded German liberals versus racially motivated Slav nationalists in the Habsburg monarchy in 1848 shows the weakness of this approach; it is too convenient for dominant cultures challenged from bellow and overlooks the ethnic aspect of any political community. In fact, nearly all revolutionary actors concerned in 1848 combined liberal and nationalist ideas. This is not to excuse Milosevic in the 1990s, just to point out that the default demonisation of the ethnic or national element in conflict situations is too sweeping. These are academic issues, but they are not unrelated to the assertion of western civic prescriptions in a global framework, in pursuit of the New World Order proclaimed by President Bush.”^xxxiii Din acest punct de vedere, aplecarea unor anumite cercuri ale stângii euro-atlantice către “deconstrucţia” sau “demitizarea” cultural-istorică nu face decât să niveleze terenul pentru “constructivismul” politic-institutional civic-neoliberal.

Conform lui Ernest Gellner, "nationalism is not the awakening of nations to self-consciousness: it invents nations where they do not exist".^xxxiv "Invenţie" înseamnă, pentru Gellner, “fabricaţie”, ceva sintetic. Probabil acest lucru explică de ce “nation-building” pare a fi o afacere extrem de profitabilă. Conform publicaţiei Strategic Studies Quarterly, pe durata Războiului Rece Statele Unite lansau o nouă intervenţie militară o dată pe deceniu, în vreme ce Organizaţia Naţiunile Unite lansau o nouă operaţiune de menţinere a păcii o dată la patru ani. După încheierea Războiului Rece, numărul operaţiunilor militare ale SUA a crescut la una la fiecare doi ani, în vreme ce ONU trebuie să facă faţă unui ritm de o misiune de menţinere a păcii la fiecare şase luni. Multe dintre aceste operaţiuni devin “full-blown nation-building missions”, definite de James F. Dobbins drept “use of armed force as part of o broader effort to promote political and economic reforms with the objective of transforming a society emerging from conflict into one at peace with itself and its neighbours”.^xxxv Conceptul de “nation-building” presupune ideea că o naţiune poate fi literalmente construită, deconstruită şi reconstruită, că există experţi în şi manuale de “nation-building” şi, mai ales, că anumite segmente ale procesului de fabricare a unei naţiuni pot fi oferite companiilor private. Se pot privatiza nu doar problemele care ţin de securitatea naţională, se pot scoate la licitaţie şi chestiunile care ţin de arhitectura interioară a naţiunii, de viaţa economică, intelectuală şi politică.^xxxvi “Nation-building” e o formă de construcţie socială care urmăreşte să restaureze autoritatea unor “state eşuate” ("failed states"), răvăşite de războaie civile, sau să acorde recunoaştere statală unor grupuri etnice sau regiuni separatiste care caută recunoaşterea internaţională a independenţei lor ca state naţiuni.^xxxvii

Ca atare, o naţiune poate fi “construită” legitim doar în sensul de “stat”. E normal deci ca operaţiunile de "nation-building" să aibă drept scop intensificarea identificării cetăţenilor cu o anumită ordine constituţională, adică “naţionalismul civic”. Dar înflorirea unei industrii de experţi în manufacturarea de subansamble ideologice sau instituţionale necesare “naţionalismului civic” atrage după sine tentaţia de a opera din ce în ce mai mult doar cu acele concepte care elimină specificul cultural, etnic al naţiunii şi care favorizează reducerea economiei reale şi simbolice a statului naţional la un complex de funcţii politice şi economice deregulate în conformitate cu interese externe sau domestic-oligarhice. Logica specializării şi diviziunii globale a muncii permite câtorva naţiuni avansate tehnologic şi capabile de desfăşurări militaro-ideologice globale să producă şi să exporte în masă un model universal de “viaţă democratică” ("democratic way of life")^xxxviii la pachet cu module instituţionale specifice unui “naţionalism civic” generic.^xxxix

Naţiunile tratate ca artefact recent pot fi, după cum scria Kuper, făcute să funcţioneze cu motivaţii in-proprii. Văduvite de propriul lor telos, aceste naţiuni sunt lipsite de propriul lor timp, propria lor istorie, propria lor identitate. (Post)Modernitatea capitalistă ne presează să sporim productivitatea, să grăbim lucrurile, să ne concentrăm pe ceea ce poate fi „produs”, instantaneu dacă se poate, şi să reprimăm, eliminăm sau neglijăm ceea ce trebuie cultivat şi aşteptat să crească. Ceea ce e dat – de la seminţe la moduri de viaţă – trebuie înlocuit cu ceea ce e vândut (de la seminţele patentate de BASF sau Monsanto, la „modul de viaţă” la care accezi imaginar cumpărând anumite branduri de maşini sau cămăşi). Orice creşte în sau la timpul lui ne scade profiturile: supermarketurile nu pot rămâne fără roşii în galantar, indiferent de anotimp. Profitul depinde nu doar de marxiana abolire a spaţiului prin timp, ci şi de abolirea ano-timpului prin spaţiu, prin telescopare geografică: nu avem mere, importăm, nu avem mână de lucru calificată deoarece corporaţiile au refuzat să investească în programe de ucenici, importăm. Strămutăm întregi zone de geografie umană pentru a scurta timpul scurs între minima investiţie şi maximul profit. Tot ceea ce creşte creşte la vremea lui. Doar ceea ce producem noi producem în timpul nostru. De aceea şi suntem plătiţi cu ora. Conştiinţa naţională a unor strămoşi, a unei limbi şi a unui teritoriu comune se dezvoltă în timp: „it trickles down” de la naţiunea politic-aristocratică la naţiunea etnic-democratică. Şi multe dintre reformele democratice ale secolelor XIX şi XX sunt de neconceput fără imboldul dat şi elitelor magnanime şi poporului revendicator de conştiinţa identităţii etnice comune diferitelor clase sociale.^xl

În naţiunile civice însă, pentru care definitorie e loialitatea faţă de o anumită ordine constituţională, elitele care populează spaţiul instituţional definitoriu de naţiune pot simţi tentaţia izolării de „mase”. Prin intermediul naţionalismului civic, un „yob” care trăieşte în afara limitelor politico-instituţionale ale sistemului e proiectat în afara naţiunii, e aşadar „disenfranchised”. Revendicările lui sunt percepute ca imersiunea violentă a unui asteroid sulfuros în lumea ordonată newtonian a naţiunii gentrificate. Dar naţiunile civice pot fi manufacturate în masă mult mai eficient. Această abordare pragmatică e cauţionată de faptul că operaţiunile de “nation-building” sunt de multe ori răspunsul comunităţii internaţionale la războaie civile şi de purificare etnică sau religioasă. Naţionalismul civic poate deci fi prezentat ca luminoasa, post-traumatica alternativă la sângerosul “naţionalism etnic”, al cărui punct de plecare în conştiinţa unor strămoşi, a unei istorii, a unei culturi, şi a unui teritoriu comune e prezentat ca o formă de atavism, de fundamentalism opus modernizării, toleranţei şi progresului. Şi nimic nu e mai profitabil decât progresul. Noul trebuie fabricat, inventat, în vreme ce vechiul e deja proprietate comună. Nu contează că naţionalismul civic poate fi la fel de sângeros sau de absurd ideologizat ca şi naţionalismul etnic, după cum ne-o dovedesc episoade ale Revoluţiei Franceze, Războiul Civil dintre Uniune şi Confederaţie sau episoade ale istoriei regimurilor comuniste în timpul cărora s-au eliminat în masă anumite categorii de indezirabili ideologici, adică oameni care nu profesau fidelitate faţă de ordinea constituţională a statului.

Naţionalismul etnic sau etnic-religios se pretează şi el multor manipulări, inclusiv celor de tip global-corporatist. Dar revoluţia democratică globală se face împotriva naţiunilor, nu în numele lor. Şi nu e lipsit de importanţă că – după cum o dovedesc şi revelaţiile legate de exclusivul club anglo-saxon al celor Cinci Ochi – naţionalismul civic american ascunde sub sloganuri universale proiecţia globală a idealurilor, standardelor şi intereselor WASP. Tocmai de aceea, deşi nu au suferit prea mulţi cetăţeni americani sub comunism, deşi mulţi dintre ei au cunoscut o creştere a nivelului de trai ca urmare a Războiului Rece, monumentul ridicat la Washington în memoria victimelor comunismului celebrează de fapt democraţia americană. Pentru că celebrează profitul pe care anumiţi propagandişti ai „democraţiei americane” l-au extras şi îl vor mai extrage din exploatarea directă a temei “anticomuniste” şi indirectă a lumii comuniste.

Pentru a ilustra modul în care acţionează agenţiile ideologice euro-atlantice pentru a confisca această istorie, trebuie să discutăm pe scurt cazul României. În 2006, preşedintele neoconservator al României, dl Traian Băsescu, l-a numit pe sociologul Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România (aşa-numita „Comisie Tismăneanu”). Tot în 2006, Foreign Policy Research Institute anunţa crearea unui „Transatlantic Steering Group” menit a teleghida accelerarea procesului de „integrare” a ţărilor post-comuniste. Din partea României fac parte Alina Mungiu-Pippidi, prezentată ca NED Fellow, şi Gabriel Petrescu, a cărui calificare e aceea de Preşedinte al Fundaţiei Soros pentru o Societatea Deschisă din România. Din partea americană e prezent însă dl Tismăneanu.^xli Din 2009, dl Tismăneanu a devenit şi preşedinte al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare (ISP), think tank al Partidului Democrat Liberal (la putere în perioada 2008-2012, partidul fiind o creaţie a lui Traian Băsescu). Printre sponsorii-parteneri ai ISP se numără KAS, HSS, The International Republican Institute şi Centre for European Studies (CES), think tankul Partidului Popular European. Tismăneanu face parte şi din consiliul consultativ al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University.^xlii 

Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.^xliii Tismăneanu a mai fost numit de Preşedintele Băsescu şi Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comuniste în România, funcţie pe care a exercitat-o între anii 2010 şi 2012. Ca preşedinte al IICCMER, Tismăneanu a fost invitat să susţină conferinţe finanţate de KAS pentru a populariza versiunea istoriei comunismului românesc generată de Raportul Comisiei Tismăneanu.^xliv Studiind componenţa şi raportul Comisiei Tismăneanu, Mark constata că rolul Comisiei Tismăneanu a fost acela de a impune de sus în jos, cu ajutorul statului şi la presiuni externe, în prag de intrare a României în UE (2007), o nouă “memorie liberală” care să reducă la tăcere sau să cenzureze existenţa altor memorii, alternative, ale epocii comuniste.^xlv 

Poziţia proeminentă, la întretăierea dintre organisme de stat şi de partid, dintre organizaţii străine şi cele domestice i-a permis lui Tismăneanu mai mult decât oricui altcuiva să modeleze discursul din România referitor la comunism. Părăsind România în 1981, Tismăneanu s-a stabilit în SUA unde a lucrat între 1983-1990 pentru think tankul neoconservator Foreign Policy Research Institute, fondat de Strausz-Hupe.^xlvi În anii 1980-1990, FPRI a fost susţinut financiar de USAID, Pew Charitable Trust şi National Endowment for Democracy (NED),^xlvii NED a fost fondat în 1983 pentru a face pe faţă ceea ce CIA făcea în mod clandestin, adică pentru a identifica, finanţa şi organiza pe teritoriul statelor străine (inclusiv în Europa de Est post-comunistă) grupări politice şi mişcări insurecţionale care sprijină obiectivele politicii externe americane.^xlviii Printre sponsorii FPRI se numără şi American Enterprise Institute, un think tank neoconservator-neoliberal care a colaborat şi direct cu Tismăneanu şi care a fost descris de istoricul Mark Almond de la Oxford ca fiind “un fel de Cominform al noii ordini mondiale."^xlix

Ca şi colaborator apropiat al lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986-1993, Tismăneanu a împărtăşit hotărârea lui Pipes, condamnată de istoricul americano-britanic Anatol Lieven,^l de a minimaliza rolul naţionalismului în prăbuşirea regimurilor din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Conform chiar lui Pipes, Tismăneanu a reuşit aproape de de unul singur să îndrepte politica Departamentului de Stat faţă de România într-o direcţie antinaţionalistă.^li Într-adevăr, Tismăneanu a susţinut întotdeauna rolul hotărâtor al “societăţii civile” şi al “elitelor intelectuale” atât în prăbuşirea comunismului, cât şi în reconstrucţia liberal democratică a Estului Europei. Eliminarea oricărui element naţional, religios, tradiţional sau comunitarian din rândul ingredientelor folosite la reconstruirea societăţii româneşti ajută atât la captarea istoriei regimului comunist în favoarea naraţiunii democratic neoliberale, cât şi la edificarea cu sprijin financiar şi logistic occidental a unei versiuni sanitizate, “civic naţionaliste” a democraţiei din România. Hotărât să apere puritatea democratică de orice posibilă competiţie reprezentată de social- democraţie, democraţie participativă, democraţie radicală, democraţie deliberativă, democraţie ecologică sau chiar creştin-democraţie, Tismăneanu a înfierat în opera sa ca suspecte şi totalitare orice critică comunitariană a neoliberalismului ca "soulless, atomistic, and mechanical," orice laudă a “valorilor premoderne, în special a legăturilor specifice comunităţilor ţărăneşti" şi orice "denunţare" a capitalismului financiar şi a culturii occidentale de masă.^lii Singurul tip de naţionalism pe care Tismăneanu îl consideră potrivit celorlalte două elemente ale democraţiei liberale – adică pieţei libere şi alagerilor libere – e naţionalismul “civic” sau “liberal”, descris de Tismaneanu ca fiind de fapt o formă de "post-naţionalism" de vreme ce transcende orice relevanţă politică a apartenenţei etnice în favoarea "drepturilor individuale” (“individual rights"). Ca atare, singura formă de rezistenţă legitimă la comunismul de stat ar fi fost doar cel al dizidenţilor care "şi-au formulat discursul critic în limbajul universalist al societăţii civile şi al drepturilor omului", în vreme ce anticomunismul înrădăcinat istoric şi reprezentând anumite clase sociale al partidelor democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal) din România monarhică decimate de regimul comunist şi reînviate după 1989 era delegitimat ca “răzbunător” şi “moralizator”.^liii

Cu alte cuvinte, neglijând că discursul drepturilor omului şi al societăţii civile, oricât ar fi de curent şi de universalistic, are o istorie şi deci o identitate care îl scot din zona transparenţei generic-universaliste pentru a-l aşeza în cea a instrumentelor discursive care se cer istoricizate şi deci folosite cu precauţie, limbajul “naţionalismului civic” a fost folosit în România pentru a opera o expropriere discursivă, pentru a filtra istoria, victimele, opozanţii şi beneficiarii regimului comunist din România şi a distorsiona memoria publică şi istoriografia comunismului în conformitate cu limbajul „revoluţiei democratice globale”. Mark observă cu uimire că, spre deosebire de comisia prezidenţială din România referitoare la Holocaust, din care au făcut parte cu precădere victime sau reprezentanţi ai asociaţiilor victimelor Holocaustului, din Comisia Tismăneanu a făcut parte un singur reprezentant al celor care au suferit în timpul regimului comunist.^liv Cu alte cuvinte, dacă varianta neoliberală a democraţiei exportate de imperiul neoconservator tinde către vacua “republică de centru” a administraţiei financiar-tehnocrate care elimină jocul valorilor politice ca expresie a claselor sociale şi intereselor secţional-legitime din politică, iar naţionalismul civic e post-naţionalismul unei naţiuni noţionale, fără popor, anticomunismul civic liberal e anticomunismul an-istoric al elitelor globale care vorbesc în numele victimelor ne-reprezentate ale unei naţiuni care nu există.

Nu putem discuta istoria fără a ţine, de fapt, cont de ea. Aşa cum nu poţi avea politică fără polis şi democraţie fără demos, nu e posibil să discuţi istoria de pe poziţii ideologice programate să o ignore, să eviscereze istoricitatea istoriei pentru a obţine o uscată peau de chagrin ideologică. În plus, din punct de vedere moral e cumva nedelicat să-i ceri cuiva să-şi traducă suferinţa în “limbaj universalist”. După cum scria Tolstoi, suferinţa e, poate mai mult decât bucuria, ceva profund personal. Mulţi foşti deţinuţi politici (din închisorile naziste, comuniste, sud-africane, sud-americane) au refuzat şi încă refuză să vorbească despre suferinţele lor. Cum se subtitrează tăcerea lor în limbajul universalist al democraţiei neoliberale? Suferinţa celor excluşi le dă acestora dreptul de a spune: “Nu sunt periferia/marginea ta, ci propriul meu centru.” Suferinţa are un efect de centrare, dar poate fi tradusă în limbaj des-centrant. După cum scria Arundathi Roy pe urmele unui studiu al lui Joan Roelofs, memoria lui Martin Luther King Jr. a fost confiscată de Ford, General Motors, Mobil, Western Electric, Procter&Gamble, US Steel şi Monsanto care au finanţat The Martin Luther King Junior Centre for Non-Violent Social Change pentru a legitima ideologia neoliberală. Centrul a derulat proiecte în colaborare cu Departamentul Apărării din SUA şi a sponsorizat un ciclu de conferinţe anuale cu tema: „The Free Enterprise System: An Agent for Non-Violent Social Change.”^lv Din perspectiva românilor, post-comunismul a fost similar comunismului: românilor li s-a impus să vorbească despre istoria lor într-un limbaj alienant, care a fost forjat departe de experienţa comunistă şi care, oricum l-ai folosi, rămâne un limbaj neoliberal neocolonial, an-istoric: limbajul “învingătorilor” comunismului, nu al celor care l-au trăit pe pielea lor.

Lucrul acesta a fost realizat prin transformarea a ceea ce era, la începutul anilor 90, un discurs de gratitudine ("recunoştinţă") faţă de victimele şi oponenţii comunismului, într-unul de obligatorie admiraţie faţă de câştigătorii Războiului Rece. Gratitudinea naturală pentru sacrificiul şi curajul ţăranilor, oamenilor politici, preoţilor, burghezilor şi aristocraţilor, în fine, tuturor oamenilor concreţi care au avut de suferit a fost deturnată în obligatorie admiraţie pentru “valorile” învingătorilor. "Recunoştinţa" e înrudită etimologic cu “recunoaşterea” şi implică gratitudine faţă de cei care te-au ajutat să treci printr-o situaţie dificilă, faţă de cei care au fost solidari cu tine, care au fost martori empatici la frământările şi căderile tale. Ca atare, “recunoştinţa” implică o istorie comună, deci solidaritate. Mai sugerează şi că ai ajuns la un capăt de drum, că te afli acum în situaţia de a-i răspunde celui care ţi-a întins o mână în trecut, că eşti liber să spui adevărul: să-l recunoşti, adică să-l trăieşti, să-l mărturiseşti din nou, public.^lvi Dacă PCR era dictatorial pentru că îi persecuta pe cei care constatau cu voce tare mici sau mari adevăruri, de-comunizarea ar fi trebuit să semnaleze momentul din care se poate spune adevărul, nu o nouă repriză publicitară. Acest tip de de-comunizare ar fi dus la ceea ce Emil Durkheim numea “patriotismul centripet”.^lvii Prin contrast, de-comunizarea şi “naţionalismul civic” puse sub semnul “admiraţiei” pentru învingătorii neoliberali ai Războiului Rece duc doar la o de-culturare care condamnă naţiunea ţintă la statut colonial.

În România, una dintre principalele ţinte ale regimului comunist au fost ţăranii, micii proprietari de pământ. Mulţi dintre ei au fost împroprietăriţi după ce luptaseră în condiţii grele, lăsaţi de izbelişte de marii furnizori militari ai statului, în primul război mondial. În deceniile în care în România comunistă avea loc persecuţia ţăranilor, guvernul SUA reuşea să convingă naţiunea americană că singurul mod de a “lupta împotriva Comunismului” era construirea unei ordini economice dominate de mamuţi corporaţi şi de un complex militaro-industrial finanţat de stat şi alimentând economia de consum.^lviii Acesta e sistemul care a clamat victoria asupra lui “the evil empire” şi stăpânirea asupra posesiunilor lui. Din rândul prăzii au făcut parte şi ţăranii, care au trecut de la a fi persecutaţi de comunişti la a fi inginerizaţi social de neoliberalii grăbiţi să le reducă numărul cu cel puţin jumătate, mai ales după ce impactul reformelor neoliberale asupra României şi lichidarea industriei româneşti au dus la creşterea demografică a zonelor rurale după 1989.^lix Ideea era de a defrişa terenul, în numele „anti-comunismului” devenit un discurs modernizator pro-piaţă globală, pentru o “naţiune civică” alcătuită doar din mitica “clasă de mijloc”, adică din consumatori urbani agregaţi de “naţionalismul civic”, adică de fidelitatea pentru ordinea socială care le îngăduie să cumpere de la malluri vestice mărfuri de trei ori mai scumpe decât în Vest cu bani trimişi de rudele care muncesc în Vest pe salarii de trei ori mai mici decât vesticii. Discursul de-comunizării din România a fost astfel scris ca scenariu pentru edificarea unei ordini “civic liberale” centrate nu pe societatea la scară umană persecutată de comunişti, ci pe ideologia neoliberală care conectează România sau scheletul ei elitist-onegist la reţelele globale de putere ţesute de câştigătorii “cursei înarmării”, “cursei spaţiale” şi tuturor celorlalte curse care fac Războiul Rece să sune ca NASCAR.

Dacă versiunea neoliberală a istoriei României respinge teoria comunismului ca variantă de modernizare a României – parţial reuşită sub anumite aspecte, eşuată tragic din altele –, o face pentru că, din punctul neoliberal de vedere, abia asimilarea de către imperiul democratic global reprezintă despărţirea românilor de un trecut vinovat, mizerabil, petrecut în afara Istoriei.^lx Contestarea sau respingerea populară a ingineriilor sociale menite a integra România în imperiului neoliberal global nu indică, conform elitei afiliate diferitelor onegeuri, dorinţa de a croi un proiect social alternativ, mai just, mai democratic, ci ispita cavernei, a bestialităţii pentru popor şi a totalitarismului pentru elite. Cu alte cuvinte, nu poţi respinge liberalizarea oligarhică fără a cădea din rândul lumii, fără să devii o bestie fascist-comunistă: “barocul fascisto-comunist”, “colectivism”, “naţionalism liturgic” sunt noţiunile sub care se operează asimilarea totalitară a inamicilor neoliberalismului. În ochii intelectualilor afiliaţi instituţional şi financiar cercurilor care susţin austeritatea bugetară, desfiinţarea sistemului de asigurări sociale, privatizarea sistemelor de sănătate şi de învăţământ, românii au trăit fie în afara, fie în subteranele Istoriei, ca morloci ai unui proces teleologic culminând în Occidentul postmodern şi în piaţa globală. Ca sub-oameni sub-istorici, tentativa românilor de a participa la Istorie în epoca interbelică, după desfiinţarea votului cenzitar, a fost descrisă de elitele neoconservatoare ca având un aspect hotărât neolitic: masele nespălate şi cavernoase de români foloisindu-şi dreptul de a vota doar pentru a zădărnici foarte rafinatele planuri de modernizare iluminată ale elitelor.^lxi Conform acestei versiuni a istoriei, regimul comunist nu a făcut altceva decât să accentueze sinistrele trăsături etnic-culturale ale românilor şi prăbuşirea comunismului în 1989 a dăruit Europei şi lumii o Românie bântuită, ca tot restul Europei de Est, de "forme de gândire monolitic autoritară” şi “moşteniri de autarhie, obscurantism, tribalism şi ranchiună” la care se adăugau "neurotice sentimente de autovictimizare".^lxii

Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:

„Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.

CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”^lxiii

Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lădaut România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani. Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.

În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.

V. De-culturare şi „democraţie”

După cum reiese din aceste exemple, căderea regimului comunist din România a fost imediat urmată de o invazie de firme de brokeraj ideologic (onegeuri, think tankuri, fundaţii, institute) care au conlucrat în scopul de-culturării românilor. Departe a de a fi lăsate să îşi definească independent parametrii extenţei post-comuniste, românii şi-au văzut cultura, economia şi istoria confiscate şi rescrise în folosul “cruciadei democratice globale” neoconservatoare şi ideologiei neoliberale a pieţei globale “libere”. Năvala onegeurilor şi “experţilor” occidentali şi propulsarea în posturi de conducere, cu sprijinul puterilor dominante (SUA, Germania şi UE, în cazul României) a elitelor “evoluate” au falsificat discursul public împingând populaţia spre zonele extremiste sau ale presei de scandal aparent necontrolate de “hegemon”.^lxiv

Brokerii ideologici ai onegeurile occidentale au transformat probleme de fond în probleme de drept şi au convertit chestiuni formale în probleme de fond, deturnând astfel sensul dezvoltării democratice a României. Astfel, în 2012, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament, după care s-a organizat un referendum pentru demiterea lui de către electorat. La referendum au participat 8.459.053 de alegători din care 7.403.836 (87,52%) au votat pentru demiterea preşedintelui. La ultimele alegeri prezidenţiale, din 2009, Traian Băsescu fusese ales preşedinte al României cu doar 5.275.808 voturi. La presiunea instituţiilor UE, a ambasadei SUA, a cancelarului german Angela Merkel şi a multor onegeuri euro-atlantice care au popularizat ideea „loviturii de stat parlamentare” lansată de oameni ai preşedintelui precum Tismăneanu, chestiunea de fond a nelegitimăţii democratice a preşedintelui Băsescu a fost transformată într-o delicată chestiune de drept constituţional asupra căreia se putea pronunţa doar Curtea Constituţională a României. Astfel, guvernul liberal-socialist interimar a fost silit de Comisia de la Veneţia să accepte că referendumul e valabil doar în condiţiile în care la vot se prezintă mai mult de jumătate din numărul de alegători înscrişi pe listele electorale. Estimarea numărului de alegători s-a făcut după liste electorale vechi care nu ţineau cont de faptul că populaţia României a scăzut cu circa trei milioane de persoane în ultimele două decenii datorită mortalităţii ridicate, natalităţii scăzute şi emigraţiei constante. Rezultatele finale ale recensământului din octombrie 2011 au fost publicate abia în mai 2013, adică la aproape un an după ce validitatea referendumului pentru demiterea preşedintelui a fost condiţionată de numărul de alegători care se prezintă la vot.

Aşadar, în ciuda voinţei exprimate de cei cărora le pasă de democraţie destul încât să se ducă la vot, România a rămas cu un preşedinte care nu reprezintă voinţa populară şi care în ziua votului pentru referendum, ştiind că singura lui şansă de a rămâne în funcţie e absenteismul electoral, îşi îndemna suporterii să meargă la terasă să bea o bere în loc să se ducă la vot. Brokerii ideologici ai onegeurile occidentale au tratat votul popular şi acţiunea parlamentară ca pe un „putsch” şi au trâmbiţat în toată lumea că Traian Băsescu este un apărător al statului de drept.

În schimb, cu ocazia revelaţiilor că acelaşi preşedinte Băsescu ar fi acceptat ca pe teritoriul României să funcţioneze închisori secrete ale CIA, deci când s-a pus în discuţie o chestiune care afectează direct statul de drept, oamenii preşedintelui şi ai onegeurilor neoliberale au scris ca şi cum singurul lucru care conta nu era chestiunea de drept a încălcării convenţiilor şi tratatelor internaţionale referitoare la tortură, ci chestiunea de fond a direcţiei istorice a României. România, conform propagandiştilor cu megafoane euro-atlantice, risca să cadă pradă Rusiei dacă presa din România mai discuta mult acest scandal şi deci ridica nivelul de americano-scepticism.^lxv Aşadar, în chestiunea referendumului, vectorul voinţei populare a fost ignorat de dragul invocării unei condiţii juridice fără precendent şi acceptate sub şantaj mediatic şi diplomatic euro-atlantic. Dar în cazul închisorilor CIA, chestiunea statului de drept a fost cu totul neglijată pentru a se bate monedă pe vectorul integrării euro-atlantice a României. Cu alte cuvinte, brokerii ideologici nu participă la dezbatere, ci definesc cadrul dezbaterii astfel încât preopinentul să fie întotdeauna criminalizat, transformat subtil într-o entitate (comunist, fascist, autarhic, paseist, terorist) situată sub limita de jos a acceptabilităţii.

Ca un epilog al acestei mici istorisiri, trebuie spus că în ianuarie 2014 a vizitat Bucureştiul doamna Victoria Nuland, asistentul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al SUA. Personaj minor în sine, dar de proproţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru onegeuri: Centrul Român de Politici Europene (CRPE), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Expert Forum (EFOR) şi Freedom House România.

CRPE e finanţat de: Uniunea Europeană prin programul Phare, Fundația Soros România, Black Sea Trust (GMF Romania), Open Society Institute, Konrad Adenauer Stiftung, Fundația Friedrich Ebert – România, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Romanian – American Foundation, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) – Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe şi Raiffeisen Bank prin Fondul pentru Inovare Civică, United Nations Development Programme – Romania, Programul Operațional de Dezvoltare a Capacității Administrative (PODCA), Unitatea de Asistență pentru Dezvoltare (MAE).

Freedom House e finanţat de: Ambasada Franței în România, Ambasada Marii Britanii și a Irlandei de Nord în România, Ambasada Regatului Olandei în România, Ambasada Statelor Unite ale Americii în România, American Cultural Center, The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), Agenția pentru Strategii Guvernamentale

Comisia Europeană, OLAF, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, USAID, U.S. Department of State. Printre sponsori se numără: British American Tobacco, Glaxo Smith Kline, Ogilvy, Philip Morris.

Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Expert Forum (EFOR), deşi dedicate promovării cauzei „transparenţei” democratice, nu dau publicităţii numele vreunui sponsor. Conform websitului Institutului pentru Politici Publice, IPP derulează anumite operaţiuni cu sprijinul financiar al lui (Soros) Open Society Institute şi al Balkan Trust for Democracy (program al The German Marshall Fund of the United States). I-am contactat pentru a cere informaţii despre modul în care îşi finanţează activitatea dar au refuzat să răspundă.^lxvi

Toate cele patru onegeuri - Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul Român de Politici Europene şi Freedom House Romania - au fost extrem de active în redefinirea suspendării parlamentare a preşedintelui Băsescu şi referendumului care i-a pecetluit nelegitimitatea drept „putsch against the rule of law”.^lxvii

Din datele pe care le avem, rezultă aşadar că dna Nuland a venit la Bucureşti pentru a se întâlni cu acea parte a societăţii civile care e finanţată de SUA şi de marile corporaţii. Care deci i-a spus ce voia să audă. Natura ventrilocă a diplomaţiei euro-atlantice bazate pe „dialog” cu onegeuri aflate în solda ta şi pe care le foloseşti pentru a delegitima şi ocupa locul unor organizaţii genuine, eliminate de pe piaţă de imposibilitatea de a concura cu resursele financiare şi logistice ale onegeurilor-dronă, e cât se poate de evidentă. Şi ridică problema ilegitimităţii democratice a onegeurilor, care introduc pe uşa din dos a secolului XXI votul cenzitar din secolul XIX: doar cei destul de bogaţi pentru a-şi putea susţine cauza pe bază de expertiză produsă industrial şi distribuită în masă se pot face auziţi. Fenomenul a fost intuit încă de la 1850 de gânditorul spaniol Juan Donoso Cortes, care observa că, în condiţiile liberalismului economic, aşa-zisa “libertate a presei” nu garantează libertatea de gândire şi de exprimare deoarece aşază presa în mâinile celor bogaţi: “En premier lieu, le journalisme a rendu impossible dans la pratique le droit qu’a tout Espagnol de publier ses pensées par le moyen de la presse, et cela, Messieurs, par une combinaison vraiment diabolique; d’une part, en tuant les livres, et de l’autre, en mettant la création des journaux hors de la portée de la fortune individuelle de tous les Espagnols. Aujourd’hui, a moins d’être millionnaire, un Espagnol ne peut ni faire un journal ni publier un livre; l’argent lui manque pour le journal, et, pour le livre, les lecteurs. Il s’ensuit que, pour publier leur pensée, les Espagnols doivent la rendre collective: les partis seuls ont la liberté, les individus ne l’ont pas”.^lxviii

Chiar şi în epoca noastră, când majoritatea persoanelor din Vest poate publica un e-book sau blogări la nesfârşit, diferenţa dintre eficacitatea gândirii colective reprezentate de think tankuri, a gândirii teleghidate a cărei distribuţie şi publicitate sunt subvenţionate masiv şi subteran în scopul stabilirii parametrilor dezbaterii de masă, şi verticalitatea de nişă a vocilor autonome rămâne strivitoare. După cum observa antropologul Janine Wedel, think tankurile şi alte onegeuri sunt de cele mai multe ori “motoare ale influenţei” cu ajutorul cărora “experţi” pretins neutri pun în circulaţie materiale care sunt colorate partizan sau confecţionate pentru a sluji intereselor sponsorilor. Aceste instituţii tulbură atmosfera şi stârnesc confuzie prin pseudo-expertiza şi sloganele avansate.^lxix Odată cu globalizarea şi cu amploarea corupţiei globale generate de economia corporat-globalistă a crescut şi posibilitatea exporturilor ideologice masive. Nu există doar economie de dumping, ci şi elite de dumping, “elite” ieftin de manufacturat şi de amplasat în posturi influente în ţara ţintă. Elite teleghidate care scot din competiţie elitele locale.

VI. Consideraţii finale

După cum nota politologul francez Marc-Antoine de Montclos în revista Politique Internationale, onegeurile au probleme metodologice şi structurale de deficit democratic. Conform lui Montclos, liderii onegeurilor nu sunt aleşi în urma unui proces democratic şi nu au o bază socială, puterea lor financiară fiind mai mare decât numărul membrilor; onegeurile acţionează de multe ori ca lobbyuri şi nu ca surse alternative de reprezentare a societăţii civile; contribuie la destrămarea autorităţii de stat; blochează coagularea de mişcări pentru dreptate socială divizând societatea cu ajutorul „revendicărilor” specializate („gender issues”, „race issues” etc); ideologia onegeurilor e una caritabilă şi urmăreşte de cele mai multe ori să trateze efecte, nu cauze; şi ajută la colonizarea ţărilor sărace de către cele bogate prin crearea de „reţele transnaţionale care facilitează şi standardizează circulaţia resurselor, informaţiilor şi normelor.”^lxx

Think tankurile contribuie la descurajarea gândirii democratice şi la dezafectarea politică (nu doar electorală) a cetăţenilor transformând orice secţiune a vieţii publice sau private în domeniu privat al experţilor. Relativismul epistemologic care le îngăduie think tankurilor neoliberale să ceară retragerea statului din economie şi să devalorizeze cunoaşterea de tip democratic-tradiţional^lxxi în favoarea opiniei ”experte” nu face decât să supună lobbyurilor specializate din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre cotidiene, de zi cu zi. Opinia expertă, adică finanţată sau mercenară, a ajuns, cu ajutorul onegeurilor, să controleze piaţa oligopolizată a ideilor. Asemenea sofiştilor din Grecia clasică, onegeurile profesionalizează „meseria” de cetăţean, eliminând de pe piaţă opiniile lipsite de sistem de amplificare. Sentimentul de fatalism, ideea că ştie altcineva mai bine decât ei ce şi cum trebuie făcut, nu are cum să îndemne cetăţenii la o viguroasă democraţie participativă. Omul a devenit devalorizat atât ca forţă de muncă, cât şi ca forţă de gândire. A fost abolit de experţii predicând statul minimal, austeritatea neoliberală şi predominanţa gândirii privatizat-experte, mercenare.

Nu e de mirare că, în condiţiile în care economia capitalistă, sub influenţa corporatismului global şi a neocolonialismului, devine din ce în ce mai mult o economie extractivă de valori, nu producătoare de valori, onegeurile generate de acest tip de economie militează pentru profesionalizarea cetăţeniei, pentru îndepărtarea oamenilor obişnuiţi de centrul unde se ia decizia şi unde se acumulează profitul extracţiei.

Dacă în zorii capitalismului Adam Smith ne învăţa cum diviziunea socială a muncii ne ajută să producem un pantof, astăzi, diviziunea globală a muncii le permite unora să fabrice naţiuni. Adică tot lucruri în care mâna nevăzută îşi poate băga piciorul. Pantoful lui Adam Smith era, în teorie, mai bun şi mai ieftin decât cel meşteşugit tradiţional. Naţiunile manufacturate astăzi sunt mai proaste şi mai scumpe decât cele şlefuite de istorie.

Lucrul nu e de mirare, de vreme ce, după cum ştie orice negustor de artă, lucrurile la modă acum un veac, două, au devenit antichităţi. Lucrurile la modă acum două-trei decenii devin, odată cu trecerea timpului, gunoi. Tabloul, scump, agăţat de un perete al sufrageriei, la care se uita acum trei veacuri întreaga familie, e acum şi mai preţios. “Plasma”, scumpă, la care se uită acum întreaga familie după ce au aninat-o de suporturile împuşcate în peretele sufrageriei, va sfârşi la groapa de gunoi, De aceea, spre deosebire de orice piaţă de duminică din Europa (de unde obişnuiam să cumpăr ediţii de poezie din secolul 18 cu 2 mărci), magazinele de antichităţi americane au atât de mult junk şi atât de puţine antichităţi: pentru că îşi duc cu ele propriul timp, un timp pierdut pe care nu vrea să îl mai regăsească nimeni. Nu e nici măcar efemerul, ci ambalajul de plastic al efemerului. Plasticul se descompune infinit mai greu decât metalul, stofele de lână, lemnul sau hârtia, şi totuşi durabilitatea lui nu are nimic de a face cu istoria. Valoarea lui nu creşte, ci scade, în timp.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu producţia de idei. Ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci şi pe diviziunea globală a gânditului. Tendinţa e, desigur, ca unii să producă, iar alţii să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume „idei”, să de îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoarele şi think-tankurile altora. Cu idei de unică întrebuinţare. Şi de oligarhică folosinţă.

Note

i “Some NGOs complain that they have to seek funding from abroad because they cannot get it from the Russian state” (BBC, “Russian parliament adopts NGO 'foreign agents' bill” 13 iulie 2013.

ii Severin Weiland, “A Threat to Relations: Germany Irate over Russian NGO Raids”, 26 martie 2013.

iii Julian Borger, “NSA files: what's a little spying between old friends? By targeting allies and enemies alike, the 'Five Eyes' club of English-speaking powers have eroded trust on the world stage”, The Guardian 2 decembrie 2013.

iv Charles Le Coeur, Le Rite et l’outil. Essai sur le rationalisme social et la pluralité des civilisations (Paris: Alcan, 1939), 44. Pentru un studiu al mediului academic şi al contextului politic care a contribuit la formarea lui Le Coeur, vezi originala şi penetranta monografie a lui Alice L. Conklin, In the Museum of Man: Race, Anthropology, and Empire in France, 1850-1950 (Cornell University Press, 2013)

v “The Ministerial Committee for Legislation passed on Sunday two bills - with a majority of eleven versus five - that will limit the ability of foreign governments and international organizations to contribute to Israeli NGOs. One bill, proposed by Likud MK Ophir Akunis will ban foreign governments or international organizations, such as the UN, from donating over NIS 20,000 to political NGOs that seek to influence Israeli policy. The second bill, proposed by Yisrael Beitinu MK Fania Kirschenbaum will levy a 45 percent tax on donations from foreign governments to any NGO in Israel. Prime Minister Binyamin Netanyhau supported both bills.” (“C'tee passes 2 bills limiting funding to NGOs” Jerusalem Post 13 noiembrie 2011. Vezi şi “ISRAELI NGOS: FOREIGN FUNDING, TRANSPARENCY, AND KNESSET LEGISLATION”.  

vi Caroline Glick, “US Government Funds Radical Israeli NGOs” 18 februarie 2013.

vii http://www.ngo-monitor.org/pdf/NGOM_signed_audit2010english.pdf.

viii “German Funding for Political Advocacy NGOs Active in the Arab-Israeli Conflict”.

ix Vezi Peter Oborne, James Jones, “The pro-Israel lobby in Britain: full text” 13 noiembrie 2009.

x Suzanne Goldenberg, “Up to $1bn a year spent fighting action on climate change”, The Guardian Weekly 03.01.14, 11.

xihttp://fracking.casajurnalistului.ro/cum-a-ajuns-chevron-la-barlad. 

xiiTimothé Feodoroff, Jennifer Franco, Ana Maria Rey Martinez, Old Story, New Threat:

Fracking and the global land grab, raport din octombrie 2013 al Transnational Institute, p. 9.

xiii Stephen McGrath, “How Multinationals Gain Support”, Huffington Post 25 octombrie 2013: “The report was quoted in the Wall Street Journal, and Basham was given airtime on Canadian Radio and BBC 5 Live as a talking head on the subject of Romania's future. Basham, an American, ended his conversation with the BBC, saying: "what we have to do, although we can't make these things happen, what we have to hope and encourage is that the changes [in Romania] are in a direction that's in our strategic self-interest."  

xiv Stephen McGrath, “Rosia Montana and Dirty Politics” Huffington Post 21 octombrie 2013.

xv “Aşadar, s-ar putea spune, protestele nu sunt pure, ci animate de interese dintre cele mai triviale. Nu ar exista nicio idealitate în aceste acţiuni, ci doar o competiţie brutală între titanii afacerilor globale: Soros vs Paulson şi Kaplan.“ (Horaţiu Pepine, „Ce implicare are George Soros la Roşia Montană”, DW Bucureşti 27 septembrie 2013).

xvi Juan Bosch denumea “pentagonism” colonizarea internă a Statelor Unite în numele ameninţărilor reale sau contrafăcute la adresa securităţii naţionale care justifică investiţiile în economia de război şi proliferarea complexului militaro-industrial. Vezi Juan Bosch, Pentagonism: A Substitute for Imperialism (New York: Grove Press, 1968).

xviiWilliam Thomas, Review of Goldstein, Robert Justin, American Blacklist: The Attorney General's List of Subversive Organizations. H-Law, H-Net Reviews. August, 2010. Vezi şi Tim Weiner, Enemies: A History of the FBI (New York: Random House, 2012).

xviii Robert Strausz-Hupé, William Kintner, James Dougherty, Alvin Cottrell, Protracted Conflict (New York: Harper and Row, 1959), 150, 178.

xix Strausz-Hupé, Kintner, Dougherty, Cottrell, Protracted Conflict, 144.

xx Juan Roelofs, Foundations and Public Policy: The Mask of Pluralism (Albany: State University of New York Press, 2003) 163. Vezi şi Penny Lernoux, Cry of the People: United States’ Involvement in the Rise of Fascism, Torture, and Murder and the Persecution of the Catholic Church in Latin America (New York: Doubleday, 1980), 304-310ş Martha Honey, Hostile Acts: U.S. Policy in Costa Rica in the 1980s (Gainesville: University Press of Florida, 1994, 238-39).

xxiPe 13 octombrie 2010, la lansarea Fundaţiei Creştin Democrate, la Ateneul Român, dl Bernhard Vogel, preşedintele de onoare al Fundaţiei Konrad Adenauer, a declarat: „Ţelurile noastre vizează o Europă unită, a cărei construcţie trebuie să reuşească în folosul generaţiilor viitoare. Vrem să ne ajutăm reciproc” (http://fc-d.ro/2010/10/s-a-lansat-funda%C8%9Bia-cre%C8%99tin-democrata/).

xxii Ann L. Philips, Power and Influence after the Cold War: Germany in East-Central Europe (Rowman & Littlefield, 2000), 128-35

xxiii Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, „Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” 28 iunie 2011 (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).

xxivhttp://www.ziare.com/basescu/presedinte/merkel-il-lauda-pe-basescu-la-congresul-ppe-nu-i-este-teama-sa-se-gandeasca-la-viitor-1196422

xxv Fundatia Konrad Adenauer Burse “Sur-Place” pentru anul universitar

2013/2014 (http://www.kas.de/upload/dokumente/2013/10/Romania-Anunt-burse-2013-2014.pdf).

xxvi Pentru America Latină, pe lângă exemplele referitoare la KAS date mai sus, vezi http://wrongkindofgreen.org/2012/06/28/flaskback-1997-imperialism-and-ngos-in-latin-america/ sau http://wrongkindofgreen.org/2013/01/26/the-u-s-prepares-for-military-action-in-bolivia/ . Pentru India, vezi formidabilul eseu al scriitoarei Arundhati Roy, „Capitalism: A Ghost Story” outlookindia.com 26 martie 2012. Pentru Egipt, vezi Jenny O'Connor, „The shadowy world of Egypt's NGOs” The New Statesman 17 martie 2012. Pentru modul în care onegeurile Wahhabiste finanţate de Arabia Saudită distrug cultura religioasă naţională în Pakistan pentru a promova o ideologie universalistă „islamic corectă”, vezi Jon Boone, „The Saints Go Marching out as the Face of Islam Hardens in Pakistan”, The Guardian 15 ianuarie 2014.

xxvii John Kenneth Galbraith, The Anatomy of Power (Boston: Houghton Mifflin, 1983), 24-37. 131-143.

xxviiiFiind fabricată pe scară industrială, “expertiza” e fie oferită contra cost celui care oferă mai mult, fie reprezintă rezultatul unei anumite investiţii. Industria expertizei are, ca orice altă industrie, nevoie de investiţii pentru retehnologizare, marketing şi piaţă de desfacere.

xxix Leo Kuper, „On the Theme ’Black is Beautiful’” în Leo Kuper, Race, Class and Power: Ideology and Revolutionary Change in Plural Societies, London: Duckworth, 1974, 83-109, 84).

xxx Daniel P. Kunene, „Deculturation – the African writer’s response”, Africa Today, 15:4 (1968), 19-24, 19.

xxxi Kuper, Race, Class and Power, 89-90.

xxxii James Mark, The Unfinished Revolution: Making Sense of the Communist Past in Central-East Europe (New Haven: Yale University Press, 2010, xi-xii.

xxxiii Robin Okey, “Echoes and Precedents: 1989 in Historical Perspective,” în Kevin McDermott şi Matthew Stibbe (eds), The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe (Manchester: Manchester University Press, 2013), 33-52, 45-47. Orkey critică si modul selectiv în care Occidentul invocă principiul naţionalismului civic pentru a-şi justifica intervenţiile militare. Astfel, Vestul a contribuit la dărâmarea naţionalismului civic iugoslav sau sovietic, dar a impus un astfel de model federal în Bosnia sau Irak.

xxxiv Ernest Gellner, Thought and Change (London: Weidenfeld and Nicholson, 1964), 169.

xxxv James F. Dobbins, “Guidelines for Nation Builders,” in Strategic Studies Quarterly, vol. 4 : 3 (Fall 2010), 15-42, 15.

xxxvi Pentru modul în care abordarea neoliberală a problemelor de securitate şubrezeşte democraţia, vezi: Manuel Castells, The Rise of the Network Society, Oxford: Blackwell Publishers, 1996; Robert Mandel, Armies Without States: The Privatization of Security, Boulder, Lynne Rienner, 2002; James Ferguson, Global Shadows. Africa in the Neo-liberal World Order, Duke University Press, 2007;Allison Stanger, One Nation Under Contract: The Outsourcing of American Power and the Future of Foreign Policy, New Haven, Yale UNiversity Press, 2009; Bobbitt, Philip Terror and Consent. The Wars of the Twenty-First Century, Penguin Books 2009; Elke Krahmann, States, Citizens and the Privatization of Security, Cambridge, Cambridge University Press, 2010.

xxxvii Etapele reconstruirii unei naţiuni sunt: “1. security; 2. humanitarian relief; 3. governance; 4. economic stabilization; 5. democratization; 6. development” (Dobbins, “Guidelines for Nation Builders,” 25).

xxxviii Pentru o critică a acestei expresii, vezi antropologul George C. Homans, The Human Group (New York, Harcourt, Brace & World, Inc., 1950), 419. Pentru a analiză a tipurilor de democratie care ar putea fi incurajate dar nu sunt, vezi Milja Kurki, "Democracy and Conceptual Contestability: Reconsidering Conceptions of Democracy in Democracy Promotion," in International Studies Review, 3:2010, 362-386.

xxxix "The system put in place by the United States eventually worked out so effectively that it appeared as something which had evolved naturally. But this was an illusion: it operated because it was a work of political artifice. It resulted from a period of 'intense negotiations' during which the international economic order was 'worked out politically', precisely because it was not an 'outgrowth' [...ţ As John Ruggie has pointed out, 'all hegemonies are not alike' and the fact that the American one is associated with multilateralism, transnationalism, and globalization is a reflection of that country's distinctive political and economic beliefs" scria Ian Clark în Globalization and Fragmentation. International Relations in the Twentieth Century (Oxford: Oxford University Press, 1997), 132. Vezi şi Michael E. Latham, Modernization as Ideology: American Social Science and "Nation Building" in the Kennedy Era (Chapell Hill: The University of North Carolina Press, 2000); Deborah Kisatsky, The United States and the European Right, 1945-1955 (Columbus: The Ohio State University Press, 2005); Nils Gilman, Mandarins of the Future: Modernization Theory in Cold War America (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2007).

xlNaţionalismul civic al statelor Vechiului Regim, înţeles aici pe urmele lui Arno Mayer ca existând până în pragul primului război mondial, era legat de naţionalismul etnic prin veriga tradiţională de legătură a unei „ancient constitution”, a unei rânduieli constituţionale având rădăcini în istoria naţiunii. Naţionalismul civic postbelic e an-istoric, nu are legătură cu naţionalismul civic al Războaielor Civile din Marea Britanie, al republicanismului Revoluţiei Franceze sau al monarhiilor „social-ţărăneşti” din ţările scandinave.

xlihttp://www.fpri.org/research/transitions/steering-group

xliihttp://www.cadi.ro/index.php/echipa

xliii http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/282.

xlivhttp://adriancioflanca.blogspot.ca/2011/06/conferinta-sustinuta-de-vladimir.html. Tismăneanu a fost cooptat ca „Distinguished Senior Fellow” şi de think tankul de dreapta american The Inter-American Institute for Philosophy, Government and Social Thought, fondat de eseistul brazilian Olavo de Carvalho (http://www.theinteramerican.org/about-us/fellows/279-vladimir-tismneanu).

xlv Mark, The Unfinished Revolution, 26-60.

xlvi See http://www.fpri.org/news/2006/#appointments

xlvii Pentru conexiunea FPRI-NED, vezi http://www.fpri.org/docs/Haring_-_reforming_democracy.pdf.

xlviii Jeremy R. Hammond, „Has the U.S. Played a Role in Fomenting Unrest During Iran’s Election?”, Foreign Policy Journal, 23 iunie 2009. "The National Endowment for Democracy is a foreign policy loose cannon. Promoting democracy is a nebulous objective that can be manipulated to justify any whim of the special-interest groups--the Republican and Democratic parties, organized labor, and the U.S. Chamber of Commerce--that control most of NED's funds. As those groups execute their own foreign policies, they often work against American interests and meddle needlessly in the affairs of other countries, undermining the democratic movements NED was designed to assist. Moreover, the end of the Cold War has nullified any usefulness that such an organization might ever have had. There is no longer a rival superpower mounting an effective ideological challenge, and democracy is progressing remarkably well on its own. NED, which also has a history of corruption and financial mismanagement, is superfluous at best and often destructive. Through the endowment, the American taxpayer has paid for special-interest groups to harass the duly elected governments of friendly countries, interfere in foreign elections, and foster the corruption of democratic movements," (Barbara Conry, "Loose Cannon: The National Endowment for Democracy," Cato Foreign Policy Briefing No. 27, November 8, 1993). Vezi şi Gerald Sussman, "The Myths of ‘Democracy Assistance’: U.S. Political Intervention in Post-Soviet Eastern Europe," Monthly Review, vol. 58, no. 7, December 2006; Frederick L. Wettering, (C)overt Action: The Disappearing "C," International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Volume 16, Issue 4, 2003, Pages 561 – 572; Dempsey. “Fool's errands: America's recent encounters with nation building.” Mediterranean Quarterly, 12:1 (2001), 57-80; Rosaleen Smyth, "Mapping US Public Diplomacy in the 21st Century," Australian Journal of International Affairs, 55: 3, 421 - 444; Kristan Mercer, "US democracy promotion: The Clinton and Bush administrations," Global Society, Volume 19, Issue 4, 2005, 385 – 408.

xlix Mark Almond scria că, la American Enterprise Institute, "the so-called scholars are the inquisitors of a global regime. Minutes of their foreign seminars are more like sitting in on a hate session from China's cultural revolution than a political science class at Yale. participants rise to denounce the hate figure of the day or to endorse a visiting dignitary favoured by the regime. There is an overwhelming stench of ideological conformity. Washington think-tanks promote not pluralism, but a Stalinist-style dogmatism with eulogised conformists and excommunicated heretics. This show-trial mentality is hardly surprising, as the American Enterprise Institute brings the ideological successors of McCarthy and renegade leftists together with emigres educated in the Soviet bloc" ("Your Tyrant or Ours," The New Statesman, 17 November 2003, http://www.newstatesman.com/200311170017). Despre colaborarea sa cu flexienii neoconservatori, Tismăneanu a scris cu tandră nostalgie în repetate rânduri (Vladimir Tismăneanu, "Despre neoconservatorism, idei politice si intelectuali publici," in Evenimentul Zilei, 4 November 2009 http://stiri.rol.ro/senatul-evz-despre-neoconservatorism-idei-politice-si-intelectuali-publici-473249.html).

lAnatol Lieven, America, Right or Wrong: An Anatomy of American Nationalism (New York: Oxford University Press, 2004), 83-85.

li "In the mid-1980s, at a time when the world saw stagnancy in Eastern Europe, Vladimir Tismaneanu saw hidden movement, and argued for the need to pay attention to what he called the emerging civil society. In a much-noted 1987 conference organized by Mr. Tismaneanu, FPRI presciently took up the subject, "Will the Communist States Survive?" As a result, Mr. Tismaneanu was consulted virtually on a daily basis by the State Department in early 1990, giving him a direct role in defining the differentiation policy (which connected U.S. assistance with concrete steps toward democratization) subseăuently adopted with regard to Eastern Europe" (Daniel Pipes, "From a Distance: Influencing Foreign Policy from Philadelphia," The Heritage Lectures, Heritage Foundation, June 5 1991, retrieved at: http://www.danielpipes.org/978/from-a-distance-influencing-foreign-policy-from-philadelphia).

lii Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe, Princeton, Princeton University Press, 1998, 76.

liii Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 17.

liv “Unlike the Holocaust Commission, which had been established three years earlier and had consisted mainly of representatives of victims’ and survivors’ groups, the Presidential Commission, despite claiming to give those who had suffered a new voice in post-Communist society, failed to include those who ifficially stood for these constituencies, with the sole exception of Ticu Dumitrescu, who represented former political prisoners. Moreover, most members were picked by Tismaneanu himself, who favoured primarily liberal-minded (and humanities-trained) intellectuals” (Mark, The Unfinished Revolution, 38).

lvJoan Roelofs, Foundations and Public Policy: The Mask of Pluralism, 133.

lvi Vezi Gheorghe Fedorovici, "Mărturia ca binefacere şi ca recunoştinţă," Convorbiri literare, octombrie 2010.

lvii Vezi Robert Alun Jones, in The Development of Durkheim's Social Realism, Cambridge, Cambridge University Press, 1999, 93-94.

lviii Seymour Melman, Our Depleted Society (New York: Delta Books, 1965), 259-262; Jonathan Soffer, "The National Association of Manufacturers and the Militarization of American Conservatism," Business History Review 75 (Winter 2010), 775-805.

lix http://www.gazetadeagricultura.info/editorial/1636-taranii-sunt-viitorul-planetei.html?tmpl=component&print=1&layout=default&page=; http://www.formula-as.ro/2005/681/spectator-38/patrice-godin-fermier-din-bordeaux-franta-6272-print; http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/taranul-roman-i~ni6690

lx Vezi scrierile unor Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, Traian Ungureanu (TRU). Vezi şi Dan C. Mihăilescu, Literatura Română în Postceauşism: Eseistica. Piaţa Ideilor Literare (Iaşi: Polirom, 2007), 141-144.

lxiVezi scrierile lui Horia Roman Patapievici – intelectual public afiliat Institutului Ludwig von Mises România, membru al Comisiei Tismăneanu, director de programe al onegeului Grupul de Dialog Social, fost membru al consiliului director al Fundaţiei Soros România. În volumul Politice (1996), neoliberalul Patapievici, susţinător al votului cenzitar, scria că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”; că românii ar fi „un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare […] guri vulgare, trăsături rudimentare”; că „românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; că „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau [...] să o folosim numai pentru înjurături”. Pentru poporul „neolitic”, vezi conferinţa „Anatomia unei catastrofe” (1994), reluată în volumul Politice.

lxii Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, 47-49.

lxiiihttp://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/282

lxivAceste atacuri neoconservatoare – amplificate mediatic şi poleite „expert” - asupra unei ţări aflate la capătul a decenii de comunism i-au condus pe 69% din români la concluzia că “comunismul a fost o idee bună” şi că Nicolae Ceauşescu a făcut şi multe lucruri bune. Printre care, s-ar putea adăuga, acela că i-a ferit pe români de lătrăii neoconservatori.

lxvVezi britanicul Tom Gallagher (NED Fellow) (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062402-dick-marty-masochismul-european-tom-gallagher.htm); Dan Tapalagă (http://www.revista22.ro/articol.php?id=22199); Vlad Modoran (http://www.revista22.ro/antiamericanismul-si-drepturile-teroristului-international-3910.html)

lxvi Dl Sorin Ioniţă scrie ca „analist de politic publice ExpertForum (EFOR)” articole care încep, de exemplu, astfel: „Acu’ că s-au încheiat cu bine alegerile în Germania şi ştim sigur că Europa are în continuare lider, direcţie şi monedă, ne-am liniştit şi putem reveni la bufoneriile noastre.” („Fundaţiile lui Voiculescu, fundaţiile lui Soros” (1 octombrie 2013), Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro/detalii/stiri/1059748.html#ixzz2riAlKlRd). Sorin Ioniţă şi EFOR au susţinut la modul tehnocratic proiectele Chevron şi RMGC: Vezi http://www.contributors.ro/fara-categorie/rascoala-anti-fracking/ pentru Chevron şi http://www.ziare.com/rosia-montana/stiri-rosia-montana/sorin-ionita-6-pasi-pentru-iesirea-din-criza-rosia-montana-interviu-1258971 pentru RMGC.

lxvii “"The Social Liberal Union is taking power by infringing the laws and subordinating institutions and yet it mimics legality;," declared Otilia Nitu, an analyst from the reflection group ExpertForum. "The day the majority took power from the ombudsman and the leadership of both chambers of parliament it infringed three articles in the Constitution and two of the Constitutional Court's decisions," he added. "It is not the impeachment procedure that is being questioned, because it is included in the Constitution but the attack made against the democratic institutions;" said Cristian Ghinea from the Centre for European Policies” („The future of Romania, the focus of the referendum on the impeachment of the President of the Republic Traian Basescu” publicat de Fondation Robert Schuman la 16 iulie 2012 http://www.robert-schuman.eu/en/eem/1380-the-future-of-romania-the-focus-of-the-referendum-on-the-impeachment-of-the-president-of-the-republic-traian-basescu). Vezi şi scrisoarea comună semnată de cele patru onegeuri la http://expertforum.ro/en/parliamentary-putsch-in-romania/ şi la http://expertforum.ro/en/844/.

lxviii Citez din excelenta ediţie Juan Donoso Cortes, Théologie de l’histoire et crise de la civilisation, introduction, textes choisis et bibliographie Arnaud Imatz, Paris: Cerf, 2013, 147-48.

lxix“Think-tankers can pose as objective analysts for a public that is often unaware of sponsors’ vested interests. The press, sometimes equally uninformed, quotes these ‘experts’ without disclosing when the think tanks are bankrolled by companies whose profits are crucially linked to the views offered by experts” (Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 103; pentru rolul think tankurilor finanţate din Vest în perpetuarea reţelelor de putere în Estul Europei, vezi Wedel, Collision and Collusion: The Strange Case of Western Aid to Eastern Europe 1989-1998, New York: St Martin’s Press, 1998, 108-163).

lxx Marc-Antoine Perouse de Montclos, „La Face cachee des ONG”, Politique Internationale 117 (vara 2007) (http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=116&id=656&content=texte).

lxxi Tradiţia reprezintă o formă de cunoaştere la care au acces toţi, şi nu e de mirare că multe “studii recente” au confirmat precepte şi moduri de viaţă tradiţionale, abandonate cândva la presiunea experţilor şi a eficienţei economice: de exemplu, mă gândesc aici la beneficiile alăptatului la sân contra celor ale laptelui praf care îngăduie lui Big Food să se interpună profitabil între mamă şi copil. În ultimii ani, experţii au confirmat ceea ce experţii de mai an infirmaseră: alăptatul la sân e mai sănătos pentru copil decât laptele praf. De când companiile de asigurări şi statele „minimale” vor să-şi reducă cheltuielile, se preocupă amarnic de sănătatea şi silueta noastre.