Venitul de baza

I.                “A patra revoluție industrială se apropie precum un tsunami pentru care lumea nu este încă pregătită. “

Acesta a fost de fapt fundalul în care s-au desfășurat lucrările Forumului Economic Mondial de la Davos din ianuarie 2016. Cea de a patra revoluție industrială se referă la fuziunea tehnologiilor, cu efecte importante asupra sistemelor politice, economice și sociale, iar obiectivul reuniunii din acest an de la Davos a fost tocmai punerea la punct a unui sistem comun de comprehensiune al acestei revoluții industriale, după cum declara chiar Klaus Schwab, președintele fondator al Forumului Economic Mondial (WEF).

“Este vorba despre impactul acesteia asupra guvernelor, asupra business-ului, impactul asupra societății.”

Viitorul val de inovații tehnologice, care alcătuiesc de fapt cea de a patra revoluție industrială  este un subiect care acoperă domeniul obiectelor conectate, roboticii, nanotehnologiilor, tipăririi 3D si biotehnologiilor.

Toate acestea sunt aspecte ce pot provoca noi bulversări sociale, în sensul că ar putea distruge numeroase locuri de muncă tradiționale ce vor fi ocupate de roboți. Inclusiv președintele american Barack Obama a evocat chestiunea noilor tehnologii ca izvor de oportunități, dar și ca posibilă cauză a creșterii și mai accentuate a inegalităților. Schimbările radicale prin care va trece piața muncii, incluzând ascensiu­nea roboților și inteligența artificială, vor avea drept rezultat pierderea a 5,1 mi­lioane de locuri de muncă, până în 2020 în 15 economii mari, reprezentând aproxi­­mativ 65% din forța de muncă la nivel mondial, după cum arată o analiză a Forumului Economic Mon­dial publicată la Davos și preluată de Reuters.

Estimarea Organizației Internaționale a Muncii evidențiază faptul că provocările generate de tehnologiile moderne, care duc la automatizare în nenumarate sectoare, de la cel manufacturier la cel al serviciilor medicale vor provoca o creștere a șomajului, la nivel mondial, la 11 milioane de per­soa­ne, până în 2020, numărul locu­rilor de muncă ce vor dispărea este de-a-dreptul îngri­joră­tor.

Două treimi din locurile de muncă preconizate să fie pierdute ar urma să dispară în sectoarele administrativ și office, pe măsură ce mașinile inteligente vor prelua o parte din sarcinile de rutină, potrivit ICM Unlimited.  

În fiecare industrie de fapt vor fi pierdute locuri de muncă, dar impactul va varia, cele mai afectate urmând să fie sectoarele sănătății, energiei și serviciilor financiare. În același timp, va exista o cerere crescută pentru anumiți specialiști, inclusiv analiști date și reprezentanți de vânzări specializați.

De asemenea, femeile vor fi mai afectate decât bărbații, pentru că locurile lor de muncă sunt concentrate în sectoare cu creștere mică sau în scădere precum vânzări, office sau administrativ.

În timp ce în cazul bărbaților pentru fiecare trei locuri de muncă pierdute va exista un nou loc de muncă creat, în cazul femeilor peste cinci locuri de muncă vor fi pierdute pentru fiecare nou post creat.  

Pe de altă parte participanții la Davos au fost însă reticenți în a accepta că această revoluție industrială așteptată va crea noi meserii și locuri de muncă precum s-a întâmplat după etapele primelor trei.

Forbes însă are un răspuns optimist. „Va fi mereu ceva de lucru pentru cei care trăiesc pentru a munci (cei care fac ceva ce le place), în timp ce aceia care muncesc pentru a trăi se vor trezi fără locuri de muncă, în următorii ani. O educație adaptată acestor vremuri este, până la urmă, cea mai buna metodă de a ne menține și de a ne extinde libertatea, conchide publicația americană.

Potrivit aceluiasi raport al WEF, educația ar trebui să se axeze pe ceea ce mâine se va căuta cel mai mult: ingineri, matematicieni, programatori, întrucât aceste profesii sunt cele care pot ajuta cel mai mult la creșterea vitezei. Viitorul va aparține companiilor foarte agile, care vor pune accent pe colaborare, pe flexibilitatea muncii și pe noile tehnologii. Vor fi desigur, și limite: „nu putem face lucrurile mai repede decât putem gândi”, a afirmat Meg Whittman, CEO-ul HP.

Sub aceste auspicii și întrebări plutind în atmosfera de la Davos, a semnalului că lumea se va îndrepta către o societate în care locurile de muncă vor fi extrem de greu de găsit s-a accentuat și cvasi generalizat preocuparea față de inițiativa salariului universal sau a venitului de bază, sau a venitului minim universal, noțiune foarte dezbătută în acest moment în statele nordice  și nu numai– un venit care să garanteze supraviețuirea tuturor, într-o lume fără slujbe.

II. Ce este venitul minim universal (pe scurt, venitul de baza VB)

Inițiativa  Cetățenilor Europeni, simultană sau ușor decalată față de una de peste ocean din 2013 se referea la instituirea unui venit minim necondiționat în Europa. Comisia Europeană în ianuarie 2014 a dat “undă verde” unei campanii care a durat un an și care a implicat toate țările europene, pe această temă. Caracteristicile acestui venit minim garantat erau universalitatea lui, adresabilitatea spre individ și nu familie sau gospodărie, acordarea în mod necondiționat și suficient de mare încât să asigure o existență demnă precum și participarea în cadrul societății. El se acordă fără testarea mijloacelor și este diferit de venitul minim garantat existent în diferite țări europene prin trei caracteristici:

·       Este plătit indivizilor și nu familiei sau gospodăriei.

·       Este acordat indiferent de existența oricărui venit din alte surse

·       Este plătit fără cerința existenței vreunui job sau condiționat de acceptarea unui job oferit

Potrivit Institutului pentru Etică și Tehnologii Emergente (IEET-SUA) VB ar trebui să fie un drept fundamental al omenirii menit să conducă la eradicarea sărăciei dar și la susținerea muncii neorientate spre piață, cum ar fi aceea a artiștilor, părinților, voluntarilor.O calitate (cam sforăitoare) ar fi aceea că venitul minim necondiționat înseamnă sprijinirea afacerilor locale și ne-ar ajuta pe toți să ne angajăm pe deplin ca cetățeni.

În favoarea susținerii acestui concept s-au invocat rând pe rând libertatea și  egalitatea, eficiența și comunitatea, proprietatea asupra Pământului, împărțirea echitabilă a beneficiilor progresului tehnic, flexibilitatea pieții muncii și demnitatea săracului, lupta împotriva condițiilor inumane de lucru, împotriva deșertificării regiunilor nepopulate și a inegalităților interregionale, viabilitatea cooperativelor și a promovării educației adulților, autonomia în fața superiorilor, a soților –lucrători  și a birocrației..

Politicile economice și cele sociale nu mai pot fi proiectate separat, iar venitul de bază este din ce în ce mai larg perceput drept singurul mod posibil de a reconcilia cele două obiective centrale: întinderea sărăciei și angajarea deplină.

III. Posibilități de implementare.

În Europa și SUA există o varietate largă de propuneri privind introducerea venitului de bază (VB). Acestea diferă după cuantumul propus, sursa de finanțare, natura și procentul reducerilor din alte transferuri, etc. În privința propunerilor pe termen scurt, discuțiile se focalizează din ce în ce mai intens pe așa numitele scheme de venit de bază parțial care nu vor fi integral substituente ale schemelor de venit minim garantat dar vor oferi o bază mică –dar în ușoară creștere- la care alte venituri, incluzând beneficiile remanente de securitate socială și suplimentele de venit minim garantat bazat pe testarea mijloacelor se vor adăuga. Ar fi precum un VB de tranziție.

În prezent mulți proeminenți oameni de știință europeni s-au pronunțat în favoarea VB-printre care doi laureați ai premiului Nobel în economie. la fel și cunoscuți politicieni și membri ai guvernelor din țări europene. În același timp o literatură relevantă-privind aspectele economice, etice, politice și legale- se extinde treptat iar cei care promovează ideea sau doar sunt interesați de ea, din diverse țări europene și din alte țări ale lumii au început să se organizeze într-o rețea activă. (http://www.basicincome.org/basic-income/)

III.1 Franța

Emanuel Macron , ministrul francez al economiei  a declarat că acest concept pare să fie viabil și că e necesară continuarea discuțiilor pe acest subiect.” Venitul de bază este o idee interesantă. Dezbaterea nu ar trebui axată doar pe acordul sau dezacordul față de idee, ci ideea ar trebui investigată mai departe. De ce? Pentru că ea oferă posibilitatea oricui să aibe un start în viață. În aceeași idee a startului în viață mai există și ideea de a avea un “capital de bază”, o plată unică pentru toate  persoanele de o anumită vârstă.” Macron mai considera ca “VB ridică problema filosofiei adoptate în societate. Personal eu cred în libertate, deschidere, eu cred că rolul statului este să recreeze condiții de egalitate în fiecare moment al unei vieți: la școală, când se începe viața profesională, sau când au loc accidente suferite în viață, prin standarde și beneficii sociale și politici educaționale pentru șomeri. Dar nu cred în egalitarism ci mai degrabă în oportunități egale; și ideea VB sau a capitalului de bază merg în această direcție în care eu sunt foarte interesat”

(interviu 16 ianuarie 2016:  http://www.basicincome.org/news/2016/01/french-minister-of-economy-macron-says-basic-income/

Parlamentari francezi au elaborat un proiect de lege denumit”Republica digitală”consecvent unor studii privind transformarea muncii în era digitală. Aceștia consideră că “Venitul de bază urmează cursul natural al istoriei”

Mișcarii Franceze pentru Venitul de bază (MFRB) i s-a solicitat să contribuie la lucrările Comisiei parlamentare înființată în scopul creionării unei soluții VB. http://www.basicincome.org/news/2016/03/scotland-conference-members-call-for-universal-income/

În Franța experimentul este oarecum îngreunat nu din motive de opoziție față de concept ci din motive de structură diferită a departamentelor de asigurări și securitate socială. Toate experimentele vor fi limitate la ceea ce ele sunt capabile să dovedească.

Philippe von Parijs, participant la Maastricht a provocat audiența să reflecteze la trei astfel de limitări: În primul rând un individ pare să ia diferite decizii privind piața muncii în funcție de acordarea VB temporară sau definitivă, ceea ce va distorsiona efectul asupra ofertei de muncă. În al doilea rând, participanții care primesc un VB în cadrul experimentului vor fi relevanți doar într-o mică măsură din totalul forței de muncă și nu se vor putea trage concluzii pentru întreaga cerere de forță de muncă. În al treilea rând, participarea voluntară în experimente va atrage mai degrabă beneficiari neți decât contribuabili neți, ceea ce va produce distorsiuni asupra evaluării finanțării. Același vorbitor a mai relevat și faptul că VB este o redistribuire intergenerațională a alocației incorecte și inegale a eforturilor generațiilor anterioare ca și accesul la resursele naturale accesibile. Mai mult, VB este un cadou care merită o recompensă. Dacă acest contra-cadou ar fi un angajament pentru o participare activă în societate astfel s-ar putea întreține o nouă etică a responsabilității.Acesta este un amănunt puternic pentru VB care excede scopul experimentelor din Olanda, Finlanda sau Franța și de oriunde.

Ar mai fi de remarcat în sprijinul VB că el nu este restricționat de sistemele politice centralizate sau descentralizate, majoritare sau multi-partide, de stânga sau de dreapta, de forma de stat republică sau monarhie constituțională; unica restricție ține doar de imaginația și tenacitatea celor chemați să implementeze conceptul Interviews and Lectures about #basicincome from Maastricht 2016

III.2 Scoția

În 12-13 martie anul acesta, Partidul Național Scoțian, cel mai important din Scoția și al treilea ca mărime din GB a hotărât susținerea unei moțiuni în favoarea VB. Propunerea este opozabilă  abordării guvernamentale de continuare a acordării beneficiilor de securitate socială. Scoțienii consideră că un venit de bază sau universal poate în mod potențial să ofere fundamentul necesar eradicării sărăciei și să asigure tuturor cetățenilor posibilitatea unui trai demn.

Ronnie Cowan MP, argumentează că VB ar putea să devină politica-fanion pentru o țară social independentă. Și alte think tankuri și organizații scoțiene susțin VB, e adevărat că în special în relație cu ideea convingerii cât mai multor cetățeni de a accepta ruperea Scoției și dobândirea independenței. Măsura totuși este preconizată a fi studiată și implementată peste un timp, dat fiind complexitatea problemelor ce le ridică tranziția de la sistemele de asistență actuale la această nouă prestație integratoare. Moțiunea prezentată la începutul acestui an în Parlamentul UK a întrunit totuși un număr mic de adeziuni, majoritatea aparținând PNS. Ministrul britanic de resort a considerat ideea seducătoare și posibilă a obține acordul tuturor partidelor atât timp cât nu se intră în detalii.  În realitate, această măsură ar putea conduce la dispariția unor beneficii care în prezent sunt foarte apreciate: burse studențești, ajutoare pentru familii și gospodării, etc.În același timp VB ar putea deveni un ajutor complementar față de alte scheme de beneficii. Dezbaterile ar putea fi infinit de lungi. Totuși, este justificată ridicarea acestei probleme întrucât subiectul în mod definitiv urmează cursul istoriei

III.3 Olanda

În 30 ianuarie 2016, Basisinkomen, asociația olandeză pentru VB a găzduit Congresul Internațional al experimentelor din Maastricht privind VB. Cu această ocazie au fost invitate persoane interesate în subiect din Olanda, Franța și Finlanda.Câteva idei s-au desprins în urma discuțiilor:

Necesitatea experimentării mai departe este evidentă pentru a câștiga legitimare politică și mai mult, pentru a demonstra importanța proiectării acestor experimente bazate pe principiile   normative ale justiției sociale, cum ar fi redistribuirea bogăției și emanciparea socială. Dacă legitimarea politică poate fi câștigată, bazată pe principiul justiției sociale, atunci  se va realiza un pas important către o viață demnă pentru indivizi în cadrul unei bune societăți, o societate în care bogația colectivă a comunității este împărțită egal în cadrul și între generații, și în care fiecare individ oferă un angajament moral de participare activă în societate. Ideea VB reprezintă o rejectare a politicilor oportuniste actuale în favoarea unei viziuni pozitive pentru buna societate de mâine.S-au discutat și modalitățile de derulare a experimentelor în cele trei țări ținând seama și de abordările diferite în cadrul spectrului politic intern. Experimentul deja derulat în mod restrâns în Olanda a dovedit un suport larg din partea spectrului politic în cadrul a 19 municipalități.

III.4 Finlanda

În ultimii ani diferite propuneri de VB au fost propuse de un număr mare de oameni de știință, politicieni și organizații neguvernamentale. Mai mult de 51% din populație agrează această măsură radicală a politicii sociale dar și economice.

Guvernul finlandez a propus la rândul său o serie de soluții care să includă un experiment social de VB. Scopul guvernului este să alinieze mai bine politica socială cu cererea societății, să reducă lipsa de stimulare a muncii și să scadă rolul procesului birocratic din securitatea socială. KELA, o agenție guvernamentală responsabilă cu plățile în sistemul de securitate socială este insarcinată cu realizarea experimentelor. Un raport preliminar asupra experimentelor a fost înaintat guvernului pe 30 martie, urmând să se realizeze experimental VB cu un buget disponibil de 20 milioane euro. În caz de bune rezultate generalizarea VB va începe în 2017.

Printre tipurile de experimente se numără un VB integral, un VB parțial, o taxă negativă pe venit, și un venit de participare. Modelele propun un VB intre 400 euro si 1200 euro de participant pe lună cu multe modele care păstrează alocații suplimentare. O provocare majoră este cerința constituțională de a trata în mod egal pe toți cetățenii. Pentru a îndeplini această cerință participarea la experiment este voluntară. Experimentul VB întrunește suportul larg printre votanții majorității partidelor politice din Finlanda și un sondaj recent indică un procent mai mare de 50% din public ca fiind suporter al VB.

În timpul experimentului derulat, observatorii au remarcat lipsa se stimulent de a se angaja subiecții în muncă. O soluție la care se gândesc este aceea de a micșora cuantumul actualelor beneficii care se acordă complementar în perioada de tranziție, până la apariția legislației.

III.5 Germania

Economistul Maximilian Sommer (Katholische Universität Eichstätt – Ingolstadt) a publicat o carte cu investigații financiare privind o schemă fezabila pentru un VB în Germania, prezentând argumente pentru un VB necondiționat, despre detalii de implementare și consecințe ale acestei politici. Modelul propus de Sommer se bazează pe o taxă negativă pe venit. Modelul de VB este calibrat pentru a fi atât financiar fezabil cât și compatibil cu legislația constituțională curentă. Autorul a urmărit influența VB asupra prestării de muncă în gospodării, asupra sărăciei și inegalităților.Se arată că prin aplicarea unor valori rezonabile atât pentru VB cât și pentru rata de taxare marginală implicită veniturilor câștigate, eficiența câștigurilor poate fi reconciliată cu declarațiile pe venit general acceptate. Mai mult, dacă prounerea include un VB pe familie sărăcia copiilor ar putea fi redusă considerabil. Estimările se bazează pe varianta în care se alege munca.

Maximilian Sommer, “A Feasible Basic Income Scheme for Germany: Effects on Labor Supply, Poverty, and Income Inequality“, Springer, 2016  http://www.basicincome.org/news/2016/03/maximilian-sommer-a-feasible-basic-income-scheme-for-germany/

III.6 SUA

“Ce ați face dacă ați avea asigurat un venit lunar garantat până la sfârșitul vieții? Gândiți-vă nu câte ați putea face cu acești bani, ci ce ați face cu ei! Poate că ați face mai mult decât v-ar conveni. Și ce dacă?” Aceasta este o mostră americană de prezentare a VB.

Unii au găsit în aplicarea acestui venit chiar și oportunitatea de a apăra piețele și a lungi viața capitalismului (!!): Doar cei care au bani să-și cumpere o pâine au un cuvânt în privința producției de pâine. Are oricine un cuvânt "pentru pâine"? Nu, nu are oricine. Sunt oameni lipsiți de acest cuvânt întrucât le lipsesc dolarii. Singura modalitate prin care putem face ca piața să lucreze eficient, să-și dimensioneze producția și să-și orienteze distribuția este să se mărească numărul de cuvinte calificate în ale pâinii, adică să se asigure venituri minime pentru a face cererea relevantă. Cu alte cuvinte, capitalismul are nevoie să-și dimensioneze producția internă și de export la un anumit moment ținând seama de o cerere maximă. Acesta este de fapt vârful icebergului, cel care mângâie urechile tuturor săracilor care își vor închipui că pâna la sfârșitul zilelelor vor dispune de 1000 $ lunar indiferent dacă vor munci ei sau roboții.

Acest VB este de tip win-win pentru piață și pentru cei care înțeleg piața.  Este un mijloc prin care se poate îmbunătăți capitalismul și chiar democrația, dând siguranță fiecărui individ că deține un minim de cuvânt. (!!) Prin garanția oferită fiecăruia  că deține cel puțin o voce cu care poate să influențeze piața pentru bunurile și serviciile de bază, putem fi siguri că nevoile de bază ale vieții - cele specific și universal importante cum ar fi hrana și adăpostul sunt create și distribuite mai eficient. În același timp este un non sens să fim siguri că 100% din populație va primi exact aceeași cantitate de pâine. Interesant este faptul că teoria americană se referă la nevoi diferite în susținerea VB și nu la capacitați profesionale diferite.

Experimentul făcut de americani în Namibia a adus rezultate favorabile în diminuarea sărăciei și a inegalităților și în special în hrănirea mai bună a copiilor.

Observatorii fenomenului VB au găsit și un avantaj psihologic în introducerea sa: se sugerează că dacă există opțiunea indivizilor să aleagă ei inșiși să lucreze sau nu în schimbul VB, cei care în mod natural vor alege munca pot determina un angajament mai mare față de muncă, aceasta fiind o problemă de alegere și nu de forțare. Opțiunea este un puternic motivator. În termeni de motivație, întotdeauna banii sunt un motivator al asumării unor sarcini complexe și creative.

Recompensele mai mari conduc la performanțe mai sărace

Această afirmație e considerată de americanii VB una din găselnițele cele mai robuste în știința socială, deși prea adesea ignorată. Gândind la știința motivării umane, în special la dinamica motivațiilor de ordin extrinsec și intrinsec, se poate afirma că există o nepotrivire între ceea ce știe știința și ceea ce se întâmplă în realitate în afaceri. Dacă în secolul 20 aceste aspecte nu se contraziceau, în sarcinile secolului 21, mecanismul de abordare recompense-penalizare nu se mai potrivește, adesea lucrurile nu se mai desfășoară în felul acesta și adesea ele pot aduce mai multe pagube.(Dan Pink)

In secolul 21 joburile presupun capacități mai complexe și mai creative și mai puțină muncă fizică. Lucrurile sunt compensate de aspectul muncii deloc de neglijat prestate în gospodărie, pentru îngrijirea copiilor și celor vârstnici în timpul liber, travaliu neplătit de fapt.VB este astfel și un mijloc de a recunoaște munca neplătită de acest gen ca având o mare valoare societală. Acest fapt reprezintă efectul multiplicator ca o evidență a unui capitalism îmbunătățit. Cu alte cuvinte toți dolarii cheltuiți pentru un lucrător cu salariu mic crează un efect conjugat. Fiecare extra dolar ce merge în buzunarele lucrătorilor cu salariu mic ne spun modelele cu multiplicator economic adiționeaza 1,21$ la economia naționala. Fiecare extra dolar ce intră în buzunarele lucrătorilor cu salarii mari, prin contrast, aduce doar 39 cenți la GDP.

Mergând cu aceasta logică mai departe se poate evidenția faptul că prin redirecționarea acestor bani printr-o continuă redistribuire către baza și mijlocul spectrului de venituri, are loc o extindere a întregii economii, facând-o în același timp mai sustenabilă și mai inclusivă. Așa funcționează mașinăria VB, așa merge sistemul.

Un sistem nu poate exista la nesfârșit dacă e proiectat doar pentru un singur ciclu. Așa îl consideră de altfel actualul sistem capitalist,Thomas Piketty în cartea sa ”Capitalul în secolul 21”, precum o pompă care trimitea sânge doar spre creierul organismului. Este important să se creeze un sistem circulator pentru mașinăria capitalismului.

IV Finanțarea VB

IV.1 Europa. Banca Centrală Europeană este capabilă să finanțeze VB?

Popularitatea necondiționatã a VB poate fi explicatã prin faptul cã este argumentatã din mai multe direcții: stânga e atrasã de ideea eliminãrii sãrãciei cât și a împuternicirii cetãțenilor sã se simtã mai liberi; dreapta dorește sã simplifice beneficiile privind  asistența socialã și sã încurajeze oamenii sã renunțe la beneficii acceptând orice fel de muncã disponibilã.

Finlandezii ca și europenii nu își ridicã problema oportunitãții, ci cea a finanțãrii.

Cand KELA a ajuns la concluzia cã s-ar putea plãti pânã la 800 euro lunar, suma necondiționatã și neimpozabilã, în cadrul pilotului experimental, profesorul canadian James Milligan a respins ideea ca un “non sens fiscal”. Conform acestuia, dacã acest cuantum s-ar da la întreaga populație taxele finlandeze ar trebui dublate.

Ce ar fi însã dacã VB ar fi finanțat prin alte mijloace, în completarea taxãrii?

Banca Centralã Europeanã, în ajutor

Finanțarea prin taxare a VB este costisitoare. In același timp, cererea de consum scazută este îngrijorătoare, menținând fenomenul deflației. ECB ar putea împușca doi iepuri dintr-o lovitura, dând bani direct cetățenilor.

In ultimii ani ECB a încercat să susțină deflația din zona euro prin acțiunea “quantitative easing”(QE), o măsură folosită de altfel și de alte bănci. ECB a cumpărat titluri de la investitori instituționali cum ar fi băncile, cu ajutorul unor mari volume de bani proaspăt tipăriți. Cu toate acestea economiile naționale nu au avut rezultatul scontat: în ciuda creșterii valorii titlurilor, prețurile de consum au stagnat (austeritatea a redus consumul populației).

Anul trecut, liderul laburiștilor a promovat ideea unui “QE al populației” în care Banca Angliei și nu băncile ar direcționa bani direct către populație.

Aceasta propunere a primit un suport larg și mulți cred că ECB ar trebui să urmeze și să aplice exact această idee. Chiar și fostul economist șef al FMI considera fezabilă propunerea.

Expresia folosită de Corbyn a indus în eroare totuși, întrucât în propunerea sa banii nu sunt direcționați către public direct, ci prin intermediul guvernului care îi folosește să stimuleze economia prin proiecte de infrastructură și alte măsuri.

Un alt model a fost sugerat de către un grup de 19 economiști care au semnat o scrisoare publicată anul trecut în Financial Times. Aceștia propuneau ca banii ECB să poată fi dați direct cetățenilor din țările zonei euro. Ideea era să se dea câte 175 euro lunar fiecărei persoane timp de 19 luni. Despre țările europene non euro nu s-a discutat.

Economistul Milton Friedman a denumit acest fel de plăți “bani din elicopter”: este ca și cum banii s-ar arunca din cer fără corzi (parașută) atașate.

O problemă a “banilor din elicopter” este inflația

Dacă ECB ar finanța investiții în infrastructură și politica fiscală, s-ar întări poziția statelor în mod substanțial. Impactul unui VB pan- European ar fi însă unul opus. S-ar transfera o parte substanțială din asistența socială finanțată de către guverne către ECB. Mai mult, alocația de bani ar fi determinată de cetățeni si nu de către guverne. Scrisoarea din FT nu s-a referit la un VB permanent și comprehensiv. La urma urmelor, 175 euro lunar este o sumă semnificativă în țările sărace, dar care nu prea contează în Finlanda, de exemplu. Adaug că afirmația ar trebui amendată: nici în țările sărace nu prea contează întrucât actualele prețuri sunt apropiate de cele ale țărilor europene, datorită procesului de liberalizare a prețurilor la energie și datorită procesului de convergență spre moneda euro început mai de mult prin alinierea prețurilor și nu a veniturilor salariale.

Ar mai fi și alte probleme: dacă ECB ar plăti un VB mai mare, cererea crescută ar conduce la o masivă inflație, fără ca producția de bunuri să crească în aceeași cadență cu cererea. QE al ECB a mărit prețul acțiunilor pe o perioadă lungă, dar o creștere a prețurilor bunurilor reale e considerată mult mai dăunătoare pentru economie. Un alt aspect ar fi acela că plata directă către cetățeni este incompatibilă cu tratatele și cu independența pe mai departe a ECB.

In ciuda acestor inconveniente, un VB pan-European ar avea un avantaj distinct in comparație cu un VB national. Un VB național în țările care atrag cei mai mulți imigranți le-ar face pe acestea să devină o destinație și mai atractivă. O plată pan-Europeană ar egaliza diferențele între țări.

Doi iepuri din aceeași lovitură?

Un model discutat de activiștii VB susține ca ECB să platească același cuantum tuturor cetățenilor europeni.Țările cu cheltuieli de trai mai mari ar putea să-și finanțeze VB al cetățenilor din bugetul lor național sau din bugetul comun al UE. Un astfel de aranjament poate părea utopic căci ar presupune reconfigurarea masivă a cadrului național de asistență socială și probabil o reformă a întregului sistem financiar. Dar realitatea este aceea că există confruntări deja între vechile aranjamente de politici sociale de asigurări și asistența socială și sistemul economic, provocări care deja au atins un punct de criză. Multe joburi au dispărut și, pe măsură ce tehnologiile avansează, rezultatele din muncă și din impozitarea veniturilor nu mai cresc pe măsura creșterii productivității muncii. Încă avem nevoie de bani să susținem cererea de consum și să finanțăm securitatea socială.

Un VB pan-European finanțat de ECB ar putea să rezolve ambele probleme. Nu există îndoieli că discuțiile în spațiul public vor contribui la găsirea celei mai bune soluții. http://www.basicincome.org/news/2016/02/no-money-for-basic-income-ecb-qe4people/

IV.2  SUA. Acest capitalism de tip 2.0 este sustenabil?

Se consideră a fi total sustenabil având în vedere pierderile uriașe prin birocrația sistemului actual de testare a mijloacelor. Cheltuielile sunt în cea mai mare măsura funcție de planul adoptat. Astfel, planul A prevede 12 mii $ anual pentru fiecare cetățean peste 18 ani si 4 mii $ pentru cei sub 18 ani. Planul ar avea nevoie de 2,98 trilioane adiționat apoi după eliminarea tuturor celorlalte programe de încă 1,5 trilioane. Se poate asigura oare acest volum? Ideile vizează introducerea următoarelor taxe:

·    O taxa asupra pamantului ar fi o sursă de 1,7 trilioane.

·    O cotă unică de impozitare de 40% ar fi suficientă. Prin această masură combinată cu UBI, s-ar putea realiza o reducere efectiva de taxe pentru  80% din populație.

·    O valoare suplimentara din TVA de 10% ar reprezenta un cuantum de 750 miliarde la care s-ar putea adiționa alte 1,5 trilioane din surse aditionale de venituri.

·    Aceste alte surse de venituri ar putea fi o taxă carbon (440 miliarde), o taxă din tranzacții financiare (350 mld) sau taxarea câștigurilor din capital precum veniturile și crearea unei noi suprataxări (160 mld). Față de taxarea medie cea mai mare din perioada de 50 ani cuprinsă între 1932 și 1982 de 82%, cea mai înaltă rata de taxare proiectată cu acest scop nu va depăși 39%.

·    Între 2008 și 2014, în SUA s-au tiparit în jur de 5 trilioane $ și s-au îndreptat către bănci în speranța că acestea vor împrumuta populația. Acțiunea, numită Quantitative Easing a contribuit la îmbogățirea mai evidentă a celor bogați. De ce nu s-ar șunta băncile și nu s-ar da acești bani direct în mâna cetățenilor? Potențial, un sfert din VB nu ar necesita nicio taxare.

In lumea largă exista un loc în care de ani de zile se aplică sub o alta denumire, chiar VB. Este vorba de Alaska unde se plătește oricărui cetățean care locuiește acolo un dividend regulat, indiferent dacă este copil sau adult prin intermediul unui fond  creat prin taxele de redevență plătite de companii pentru dreptul de a profita de resursele naturale ale domeniilor. De altfel Modelul Alaska ar putea fi aplicat oriunde ca un mijloc de a garanta VB, văzut ca un dividend social al fondului bogăției suverane alcătuit din veniturile obținute din exploatarea resurselor.

În concluzie, este suficient să se recunoască că există destule opțiuni de finanțare, fiecare mai mult decât suficientă în așa fel încât combinate să permită o bază mai largă de finanțare a VB sau o reducere a taxelor pe venit. Și pentru că deja se cheltuie atât de mult neavând VB, s-ar putea chiar salva bani față de costurile cheltuite fără VB.

De acord, VB este sustenabil, dar oamenii ar putea să se oprească să muncească?

Conform cu variate studii costul total al faptului că indivizi din categoria de vârstă activă nu lucrează deloc  ar costa economia între 150 si 250 mld $ anual și acest fenomen  este în creștere în timpul perioadelor dificile ale economiei. Noi studii arată că lucrând mai mult foarte rar se produc rezultate mai bune. Din păcate lucrătorii lucrează în prezent mult mai multe ore saptămânal decât o făceau la sfârșitul ultimului secol, pe seama sănătății, a fericirii personale și chiar a productivității. A lucra saptămânal câte 60 ore are doar efecte negative. Revenirea la un program de 40 ore ar fi probabil cea mai buna soluție dacă ea coincide și cu cea mai bună productivitate. În prezent, oamenii se duc și lucrează chiar când nu se află în plină capacitate fizică, diminuând productivitatea și afectându-și suplimentar sănătatea. VB rezolvă acest aspect, prin compensarea banilor pierduți prin absența de la muncă. Într-o măsura. Pare curios să ne îngrijorăm că oamenii vor lucra mai puțin în speranța obținerii VB, când de fapt situația reală este că acum oamenii lucrează prea mult și aceasta afectează pe toți ceilalți. Combinând acest aspect cu acela prin care e cunoscut faptul că există doi lucrători în căutarea fiecărui job disponibil, soluția propusă este evident binevenită. Soluția este ca oamenii să fie capabili să lucreze mai puțin, și să elibereze mai multe poziții pentru cei excluși din piața muncii aflați în căutarea unor slujbe.

Care ar fi situația pentru cei care s-ar opri să mai lucreze?

Prin eliminarea capcanei bunăstării grație VB, ar însemna că oricine ar alege varianta să nu lucreze optând să trăiască din VB, ar câștiga mai puțin decât cei care aleg să lucreze pentru un venit adițional. Acest lucru ar însemna nu doar să se diminueze somajul și să crească productivitatea, dar este foarte posibil ca simultan să apară situații, ca aceea din prezent, în care șomerii câștigă mai mult în beneficii echivalente decât veniturile cash ale celor angajați. Această libertate a oamenilor de a nu-și dori o slujbă face mai dificilă punerea în aplicare a exploatării angajaților de către angajatori oferindu-le salarii mici ( ofertă mică de forță de muncă). Se poate considera că permisiunea de a spune “Nu” conferă mai multă putere muncii la nivelul individului (și poate mai puțină la nivelul sindicatelor). Pe scurt, VB face de fapt ca munca să fie plătită.

Are VB influență asupra măririi prețurilor?

Problema VB și creșterea prețurilor este o ecuație cu o mulțime de variabile, dar nu trebuie să nu ținem seama ca FB ar înlocui programele existente de tichete alimentare (bonuri de masă) deși această concurență ar putea continua. Creșterea prețurilor într-o lume în care fiecare are mai multă libertate de opțiune și o putere de cumpărare mai mare va avea sau nu va avea loc într-un mediu în care fiecare își poate alege cei mai buni competitori sau chiar optează să devină ei înșiși competitori. Suportul pentru această idee s-a observat în cadrul unui experiment VB in India, unde prețurile au scăzut.

O posibilă critică adusă VB ar fi aceea că acesta ar putea fi inflaționist. Dar ar putea în același timp să fie un substitut al mai multor politici scumpe. Critica neglijează însă elasticitatea alimentării. Astfel, se generează o mărire evidentă a volumului producției de alimente care determină o nutriție și o productivitate superioară cât și o scădere a prețurilor.

Cine susține ideea introducerii VB?

Aceasta idee întrunește în mod pozitiv toate orientarile. De la extrema dreaptă la extrema stângă, se aud cereri pentru VB. Cei din dreapta agrează potențialul său de a reduce obligațiile guvernamentale și de a se renunța la legile salariului minim, în timp ce aparținătorii stângii apreciază potențialul de reducere a inegalităților și să pună capăt sărăciei.VB nu e o măsură nici de dreapta, nici de stânga; e un pas înainte.

De ce ar trebui să susținem necondiționat VB?

De ce am susținut abolirea sclaviei la sfârșitul secolului 19? De ce am susținut votul oamenilor diferiți de categoria celor albi și bogați? De ce am susținut aselenizarea?

Pentru că am dorit ca lumea în care trăim să devină un loc mai bun. http://www.huffingtonpost.com/scott-santens/why-should-we-support-the_b_7630162.html

V. Concluzii

1.Motivația introducerii venitului de bază. Toate previziunile atestă justețea concluziilor de la Davos privind reducerea drastică a locurilor de muncă în următorii 5 ani, oriunde în lume urmare efectelor celei de a patra revoluții industriale. Omenirea trebuie să fie pregătită să facă față acestei probleme sociale majore. Așa a apărut ideea asigurării unui venit de bază universal pentru toți cei care nu dispun de venituri în acest cuantum datorită statutului de șomer sau a unui venit inferior acestuia. Venitul de bază se acordă fiecărui individ, nu pe familie. Forma de acordare, cuantumul, finanțarea fac în prezent obiectul unor experimente derulate deja în câteva țări.

2. Efectele sociale scontate sunt reducerea sărăciei și asigurarea unui minim decent de trai fiecărui membru al societății. Dacă beneficiarii venitului de bază aleg să lucreze dacă au ocazia, venitul din muncă se adiționează, păstrându-se ideea că munca e aducătoare de beneficii superioare. Fiecare individ are opțiunea să muncească sau nu. Inegalitățile de venituri la nivel de societate vor scădea, uneori chiar și datorită unei taxări medii suplimentare a veniturilor. Dacă beneficiarul lipsit de alte venituri acceptă în contra-partida acestui ”cadou” să participe activ în societate, atunci s-ar putea întreține o nouă etică a responsabilității. Pentru prima dată se poate îndeplini un vechi deziderat și anume acela ca munca în gospodarie, de îngrijire a copiilor și celor vârstnici să fie considerată o muncă în folosul societății și remunerată pe cale de consecință.

    3.Efectele economice sunt diverse și deși par exagerat de optimiste merită să le reamintim:

Creșterea consumului intern stimulează creșterea economică. Dacă s-ar fi mărit salariul minim și în mod corespunzător toate salariile, s-ar ajunge la aceeași creștere dar s-ar păstra numărul cetățenilor lipsiți de orice fel de venituri și beneficii sociale, ceea ce ar fi prezervat inegalitățile din societate cu efecte periculoase și pentru sistemul economic.

Producătorii își pot dimensiona mai precis producția de bunuri, numărul consumatorilor fiind nu numai mai mare, ci oarecum constant.

Efectul psihologic dezvoltat lucrătorilor datorită posibilității liberei opțiuni față de muncă va crea un angajament mai serios și responsabil față de muncă, cu rezultat asupra productivității. Pe cale de consecință, chiar și opțiunea de a nu alege munca aduce beneficii de același fel, intrucât deschide calea angajării unor cetățeni dornici de slujbă și câștiguri suplimentare și reducere a șomerilor cronici. Mai puțină muncă decât cea prestată în prezent mărește capacitatea lucrativă și creativă și în ultimă instanță, productivitatea. Acesta este efectul motivant al liberei opțiuni.

Prin efectul de multiplicator economic al redistribuirii diferite a VB lucrătorilor cu salarii mici și medii, veniturile totale se vor așeza la nivel de țară într-o scală diferită, veniturile celor din jumătatea de jos a scalei crescând. Rezultatul ar putea fi considerat drept o îmblânzire (îmbunătățire) a capitalismului. Întâmplător sau nu, introducerea VB cu acest efect economic favorabil imaginii capitalismului se constituie într-o alternativă a propunerii lui Piketty de impozitare a averilor. Minți mai suspicioase ar putea spune că VB-ul s-a născut nu doar din pierderea slujbelor datorată informatizării masive a societății ci și din inventivitatea celor foarte bogați de a găsi soluții alternative la taxarea propriilor averi.

4.Finanțarea acestei prestații universale și integratoare este văzută în mod diferit de către specialiștii din SUA și cei din Europa.

Americanii se bazează pe faptul că renunțarea la birocrația stufoasă a sistemului de securitate socială va elibera fonduri care se vor adiționa la fondurile obținute prin restructurarea totală a sistemului de taxare. Această restructurare prevede  introducerea eventuală de noi taxe (modelul Alaska) fară să mărească însă media taxării la nivelul unui venit mediu național. Faptul că se discută de o cotă unică de impozitare nu este în măsură să refacă din inegalități pe această cale ci doar prin redistribuiri diferite la beneficiari. Din acest punct de vedere salariile mici vor fi dezavantajate, existând posibilitatea ca într-o zonă anumită de venituri câștigul din VB să fie șters prin taxarea prin cotă unică, superioară față de cea din trecut. Acest lucru va descuraja alegerea muncii la această categorie.

Europenii nu au încă o viziune foarte clară asupra finanțării, oscilând între propunerea de finanțare din taxare națională combinată cu finanțare de la bugetul UE și până la finanțarea prin QE de către ECB. De asemenea ideea finanțării e neclarificată dacă va fi aceeași pentru zona euro și zona non euro. Se vorbește deasemenea de un cuantum diferit al VB pentru țările dezvoltate, presupuse a avea prețuri mai mari și cele mai puțin dezvoltate. Aici apar destule întrebări și posibile conflicte căci țările non euro, precum Romania au reușit performanța alinierii în cea mai mare a prețurilor fără sa aibe productivități și salarii asemănătoare. Trebuie să mai ținem seama și că la noi cifra celor fără de venituri este mult mai mare decât cea oficială dedusă din suma șomerilor declarați și a celor care trăiesc din agricultura de subzistență, etc. Chiar dacă beneficii precum venitul minim garantat și alte beneficii familiale actuale vor dispărea, categoria de beneficiari va fi mult mai mare decât cea a angajaților cu venituri din muncă. Pentru astfel de state nu se pune problema finanțării VB din taxe proprii ci doar cu ajutor European sau ECB.

Finanțarea prin intermediul ECB este delicată în privința dificultății stabilirii cuantumului unitar sau diferit pe țări, întrucât e necesar un echilibru foarte fin între masa monetară introdusă pe piața inflaționistă și necesarul de trai decent al fiecărui individ.

O hotărâre neinspirata în această direcție, de exemplu aceea prin care s-ar introduce etapizat acest VB, lăsând spre final țările non euro ar conduce la o prăpastie și mai mare decât cea existentă între actualele țări din UE.

Dezavantaje

1.Introducerea VB presupune o perioadă de tranziție în care vor coexista două forme de venituri, unele remanente din vechiul sistem asistențial care au nevoie de anumite condiții de a-și îndeplini adresabilitatea (burse, concedii de maternitate, etc) și noua formă de VB. Calculele vor fi destul de laborioase, pentru fiecare persoană în parte.

Statutul de beneficiar de VB poate suferi schimbări datorită opțiunilor proprii de a munci sau nu pe diferite perioade.  Din acest punct de vedere, birocrația vechiului sistem de securitate nu poate fi esențial micșorată.

2.În situația de a deveni șomer nu se găsesc doar cei mai puțin calificați. Informatizarea poate desființa și destule posturi care reclamă o calificare sau o pregătire superioară. În vechiul sistem, ajutorul de șomaj în cele mai multe țări se acorda funcție de salariul avut în momentul disponibilizării. În sistemul VB această categorie va suferi pierderi importante de venit dacă în completarea VB nu va adăuga și alte venituri din muncă. Și această categorie poate fi destul de largă, caz în care VB nu prezintă niciun avantaj personal.

3.În cazul SUA, de exemplu, în care finanțarea VB se face preponderent din taxe, există posibilitatea ca la o pierdere masivă de joburi, veniturile din taxele pe muncă să devină insuficiente pentru alimentarea VB la nivel federal, caz în care FB nu se mai justifică; și   așa el este dimensionat la limita de jos a nevoilor individului.Cu alte cuvinte măsura introducerii VB ar putea fi salutară sub un anumit număr de cetățeni lipsiți de venituri din muncă la nivelul statului. În mod analog, VB e o măsura bine venită doar daca europenii care beneficiază de acesta  prin ECB nu depășesc un anumit număr care poate produce prin volumul necesar de bani o inflație inacceptabilă. În ambele cazuri soluția reducerii cuantumului VB șterge orice beneficiu al acestei schimbări majore de tip VB.

Alte efecte.

În Europa, de exemplu, dacă se recurge la finanțarea ECB și varianta  “bani din elicopter” adică înmânați direct beneficiarilor, ideea scoaterii individului de sub protecția statului respectiv, de sub responsabilitatea constituțională  a statului național și apropierea lui de ideea de cetățean european îi va ridica probleme de identitate, de apartenență, de abandon. În afara acestui impediment serios, măsura poate favoriza trecerea la o funcționare și o structură mai integrată, de data aceasta chiar ca o cerință puternic fundamentată.

Legatura directă între cel care finanțează (în Europa sau oriunde în lume) și cel care beneficiază de VB face inutilă existența sindicatelor cel puțin în privința funcției de stabilire a grilei de salarizare.

Rămâne în discuție o temă deosebit de importantă și anume persistența sau nu a noțiunii de salariu minim garantat. Este normal ca funcție de posibilitățile țării să se dimensioneze/redimensioneze VB. Dacă va dispărea prin legislație salariul minim, atunci salarizarea se va face exclusiv conform contractului de muncă. Pot fi cazuri în care salariul prin contract să se situeze la o limita egală sau chiar inferioară VB, situație absolut demotivantă pentru opțiunea muncă.

In consecință, lumea se mișcă, lumea își pune intrebări, caută soluții de supraviețuire. Remarc completa rupere de realitate a specialiștilor din România care continuă să facă planuri de reformă a sistemului de securitate socială prin introducerea unei prestații unice, aceea de reinserție profesională. Direcții decalate temporal și tematic, dovedind o lipsă de ancorare în preocupările mondiale. Chiar dacă revoluția industrială așteptată ne va atinge mai târziu, a gândi pe termen mediu sau lung este apanajul și datoria elaboratorilor de politici.

S.D

Istoria ca farsa

Multi ne-am gandit ca timpul nostru rimeaza cu 1914/39. Nu fara temei. Cred totusi ca dpdv strict EUropean, timpul de acum rimeaza cu 1453, anul in care Imperiul Bizantin a cazut si odata cu el Evul Mediu s-a incheiat. Bizantul, devenit intre timp un simbol al civilizatiei decadente si arhi-birocratiei, a cazut atunci fiind lucrat pe dinauntru, la mana turcilor...

Cum ne ameninta unul, istoria neinvatata se repeta ca farsa.

Sărăcia și ciclurile electorale

Despre fenomenul sărăciei există date suficiente (statistici, încadrări în tipuri de sărăcie etc.) scoase la iveală în ton dramatic în special în timpul campaniilor electorale. Opoziția aduce la suprafață cu această ocazie suita proprie de situații reprobabile conexate sărăciei, în timp ce Puterea caută să minimizeze simptomele, cu sloganuri și/sau cheltuieli pe deficit. Evident, în paralel apar și promisiunile de schimbare în bine a situației dacă…

Ne propunem aici să arătăm că sărăcia este un fenomen ce se desfășoară pe termen mediu și lung, cu o dinamică dependentă de politicile economico-sociale și nu de ciclurile electorale.

În viața omului calitatea vieții este cea care determină standardul de trai și situarea într-o anumită categorie socială. Generic însă se folosește impropriu cuvântul de sărăcie la un complex de factori care înseamnă pe lângă lipsa sau insuficiența veniturilor și alte aspecte care țin de habitat, apă curentă, accesul la educație, la îngrijiri de sănătate etc. În această accepțiune lipsa veniturilor este doar „biletul de acces” pe ușa cu deschidere într-un singur sens a sărăciei. Lipsa veniturilor se va completa cu ceea ce există dincolo de această intrare și anume sărăcia extinsă care pune stăpânire în timp pe toate aspectele vieții. La limită, această „îmbogățire de situații” poate îmbrăca în starea finală forma de sărăcie extremă. Sărăcia extremă pune în pericol viața oamenilor, căci ea presupune a nu dispune de hrană suficientă, apă, combustibil și toate celelalte elemente ce țin de un minim al calității vieții pentru supraviețuire.

Abordarea problematicii sărăciei în campaniile electorale rareori merge la rădăcinile sărăciei – practica și pragmatica electorală selectează aspecte izolate – și, pe de altă parte, determină politicienii de la putere să acționeze oportunist cu efecte care de puține ori duc pe termen lung la reducerea sărăciei. De cele mai multe ori, aceste măsuri sunt o combinație de favoritism și populism care dau oxigen status-quo-ului. Un exemplu tipic în acest sens este acordarea unor subvenții la încălzire, transport în comun, în agricultură etc. care ulterior fie dispar, fie se diminuează, fie vin după terminarea lucrărilor agricole în ajutorul vădit al vreunui interes privat conectat la spațiul politic. Din experiența recentă, printre cele mai contondente exemple se pot aminti mărirea prin lege a salariilor cadrelor didactice, urmată de abrogare, respectiv mărirea pensiilor militare, urmată de ajustare.


Creșterea economică și creșterea redistribuirii

Conceptual, pentru a adresa sărăcia există două căi ce se suportă virtuos una pe alta: creșterea economică și creșterea redistribuirii. Acestea reprezintă mecanismul push-pull al capitalismului sustenabil. A vrea să reduci sărăcia doar prin creștere economică este în laitmotivul Dreptei, care pare a se orienta după dictonul „la flux, toate ambarcațiunile se ridică”¹. Cu toată puterea de seducție a acestui dicton, creșterea economică fiind neuniformă, în absența redistribuirii, sărăcia poate afecta segmente de populație și mai grav. Pe de altă parte, redistribuirea fără creștere este la rându-i problematică deoarece se face adesea pe deficit. Un caz particular de redistribuire oportunistă în scopuri electorale, descris de dictonul „omul trebuie să simtă mai binele nostru și în buzunar”, este acela în care „beneficiarul” primește (echivalentul a) 2 lei, care va observa apoi că-l costă 5 lei. În discursul public recent creșterea are prioritate față de redistribuire, iar asumpția pare a fi că în absența creșterii suficiente amânăm redistribuția. Pentru a declanșa redistribuția în termeni independenți de discursul hegemonic al creșterii continue și a provoca în realitate circularitatea cauzală creștere-redistribuire este nevoie de o normă de redistribuire în funcție de gradul de sărăcie. Mai mult, dacă sărăcia este însoțită și de o inegalitate în creștere a veniturilor, redistribuirea necesită o impozitare progresivă.

Problema fundamentală a omului de stat este creată de dificultatea sincronizării creșterii și redistribuirii cu frecvența ciclului electoral. Și chiar dacă ar fi posibilă suprapunerea lor, datorită unei dinamici accentuate a creșterii, redistribuirea care se pune în aplicare prin fiscalitate nu se poate modifica la fiecare ciclu electoral. Întrucât creșterea economică nu poate fi precis previzionată ca moment și amploare pentru a se încerca o primă sincronizare a creșterii cu o redistribuire sustenabilă, o primă măsură de adresare a sărăciei este ridicarea salariului minim pe economie (SMEC). Am arătat în studiul „Salariul minim pe economie, problematică generală și oportunitate românească” (Economistul nr. 1&2, 2015) că, mai cu seamă în situația României de azi, creșterea SMEC ar fi o măsură care să adreseze atât scăderea sărăciei, cât și, în mod numai aparent paradoxal, creșterea economică.


Asumarea costurilor sociale

O a doua măsură de adresare a sărăciei este asumarea de către stat a costurilor sociale, mai ales față de categoriile defavorizate. Cititorul avizat recunoaște desigur că este vorba despre sărăcia cronică ce condamnă noi generații la lipsa de oportunitate și implicit reduce foarte mult șansa la creștere viitoare. Categoriile defavorizate din punct de vedere al gradului de sărăcie sunt familiile cu mai mulți copii, familiile de la țară care trăiesc din mica agricultură de subzistență, pensionarii. Dacă gradul de sărăcie al pensionarilor este controlat prin lege și este dependent de veniturile lucrătorilor salariați, celelalte categorii au nevoie urgentă de o revedere a regulilor de protecție socială și a sistemului de asistență socială. Acesta ar trebui să aibă prevederi atât de natură financiară, cât și acordarea de servicii care să permită în special copiilor de la țară accesul la învățământ: autobuze școlare, manuale și rechizite gratuite, îngrijiri medicale de calitate, ajutoare în îmbrăcăminte și alimente. Cu alte cuvinte, e nevoie de un concept complex de luptă cu sărăcia. Poate acești copii și familiile lor sunt cei mai expuși căderii în starea de sărăcie extremă de unde nu mai există nicio șansă de redresare, de revenire măcar la alte forme standard de sărăcie.

În tratarea sărăciei e nevoie totuși de mult discernământ: în cazurile în care indivizi ce trăiesc din expediente sau aplică la „roata norocului” și astfel intră în categorii de sărăcie, ajutorul statului trebuie acordat condiționat, iar resursele, economisite. În cazul celor care prin destin sunt sortiți eșecului (familii sărace, needucate, lipsite de utilități sau locuințe cât de cât salubre) și ai căror copii în mod realist au barată orice cale de acces în societate, statul trebuie să facă tot ce este posibil să încerce din timp o egalizare a șanselor măcar pentru copii și tineri. Altfel, ne complacem în a avea categorii din ce în ce mai largi de excluși social și o societate incapabilă de dezvoltare și progres, sărăcia cronică actuală se va extinde și vom constata că neincluderea la timp a celor defavorizați în sistemul asistențial va costa mult mai mult prin faptul ca aceștia nu numai că nu vor contribui la creșterea economică, dar vor încerca să-și ducă viața necăjită eludând legile, crescând costurile sociale pentru toți.


O concluzie pe adresa oamenilor politici

Așadar, în concluzie:

1. Între reducerea sărăciei și ciclurile electorale nu există nicio legătură;
2. Țintirea sărăciei se obține prin creștere și redistribuire;
3. Atingerea dezideratului poate presupune o durată de timp pe care parte din populație nu o poate suporta. De aceea, pe fond de creștere putem considera majorarea salariului minim la nivelul acoperirii nevoilor de subzistență ca o măsură de redistribuire;
4. Adresarea sărăciei cronice prin includerea categoriilor de populație defavorizată într-un sistem complex de asistență socială care să modifice șansele de supraviețuire și dezvoltare, în special ale copiilor.

Concluzia celor discutate se adresează oamenilor politici, indiferent dacă sunt de stânga sau dreapta, cărora le repetăm că menținerea sărăciei nu este doar un act imoral, dar și o importantă problemă economică de care poate depinde șansa dezvoltării economiei. Dacă ne vom gândi la sărăcie în mod consensual, de exemplu printr-o strategie larg asumată, vom reuși să scurtcircuităm acțiunile perturbatoare ale ciclurilor electorale în lupta cu sărăcia. Dacă, pentru moment, o asemenea strategie nu poate fi larg asumată de elita politico-economică românească, acțiuni punctuale contra sărăciei și pro-creștere pot fi întreprinse. Acțiunile omului de stat vor trebui în continuare să fie bazate pe înțelegerea cadru pe care o oferim, caz în care riscul populismului sau favoritismului electoral va fi minim.

* * *

¹În engleză, „a rising tide lifts all boats”; numai că într-un raport al colosului financiar bancar Citibank, destinat exclusiv clienților bogați ai băncii, era folosit următorul titlu: „Rising tide lifting yachts” (http://bit.ly/1ouUCFl), adică fluxul ridică iahturile sau ambarcațiunile de lux ale bogaților

fCh & SD

Text publicat la Economistul nr. 4 din 29 februarie, 2016  și la Tribuna economică nr. 10 din 9 martie, 2016

Școala independenței naționale

Mircea Platon

1. Toate-s vechi și nouă toate...

        Preocupați, cum sunt, cu ștergerea Istoriei din programele de învățământ, ”experții” ministrului Curaj ignoră faptul că tocmai reinventează roata. Criticile aduse de ei actualului sistem de învățământ românesc sunt vechi de mai bine de un secol. După cum sunt și ”soluțiile”. De fapt, actuala încercare de a ”reforma” sistemul de învățământ din România nu e decât o etapă, națională și contemporană, a unei lupte ideologice duse de mai bine de un secol de așa-zisul ”învățământ educativ” împotriva ”învățământului instructiv”. Abia își dusese Spiru Haret la bun sfârșit reforma educației (1898-1904), că deja apăreau voci reclamând abandonarea ”școlii vechi”, instructive, în favoarea ”școlii noi”, educative. Așezați, mai toți, sub oblăduirea lui George G. Antonescu (1882-1953), profesor de pedagogie la Universitatea din București și referent al editurii Casei Școalelor, autori precum Nicolae Moisescu sau Iosif I. Gabrea au produs teancuri de cărți care promovau, ilustrau și rafinau ideea ”școlii noi, creator-educative”. Or, această ”școală nouă” de la 1910 seamănă izbitor de mult cu ”școala nouă” care ni se propune în 2016.

        Conform acestei literaturi pedagogice publicate în prima jumătate a secolului XX,  principalele probleme ale învățământului clasic, vechi, instructiv sunt în număr de trei: 1. intelectualismul pedagogic, 2. nesocotirea individualității copilului și 3. lipsa de pregătire pentru viață. Analizând cele trei deficiențe, Iosif I. Gabrea găsea că intelectualismul pedagogic e rezultat al neglijării sentimentelor și voinței în numele ”credinței că esența ființei umane ar consta in intelect”. Ca urmare, pedagogia intelectualistă ar fi bizuită pe memorie și axată pe ”îmbogățirea intelectului cu cât mai numeroase și mai variate cunoștințe”. Rezultatul acestei concepții pedagogice e, conform adversarilor școlii instructive/susținătorilor școlii educative, un ins diform sufletește, deprins cu ”atitudinea de ‘a primi’ cunoștințe, pe când viața cere din partea fiecăruia o acțiune, un răspuns, o atitudine personală la împrejurările din afară”. ^[1] 

        Al doilea neajuns identificat de reformiști la ”școala instructivă” este nesocotirea individualității copilului, care presupune că ”sufletele copiilor” sunt tratate la fel, că toți elevii primesc aceeași ”hrană sufletească, cu aceleași metode și în vederea aceluiași scop”.^[2] Rezultatul acestei educații nedifirențiate în funcție de talentele și particularitățile copiilor ar fi crearea unei masse umane alcătuite din atomi umani mediocri, ”reducerea drepturilor individualității”, dispariția cetățenilor autonomi moral și intelectual în favoarea mediocrităților adaptabile și capabile să prospere datorită adaptării servile la mediul social care recompenesează conformismul. Conform autorilor din școala Antonescu-Gabrea, vinovate de această stare de lucruri ar fi tocmai științele pozitive, al căror impact economic, intelectual și social favorizează apariția unui model social mecanicist, în care omul e doar o rotiță a angrenajului, o piesă care doar transmite sau amplifică impulsul inițial dat de cei care se află la butoane.^[3] Așadar, dacă apostolii moderni, industriali ai ”școlii educativ-creatoare” vedeau în ea un mod de a scăpa determinismelor sociale și determinărilor simbolice ale mecanisicismului, propagandiștii post-moderni și post-industriali ai școlii educativ-creatoare consideră, invers, că școala trebuie altoită pe trunchiul cibernetic al economiei post-industriale, în care nu mai întrezăresc pericolul niciunui determinism tehnologic și nihilism axiologic care ar putea aboli libertatea persoanei, ci doar un apogeu al libertății globale și al spiritului creator.

        În fine, acolo unde ”viața este o luptă”, școala veche/instructivă se face vinovată, conform susținătorilor ”școlii creatoare”,  de a crede că îi pregătește pe tineri pentru viață ”transmițându-le comorile de experiență și cultură ale generațiilor precedente - și atâta tot”.^[4] Adevărata educație se poate face, de fapt, doar într-un alt tip de școală: ”În locul școalei de învățare, de memorizare, se cere o școală a vieții, o școală în care persoana umană să-și poată cuceri singură cunoștințele și dexteritățile ’noi’, pe care i le cere viața; de aceea se înțelege acum din ce în ce mai mult că generațiile viitoare trebuiesc pregătite și în sensul de a putea face față ’noului’, pe care-l cere viața în dezvoltarea ei în deosebire de trecut”.^[5]

        După cum se poate lesne observa, obiectivele și frazeologia ”școlii noi/creatoare/educative” de la 1910-1920 sunt identice obiectivelor și frazeologiei reformatorilor școlii românești din ultimii 20 de ani,^[6] școală care are încă la bază principiile și metodele școlii instructiv-clasice, așa cum au fost ele formulate în Europa victoriană. Experții reformatori de azi (2016) acuză la actualul sistem de învățământ românesc tot prea marea cantitate de informații din manuale, rolul prea mare pus pe memorizare, lipsa de pregătire pentru viață, adică practică, și accentul pus pe istoria literară sau pe istorie în dauna cunoștințelor practice de tipul scrierii unei cereri de angajare sau a unui CV.^[7] Și experții de astăzi ar vrea să așeze mai multe materii sub zodia CDE, adică a ”curiculumului la decizia elevilor” pentru a elibera școala de ”patul lui Procust” pe care s-ar găsi țintuită la ora actuală.^[8] 

        Învățământul, ni se promite, va deveni mai flexibil, modular, mulat pe trupul și pe creierul elevului ca un ciorap de damă pe fața unui spărgător de bănci.^[9] Profesorul va mima ignoranța creatoare pentru a ”descoperi” împreună cu elevii soluția unei probleme.^[10] Cu alte cuvinte, maieutica practicată de Socrate în Agora ateniană cu junimea de elită și sofiștii de lux va deveni realitatea cotidiană a sălilor de clasă din România. Profesorul nu va mai transmite idei și certitudini, ci păreri pe care copiii trebuie să le accepte. Adică, în loc să beneficieze de rezultatele la care au ajuns deja înaintașii lor, de tot ce e mai bun în tradiția cultural-științifică a umanității, elevii vor pierde timpul reinventând roata sub privirile blânde ale educatorului care nu mai e profesor, ci facilitator de cunoaștere sau mediator epistemologic: ”În strânsă legătură cu activitatea personală și originală, trebuiește cultivat principiul liberului examen al părerilor, pe care le acceptă elevii. Îi vom deprinde să nu mai primească în sufletul lor nimic, până ce nu vor găsi ei înșiși o rațiune suficientă pentru această acceptare,” scria C. Spiru Hasnaș în 1913,^[11] iar Gabrea comentează: ”În formarea deprinderii liberului examen, se vor folosi mult precizările din ultimul timp aduse de metoda psiho-analizei. Anume, se va îngriji ca ”eul” elevului să nu apară pe scena de examen, angajat și torturat de diverse idei și sentimente, care-l pândesc pe ascuns din subconștient.”^[12] Ridicat din patul suferinței, învățământul românesc îi va pregăti pe copii să răspundă tuturor crizelor globale: ”Există foarte multe critici ale specialiştilor şi beneficiarilor care constată că şcoala actuală nu răspunde contextului în care ne aflăm: economic, social, tehnologic, geopolitic, informaţional, şi nici provocărilor cărora trebuie să le facem faţă: globalizarea pieţelor, mobilitatea forţei de muncă, digitalizarea activităţilor,  protecţia mediului, interacțiunea zilnică cu tehnica înaltă, crizele economice şi financiare care se succed periodic, etc.”^[13]

2. Școala instructivă vs. școala creatoare

        Conform experților vechi și noi care ar vrea ”școala instructivă” – bazată pe cărți, citit, asimilare metodică de cunoștințe, antrenament conceptual, rigoare intelectuală și disciplină personală - înlocuită cu ”școala educativă”, ”creatoare”, acest ultim tip de școală ar avea următoarele caracteristici, rezumate de profesorul Nicolae Moisescu în 1912: școala educativă ”urmărește dezvoltarea puterilor sufletești”, ”dă un mic capital de cunoștințe”, ”face operă înceată și durabilă”, ”cere cunoașterea și respectarea individualității elevilor”, ”dezvoltă pe om armonic”, ”cere să se facă intuiția în natură”, ”se conformă organizațiunii interne”, ”condamnă manualele de școală”, ”face lecțiile după norme de dezvoltare sufletească”, ”are de scop dezvoltarea intereselor multilaterale”, ”se întemeiează pe spontaneitatea elevului”, ”aplică întâi metoda apoi programa”, ”vede în desen un nou mijloc de exprimare alături de vorbire și scriere”, ”cere concentrarea orelor și corelația studiilor”, ”se ocupă de educația elevilor”, ”consideră inteligența ca un mijloc de educație morală”, ”cere să se facă o disciplină pozitivă și preventivă”, ”tinde să formeze o educație morală pozitivă și preventivă”, ”urmărește realizarea unui ideal umano-moral”, ”cere să aibă educatori”.^[14]

        Cu mici revizuiri terminologice de genul ”învățării/abordării interdisciplinare” în locul ”corelației studiilor” sau al ”dezvoltării intereselor multilaterale”, idealurile și metodele apostolilor școlii noi/educative/creatoare de la 1910 sunt aidoma celor de la 2016. Ceea ce ridică, desigur, o întrebare foarte interesantă, și anume cea a continuității radicalismului pedagogic și utopismului demolator. Pentru că tot ce ni se cere acum să facem în numele integrării europene, globalizării și debarasării de rămășițele trecutului comunist (-facist/național-comunist), li se cerea și românilor de la 1910, adică unor oameni care nu erau purtători de comunism/fascism, unor oameni destul de conectați la realitate și de autonomi moral și intelectual încât să facă România Mare și să dea, în epoca interbelică, niște generații de mare calitate uman-intelectuală, strivite din păcate de tăvălugul istoriei. Atunci li se cerea să facă aceste lucruri în numele României Mari, acum ni se cere să reformăm școala în numele globalizării. Actuala lege a învățământului se deschide cu paragrafe care spun totul despre abolirea suveranității naționale cu ajutorul unui sistem de învățământ conceput pentru sclavi generici:

        ”Art. 1 Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional.

        Art. 2 (1)Legea are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate.

        (2)Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare.”^[15] Românii sunt o ”resursă umană” care trebuie ”generată” sustenabil, pentru ca nu cumva să se termine și să rămână overlorzii noștri fără combustibil sau baterii umane în sistem.

        A doua întrebare interesantă pe care o ridică această resuscitare în 2016 a unor idei pedagogice vechi de un secol privește palmaresul ”școlii creatoare”: oare pe parcursul ultimului secol nu s-a dovedit că școala instructivă, bazată pe curriculumul clasic, are și valențe educative, pe când școala educativă – așa cum o dovedesc dezastrul sistemelor de educație publică din SUA, Canada sau Marea Britanie - e complet lipsită și de valențe instructive, și de valențe educative? La 1900, școala educativă era un ideal, deci venea cu toate farmecele putative și necunoscutele practice ale unui ideal. Între timp, școala educativă a îmbătrânit urât, s-a coșcovit ca multe dintre modernismele și avangardele secolului 20, de la arhitectura lui Corbusier, prezentată drept model de urbanism progresist și devenită incubator de segregare rasială și maladii sociale, la mitul futurist al vitezei, care a lăsat secolul în urmă, horcăind într-un nor de gaze de eșapament. 

        Cel mai interesant punct al acestei cercetări asupra originilor intelectuale ale actualei tentative de a reforma învățământul românesc îl constituie însă condițiile pe care le puneau experții de acum un veac pentru a putea concretiza idealul școlii creatoare, cel propus astăzi și de experții ministrului Curaj. Mai bine educați, fructe ale unui sistem de educație instructiv încă impecabil, vechii experți aveau meritul coerenței intelectuale și capacitatea de a urmări o idee până în corolarele ei. Astfel, una dintre ideile de bază ale școlii creatoare de atunci și de acum este că ”societății nu-i mai trebuiesc, în interesusl ei, indivizi-atomi, care să se miște într-o orbită predeterminată, ci indivizi liberi, cu inițiativă, creatori de noi valori culturale,” adică personalități.^[16] Dar apostolii școlii creatoare susțin, din punct de vedere epistemologic, relativismul cunoașterii,^[17] iar din punct de vedere practic, resemnarea elevului cu ideea că va trebui să-și schimbe meseria de mai multe ori pe parcursul vieții. ”Personalitatea” însă nu poate fi rodul relativismului intelectual și profesional, al sistemelor axiologice și sociale negociate și renegociate la fiecare pas, ci doar al unor sisteme de valori stabile. Iar ceea ce are școala de făcut pentru a da naștere la personalități în ziua de azi nu e să contamineze propriul sistem de valori cu relativismul înconjurător, ci tocmai să pună în mâna și să răsădească în sufletul elevilor acele instrumente, sisteme de valori, moduri de judecată, aptitudini de muncă și sisteme de orientare – constelații – care să îl ajute să navigheze o realitate din ce în ce mai fragmentată. Școala nu are a deveni la fel de fragmentată ca realitatea, ci are a constitui un factor de stabilitate, ca și  familia, într-o societate din ce în ce mai fluidă. Într-o societate subminată de eroziunea solului economic și subsolului axiologic-sufletesc, într-o societate în care ni se spune că adultul trebuie să se adapteze continuu la marile schimbări de paradigmă operate de actori politico-economici globali, școala trebuie să rămână una dintre oazele de stabilitate. 

        O altă idee care însoțea și condiționa edificarea școlii creatoare era cea a ingineriei sociale și a economiei planificate. Pentru că, deși personalități libere, produsele sistemului de educație creatoare trebuie să fie conștiente de faptul că, după cum spun experții lui Curaj, ”o şcoală nu este bună sau rea în sine, ci raportată la societatea pe care o serveşte, la cerinţele acesteia”.^[18] Or, după cum știm încă de la experții din 1910, societatea capitalistă modernă a ajuns la o ”înaltă treaptă de solidaritate socială”. Prin urmare, ”nimeni nu are dreptul să-și risipească timpul într-o ocupație pentru care nu are chemare. De aceea, în statele bine organizate pentru lupta economică, alegerea profesiunii e scoasă de sub riscul întâmplării [...] solidaritatea socială conștientă și bine înțeleasă necesită preocupări de o cât mai adâncă cunoaștere a fiecărui individ în parte, pentru a i se putea indica locul cuvenit în angrenajul social, cu cât mai mică probabilitate de eroare.”^[19] 

        Din moment ce ”aptitudinile trebuiesc puse în serviciul societății”, ele se cer ”cunoscute și tratate cât mai complet” prin teste și experimente psihologice și prin alcătuirea de minuțioase fișe socio-psiho-somatice ale copiilor.^[20] Cu alte cuvinte, scos de sub ”tirania” examenelor la care trebuie să performeze ceea ce unii părinți și educrați deplâng drept ”miracole” de memorie și de matematică, copiii vor fi livrați despotismului luminat al psihologilor și asistenților sociali care le vor estima mult mai cuprinzător potențialul care se cere pus în slujba societății.^[21] În loc să măsurăm obiectiv ceea ce putem cunoaște obiectiv, adică gradul de asimilare al unor cunoștințe și practici, printr-un examen, căutăm să măsurăm obiectiv personalitatea copiilor – prin teste, fișe și experimente - pentru a-i distribui apoi în roluri conforme cu rezultatele măsurătorilor noastre și tipurilor umane prestabilite științific.^[22] Dacă nu reușim, îi declarăm bolnavi psihic și îi dăm pe mâna experților pentru a fi îndopați cu medicamente, așa cum se întâmplă în SUA, unde 20% dintre copiii între 3 și 17 ani sunt, conform rapoartelor oficiale, atinși de diferite forme de boli psihice.^[23] 

         Nu e așadar de mirare că psihologizarea învățământului va ajuta la crearea unui sistem de educație segregat, pentru că, de vreme ce învățământul de mase nu permite unui profesor să lucreze cu un singur copil, va cere unui profesor să lucreze doar cu un anumit tip de copil. Clasele, departe de a fi un microcosm, o felie de lume românească, vor fi alcătuite din copii cât mai asemănători, cât mai omogeni ca ”dotare” psihică, intelectuală și, în cele din urmă, financiară, pentru că psihologia modernă, tributară behaviorismului, afirmă că suntem definiți de mediu, de ceea ce consumăm, deci – americănește vorbind – de ”income bracket”, de nivelul venitului părinților copiilor. G. G. Antonescu scria că: ”Referitor la măsurile pedagogice pentru respectarea individualității, trebuie să avem în vedere principiul selectării și al clasificării elevilor după aptitudinile naturale. În modul acesta, se pot obține clase cât mai omogene ca nivel de dotație naturală și se facilitează astfel opera educatorului, care, oricât ar vrea să individualizeze, trebuie să lucreze cu clasa întreagă. Fără o asemenea selecție, profesorul întâmpină dificultăți mari și nu poate obține rezultate satisfăcătoare. În adevăr, care va fi procedeul profesorului pentru a capta atenția tuturor într-o clasă compusă din indivizi normali – în sensul de dotație intelectuală mijlocie -, supranormali și unii subnormali (adică submediocri). Sunt cunoscute interesantele măsuri luate în Germania pentru clasarea elevilor după aptitudinile naturale. Mai ales pentru separarea normalilor de subnormali și a subnormalilor în diferite categorii distincte.” 

        Notând că pentru ”debili, subnormali și anormali” s-au luat măsurile necesare, adică s-au organizat școli pentru copii cu deficiențe fizice sau psihice, Antonescu cerea concentrarea supranormalilor  în instituții speciale, într-o singură școală din fiecare oraș mare, pentru că supranormalii sunt ”cei mai interesanți” pentru ”progresul societății”.^[24] Gabrea citează și el modelul german în sprijinul ideii că e contraproductiv să ai clase compuse din elevi de diferite capacități intelectuale. Menționând că experimentele germane au stabilit că 10% dintre elevi sunt slab înzestrați, 10% ”bine dotați” și 80% mediocri, Gabrea cere ca societatea să nu fie păgubită prin ținerea elevilor bine dotați în acceași clasă cu ceilalți. Principiul de bază e segregarea: ”Cu deosebire pentru societate este însă păgubitoare această ținere pe loc a celor bine dotați. Interesul social cere, din contra, ca ei să fie scoși deasupra, oriunde s-ar găsi, ca untdelemnul deasupra apei, pentru că au dela natură înzestrarea necesară marilor personalități.”^[25] În fine, segregarea trebuie să se facă și după sexe: ”Din aceleași motive de considerarea individualității elevilor și de cultivarea aptitudinilor specifice fiecăruia, în vederea formării personalităților creiatoare, socotim coeducația ca un principiu eronat; masculinizează sexul slab și feminizează sexul tare, încât trebuie tins spre competa lui eliminare.”^[26] 

        Segregarea prevăzută de vechile planuri ale ”școlii educative” nu lipsește nici din planurile experților lui Curaj, unde ni se spune că elevii de gimnaziu care par a avea ”resursele” (intelectuale, financiare?) pentru a merge la universitate sau elevii cu talent literar vor face ore separate de ceilalți. Și asta în condițiile în care nu vorbim de elevi de liceu, ci doar de gimnaziu, de copii împinși deja pe drumul uceniciei întru servilitate intelectuală din cauză că experții/educrații consideră că nu trebuie expuși la valorile culturii naționale și universale: ”Pentru majoritatea elevilor, cei care nu vor urma programe universitare de specializare, nici nu sunt necesare. O educaţie îndreptată spre inserţia socială şi piaţa muncii a absolvenţilor nu cuprinde asemenea concepte. Nu trebuie să facem educaţie plecând de la premisa că toţi absolvenţii vor face cursuri universitare. Cei care au într-adevăr resursele necesare pentru învăţământ superior primesc o pregătire specială la CDȘ (Curriculum la Determinarea Școlii) [...] Elevii talentaţi la literatură, posibili creatori de poezie sau literatură de calitate, îşi vor desăvârşi pregătirea la CDȘ, la viitoarea filieră filologie. Dar nu e corect să-i obligăm pe toţi să înveţe aceleaşi lucruri sofisticate şi complicate. Lectură obligatorie are de obicei efectul contrar. Elevii nu citesc, preferă să preia sinteze şi rezumate din internet. Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce-l interesează, ce-l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale.”^[27] Vorbim, precizez încă o dată pentru a fi sigur că ați realizat monstruozitatea planurilor de mai sus, de elevi de gimnaziu.

         Programul ”școlii creatoare/educative” pare a fi rămas același de alaltăieri și până azi. Până și simplificarea programelor - care ”conțin prea multă materie de prisos”^[28] – e o revendicare care s-a făcut auzită și în 1910, și sub Mareșalul Ion Antonescu,^[29] și sub actualii experți. Analizând situația învățământului sub regimul antonescian – era perioada când Germania lui Hitler avea în vedere abolirea sistemului de învățământ universitar în țările ”inferioare rasial” din Estul Europei - Onisifor Ghibu denunța ”dictatura și anarhia” care ar fi domnit în învățământul românesc între 1940-1944 și nota critic transformarea programelor în ”florilegii de teme educative” (cam ca ”modulele interdisciplinare” propuse de actualii reformatori). Ghibu nota că simplificarea programei de dragul florilegiilor educative va deschide o prăpastie în cultura și școala românească și preciza că ”educativul” nu e separat de ”instructiv”, ci e doar o altă manifestare a instructivului. Ghibu mai deplângea și mutilarea istoriei românilor de dragul integrării României în Europa celui de al Treilea Reich – lecțiile despre Mărăști, Mărășești și Primul Război Mondial fiind eliminate din manuale -, precum și studierea economiei politice, de exemplu, nu din punct de vedere național, ci al ”societății” (ca în actuala lege a învățământului citată mai sus), adică al structurilor pan-europene dominate de al Treilea Reich, structuri din care România urma să facă parte. Ghibu nota că, de pe urma manualelor scrise în stilul bombastic al gazetelor și cu ochii  la cerințele ideologice ale zilei, elevii nu se aleg cu nimic: ”Din paginile unei astfel de istorii, elevii nu se pt alege decât cu încredințarea că în tot trecutul nostru noi am fost o biată minge în mâinile Ungurilor, ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Rușilor, Nemților și Bulgarilor. De nicăieri nu se desface o învățătură, o încredere, o siguranță, o voință. Totul e un provizorat, o întâmplare oarbă, un noroc. – Nicio figură cu adevărat impunătoare în toată istoria noastră!  Un astfel de învățământ istoric însă, nu numai că nu e de niciun folos, dar el produce în suflete o adevărată pustire. Fărâmițarea aceasta a istoriei [...] este o dovadă adevărată că diriguitorii învățământului nostru nu înțeleg câtuși de puțin rostul educativ al istoriei. Dacă l-ar înțelege, și-ar fi dat seama că pentru istorie este nevoie de un program organic și de un manual anume.” ^[30] Ghibu afirma că ”istoria nu-i permis să fie o anexă întâmplătoare a cărții de cetire” (sau un modul al ”Educației pentru societate”, după noile propuneri) și invoca exemplul vechilor manuale românești din secolul al nouăsprezecelea pentru a ilustra calitatea și rostul învățământului istoric în școala românească normală, nesupusă ingineriilor sociale cu scop dezagregant.  

        Pentru că, de fapt, despre acest lucru este vorba. Ideile care stau la baza prezentei reforme a școlii românești sunt cunoscute în spațiul anglo-american drept tradiția anti-intelectualistă care a pus pe butuci, începând cu anii ‘20, pedagogia și mai apoi chiar sistemul public de educație din S.U.A., Canada și Marea Britanie în numele școlii creatoare, al simplificării programelor, al adaptării la viață, al înlocuirii studiului clasicilor literaturii și al marilor epoci și figuri ale istoriei cu bălăcirea prin băltuțele ”modulelor” interdisciplinare despre nimicul sincronic și al libertății copiilor de a descoperi singuri teoremele lui Pitagora, matematica lui Euclid, fizica lui Newton și calculul infinitezimal al lui Leibniz.

        De fapt, ceea ce facem acum e, în lipsa unui spațiu public dominat de voci bine pregătite și nu de onegeuri-dronă (vezi cazul unei așa-zise Coaliții pentru Educație a cărei președintă a cerut învățământ obligatoriu de doar nouă clase, cu clasa a noua incorporată gimnaziului^[31]) și de ”experți” cu pedigree corporat deghizați în pedagogi de școală nouă, să redescoperim și noi roata. Discutăm, adică, niște chestiuni elementare care au fost rezolvate cu multă vreme în urmă. La noi în România, nu s-a tradus, de exemplu, celebrul eseu al lui Dorothy Sayers, ”The Lost Tools of Learning” și niciunul dintre autorii care au promovat în ultima sută de ani meritele reale și metodele educației clasice, ale instrucției de tip tradițional, care poate fi adaptată epocii contemporane fără a fi șubrezită din temelii.

3. Școala independenței naționale

        Până la momentul traducerii acestor clasici, mă voi referi doar la aspectul practic, utilitarist, al educației de tip nou propuse de educrații corporatiști. Ni se spune mereu că istoria literară, studiul clasicilor literaturii române, al istoriei sau al limbilor clasice, al matematicilor care nu au nimic de a face cu plata facturilor sau a impozitelor, că antrenarea memoriei prin învățatul pe de rost al poeziilor sau al tablei înmulțirii nu au niciun rost, că sunt poveri psihologice pentru copii și că nu îi pregătesc pentru viață. Poate că nu îi pregătesc pentru viața de sclav, dar cu siguranță îi pregătesc pentru viața de om liber sau de cetățean.

        Filosoful francez Alfred Fouillée arăta încă din 1898 care e rostul democratic al studiilor clasice, al studierii istoriei literare, istoriei naționale și universale, geografiei lumii: ”Studiile liberale sunt cele care au ca scop formarea unei elite luminate, care se gândește la viitor, dedicată salvgardării marilor interese intelectuale și morale și, într-un cuvânt, spiritului național. Principalul pericol al democrațiilor este excesul de preocupări utilitare, care împing oamenii să acționeze în vederea nevoilor celor mai imediate și al rezultatelor celor mai vizibile. Majoritatea unui popor e compusă din oameni preocupați de interesul imediat și personal pentru că nu au nici destule resurse materiale, nici destulă cultură pentru a fi în stare să acționeze în scopuri generale și pe termen lung. O anumită doză de utilitarism e dealtminetri o necesitate pentru acești oameni, aproape o datorie. Există, din contra, un tip de oameni, nu mai merituoși, dar mai norocoși, cărora situația lor socială sau cultura le îngăduie, chiar independent de orice moralitate superioară, să uite de interesul imediat în favoarea celui mai îndepărtat sau, ceea ce e și mai bine, în vederea unui ideal național sau uman. Sunt cei care nu sunt obligați nici să trăiască de la zi la zi, nici să gândească sau să acționeze de pe o zi pe alta. Că aceștia, în schimbul avantajelor și al situației lor privilegiate, au obligația de a apăra interesele întregii națiuni, e evident [...] Aristocrația de merit, deschisă tuturor, un fel de ‘consiliu provenit din chiar sânul națiunii’, este mai necesară într-o societate care nu mai recunoaște aristocrația de naștere sau de avere. Când o democrație nu are elite care să o călăuzească, e obligatoriu, de vreme ce nu mai e călăuzită, să fie dusă de nas; ea cade atunci în puterea politicienilor, a condeierilor și a afaceriștilor. Rezultat pe cât de nefast, pe atât de inevitabil.”^[32]

        Cezar Papacostea, scriind imediat după Primul Război Mondial despre reforma liceului (care includea atunci și clasele V-VIII), scria că scopul sistemului de educație este asigurarea bunei funcționări a mobilității sociale care face posibilă aristocrația de merit de care au nevoie democrațiile moderne. Tocmai de aceea, elevii trebuie să primească nu o educație specializat-meșteșugăresc-servilă, ci o cultură generală solidă care să le antreneze discernământul de care au nevoie ca profesioniști, familiști și cetățeni: ”Statul, prin reprezentanții săi constituționali, își ia sarcina și răspunderea răspândirii culturii în poporul pe umerii căruia se sprijine și se susține. Însă cei ce umplu cadrele constituționale și au [în mâini], într-o măsură mai largă sau mai restrânsă, destinele neamului, într-un stat democratic, în care privilegiile nu există nici de fapt, aceia sunt recrutați din pătura cultă a neamului, pătură pregătită prin școală.”^[33] Ca atare, educația acordată tinerilor în clasele gimnaziului și liceului trebuie să ”însemne totul”, adică să fie nu o educație utilitarist-pragmatică, ci o educație întru idealuri bazate pe un enciclopedism solid: ”Ca educație, rezultă de mai sus: liceul trebuie să însemneze totul. Aici împodobirea sufletului tânărului cu idealismul etic ce-i va servi ca isvor nesecat în decursul întregiii sale vieți; dragostea de bine și puterea sigură de sine de a-l urma; dragostea de adevăr cu tăria de a-l spune și stăruința de a-l căuta; dragostea de frumos și simțul de a-l prețui: dragostea de neam și puterea de a resista ispitelor dușmănoase, viclene sau venale ale vrășmașilor românismului.”^[34] Papacostea spune cât se poate de clar că instrucția e ”mijlocul esențial” prin care se pot educa tinerii întru aceste idealuri. Și această instrucție nu trebuie să fie una de tip utilitarist-profesional, ci una de tip clasic-liberal, una care să deschidă mintea elevilor și să îi expună la valorile care le nutresc viața în sânul națiunii române, valori pe care le au de apărat și perpetuat. Pentru că nu doar școala, ci și societatea se bazează pe tradiție, pe legătura peste generații în numele anumitor valori și moduri de viață.^[35]

        A privilegia specializările în domenii repede învechite, în tehnologii programate de marile corporații să îmbătrânească rapid pentru a se putea menține în perpetuă mișcare caruselul pieței, în servicii și domenii dependente de tot felul de bule (demografice, imobiliare etc) e complet greșit. Mai ales că, din moment ce se preconizează că orice om normal din viitor va trebui să se recalifice de mai multe ori pe parcursul vieții sale adulte, nu văd de ce ar trebui să împingem vârsta specializării în jos. Oricum tendința, din cauza șomajului crescând, e de a lungi durata pe care o petrec tinerii în școli, în masterate, doctorate, post-doctorate și stagii de diferite feluri. 

        Concepția pe care o au educrații despre ”specializare” dovedește din start faptul că nu înțeleg nimic despre performanță profesională. Iată, de exemplu, cer să se studieze mai multă ”retorică” și mai puțină istorie literară sau mai puțini clasici. Dar retorica e tocmai studiul modelelor de compoziție: nu poți înțelege efectul produs de un text/discurs dacă nu îl studiezi în context, dacă nu îl istoricizezi. Retorica presupune studiul istoriei sociale, culturale, literare, politice pentru a înțelege jocul nuanțelor dialectice. Altminteri nu e decât telemarketing făcut de roboți telefonici, pentru care nu ai nevoie de oameni. Tehnicile de vânzare au în comun cu retorica exact ceea ce are în comun musculița bețivă cu un vultur: ambele făpturi au aripi, dar zboară în medii și la altitudini diferite. Lucrul este valabil și pentru diferența dintre un medic sau un inginer care are cultură generală solidă, care e capabil să citească și să interpreteze corect un text, un om sau o situație, și ”medicii”, ”profesorii” sau ”inginerii” care sunt doar administratori de medicamente, dădace de elevi sau rotițe dințate ale angrenajului. Analfabetismul cultural se plătește scump și utilitarismul unor generații de doctori sau de ingineri de sistem fără cultură umanistă, fără imaginație morală și fără înțelegere a națiunii în sânul căreia activează va avea efecte dezastruoase. Nu putem ”simplifica” programele la istorie, literatură română sau matematică de dragul de a face loc pseudo-materiilor de genul ”Educație economică”. Ambiția reformatorilor de a pedala pe specializare în dauna culturii generale, dar în același timp de a pretinde că pregătesc elevii pentru viață e absurdă. Datoria școlii e de a pune copiii în contact vital cu ideile, cu un orizont de cultură generală, nu de a recrea în condiții de laborator o așa-zisă experiență de viață. E oximoronic să pretindem că școala are în același timp un rol holist din punct de vedere existențial și specializat din punct de vedere epistemologic. Școala e o parte a existenței, dar e acea parte unde copilului i se deschid larg orizonturile culturale pe care, poate, nu va mai avea niciodată posibilitatea să le contemple după adolescență.

        Dorința experților de a reforma învățământul în termenii intereselor corporate de azi ne dă o imagine vie, i-mediată, a ceea ce va deveni România produsă de un sistem de învățământ lipsit de amploarea axiologică, temporală și disciplinară pe care o cere antrenamentul pentru apărarea intereselor naționale pe termen lung, de care vorbea Papacostea.  O Românie a boșimanilor travestiți în elită care vor continua să trăiască de azi pe mâine, din cules, vânătoare și pescuit. De suflete.

---

[1] Iosif I. Gabrea, Școala creiatoare (Individualitate-Personalitate), cu o prefață de George G. Antonescu (București: Casa Școalelor, 1927), 5.

[2] Gabrea, Școala creiatoare, 7.

[3] Gabrea, Școala creiatoare, 7-8.

[4] Gabrea, Școala creiatoare, 9.

[5] Gabrea, Școala creiatoare, 10.

[6] Vezi, de exemplu, mărturia lui Andrei Marga, primul refornator post-comunist al sistemului românesc de învățământ: ” Nimeni cu scaun la cap nu a contestat nevoia de reformă a educaţiei după 1989.Toate indiciile atestau că sistemul rezultat din legislaţia anilor şaizeci era depăşit. În fapt, acel sistem transmitea elevilor şi studenţilor cunoştinţe, dar nu forma abilităţi de folosire şi nici competenţe operaţionale, educaţia pentru valori fiind ideologică. Orientarea tributară pozitivismului secolului al XIX-lea împiedica formarea gândirii creative. Accentul pe cunoştinţe generale într-o epocă a specializărilor era o sursă de anacronism” (Andrei Marga, ”Chinurile Curriculumului Național”, cotidianul.ro 18 februarie 2016).

[7] ”Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce-l interesează, ce-l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale [...] Înţelegerea şi explicarea unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemeni, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV-uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române”(Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 15-16).

[8] ”O altă critică severă aduse şcolii româneşti de azi: nu oferă mai multe trasee educaţionale, din care  elevii cu părinţi, profesori şi consilieri şcolari să-l aleagă pe acela care corespunde personalităţii, resurselor, interesului, înclinaţiilor, talentelor elevilor. Paradigma actuală: „a toci, a reproduce, a uita”, fără înţelegerea celor reproduse trebuie să dispară din logica şcolii. Cu alte cuvinte, şcoala funcţionează azi ca un adevărat „pat al lui Procust”, în care elevii nu-şi pot dezvolta propriile înclinaţii şi resurse, fiind priviţi că „roboţi de învăţare”, de către un sistem a toate ştiutor” (Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 6).

[9] Tot acest demers este sprijinit pe o filosofie a educaţiei bazată pe următoarele principii: ”Adecvarea la particularităţile de vârstă ale elevilor şi la piaţa muncii, flexibilitate ("Traseele de invatare, diferite functie de inclinatiile, aptitudinile si talentele diferite de la elev la elev, solicita o flexibilizare curriculara, astfel incat fiecare sa-si regaseasca personalitatea, intersele si curiozitatile in disciplinele din planul de invatamant. Astfel, invatamantul general obligatoriu trebuie sa asigure elevilor competentele esentiale necesare racordarii la curriculumul liceal, dar si la activitatile zilnice (verificarea facturilor, calcule finaciar-bancare, geometrie aplicata in viata cotidiana, elemente de statistica, etc.), variate de la o comunitate scolara la alta."), atractivitatea, accesibilitatea, digitalizarea curriculei, investigatie/explorare” (Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 7).

[10] ”Nimic nu este mai spectaculos în procesul de învăţare decât căutarea, investigaţia, cu rezultat necunoscut şi neaşteptat. Din păcate, în şcoală, aproape întotdeauna rezolvările, răspunsurile, sunt cele ştiute şi aşteptate, nicio surpriză nu vine să tulbure derularea seacă şi searbădă a lecţiilor. Câţi profesori au curajul să spună: “nu cunosc rezolvarea acestei probleme, haideţi s-o descoperim împreună”. Şi să-i facă pe elevi părtaşi la descoperire.  Sau măcar să joace teatru” (Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 8).

[11] Citat în Gabrea, Școala creiatoare, 444.

[12] Gabrea, Școala creiatoare, 444.

[13] Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 5.

[14] N. Moisescu, Școala educativă (București: Casa Școalelor/Tipografia Sportul, 1923 [1912]), 97-98.

[15] Lege nr. 1 din 5 ianuarie 2011 a Educaţiei Naţionale (http://www.aracis.ro/uploads/media/Lege_nr._1_din_2011_actualizata_la_02-10-2015.pdf).

[16] Gabrea, Școala creiatoare, 14.

[17] Gabrea, Școala creiatoare, 40.

[18] Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 5.

[19] Gabrea, Școala creiatoare, 43, citând și din C. Rădulescu-Motru.

[20] W. Stern citat în Gabrea, Școala creiatoare, 45.

[21] Vezi, de exemplu, cazul unui studiu efectuat pe eșantion reprezentativ de profesori de arte din SUA cărora li s-a cerut să detalieze cum ar răspunde unui copil de gimnaziu care ar veni să le ceară părerea asupra unei poezii scrise de el. Zdrobitoarea majoritate a profesorilor au declarat că ar răspunde nu cu observații care să îl ajute pe elev să își îmbunătățească scrisul (”instructional feedback”), ci cu ”bărbi” formalist-psihologizante care nu îl ajută cu nimic pe elev. Vezi Frank Pajares, John K. Bengston, ”The psychologizing of teacher education: Formalist thinking and preservice teachers’ beliefs”, Peabody Journal of Education 70:3 (1995), 83-98.

[22] Gabrea, Școala creiatoare, 176-218.

[23] http://www.cdc.gov/features/childrensmentalhealth/

[24] G. G. Antonescu, Educație și cultură (București: Cultura Românească, 1935), 31.

[25] Gabrea, Școala creiatoare,447.

[26] Gabrea, Școala creiatoare, 449.

[27] Concluziile asumate de şase membri ai grupului de lucru pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar, 12, 15.

[28] Vezi Gabrea, Școala creiatoare, 456, Antonescu, Educație și cultură, 231.

[29] Vezi Onisifor Ghibu, Dictatură și anarhie: Priviri critice asupra evoluției învățământului și educației sub regimul Antonescu (1940-1944)  (Sibiu: dacia Traiană, 1944), 164-67.

[30] Ghibu, Dictatură și anarhie, 222-231.  

[31] ”Un grup de inițiativă format din organizații neguvernamentale a lansat joi, la București, Coaliția pentru Educație, o federație care își propune să coaguleze energii și resurse pentru a împlini o viziune curajoasă despre învățare în România. La eveniment au fost prezente peste 100 de persoane: reprezentanți ai societății civile, educatori, studenți și părinți, precum și reprezentanți ai unor instituții publice sau ai mediului de afaceri [...] Activitățile pentru formarea și dezvoltarea Coaliției ca federație de organizații neguvernamentale active în domeniu, precum și consultările pentru cristalizarea unei agende concrete vor continua pe parcursul următoarelor luni. Procesul este susținut pentru un an, până în aprilie 2016, printr-un proiect finanțat prin Fondul ONG cu suma de 69.545 Euro” (http://coalitiaedu.ro/). Websitul organizației precizează că: ”Acest site a fost realizat în cadrul proiectului "Coaliția pentru Educație", Proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul cadrul Fondului ONG în România”. De pe acest piedestal instituțional-financiar, Daniela Vișoianu, președinta Coaliției pentru Educație, invitată de Curaj la consultări alături de Staș, Vlaston și alți reformatori, a făcut niște afirmații uluitoare: ”Poziționându-se pe o perspectivă critică la adresa sistemului educativ românesc, în majoritatea componentelor sale, a subliniat în primul rând teama pe care cei din cadrul acestora, profesorii, o au, în opinia sa, relativ la schimbare. Dimpotrivă, ar trebui să „visăm mare”, dar „realist” și, poate, să nu ne mai gândim la 0-XII, ci la 0-IX, sugestia fiind aceea a trecerii clasei a IX-a la învățământul gimnazial, clasă cu care s-ar încheia învățământul obligatoriu” (http://www.siphd.ro/doc/audiere/plan_cadru/pdv.pdf, p. 2-3). Deci oameni care știu atât de puțin limbile engleză și română încât traduc ”dream big” prin ”să visăm mare” ne propun să oprim învățământul obligatoriu în clasa a noua. Eu aș răspunde, cu Steve Jobs, ”dream bigger”!

[32] Alfred Fouillée, Les Études classiques et la Démocratie (Paris : Armand Colin, 1898), 2-3. Studiile clasice sunt echivalentul izvoarelor de limpezime morală și prospețime estetică: ”Ceea ce trebuie să stea la baza umanioarelor, pe lângă limba franceză, sunt studiile literare de genul celor care, în primul rând, să fie imposibil de folosit în scopuri personale sau utilitare și care, în al doilea rând, să fie cu deosebire propice marilor idealuri naționale. Or, înțelepciunea clasică cuprinde un tezaur de sentimente estetice și morale, dar și de adevăruri umane și sociale, care nu sunt de folos imediat și material, după cum un  izvor, care țâșnește din vârful munelui, nu poate fi utilizat în chiar punctul de unde țâșnește. Această lipsă a utilității materiale, care adăpostește de fapt o profundă utilitate morală căreia îi este de fapt condiție prealabilă, constituie valoarea studiilor clasice din punctul de vedere al educației” (Fouillée, Les Études classiques et la Démocratie, 8-9).

[33] Cezar Papacostea, Reorganizarea liceului (București: Convorbiri literare, 1919), 6.

[34] Papacostea, Reorganizarea liceului, 11.

[35] Iată ce spune Papacostea de specializarea cu care ne îmbie experții de astăzi: ”Liceul [nota bene, el se referea la clasele V-XII, nu doar la clasele V-VIII, la care ne referim noi aici] nu are să fie ;coală specială, nici o școală profesională, cu precădere pentru anumite discipline, pentru că un absolvent de liceu nu e chemat la o carieră în baza vreunei discipline în care s-a specializat [...] Cea mai bună concepție a liceului nu poate fi aceea a unei școli finale, ci a unei școale care duce mai sus; iar din faptul că atributul esențial al universității este specializarea rezultă contrariul pentru liceu: cultura generală, așa zicând, enciclopedică” (Papacostea, Reorganizarea liceului, 12).